Fără mari preliminarii și digresiuni, cred că ar fi corect să afirmăm că noutatea săptămânii a fost decizia CCM despre neconstituționalitatea desemnării repetate a candidatului Gavriliță la funcţia de Premier, în condițiile în care o majoritate parlamentarӑ nou-constituită a propus candidatul său.

Cred că fiecare din domniile voastre a avut ocazia să citească varii și diverse comentarii, reacții, „analize” la subiectul respectiv. PAS mizează pe anticipate, chiar dacă aparent ei nu par să dispună de suficient sprijin pentru a obține o majoritate într-un eventual nou parlament. Un sondaj publicat săptămâna trecută (de către BOP) la dă celor de la PAS 48% din intențiile de vot. Este primul publicat cu un scor care se apropie de 50%. Dar nici măcar acest scor nu este important acum, cӑci nu despre asta discutӑm.

Ceea ce contează cu adevărat este soliditatea și seriozitatea proceselor legislative. Din acest punct de vedere decizia Curții Constituţionale este semnificativă și pozitivă, de ce nu?, pentr toți acei care ar putea să mai crediteze formațiunea statală „Republica Moldova” cu un minim de capital de seriozitate (subsemnatul nu face parte din categoria respectivă).

Suntem deja deprinși cu surprize și răsturnări de situații din cele mai neverosimile, de aceea nu vom insista aspura scenariilor posibile. Cert este un lucru: în situația creată Sandu este clar un element blocant din punct de vedere al procesului firesc politic. Teoretic, ea ar putea, foarte legitim, beneficia de același tratament ca și Dodon, atunci când era suspendat pentru a vota anumite legi de către Parlament.

Orice nu am considera, oricare nu ne-ar fi convingerile, anume președintele Maia Sandu este astăzi factorul blocant al unui proces firesc constituțional. E o situație de zugzwang politic clasic în care acțiunile președintelui sunt clar în dezavantajul formațiunii politice pe care ea o reprezintă.

Dacă ar fi să le găsim o caracteristică și doar una, nu vom pomeni nici obrăznicia, nici impertinența, nici lipsa respectului față de instituțiile statului, nici lipsa de inteligență strategică politică, căci din astea au curs ca dintr-un corn al abundenței peste toate partidele și formațiunile (peste altele chiar și mai mult), dar vom spune că acei de la PAS se comportă de parcă ar dispune astӑzi de o majoritate absolută în Parlament.

Cineva ar trebui să le șoptească celor de la PAS că politica nu-i Facebook, comunicarea nu-i blogging, că în viața reală nu poţi da unfriend și bloca partide sau indivizi... Și nici statul nu este o pagină de Facebook cu nume „statul capturat”: Maia Sandu iarăși cere de la SIS să lupte cu corupția (nu carecumva sӑ se apuce de acei care potenţial ar putea fi inculpaţi de „înaltӑ trӑdare”), iar Igor Grosu îi dă cu „Oamenii își doresc să curețe acest Parlament de escroci, de toți cei care fură statul” la întâlnirea cu Michalco de parcă nu tot oamenii i-au ales pe deputații actuali.

Acum, dacă ar fi să urmăm logica ultimilor ani, Maia Sandu riscă să urmeze exemplul lui Dodon cu suspendări regulate și repetate pentru blocaj constituțional... Precedent, cum se spune, există. Bineînțeles, dacă CCM n-o fi și asta o „organizaţie” de gașcă politică, ceea ca nu ar trebui să ne mire prea tare.

ROMÂNIA NE AJUTĂ De-i frig, de-i ploaie, de bate vântul (politic vorbind), România continuă să construiască școli și gradiniţe, să susțină și să trimită ajutoare pentru Republica Moldova, absolut vitale pe aceste vremuri de urgie. Cel puțin, de această dată camioanele cu ajutoare nu au fost ascunse sub poduri și întâlnite cum se cuvine, în PMAN. Și cetățenii știu unde le-ar fi mai bine: cozile la consulatele românești nu se fac mai mici.

Păcat doar că această „ştiinţӑ” o aplică doar la propria cămașă, căci când ajunge vremea de a alege, dau cu oiștea-n gard permanent pentru ca mai apoi să vrea „să curețe acest Parlament de escroci, de toți cei care fură statul”.

Ah, de-ați ști, dragii mei, cât de mult sper să fi suferit chinuri atroce, fiecare din voi, din cauza că timp de mai bine de o lună nu mi-au apărut comentariile subiective, dar perfect asumate. Sadismul acesta al meu nu poate fi echivalat decât prin unitățile de măsură care ar cântări speranța mea orgolioasă că textele respective mai trebuiesc cuiva. Că sunt citite și așteptate.

Dac-o fi adevărat și așteptarea Domniilor voastre este echivalentă cu speranța mea, țin să-mi cer iertare și să vă asigur că această absență nu a avut nimic cu desfășurarea (ori non-desfășurarea) evenimentelor din Moldova, cu v-o neînțelegere bănuită sau nebănuită, ori cu cele 4 (patru!) sărbători de sfârșit de an tradiționale (această „tradiţionalitate” se aplică doar la „russkii mir”, să fie clar!).

Dar să trecem peste aceste simandreli ceremoniale și să intrăm direct în subiect, cum se zice.

MAYA SANDWICH LA PARIS Probabil cea mai trăsnită noutate legată de vizita noului președinte al Republicii Moldova au fost subtitrele discursului lui Macron pe Facebook sau Youtube. E clar că e lucru de robot automat tâmpit, dar a ieșit hilar: robotul a spus lumii întregi că Macron s-a adresat Mayei „sandwich” apoi Mayei „sans dout”, iar pentru ca s-o laude mai bine președintele Franței a menționat că ea „se bea împotriva corupţiei” („elle se boit contre la corruption” stricto texto). Îmi veți spune că nu e prea „nobil” sau „politic corect” să vorbesc despre acest accident tehnologic și vă voi da dreptate. Dar este cel mai semnificativ lucru care s-a întâmplat. În rest, francezii au zis că vor susține Republica Moldova la fel precum au făcut-o și până acum. „Mulţumim frumos”, aș vrea să zic. Cum a fost – am văzut. Parcă am vrea și altceva... Dar dacă e stabilitate, stabilitate să fie! Trăiască prietenia între popoare!

SOCIALISTUL PRE LIMBA ROMÂNĂ PIERE Nicidecum nu contenește hărmălaia ridicată de socialiști referitoare la „statutul limbii ruse”. Săptămâna trecută au pus chiar și de o manifestație de protest. Unde? La Bălți, evident. Dar să amintim exact ce s-a întâmplat. Pe scurt: socialiștii votează o lege prin care limba rusă devine obligatorie. Adică acel care nu vorbește rusa nu ar fi putut exersa nicio funcție în stat. CCM, absolut firesc, a anulat legea respectivă, revenind la vechiul status quo. Cu alte cuvinte, nimic nu s-a schimbat. Dar acest lucru nu are nici cea mai mică importanță pentru acei care de 30 ani promovează ura și separatismul în RM. Ținând cont de cele expuse mai sus, ce sens au lozincele „Верните русский язык”, „Руки прочь от языков”? Și astea sunt doar cele mai cuminți lozinci. Dar povestea dată are și partea ei pozitivă. Cred că marele mit „geopolitica nu există” a fost spulberat pentru foarte mulți. Revenim la realitate: în Republica Moldova nu există decât geopolitică și nu poate exista nimic altceva decât geopolitică. Este esența însăși a acestei structuri teritoriale.

PENTRU UNIRE 37,5% din cetăţenii care se află pe teritoriul Republicii Moldova își doresc Unirea cu România conform sondajului „i-Data” publicat săptămâna trecută. În același timp 68% își doresc aderarea la UE. Acei mai pricepuți știu că nu există în realitate altă posibilitate de a integra UE decât Unirea. Totul e să mărim numărul celor pricepuți. Alegerea e simplă: ori ne unim cu România și încercăm să ne mișcăm puțin (ceea ce nu va fi simplu chiar și după Unire), ori continuăm mai departe cu „stabilizdeţul” și „susţinerea necondiționată a vectorului pro-european al poporului Republicii Moldova”. Capisci, ragazzi?

SPRE UNIRE Igor Şarov, rectorul USM, a vizitat Universitatea din București. Printre proiectele de colaborare discutate a fost menţionată și posibilitatea delivrării diplomelor duble. Un singur spațiu academic – iată un pas judicios al oamenilor pricepuți!

CEC ÎN GĂGĂUZIA Revenind la scandalul deja menționat, acel cu „limbă, alfabet”, vom aminti o altă epopee, care se derulează în paralel. Este extrem de periculoasă pentru „statalitatea” Republicii Moldova. Mă refer la inițiativa socialiștilor de a dota Găgăuzia cu CEC-ul lor de buzunar, ceea ce îmi pare inadmisibil. Nu exclud nici faptul că povestea cu limba să fie o „fumigenă” pentru a o astupa pe aceasta.

GUVERNUL GAVRILIŢĂ În pofida declarațiilor multiple și a neterminatelor discuții despre alegeri anticipate, nu-i exclus să ne pomenim cu un guvern ales. Sunt suficiente persoane în parlament care nu au niciun interes să-și depună mandatul înainte de termen, pe de o parte, iar pe de alta – noile alegeri, dacă e să credem sondajele, nu vor modifica substanțial numărul mandatelor partidelor parlamentare care vor fi realese. Atunci când e nevoie politicienii noștri știu foarte bine să se înțeleagă. Ca la Criuleni, unde PLDM, PCRM, PSRM, PAS și Partidul „Şor” au coalizat ca să-l dea jos pe președintele raionului de la Platforma DA. Cine-ar putea să-i creadă?...

V-ați săturat? Mai beți apă! Vorba bunicii mele și a robotului translator.

Există o vorbă pe care toți o cunosc și o atribuie oricui. Hai să zicem c-a zis-o Churchill (cu siguranță nu-i a lui, dar e deja o tradiție de a i se atribui asemenea “citate”): „Alegerile le câștigă acel care număra voturile”. Nu există mai mare prostie, mă rog, poate cândva a fost adevărat, poate că în alte părți mai și este, dar repetarea adagiului respectiv în ziua de azi nu stă departe de un nihilism infantil de genul: „Toţi sunt hoți, toți sunt de-o teapӑ”... În fine, ar trebui să înțelegem o dată și o dată că lumea a evoluat, și destul de rapid, și se află destul de departe de imaginea pe care ne-am creat-o cândva despre scrutine și alegeri.

Intrarea în materie de mai sus a fost necesară pentru a ajunge la afirmația următoare: câștigă acel care setează regulile jocului! Poți fi super tare la fotbal, dar dacă te pune cineva să joci handbal – n-ai șanse. Iar dacă îl pui pe Messi să joace rugby, mă îndoiesc că ajunge măcar la cinci minute de meci teafăr.

Aduceți-vă aminte de jocurile de când eram copii: dacă erai mai bun la ceva anume și începeai să câștigi, dar îl aveai drept adversar pe unul mai barosan (la copii ierarhiile sunt mult mai evidente și deseori mai violente), el neapărat oprea jocul și... schimba regulile! Iar dacă se întâmpla să nu poată beneficia nici de acel avantaj temporar, căci „barosanii”, de regulă, sunt cam limitați în alte capacități decât cele ale mușchilor, se supăra și anula jocul.

Dar să revenim la actulitatea noastră cea de toate zilele, la Republica Moldova. Exact asta se întâmplă acum. Barosanul a simțit că pierde și a schimat regulile jocului. Jucăm după regulile lui și pentru moment nu avem cum învinge. Desigur, pe termen mai lung (Dar cât de lung? Mai are cineva răbdare?) barosanul va pierde, indiferent de reguli. Ajunge un moment când copiii cresc puțin mai mari și li se schimbă prioritățile. Știți vorba aia (atribuită lui Bill Gates, să respectăm convenția, dacă nu – o atribuim lui Churchill și pe asta, că nu-i bai): „Nu râdeți de ochelariști, căci ei vă sunt viitorii șefi!”. Barosanul va pierde și va pierde peste tot, nu doar în curtea noastră, Republica Moldova.

Vă ziceam cândva demult (în 2016!) că „statul capturat” îl va aduce pe Dodon la putere și este exact ceea ce s-a întâmplat (aici e cazul să-mi cer iertare pentru exces de înfumurare și vanitate). Vă ziceam că o coaliție cu PSRM este criminală, dar publicul era orbit de lupta împotriva marelui „bau-bau” și a înghițit momeala cum înghite crapul macucul cu tot cu cârlig... Roadele acelui act criminal le culegem astăzi.

Geaba strigi, bӑdie... Stai calm şi bea ceai, vorba unui ex.

Într-un text nu prea vechi explicam cum a fost deplasat de-a lungul anilor cursorul discursiv de la clivajul identitar spre cel geopolitic, iar, de curând, spre cel al „luptei împotriva corupţiei”. Adevărata miză în Republica Moldova a fost, este și va fi geopolitică! Mai bine zis, menținerea acestui teritoriu sub tutela și controlul Kremlinului. Să nu fim îngâmfați și să nu ne vedem prea mari: adevăratul premiu este Ucraina şi bazinul Mӑrii Negre. Noi suntem un teritoriu-tampon, un moft al țarului, un avant-post al Imperiului.

Așadar, astăzi suntem în plină „luptӑ împotriva corupţiei”, mai aprigă ca oricând (vai, se întoarce-n mormânt Lidia Istrati care striga pe vremuri de la tribuna Parlamentului: „Mafia! Dar cu mafia, ce facem?!”). A câștigat Maia Sandu la prezidenţiale, dar ea nu este unica care reprezintă „noul val”. PSRM nu a murit, nici pe-aproape (ei continuă, judicios, să călărească argumentul „geopolitic”). Usatîi dă din copită ca un armăsar, fiind sigur că apucă v-o 10-15 mandate, cel puțin, la eventualele alegeri anticipate. Nici Ilan Șor nu mizează pe mai puțin. PAS, cu puțin noroc și multă minte (aici avem dubii), ar rupe cât? 40-45%?... 

Dar dacӑ ar fi sӑ revenim la vechile paradigme discursive, ce am obţine?

Clivajul identitar ne-ar fi dat 75% vs 25% şi cred cӑ am fi fost demult uniţi cu România, parte a UE şi a NATO. (Nu e de mirare cӑ s-a fugit de el încӑ de pe timpul lui Voronin).

Clivajul geopolitic ne-ar fi dat astăzi 60% vs. 40% (aproximativ), o majoritate parlamentară confortabilă și o accelerare a tuturor proceselor integraționiste cu UE. Nu cred că am fi uniți cu România, dar cu certitudine influența Kremlinului ar fi fost mult mai mică, dacă nu inexistentă în afara Transnistriei și Gӑgӑuziei (apropo, mă întreb dacă nu am discuta astăzi despre anularea autonomiei celei din urmă din lipsă de legitimitate: vezi cum s-au derulat ultimile alegeri ale başcanului).

„Lupta împotriva corupţiei” ne dӑ însӑ un estimativ 55% vs 45% (conform sondajelor) în favoarea formaţiunilor pro-ruse, anti-europene, anti-româneşti.

Uite-aşa o aritmeticӑ...

Scriu aceste rânduri drept reacție la vizita Președintelui României în Republica Moldova și la acea euforie generală care transpiră de peste tot cu această ocazie. Da, precum ziceam și mai sus: pe termen lung „barosanii” vor pierde. Dar cât de lung? Și care va fi prețul?

În 2021 vom celebra 30 de ani de la Independența Republicii Moldova. Vom marca 29 de ani de la „armistiţiul” impus de Rusia în războiul din Transnistria. 27 de ani de la înființarea unei alte autonomii-fantomă: Gӑgӑuzia. Nu vă strânge-n spate de la aceste cifre?

Poftim şi altele: în 2014 recensamântul contabiliza 2,8 mln de persoane în Republica Moldova, cifrӑ echivalentӑ cu... 1915. Iar creştere naturalӑ a populaţiei nu am înregistrat din 1998!

Iar noi jucӑm în continuare dupӑ reguli strӑine. Mai aveţi rӑbdare?

Buneii mei nu au ajuns la venerabila vârstă de 73 de ani pe care îi avea bibliotecarul lui Cornel George Popa atunci cans și-a început povestea...

Eram copil, dar îmi aduc foarte bine aminte de momentele când bunica își organiza comândul. Îmi aduc foarte bine aminte cum îi dădea instrucțiuni și îndrumări mamei cum să fie îmbrăcată, ce pomană și cui să dea, cui anume trebuiau să le revină anumite lucruri din casă.

Nu, niciodată nu am avut impresia că s-au grăbit să moară sau că au abdicat. Dimpotrivă, îmi aduc aminte cum bunelul zicea că vrea să joace la nunta mea și că și-ar dori să-și vadă strănepoții... Dar n-a fost să fie.

Era o altă lume. Era o altă relație cu viața și cu moartea. Moartea nu era ceva de temut, era o etapă oarecare, un eveniment firesc, care se cuvenea de celebrat conform unor rânduieli anume, care mai aveau şi sens pe care toţi îl înţelegeau, şi toate erau tratate cu seriozitate.

Da, era o altă lume, care se pare că a dispărut definitiv (ori din care au rămas doar rămășițe răzlețite unde și unde, din care cauză s-a pierdut o masă critică care făcea că această relație cu moartea să se poată constitui într-o filozofie existențială și fără de care apare un sentiment de bizarerie sau chiar...ridicol), era o lume preponderent rurală în care și raportarea la viață era alta... Bătrânețea nu te scutea de mai nimic, nu te scotea din circuitul firescului, pâinea se câștiga prin sudoarea frunții și muncă zilnică pânӑ la... moarte.

Am avut nevoie de această digresiune pentru că de fiecare dată când citesc o carte încerc să dibui o cheiță, strict individuală, care să mă lase să intru în conținutul ei.

„Cei care mor și cei care vor muri: aventurile unui bibliotecar” de Cornel George Popa este însă despre altceva, despre lumea nouă în care am intrat, una urbană (de altfel, eroul cărții locuiește la București), în care există tinerețe, maturitatate și bătrânețe și care are un sfârșit bine definit – moartea. Fiecare etapă cu tabieturile ei: tinerețea cu lotul și doza necesară de boemă, viața activă de adult cu responsabilitățile ei (miezul și esența lumii moderne), bătrânețea (pentru care nu s-a găsit încă un rost anume) și acel sfârșit care nu înseamnă nimic mai mult decât sfârșit cu lotul ei de formalități administrative ce țin de moștenire și succesiune.

După cum spuneam mai sus, eroul cărții are 73 de ani, este văduv și se pomenește față-n față cu... bătrânețea, acest statut intermediar rӑu definit, cu o finalitate certă, dar fără deadline (definiția lumii moderne – jaloanele temporare!). Acest nou statut este de-a dreptul insuportabil pentru bătrân și el decide să-și retrăiască viața: își schimbă look-ul pentru a deveni un veritabil hipster urban, face sport, yoga, karate, masaje tradiționale și mai puțin tradiționale (et plus si affinités), tot pachetul! 

Îi mulțumește lui Dumnezeu și îi pare că redescoperă credința, ceea ce la el seamănă mai mult cu o justificare a noului stil de viață, un fel de împăcare cu propria conștiință, un fel de paliativ pentru a justifica acea mimare a tinereții, limitată doar de capacitățile obiective fiziologice.

Până la urmă, Cornel George Popa ne aduce un veritabil studiu despre condiția bătrâneții în epoca modernă urbanizată și ne dă o rețetă despre cum să depășești conflictul civilizaţional, căci suntem în România în care această tranziție (rural – urban) încă nu e definitivă, deși punctul de non-retur e deja depășit (toate cu o mică condiție: să dispui de suficiente mijloace financiare!). O lectură foarte interesantă care ne spune multe despre epoca în care trăim: o epocă în carea bătrânețea este interzisă, o epocă în care frica de moarte, de sfârșit, este predominantă și devine o veritabilă obsesie. O lectură pe care o recomand tutuor, căci este o vorbă mai puțin politic corectă, dar nu mai puțin adevărată: „De bătrân să nu râzi niciodată, căci toți vom ajunge, cu puțin noroc, acolo”.

P.S.: Cartea a fost publicată în 2016, înainte de Covid. Zic eu că aduce și ceva elemente explicative pentru isteria globală de astăzi...

Nu cred că are rost să ne înșirăm prea mult în comentarii în această săptămână. Vă doresc, dragii mei cititori, Crăciun fericit! (am verificat de trei ori ce am scris, atât de mult mi s-a întipărit acel „fericiun crecit”, atât de moldovenesc!, în minte). Lăsați televizorul la o parte și profitați barem de câteva zile de odihnă, căci ce ne va aduce anul care vine nimeni nu poate s-o știe... Sănătoși să-mi fiți, puțin noroc tot nu ar strica, și... minte! Nu vă pripiți cu gândul, nici cu vorba, la o adică, lăsați răgaz să se așeze toate și să treacă o apă a rațiunii peste evenimente. Mai știi? Poate dăm și de un filon mai luminos...

În rest, nu prea am ce să vă spun. Chicu și-a anunțat demisia. A demisionat doar el, sau Guvernul in corpore, nu prea a fost clar, dar asta nici nu contează. Subsemnatul și umilul Dumneavoastră servitor a fost surprins. Îmi părea logic (din punctul lor de vedere) ca actualii parlamentari să-l țină în scaun până la următoarele parlamentare, dar de unde logică în țara aia?...

Se pare că toți mizează pe anticipate fiind siguri de o eventuală victorie... PAS crede că scorul de la prezidențiale va fi reeditat și la parlamentare, ceea ce e o prostie gogonată, dar ei probabil nici nu au altă opțiune, din moment ce oricum sunt minoritari la moment.

De cealaltă parte, partida kremlinistӑ speră o redistribuire a cărților și o majoritate mai bine pronunțată (nu-s lipsite de argumente aceste speranțe ale lor, din păcate, iar ultimile sondaje publicate o arată clar). Fără majoritate parlamentară, mandatul Maiei Sandu este fragil și va fi sabotat de parlament continuu, ceea ce, la o adică, se poate adeveri o sabie cu două tăișuri și să-i adauge puncte proaspătului președinte inaugurat. 

Tare n-ar strica ca CCM (nu e eroare stilisticӑ!) să anuleze pachetele de legi (inclusiv cea despre funcționarea limbilor, cea despre anularea legii „antipropagandӑ” și cea referitoare la autonomia Gӑgӑuziei) votate în mare grabă de parlament în ultimile două săptămâni ale președinției lui Dodon. Dar aici eu am mari dubii. CCM a și respins sesizarea lui Ţâcu referitoare la legea despre limbi...

Cu certitudine, Republica Moldova are, de ieri, un președinte prezentabil pentru exterior. Cu aceeași certitudine însă pot afirma că Maia Sandu nu are nici capacități, nici înțelegerea lumii în care trăiește. Dovadă este și acea felicitare pompoasă și lingușitoare pe care a postat-o cu ocazia aniversării... autonomiei Gӑgӑuziei! „Но нам все еще предстоит совместными усилиями обеспечить функциональность статуса АТО Гагауз-Ери, а также создать условия для развития и сохранения гагаузского языка и культуры”, aşa a scris Maia Sandu, ruseşte în primul rând, şi doar apoi româneşte... În gӑgӑuzӑ, sӑ-i dam crezare, nu are cum scrie, dar la fel de adevӑrat e cӑ nici în Gӑgӑuzia nu ar avea cine ceti.

Asta e. Vom trӑi, vom vedea şi vom suferi şi mai departe. Nimic fundamental, în afarӑ de imagine, nu se va schimba.