Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog
23 mai 2016 1 23 /05 /mai /2016 12:29
Săptămâna în care recensământul a numărat cu un şef mai puţin

TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD

 

Vom începe cu felicitările meritate pentru laureații Cronografului. Festivalul de filme documentare și-a încheiat lucrările. Marele premiu l-a luat Starless dreams / Vise fără stele, realizat de Mehrdad Oskouei (Iran). Premii, mențiuni și alte distincții s-au acordat multe, dar festivalul va deveni cu adevărat național numai dacă se vor găsi mijloace pentru a difuza cât mai pe larg filmele din concurs. Astfel festivalul va fi și util. De nu, va rămâne la rang de ordinar eveniment al beau-monde-ului Chişinăuean. Un fel de fițe…

Nu voi uita să menționez și alte două nume: Leo Butnaru și Mircea V. Ciobanu. Ambii au fost nominalizați pentru Premiul național al Uniunii Scriitorilor din România!

Acum, dacă ne-am bucurat, să revenim la ale noastre pământeşti…

VICTIMA NR. II A RECENSĂMÂNTULUI Acum câteva săptămâni, atunci când demisiona un vice de la Biroul Național de Statistică, vă ziceam că e un semn și că va ieși cu mare scandal. Iată că a fost „demisionat” şi ditamai capul BNS, Gospodarenco. E doar un început. Sunt convins că ne vom mai distra destul de mult pe seama recensământului. Și va trebui să râdem în hohote! Bineînțeles dacă nu preferăm să bocim mai dihai ca la înmormântare... Fiți atenți, vin alegerile. De unde nimeni nu se interesa de numărul alegă... să am pardon, al cetățenilor, acum această grijă va deveni una primordială și esențială pentru tot activistul care se respectă! În rest, da, Statul și-a pierdut esența. Cetățeanul este celula de bază a Statului (Parafrazare).  

PAS CU PAS Așa dar, noul partid, PAS, și-a ținut și primul congres. De constituire. Dintre acei câțiva candidați care și-au prezentat programele și au participat la dezbateri, delegații au ales-o pe Maia Sandu în calitate de Președinte al noului partid. Și mai anevoioase au fost alegerile organelor de conducere căci delegații își înaintau masiv candidaturile, se constitueau coaliții și alianțe ad-hoc, grupări și curente de gândire în interiorul partidului. Ce ruptură față de constituirile de partide tradiționale! (Greşec ceva? Nu cred.) Apropo, cunoaște cineva un partid în RM care să fie asociat cu o idee, un curent, o viziune și nu cu un „lider” ? Să mi-l spuneți, dacă știți. Eu din astea caut..

CIRC ŞI CeMaiCe La CMC e circ în continuare. După ce au revenit liberalii au plecat din şedinţă socialiștii. Rezultatul e același. Și vinovatul e tradițional unul singur – Chirtoacă (care, dacă nu ați uitat, e mire astăzi!). Nu ar trebui să ne mire: lovelele se fac la Chișinău și în ape tulburi!

DELEGAT FMI LA CHIŞINĂU Armine Khachatryan a fost la Chișinău. Nu, nici ea nu poate negocia nimic. Ea ne explică cum ar trebui să stea lucrurile. Involuntar, eu am comparat spusele ei cu modalitatea în care a fost soluționată criza bancară în țările occidentale. Și am înghițit în sec. Mi-am mai amintit de dobânda pe care o plătim atunci cand statul nostru se împrumută de la băncile comerciale... De acordul cu FMI-ul avem nevoie ca de aer. De aia vom zice că are dreptate. Chiar dacă...

JUSTIŢIA LUI OMBUDSNIMENI Ţuţu a fost achitat. Filat mai stă 30 de zile (din 30 în 30 a ajuns la 7 luni!). Shor stă bine-mersi în scaun la Primăria din Orhei. Acel care a fost Ombudsnimeni (că doar n-o fi Ombudsman?) în 2009 a fost numit viceministru al justiţiei. Normal aşa. Durabil.

Ce să vă mai zic? Au mai fost câteva lucruri care ar merita atenția sau care mi-au părut caraghioase. Din acele bune: continuă înfrățirea primăriilor moldovenești cu cele românești (oricât de caraghios nu ar suna această propoziție). Apare un nou post de televiziune – 10 TV, lansat de către ziarul „Timpul”. Sper că va avea acoperire națională... Vrabia mălai...

Un lucru la care am schițat fără să vreau un rictus: cică poliția vrea colaborare cu societatea civilă și puterea locală pentru a combate criminalitatea. Cu siguranță vor fi lansate programe naționale, proiecte, etc., etc. care vor costa bani... Nu era mai simplu să nu închizi școli aiurea? Mă rog, un pas care nu trebuia făcut...  

Între timp, americanii care au invadat cu tancurile lor toată țara s-au apucat de făcut drumuri. Iată noi nu am avut timp și energie pentru asemenea fleacuri. Era și ăsta un pas de făcut... Pe când ei – poftim. Vin oamenii la manevre militare. Văd un drum stricat. Și ce-și zic ei: hai să-l facem, dacă tot avem tancuri la dispoziție și stau degeaba. Ori e un fel de reclamă de-a lor? Pe semne, au zis să ne păcălească, să ne cumpere. Tare perfizi, amercanii ăștia...

Published by Vitalie Vovc
commenter cet article
17 mai 2016 2 17 /05 /mai /2016 12:21
Săptămâna istericalelor ţării Moldovei

TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD

 

O umbră de nedumerire se aşternu pe faţa lui, iată ce proşti am fost ieri şi nimic nu ne poate face să credem că nu sîntem şi azi şi tot aşa mereu, cărîndu-ţi prostia prin lume şi zîmbind la ea, această femeie grasă şi îndatoritoare de care nu poţi scăpa.

Ştefan Agopian, Tobit, (Polirom, 2014, p.101)

Săptămânile care s-au scurs (două la număr, căci şi vinerea trecută am bifat „absent” la capitolul sintezelor săptămânale, dar, să fim oneşti, prinşi în vâltoarea „tradiţiilor”, aţi mai fi avut timp şi pentru ale mele scrieri?) au încăput în sine, în virtutea împletirii calendarelor religioase şi păgâne, mai toate subiectele sensibile şi, respectiv, isterice, devenite deja şi tradiţionale la noi. Un lucru bun, părerea mea, căci în acest an în doar două săptămâni s-au întâmplat multe: Sfintele Paşti, Paştile Blajinilor, 1 mai, 9 mai, Eurolizionul (practic am ratat doar subiectul celor două Crăciunuri)... În fiecare an, cu fiecare din aceste „ocazii”, lumea bună face spume la gură şi le ajunge energie cam pentru câte o săptămână per subiect. Lucrul bun constă în faptul că s-au întâmplat toate odată şi vom fi scutiţi de bătăliile penelurilor înflăcărate de durată lungă, folosite de băieţii şmecheri cu abilitate drept paravan pentru a-şi acoperi alte micmaşuri, la uneltirea cărora nu se mai ţine cont nici de confesiune, nici de orientare geopolitică, ori de oricare altă natură n-ar mai fi ea.

SFINTELE 1 MAI Anul acesta sărbătorile de Paşti au coincis cu Ziua Internaţională a Muncii. E plină de simbolism această coincidenţă, mai ales în spaţiul nostru, unde politicienii care se declară de stânga (ceea ce nu sunt) au devenit şi extrem de habotnici (ceea ce sunt şi mai puţin), plimbând icoane şi moaşte de sfinţi de pe un tărâm pe altul. Pentru ca absurdul să fie total ne lipseşte o demonstraţie cu prapori şi icoane în loc de clasicele drapele roşii şi cu „oameni ai muncii” în reasă, cu bărbile în vânt, în frunte şi care, marea lor majoritate, demult nu mai ştiu ce înseamnă să-ţi câştigi pâinea în sudoarea frunţii, altfel spus – munca. Filmate, aceste secvenţe l-ar bate şi pe Custurica la Festivalul de la Cannes, care, în treacăt fie spus, şi-a deschis lucrările pe 11 mai. Apropo, şi de loc în treacăt de această dată, vom menţiona că anul acesta la Cannes din 21 de filme aflate în competiţie două sunt româneşti: Cristi Puiu şi Cristian Mungiu, fără de care niciun Cannes nu mai poate fi imaginat.

CRONOGRAF În selecţia oficială la Cannes basarabeni încă nu au ajuns (deşi prezenţe au fost semnalate în trecut în programe anexe cu Igor Cobaleanschi, de exemplu), dar nu-i bai, căci avem şi noi la Chişinău festivalul nostru – Cronograf. A XIII-a ediţie a lui se va desfăşura din 12 mai până pe 18. Nu ştiu dacă o fi numărul festivalului la origine, dar intrările sunt cu plată şi ştim noi ochiul cui este banul... Îmi pare regretabil acest fapt. Poate este un lucru bun să fie pe bani. Nici nu prea ştiu cum e să-l faci fără bani, dar cu certitudine mi-ar place ca accesul la asemenea evenimente majore să fie cât mai larg şi nu condiţionat de largheţea bursei... E ceva de imaginat la acest capitol, cu certitudine.

AMERICANII ŞI LEPTINOTARSA DECEMLINEATA Cândva demult, pe când eram copil şi politrucii defilau cu steaguri roşii, nu cu icoane, bântuia aşa o legendă: cică gândacii de Colorado au fost făcuţi în laborator de către americani, apoi au fost diseminaţi cu avionul deasupra URSS-ului. Partea de adevăr este că aceşti gândaci într-adevăr ar proveni din America, dar au invadat lumea odată cu cartoful. Chiar dacă nu poartă nicio vină în faptul că europenilor le-au plăcut acum câteva sute de ani cartofii, ne-ar place să credem că americanii au venit în Moldova să ne scape de gândacii de Colorado şi să şi-i ia înapoi, căci ne invadează străzile oraşelor în fiecare an odată cu venirea căldurilor. Ar fi bine să fie anume aşa, nu de alta, dar mutează vertiginos şi îmbracă zale de fier, îşi anină un tun în frunte şi de 9 mai defilează în coloane... Cu atât mai mult că gândacii noştri de Colorado par să reacţioneze la cavaleriştii americani ca albinele la miere şi încep a roi în jurul blindatelor acestora de îndată ce apar în PMAN. Ce să-i faci? Cu dragostea nu te joci, când îţi cade cineva tronc la inimă nu-l laşi în pace cu una cu două.

PLAHOTNIUC ŞI AMERICANII Mare tămbălău – Plaha a fost în SUA! Din păcate, s-a şi întors. Nu ştiu dacă a venit odată cu cartofii americani ori ba. În rest – nimic de spus. În afară de faptul că americanii fac ceea ce se cheamă real politics. Iar interesele lor corespund cu ale noastre. Bine, de acord, îmi asum prea multe. Rectific: cu ale mele. Şi fiecare să decidă pentru sine care-i sunt interesele! Mai ştii, poate coincid?

PRIMARII ŞI AMEROMÂNII Tare-mi place iniţiativa cu înfrăţirea satelor din Moldova şi România! Se vede de la o poştă schimbarea de tactici în politicile occidentalilor de integrare a Moldovei. În sfârşit începem să ne interesăm şi de nivele mai de jos ale piramidei societale! După o adunare masivă cu primari în România, aflăm în această săptămâna că programele de colaborare continuă. Şi e bine! Dacă ar mai înţelege cine trebuie să înţeleagă că atâta timp cât în R. Moldova cetăţeanul de rând va privi Pervyi Kanal et altri albul va fi negru, iar albastrul – roşu. Iar banii veniţi de la americani îi vor aduce noi simpatizanţi lui Puţin. Paradoxuri ale realităţilor hibride...

BLAJINII ŞI BLOGGERII Vă ziceam la începutul acestui text că am avut parte de o săptămână a istericalelor tradiţionale. Una din tradiţiile moldoveneşti ale „bloggerimii” este să te dezlănţui de Blajini. Cum să nu zic şi eu două cuvinte la subiect? Eu găsesc că tradiţia asta a noastră de a ne deplasa cu toţii la cimitir pentru o zi e pur şi simplu... genială! Şi va fi o enormă pierdere dacă o vom distruge şi pe ea. Restul nu are nimic în comun cu Blajinii. Pur şi simplu pentru o zi noi, aşa cum suntem, ne ducem la cimitir. Viaţă noastră se deplasează la cimitir. Atât. Nu va place? Există 364 de alte zile pentru a ne indigna de ceea ce suntem. Şi 1001 de alte locuri de observat şi de înjurat „moldovenii” în afară de cimitir. Numai că Cronograful e pe bani, şcolile sunt pe bani, cărţile costă scump, Pervyi Kanal e difuzat în continuare peste tot, iar coleopterele vărgate se înmulţesc în continuare în pofida cavaleriştilor americani.

Ah da, cât pe ce era să uit: cât noi discutăm despre toate cele enumerate mai sus, Rise.md publică o listă extrem de curioasă despre moldovenii care figurează în scandalul Panama Papers. În care nu se mai ţine cont nici de confesiune, nici de orientare geopolitică, ori de oricare altă natură n-ar mai fi ea.

 

Published by Vitalie Vovc
commenter cet article
27 avril 2016 3 27 /04 /avril /2016 01:06
O sâmbătă, acum 30 de ani

В субботу (2011, Alexandr Mindadze, Rusia, Germania, Ucraina, Rom.: Sâmbăta): Din toate filmele pe care le ştiu despre Chernobyl, acesta m-a marcat în mod deosebit. L-am văzut acum câţiva ani, dar e la fel de viu în memorie. Iată pe scurt trama lui: un tânar komsomolist observă o lumină bizară emanând de la centrală şi, fiind „de-al casei”, se pomeneşte la o adunare ad-hoc a ştabilor partinici locali care discută speriaţi despre ceea ce s-a întâmplat. Astfel el află printre primii despre explozie. Mai mult, el merge până la reactor. Şi este perfect conştient de amploarea catastrofei. Numai că şefii săi, anchilozaţi şi îngroziţi, refuză să alerteze lumea... Şi începe o sâmbătă ordinară în oraşul Pripiat. Sâmbăta lui 26 aprilie 1986. Forfota obişnuită a unui oraş într-o zi de week-end. Iar în mijlocul lui – un tip care ştie. Ştie că e practic mort. Ştie că toţi acei din jurul lui, dacă încă nu au murit, apoi mor cu fiecare clipă petrecută în acest oraş. Şi nu contează dacă lucrurile s-au produs în realitate exact ca în film, căci ceea ce reuşeşte Mindadze, prezentându-ne acest diabolic şi absurd joc al (aproape) morţilor de-a viaţa, este altceva: oroarea disperată a unei catastrofe precum Chernobyl. Dragoste şi trădare, rebeliune ori conformism, carierism, prietenie, nuntă, gelozie... Nimic nu mai contează atunci când de asupra tuturor se aşterne umbra unui reactor explodat.

Published by Vitalie Vovc - dans CĂRŢI&FILME
commenter cet article
25 avril 2016 1 25 /04 /avril /2016 13:50
Despre proteste, violenţe şi viaţa noastră cea de toate zilele

Nu am urmărit cu mare atenţie mitingul de ieri. Nu mă interesează chiar într-atât încât să sacrific o duminică. Şi nu acei 2500 de km care mă despart de focarul acţiunii sunt cauza. Nici nu mă simt motivat să vă aduc justificări ori explicaţii. Vă recomand în schimb un text de Vitalie Sprânceană cu care, în mare parte, sunt de acord.

 

Deşi îmi pare cam naiv faptul că mulţi au crezut în aceste „proteste”... (Scriam despre asta în octombrie 2015. Dar şi mai înainte.) Ce să-i faci? Lumea se agaţă şi de un pai de speranţă...

 

Urmărind titlurile de azi dimineaţă şi postările pe reţelele de socializare m-am prins la un gând : marea întrebare şi marele subiect de discuţie este următorul: au fost ieri violenţe la Chişinău ori nu au fost?

 

Imagini de la faţa locului au circulat multe ieri, dar a fost una care mi s-a întipărit în memorie, postată de Sorin Bucătaru, şi care reprezintă chintesenţa celor care se întâmplă în piaţă.

 

Din păcate, dacă e să stai şi să le cântăreşti bine pe toate, discuţiile despre violenţe nu sunt deloc întâmplătoare. S-a ajuns la un punct în care toate părtile implicate în „conflict” sunt cointeresate ca aceste „violenţe” sa se întâmple.

 

Forţele de ordine – pentru a putea în sfârşit juca din muşchi şi demonstra că sunt forţe, nu foaie verde de tăiat la câini. Oricând şi oriunde, şi nu doar în Moldova, forţele respective numai asta şi aşteaptă: să intervină. Nu pentru atâta lucru sunt ei antrenaţi? Iar când se dezlănţuie, atunci – păzea... Am văzut ce pot face, iar unii au simţit-o pe pielea lor.

 

Guvernanţii – pentru a defăima şi decredibiliza (dacă mai au ce) organizatorii protestelor, eventual dacă ar mai reuşi un caz penal – două, pe care le-ar mediatiza pe larg, cred că nu s-ar da în lături...

 

Organizatorii protestelor – pentru a defăima şi decredibiliza guvernanţii (dacă mai au ce). Organizatorii şi-au cam epuizat resursele şi o escaladare a evenimentelor nu poate decât sa le fie favorabilă. Dacă se pricopsesc cu un martir – doi, pe care i-ar mediatiza pe larg, cred că va fi acceptat fără fandoseală.

 

Pentru moment însă, lucrurile se derulează (din fericire!) cât de cât paşnic, dar ar fi bine ca oamenii să înţeleagă că acei menţionaţi mai sus nu vor ezita să-i ducă la pierzanie... Căci nu de dragul lor stau ei acolo unde stau.

Published by Vitalie Vovc - dans dari cu pareri
commenter cet article
25 avril 2016 1 25 /04 /avril /2016 12:24
Săptămâna în care am mai pierdut din imunitate

TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD

„Mais à présent le discours n'était pas seulement devenu plus important qu'avant, il s'était aussi, par nécessité, radicalement transformé. En s'adressant à tous et non plus à des représentants élus du peuple, il devait aussi être compris de tous et, par conséquent, devenir plus populaire. Ce qui est populaire, c'est le concret; plus un discours s'adresse aux sens, moins il s'adresse à l'intellect, plus il est populaire. Il franchit la frontière qui sépare la popularité de la démagogie ou de la séduction d'un peuple dès lors qu'il passe délibérément du soulagement de l'intellect à sa mise hors circuit et à son engourdissement.*",

Victor Klemperer, „LTI, La langue du III Reich", (Albin Michel, 1996, p.83)

Săptămâna mediatică care s-a scurs mi-a lăsat un gust bizar. De ceva nedesăvârşit. De ceva tranzitoriu. Îmi dau seama că se întâmplă un lucru nociv şi oarecum pervers... De când s-a pornit campania asta naţionala cu „statul captiv" tot plouă cu dezvăluiri de tot felul şi care mai de care. Unele – bune şi bine documentate, altele – mai tendenţioase, dar majoritatea – acoperite treptat de un voal de patetism şi lipsă de competenţă devastatoare. Nu v-aţi prins niciodată că intrăm treptat într-o stare de amorţeală şi efectul obţinut este unul perfect invers: un soi de anestezie? Nu ne mai miră, nu mai suntem şocaţi sau indignaţi, devenim insensibili... Poate e doar o senzaţie pasageră... Însă toate isteriile astea politicane cu „oligarhi" şi „păpuşari", cu exces de patos şi hiperbolizări poetice anume astfel de efecte produc...

VODEVILUL CHIRTOACĂ Săptămâna aceasta edilul s-a dat în spectacol. Mai n-a bocit pe la televiziuni, a răbufnit în declaraţii aberante despre referendumuri (referitoare la propria demisie), a luat apărarea, total neinspirat, unui funcţionar (Brânzaniuc) prins cu pufuşor pe botişor... Chiar dacă nu ar trebui să uităm de lipsa totală de etică şi profesionalism al unor instituţii care se dau drept „media" gata să facă mizerie din viaţa personală a oamenilor, vom nota faptul că însuşi Chirtoacă, prin ieşirile sale publice total neinspirate se expune şi devine vulnerabil. Şi poate dacă ar fi avut Primarul un consilier pe comunicare ori pe relaţii publice care sa-şi facă treaba în loc de a-şi ridica palate, ar comunica mai eficient, dar nu are...

CNI VERIFICĂ Pe Brânzaniuc, care ar trebui să se ocupe de relaţia cu publicul alături de Primar şi care a fost prins cu palate ridicate, îl va verifica CNI-ul. La fel precum şi pe deputata Violeta Ivanov, fiica căreia duce o viaţă de lux, dar, din prostie, social mediatizată. Vom trăi şi vom vedea...

IAR DIN NOU? Vom vedea şi ceea ce se va mai întâmpla pe 24. Din faptul că nu-i prea înghit pe DA-daişti şi că nu am nici cea mai mica încredere în aceşti indivizi nu am făcut un mare secret niciodată. Iată, de exemplu, să vedem cum s-a ajuns la protestul din 24: DA strânge 400.000 de semnături pentru referendum (apropo, tema referendumurilor care se multiplică peste tot în ultimul timp – Donbass, Crimeea, Transnistria, Scoţia, Olanda, etc., etc. – e un subiect aparte). Semnături adunate de la popor pentru ca să fie ales Preşedintele prin vot direct (sunt ferm convins de acest lucru!). Între timp, CC decide ce decide şi vom avea prezidenţiale! S-ar părea că problema e rezolvată! Dar nu! Căci DA zice, surpriză!, ca în referendum mai sunt două alte întrebări (ceea ce deja e o aberaţie: un referendum se face cu o singură întrebare şi nu una echivocă precum am mai avut în istorie). Ei bine, încă una, acea cu imunitatea deputaţilor, este rezolvată chiar de Parlament (şi CC, Preşedintele căreia vine cu un aviz personal, destul de judicios, în contradicţie cu decizia Curţii). Ramâne a treia: reducerea nr. de deputaţi de la 101 la 71. De ce nu am lichida direct Parlamentul? Ce să ne mai complicăm cu instituţii din astea costisitoare? Ah ce bine ne-ar prinde un Vlad Ţepeş, un Ioan cel Groaznic, un rege, un monarh ceva, un Hitler, un Stalin, ceva de genul ăsta, un dictatoraş, să ne facă regulă în ţară! Cât se poate?... CEC până la urmă a anulat referendumul. În răspuns DA a anunţat proteste. Între timp, Curtea de Apel anulează decizia CEC-ului. Dar DA sunt inflexibili şi îşi pregătesc „veteranii" să rupă cordoane... Fiţi atenţi, nu să apere protestatarii, nu să asigure securitatea, ci să iniţieze acţiuni „active"...

DUPĂ ALEGERI Datele recensământului le vom afla în 2017. După alegerile prezidenţiale. Nu cumva ceva. Din câte ţin eu bine minte, legea prevedea ca rezultatele să fie publicate în 2016. Dar ce mai contează?...

POZA SĂPTĂMÂNII: Usatâi (primarul de Bălţi) alături de Aksionov (naiba ştie ce anume al Crimeei, dar originar din Bălţi). Mai nu se pupă. La Moscova. Simbolic. Nasc şi la Balţi oameni! Oraş natal, ai cu ce te mândri...

VIDEOUL SĂPTĂMÂNII Un tip fură pavaj. De pe Bulevardul Ştefan cel Mare din Chişinău (un fel de Champs Elysées moldovenesc, ca să înţelegeţi proporţiile). Pur şi simplu a deschis portbagajul şi încarcă bordura de la pavaj... Interesant, ăsta tot protestează împotriva „statului captiv" şi „oligarhilor"?... Poate nu-i mare noutatea, dar videoul e de-a dreptul space!...

S-A TERMINAT EXPORTUL Între timp aflăm că a scăzut brusc exportul. (Din câte înţeleg, asta nu are legătură directă cu miliardul furat). Pur şi simplu, a fost secetă şi roadă în 2015 nu prea a fost. Iar în anii cu secetă tot greul începe primăvara... A mai fost...

OPTIMIZĂRI LA CHEREM „Optimizările" din învăţământ se mai răspund şi astăzi. Cică Ministerul Învăţământului regretă închiderea unui liceu la Ocniţa. Şi zice că schimbă codul învăţământului astfel ca să fie consultaţi când se vor mai lua decizii de acest fel. Adică nu vorbim despre un algoritm clar şi bine pus la punct: în ce condiţii şi cum anume se închide o şcoală. Să zicem, să fie clar care este numărul de elevi care justifică existenţa unei şcoli, distanţa maximă la care e acceptabil ca un copil să circule până la şcoală cea mai apropiată şi multe alte chestii de genul ăsta. Nu, nu a existat şi nu va exista nici acum. E la cheremul boierului. Şi ce mai contează dacă boierul e de nivelul 1, 2 sau 3? 

Cam atât... Ce să vă mai zic? Faptul că am pierdut cu toţii încrederea în factorii de decizie nu mai este o noutate. Dar eu unul îmi pierd încrederea şi în mass-media. Treptat, dar sigur. Fiindcă lipsa de profesionalism, pasionarismul şi patetismul excesiv sunt bune doar atunci când faci propagandă... Iar atunci când jurnaliştii sunt înlocuiţi cu propagandişti e semn rău...

(originea imaginii)

*Însă acum discursul nu era doar mai important decât a fost înainte, ci, din necesitate, s-a mai şi transformat radical. Adresându-se tuturor şi nu doar reprezentanţilor aleşi ai poporului, el trebuia astfel să fie înţeles de către toţi şi să devină, în consecinţă, mai popular. Ceea ce este popular, este concret; cu cât un discurs se adresează mai mult simţurilor, cu atât mai puţin el se adresează intelectului, cu atât este mai popular. El traversează frontiera care separă popularitatea de demagogie sau de seducerea unui popor din momentul în care trece de la despovărarea intelectului la scoaterea lui din circuit sau la amorţirea lui

Published by Vitalie Vovc - dans dari cu pareri
commenter cet article
20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 12:19
în cautare de a(e)rsuri

Digging for fire (2015, Joe Swanberg, SUA, Rom.: În căutarea focului): Există un soi de filme destul de stranii care se lasă greu descrise, care sunt, în aparenţă, fără un fir epic marcant, fără conflicte majore, fără efecte speciale spectaculoase, fără găselniţe originale regizorale, dar în care te prinzi. Ori ele se prind de tine, nu contează. Cine ştie care sunt mecanismele lor de seducţie ? Măiestria detaliilor ? Şarmul actorilor ? Banda sonoră ? Ori poate efectul nu este datorat niciunuia din atributele filmului în particular, ci felului în care sunt combinate ? Filmul lui Swanberg e din această categorie. Un cuplu cu un copil se instalează pentru câteva zile în casa (destul de mare) unor prieteni. Un cuplu ordinar : nu sunt certaţi, dar se vede că sunt uzaţi de cotidian… Şi iată că bărbatul, săpând în grădină, găseşte un papuc. Şi începe o istorie ciudată: soţul cu soţia îşi vor trăi fiecare week-endul său. El – încercând o beţie, ea – o aventură amoroasă… La drept vorbind, ratate ambele. Pe tot parcursul filmului bărbatul continuă săpăturile şi dezgroapă un revolver, un os… Apoi le îngroapă la loc. Apoi soţia se întoarce la vilă şi viaţa continuă…

Notă pregătită pentru Revista de duminică Nr. 97 (Platzforma.md)

Published by Vitalie Vovc - dans CĂRŢI&FILME
commenter cet article
18 avril 2016 1 18 /04 /avril /2016 12:23
Săptămâna în care am aflat că suntem fruntaşii lumii

TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD

 

Ce que fait la communauté des banquiers, c’est pas illégal – du moins en général – mais ça nous reste en travers de la gorge, et voilà pourquoi. Derrière la tête, nous conservons des règles implicites sur ce qui est correct et ce qui ne l’est pas. Or ce que font les banquiers ne l’est pas. C’est ça que les enfants appellent la triche*.

Jonathan Coe, La vie très privée de Mr Sim ((titlu original: The Terrible Privacy of Maxwell Sim), Gallimard, 2011, p.176)

Nu ştiu cât de observată a rămas absenţa editorialului vinerea trecută. Ca şi oricare din scribi, mi-ar place să cred că există cititori atenţi şi... dacă nu fideli, cel puţin regulaţi ai sintezei de vineri. Mi-ar place să cred că v-a lipsit, că v-aţi pus întrebări de ce nu a apărut… Scrisul de dragul scrisului e probabil bun ca terapie, dar e o păcăleală de care fac mulţi abuz.

Există momente în viaţă care le depăşesc în intensitate pe toate. Toată fiinţa îţi este acăpărată şi celor lumeşti nu le mai vezi rostul, îţi par nişte vânzoleli ridicole. Dar aceste momente de paroxism existenţial au şi un lucru bun: acel de a-ţi face ordine în grila valorică, de a le pune pe toate la locul lor, de a ierarhiza, încă o dată!, tot şi toate câte ţi se întâmplă, de a te face să percepi lumea exact aşa cum trebuie privită ea, zburându-ţi, printr-o suflare a destinului, voalul netrebnic din faţa ochilor şi toate filtrele şi matricile pe care ni le clădim pe post de ochelari şi care ne împiedică să percepem lumina în deplina claritate a ei, cu tot spectrul de culori şi raze.

Revin astăzi în faţa Domniilor voastre din datorie. O datorie pe care mi-am impus-o în primul rând faţă de mine însumi. O datorie (imaginară şi râvnită aceasta din urmă) faţă de Dumneavoastră, căci mi-ar place să cred că vă mai sunt dator cu ceva, că ne mai leagă ceva şi că percepeţi această datorie prin intermediul buchiilor pe care le citiţi chiar în acest moment. Aşa se face că trăiesc şi alimentez această iluzie şi această speranţă în fiecare vineri din septembrie 2014 şi sper să vă mai fiu dator şi în continuare.

Dar mă aflu în mare dificultate astăzi: deconectat de mai bine de o săptămână de la fluxul informaţional, nu ştiu despre ce anume să vă scriu. Chiar dacă parcurg şirul de actualitaţi din Republica Moldova din ultimile două săptamâni, nu reuşesc să le acord importanţă. De aceea nu am să va scriu decât despre un singur lucru: despre datorie. Mai bine zis despre acea idee pe care fiecare şi-o face despre datorie. Eşti dator cui? În ce mod? Care este arbitrul suprem care decide dacă îţi achiţi onorabil datoria? În faţa cui răspunzi până la urmă? Fiindcă totul de aici începe...

În Revista de duminică, publicată de Platzforma.md, este inserat un link spre un documentar de doar 10 minute despre un album cu nişte oameni care, aparent, nu aveau remuşcări. Erau veseli, mâncau şi se petreceau cu gust şi rafinament. Probabil se ajutau unul pe altul, ori îşi făceau mici mizerii, se îndrăgosteau... Mă rog, erau oameni. Şi considerau că-şi fac datoria. Aceşti oameni erau angajaţi la Auschwitz, în 1944...

Ce legătură cu Republica Moldova? Vă explic: mi-a fost dat să văd multă lume sus-pusă din ţară (mai puţin acum, am renunţat). Atunci când discuţi cu fiecare în parte par a fi oameni cât se poate de normali... Cu metehne şi calităţi cât se poate de lumeşti. Care consideră că-şi fac datoria.

Ori iată, de exemplu, marele scandal Panama Papers… Scandalul e mare, într-adevăr, dar dacă realizăm că s-au dezvăluit doar actele unei singure firme (cert, una din cele mai mari, dar e totuşi una din zeci de acest gen: cică ar exista vreo 150 de tot...) atunci ne putem imagina proporţiile acestor mecanisme. Cică în offshore, departe de fiscul ţărilor în care s-au făcut aceşti bani, stau parcate între 10 şi 20 de trilioane de dolari... Şi Republica Moldova a devenit o veritabilă placă turnantă a lor – vă mai amintiţi de laudromat?... Şi de acel judecător care a spălat (de unul singur!) 20 de miliarde de dolari?! Vă scriam la începutul acestui an despre faptul că Moldova nu este o ţară săracă. (puteţi vedea şi un text din octombrie 2015 la acest subiect)… La fel precum niciodată nu am crezut în existenţa „crizelor” de tot felul şi din toată lumea. A te acoperi cu „legalitatea” nu se mai poate. Acel arbitru suprem se află în altă parte…

Iată, deci, noutatea „îmbucurătoare”: nu, noi nu suntem codaşii lumii! Noi suntem fruntaşii ei! Avangarda! Nu este un gând chiar proaspăt. Încă în 2011 ziceam că „occidentul ar trebui să tragă învăţăminte din ceea ce s-a întâmplat în Moldova...”. Suntem perfect integraţi, Domnii mei! Suntem vârful de lance al unui sistem mondial! În fine, cea mai urâtă latură a lui… Şi dacă ajunge să fie numită Natalia Gherman Secretar General al ONU, acest act va fi profund simbolic şi cât se poate de firesc…

Dar poate anume din această cauză luptele pe care le ducem în Republica Moldova (acei puţini care le mai duc) nu sunt nici ele zădarnice ori periferice?... La fel cum nu pot (şi eu sunt convins că nu sunt!) fi considerate periferice toate câte s-au întâmplat în Islanda în ultimii ani, inclusiv demisia Primului-Ministru pe urma scandalului Panama Papers.

Iată că îl auzim acum pe Obama zicând: “a lot of it is legal, but that's exactly the problem**”. O rază de speranţă?...

 

*Ceea ce face comunitatea bancherilor nu este ilegal – în linii mari, cel puţin – însă acest lucru ne stă în gât şi iată de ce. Undeva în minte noi păstrăm reguli implicite despre ceea ce este corect şi ceea ce nu este. Or, ceea ce fac bancherii nu este. Este ceea ce numesc copiii păcăleală. (traducere proprie)

**multe din acestea sunt legale, dar exact asta e şi problema

Published by Vitalie Vovc - dans dari cu pareri
commenter cet article
11 avril 2016 1 11 /04 /avril /2016 12:29
Nume şi identitate – dileme pentru migranţi

TEXT PRELUAT DE PE MAMALIGA DE VARSOVIA

 

Condiția de migrant pare să fie inseparabilă de o criză identitară continuă, mai mult sau mai puțin acută. Aceasta ne este inerentă și nouă, celora de la Mămăliga de Varșovia, căci în mare parte suntem migranți. Orice nimic o poate resuscita. Până și numele și prenumele pe care îl purtăm de o viață și cu care eram prieteni sau cel puțin nu dușmani, se poate preface brusc într-un trădător.

Aceste îmbinări de sunete, despre care suntem obișnuiți să credem că ne desemnează sunt strâns legate de cultura din care provenim, fapt care pe unii bejenari, se prea poate, îi poate împiedică în adaptarea la noile comunități, din care dorim sau ne decidem să facem la un moment dat parte. Numele poate deveni un fel de etichetă care dă de știre persoanelor cu care interacționăm că suntem niște străini, ceea ce nu are cum să nu ducă la o alienare sau, cel puțin, la o îngustare a mănunchiului posibilităților de integrare în societățile gazde.

Vă propunem în cele ce urmează o discuție despre sensul, generarea și preschimbarea numelor și pronumelor în cazul migranților din câteva țări europene, precum și despre o fațetă sensibilă a numelor proprii cu care decidem să ne numim copiii pe care îi naștem departe de baștină. Discuția a inițiat-o Vitalie Vovc, scriitor de limbă română stabilit actualmente la Paris, de fapt a fost mai mult un fulger decât o inițiere, căci după aia a urmat furtună de opinii și fapte. Pe parcurs mai mulți contribuitori de-ai noștri i s-au alipit. Vă invităm și pe domniile voastre, dragi cititori, să ne ziceți ce credeți despre toate cele despre câte le discutăm în cele ce urmează.

Vitalie Vovc: Există, în linii foarte generale, două concepţii referitoare la abordarea imigraţiei: multiculturalismul şi asimilarea. Ambele prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje pentru societate și indivizii vizați. Mă voi abţine să le detaliez, dar voi semnala că în urma mai multor observații și studii multiculturalismul pare să fie mult mai puţin anevoios pentru un imigrant şi îi lasă mult mai multe şanse pentru o integrare deplină în societatea gazdă. Din fericire, modelul „asimilării” totale este treptat abandonat în occident şi considerat a fi o cale ce poate duce mai curând spre eşec.

Teodor Ajder: În Polonia modelele respective nici nu se discută măcar public. Integrarea migranților în sine nu este deloc o temă populară. Chestiunea migrației a început să fie discutată ceva mai în detaliu odată cu valul mare de migrație care a coborât peste Europa, sau mai bine zis, odată cu numărul uriaș de înnecați la hotarele UE. Străinii, mai ales cei cu o carnație mai închisă a pielii, sunt percepuți de foarte mulți drept o „molimă”. De fapt, după alegerile prezidențiale și parlamentare recente, în urma cărora la putere a ajuns extrema dreaptă, s-a întețit oarecum și hărțuirea alogenilor, cu toate că nici mai devreme nici acum nu sunt raportate toate cazurile de discriminare sau acte violente comise la adresa lor sau a familiilor lor noi poloneze. Recent un pianist de origine ciliană, ca să dau un exemplu proaspăt, a fost bătut zdravăn de un, probabil, neonazist, că altfel nu știu cum să-i zic, pe când călătorea cu un tren suburban varșovian. Cilianul s-a ales cu comoție și fără un dinte. A zis că înainte de a-l lovi cheleșul îl tot întreba dacă e arab. Este aici de mai mulți ani, a fost bursier al ministerului culturii. Evident, opinia publică a reacționat imediat. Au fost publicate mai multe texte în presa scrisă. Un festival de pian dedicat, evident, lui Chopin, și-a schimbat programul, invitându-l să dea un concert. Directorul festivalului zicea că și Chopin a fost o bună parte din viața sa un imigrant. Cu toate acestea, în ziare pianistul cilian a pozat doar cu spatele, împingea un cărucior albastru, fără să-și divulge numele, de asta am zis cilian. În unele articole se zice că se numea Christian – creștinul – adică. Unii imigranți preferă, deci, să nu-și facă publice numele. Pe de altă parte, și asta se întâmplă nu doar în Polonia, unora li se refuză până și actul de a fi chemați pe nume. Vezi de exemplu cazul celor 71 de morți, victime ale traficului cu ființe umane, descoperite pe o șosea din Austria. Nu a fost făcută publică nici un nume ale victimilor, deși toate victimile au fost identificate. La un moment dat, în fața Universității din Varșovia a avut loc o acțiune organizată de către un grup de la Amnesty International legat de victimile valului de refugiați din ultimii ani. Din câte înșelegeam eu, activiștii au imprimat numele celora care și-au pierdut viața în încercarea de a traversa marea pentru a ajunge în Europa. În listă se găseau și multe nume latine sau grecești. Era și numele meu. I-am întrebat cum se face că sunt atâtea nume cu răsunet european în liste? Mi-au răspuns că, de fapt, nu sunt numele adevărate ale victimilor. Era doar o încercare de a aduce la cunoștința varșovienilor numărul imens de persoane care și-au pierdut viața la granițele Europei prin actul de a pronunța nume care deși sunt fictive s-ar putea și să nu fie. Erau tot atâtea nume câte cadavre au fost pescuite oficial pe litoralurile europene în urma naufragiilor vaselor cu migranți. Mi-au venit tunci în gând pomelnicile ortodoxe.

Vitalie Vovc: În Polonia imigrația înca nu este un fenomen la fel de masiv precum e în Franța, de exemplu, unde conform unor statistici, până la 10% din populație sunt musulmani. Asimilarea funcționează de minune atunci când imigrația este un epifenomen. Renunțarea la identitate a imigratului rămâne strict în domeniul dramelor individuale, ceea ce nu diminuează intensitatea lor.

Elevii multor școli primare mai învaţă şi astăzi că numele propriu este lipsit de sens şi nu serveşte decât pentru a singulariza un loc, un obiect sau o ființă unicală. Lingviştii, însă, au trimis de mult la rebut această teorie şi sunt, în mare, de acord că orice nume, chiar şi cele proprii, sunt purtătoare de semnificaţii. Inclusiv numele de persoane. Pe bună dreptate: dacă e să luăm un simplu şir – Ion / Ivan / Jean / John / Juan – lesne vom înţelege că există şi un alt tip de informaţie pe care acestea le vehiculează, fapt de care erau prea bine conștiente autoritățile URSS-ului, bunăoară, căci de ce altfel ar fi insistat ele atât de mult asupra rusificării numelor proprii non-ruse? Sau, și mai aproape de mine, de ce altfel autorităţile franceze ar propune „francizarea” numelor în procesul naturalizării, termen prin care se înțelege acordarea cetățeniei.

Viaţa îşi are legile ei şi mulţi dintre noi devenim părinţi în ţările-gazdă. Apar atunci câteva întrebări fundamentale pe care fiecare din părinţi trebuie să şi le pună şi să găsească răspunsuri pe măsură, pentru ca alegerile noastre să nu dăuneze integrităţii copiilor şi să nu le împovăreze inutil destinul. Pentru început ar trebui ca fiecare părinte să înţeleagă că drama personală (căci orice nu s-ar spune, emigrarea este întotdeauna o dramă!) nu trebuie şi nu poate fi (!) transmisă copiilor. Ei îşi vor avea destinul lor, iar rolul părinţilor este să le lase cât mai multe căi deschise şi să nu-i condiţioneze din start.

Fără îndoială, primul act, extrem de violent în esenţa sa și de o autoritate totală părintească  pentru viitorul copilului, este acel al alegerii și înregistrării prenumelui nounăscutului. Copilul îl va purta o viaţă în acte, iar până la un timp şi fără niciun drept de a-l contesta, ori modifica în alte contexte. Vom exclude din start pornirile extrem de egoiste ale părinţilor care, indiferent de contextul socio-cultural, îşi numesc copiii în funcţie de propriile manii. A-ţi numi acum pruncul Zidane sau Tractorina ţine de psihiatrie şi nu astfel de devieri ne interesează în acest text. Dar şi multitudinea prenumelor normate ne oferă destule posibilităţi de contextualizare, deci, într-un fel, sursă de determinism inutil pentru copil.

Astea fiind spuse, la nivel individual alegerea prenumelui repetă oarecum următoarea dihotomie: venim din culturi (ambele accente sunt perfect valabile în acest cuvânt) onomastice diferite, pericolul care ne paşte este să alegem ori un prenume din cultura proprie, ori unul din cultura de adopţie. Oricare din aceste două alegeri prezintă riscuri incontestabile pentru copil şi viitorul lui. Prenumele şi numele copilului ţin, evident, de identitatea unei persoane. Adesea se afirmă, și mă declar în de acord cu aceste afirmații, că o persoană nu se poate dezvolta armonios decât dacă nu are probleme mari cu propria-i identitate. “Se sentir bien dans sa peau” (a te simți bine în propria-ți piele) zic francezii şi au perfectă dreptate.

Petru Sîrghi: Subiectul mai poate fi abordat și din punctul de vedere al aborigenului (moldovean) care în perioada sovietică îi dădea foarte ușor un nume rusesc (al colonizatorului) copilului său, neforțat chiar.  Nu pentru a-l integra în societate, ci pentru că așa era mai la modă, deși poate era și o încercare de a-i face pe plac ocupantului, a-i arăta respectul, poziția de supus. Presupun că același lucru se întâmplă și în Franța.

Ne-a fost și nouă rusificat numele de administrația sovietică în Sîrghii. Împlinind 18 ani, am mers cu tatăl meu la arhiva de stat și la biroul de stare civilă și ne-am schimbat numele, scăpând de „i”-ul impus de administrația sovietică.

V.V.: În mare parte, originile eşecului politicilor asimilării rezidă și în faptul că ele se bazează pe o renunţare obligatorie la un set întreg de caracteristici definitorii pentru identitatea imigratului. Atunci când numărul imigraţilor este relativ mic, aceste tragedii idividuale sunt înecate în masă şi ramân neobservate – ceea ce nu diminuează nicicum intensitatea tragediilor individuale – şi politica asimilării funcţionează. Atunci însă când asistăm la o multiplicare şi o grupare a acestor drame, apar şi enorme probleme sociale din cauza respingerii alterităţii colective, pe de o parte, exprimate în societăţile „asimilatoare” prin şovinism, naţionalism radical, rasism şi alte forme excluzioniste şi o formă de revoltă colectivă de afirmare a unei identităţi, pe de altă parte. Ceea ce şi se întâmplă astăzi în unele ţări din Occident. Problema e că această nouă identitate revendicată este una modificată, deformată de acest câmp magnetic al dramelor individuale puse în comun şi capătă deseori forme violente, radicale, izolaţioniste (comunitarismul) care nu oferă indivizilor nicio ieşire viabilă.

Să revenim însă la prenume. Cum facem? Alegerea unui prenume marcat excesiv de cultura onomastică a părinţilor ar corespunde cu dorinţa acestora de a-şi afirma propria lor identitate. Nu vom face altceva decât să perpetuăm o durere, o înstrăinare, o revendicare personală, să le transmitem şi copiilor această povară într-o formă excesivă şi categorică asupra căreia ei nu vor putea reveni decât mult mai târziu, poate prea târziu. Fără a mai pomeni de faptul că îi punem din start o etichetă prea vizibilă şi pentru alţii, pentru copiii cu care va avea de evoluat în grup. „Doina Popescu”, un nume fără mare semnificaţie în România, va fi extrem de conotat în oricare altă ţară. Va fi oare acest lucru uşor de purtat pentru un copil? Indiferent de societatea în care va creşte, copilul are suficiente probleme identitare de rezolvat pentru a-i mai adăuga una suplimentară.

În acelaşi timp, căderea în cealaltă extremă, acea a alegerii unui prenume prea marcat de cultura ţării-gazdă, este la fel de prejudiciabilă. Evocam mai sus integritatea identitară individuală a persoanei ca o premisă indispensabilă pentru dezvoltarea ei armonioasă. Numele şi prenumele sunt doar o unitate semantică a ceea ce se numeşte identitate, deși fundamentală şi nu poţi nici să le alegi (cel puțin până la majorat), nici să le ascunzi, precum şi originea, părinţii, etc. Celelalte aspecte se construiesc treptat de-a lungul anilor odată cu un proces al cunoaşterii lumii înconjurătoare şi conştientizării locului personal în ea. O multitudine de legături referenţiale care, an după an, se vor depozita şi vor constitui ceea ce se va numi „personalitate”. A inculca copilului din start, atunci când nimic încă nu este solidificat, că o bună parte din identitatea sa este „de mâna a doua”, „rea”, care trebuie ascunsă sau evitată, tăcută, poate avea consecinţe dureroase pentru o minte în formare. Or, atunci când îţi numeşti copilul „Jacqueline Popescu” ce mesaj îi transmiţi, de fapt? Că originile sale sunt unele de care părinţii, din marea lor mărinimie, au încercat disperat să-l ferească? A încerca să scapi (inutil, căci anumite lucruri nu le poţi schimba) cu orice preţ de propria-ţi identitate echivalează cu recunoaşterea tacită că ceva nu e în regulă cu originile, cu provenienţa. Are nevoie copilul de o asemenea povară?

Şi dacă tot suntem la capitolul personalitate, nu putem evita un alt subiect extrem de important: acel al limbii materne. Mulţi imigraţi fac din intenţii bune o alegere extrem de nocivă, aceea de a vorbi cu copiii în limba ţării în care locuiesc. Trecând peste faptul că majoritatea nuanţelor afective nu pot fi transmise de marea majoritate a oamenilor decât în limba maternă (or, anume emoţiile sunt primordiale iniţial pentru un prunc în procesul de dezvoltare cognitivă!), comitem exact aceeaşi eroare: inconştient îi transmitem copilului că limba pe care o vorbesc părinţii nu este una „bună”, iar acest lucru înseamnă că şi părinţii nu sunt „buni”! Iar dacă luăm în calcul faptul că imigraţii, de regulă, nu vorbesc la perfecţie limba ţării gazdă, putem încerca să ne imaginăm suferinţă, absolut improprie vârstei, la care este supus copilul prin comportamentul respectiv. Deci, ca să recapitlez, nu destul că nu vorbesc cu copiii limba maternă, dar în plus le vorbesc într-o limbă „de lemn”, fără toată încărcătura afectivă pe care nu o pot transmite decât în limba mamei. Frica părinţilor că odrasla lor se va integra mai greu în „societate” din cauza că nu vorbeşte limba, este absolut nefondată şi lipsită de argumente ştiinţifice. Ceea ce învaţă copilul timp de trei ani de zile nu sunt cuvinte, ci, preponderent, structuri lingvistice. Iar odată o structură bine asimilată, orice aparat lexical, gramatical şi semantic i se suprapune cu uşurinţă graţie acestui referenţial iniţial bine asimilat.

T.A.: Asta nu e chiar adevărat. Structurile lingvistice – principiile – sunt deja în minte. Pană la vârsta de șapte ani se setează așazișii parametri, la nivelul unor module diverse – sintactic, fonetic, semantic, pragmatic, etc. se învață și o cantitate enormă de lexic. Cred că ceea la ce te referi, ține mai mult de faptul că orice fel de cunoștințe sunt însușite mai lejer în limba maternă. Chestia e că în cazul copiilor care se nasc în medii multilingvistice apare problema alegerii limbii materne. De foarte multe ori (mai ales în medii lingvistice colonizante) copiii aleg limba gazdă drept maternă. De exemplu, copiii multor români basarabeni care au tot plecat în Rusia ajung să nu mai vorbească româna. Trebuie să discutăm cu copilul ca să-i dăm mai multe șanse, să-i deschidem uși, cu asta însă nu pot să nu fiu de acord.

V.V.: Aici intrăm într-o dezbatere pe care nici lingviștii nu au soluționat-o pâna la urmă: acea a structurilor preconstruite. Eu nu sunt adeptul acestei teorii. Această teorie a fost complet zdruncinată de un exemplu: a fost găsit un copil crescut de lupi. Din câte am înțeles eu, nu a mai reușit să învețe a vorbi „omenește”.

T.A. : E adevărat că acești copii nu pot învăța, dar asta nu zdruncină teoria gramaticii universale. Te referi aici la cazurile de deprivare de limbă. Din păcate nu se întâmplă doar în cazul copiilor-lupi, ci și în unele familii contemporane. Vezi cazul lui Genie, de exemplu. Genie, suferind de o serie de abuzuri grave, printre care și deprivarea de limbă, după ce a ajuns în grija serviciilor specializate, nu a fost, într-adevăr, în stare să însușească limba ei maternă, la fel de bine ca și semenii ei. Dar atât în cazul ei, cât și în alte cazuri similare, se poate vorbi despre o deprivare senzorială în momentul setării parametrilor lingvistici, o perioadă crucială în dezvoltare. Mintea are doar un timp limitat pentru a decide care e tipulul de sistem lingvistic folosit în comunitatea din care copilul face parte. E vorba despre cei șapte ani plus minus doi. E un fel de bază care trebuie zidită pentru a construi pereții. Fără ei e imposibilă ridicarea unor pereți decenți ai limbii. Dar acestea sunt cazuri extremale și sunt imposibil de cercetat cantitativ. Adesea sunt multe variabile ascunse, care împiedică enunțarea unor concluzii inechivoce. Situațiile astea nu pot fi reproduse experimental din considerente etice. Dar sunt, pe de altă parte, documentate și un alt tip de observații, în care sunt implicați copii migranților, adesea fără voie. Mă refer la aparaiția limbilor pidgin – un sistem de comunicare compus dintr-un amestec de limbi ale populațiilor care sunt silite să conlocuiască împreună, adesea cu o gramatică foarte simplistă. Din aceste pidgin-uri, se nasc limbile vernaculare – limbi noi, cu gramatici complexe, create de generația tânără de vorbitori, care preiau și rearanjează armonios regulile datorită cunoștinețelor lor implicite despre gramatica universală. Există și la nivel fonetic un anumit set de sunete pe care noi, oamenii, le putem produce și, respectiv, pot fi parte componentă al unor nume. Chit că unele sunete au o frecvență mai înaltă decât altele și se poate vorbi de un fel de universalitate. Dacă unele sunete nu sunt parte dintr-o limbă anume atunci, bebelușii respectivi „le uită”, cum e cazul cu sunetul pe care noi îl pronunțăm ca „r” la japonezi. Până la un an jumătate – doi bebelușii japonezi știu să facă diferența între „r” și „l”, iar cu vârsta nu mai sunt în stare să o facă. Renumitul Taro, eroul poveștilor japoneze, de fapt, nu e Taro ci mai mult Talo.  

Dar să revenim la ale noastre. Ziceai adineaori că s-a cam renunțat la idea de asimilare imediată. Te referi la Franța?

V.V.: Da, s-a renunțat. Ceea ce se întâmplă astăzi în Franța este rezultatul politicii de asimilare practicată cu 30 de ani în urmă. Doar acum acele drame individuale s-au cristalizat în ceva colectiv. E semnificativ că este vorba de copiii primului val masiv imigrațional care „se revoltă” și nu parinții lor. Se întâmplă așa, bănuiesc eu, tocmai pentru că părinții și-au transmis „durerile” copiilor. Fiindcă aceste drame personale au fost mutualizate în comunități – adică au devenit ceva trăit împreună, în grup.

T.A.: Deci până la urmă nu e doar o chestie care ține de psihiatrie?

V.V.: Fac o distincție clară între o persoană care-și numește copilul „Ioana” să zicem (prenume care face parte din cultura onomastică din care provine individul respectiv) și unul care-si numește copilul Chelsea în numele unui club de fotbal.

T.A.: Dar Chelsea nu e un nume împrumutat de la echipa de fotbal! De fapt, numele echipei și numele propriu s-ar putea să provină din aceeași sursă, veche de aproape un mileniu. Apropo, copila unuia dintre ex-președinții și se prea poate a viitoarei președinte SUA are numele de Chelsea. Chelsea Clinton. Se zice că Clintonii ar fi fost inspirați de cultura pop a anilor 60, mai precis de un cântec foarte popular pe atunci,Chelsea Morning. Crezi că se poate afirma că Hillary Clinton ar fi o maniacă reieșind din numele pe care i l-a dat fetei sale?

V.V.: Atunci când referențialul este pertinent doar pentru familie, iar pentru alții – absolut neutru (căci Chelsea este, într-adevar, un prenume ordinar pentru cultura anglo-saxonă) problema respectivă nu se pune. Un tată român care își numește fiica Veronica în cinstea Veronicăi Miclea rămâne în zona neutrului, chiar dacă actul respectiv are semnificație pentru el. Iată dacă și-ar numi fiul Zinedine în cinstea lui Zidane, atunci am vorbi despre altceva.

Olga Corochii: Un alt exemplu în acest sens este cazul Letoniei. Acolo se legitimează letonizarea numelor și prenumelor prin rigorile gramaticale ale limbii locale. Cică așa cere regula buchiei. De exemplu, prenumelor masculine li se adaogă în mod obligatoriu un „s” la sfîrșit. Dacă doriți să vă numiți copilul cu universalul Alexandru, păi bine, acesta va fi scris Aleksandrs și, culmea, se va pronunța tot Aleksandrs. În cazul prenumelor feminine, e mai simplu, puteți alege practic orice variantă de scriere a acestuia, dar cînd vine vorba de nume situația se complică spectaculos. Majoritatea numelor în cazul doamnelor se vor termina în „a”, chiar dacă numele fratelui, tatălui, soțului se termină în „s”! Încercați să aveți de-a face cu instituții ale altor state cu acte în care numele dumneavoastră diferă de cel al copiilor, soțului sau tatălui. Un exemplu ar fi acela al unei familii de estonieni care s-au stabilit în Letonia. Numele lor era Saar. Ei bine, după ce au trecut prin procedura letonizării, acesta a fost schimbat în Saars și, respectiv, Saara! Soțul a fost extrem de indignat, spunînd că el nu s-a căsătorit cu nici o Saara (a se citi printre rînduri aluzia la numele evreiesc atît de răspîndit), dar nici măcar acționînd în judecată statul, nu li s-a permis să păstreze forma inițială a numelui.

T.A.: Și în Polonia e așa, terminațiile numelor tradiționale de doamnă sunt în „a”, iar a bărbaților în „ii”. Doar recent oficialii polonezii au renunțat la practicarea sufixului „ówna”, tradus ca „fiică a” și „owa” – „soție a”.

O.C.: În Letonia există o structură de stat special creată care verifică corectitudinea scrierii/letonizării numelor și prenumelor străinilor, care, din diverse motive, au nevoie de acte letone. Întîi acea instituție vă va emite un certificat în care va fi scris corect în limba letonă numele și prenumele dumneavoastră și abia după aceea veți merge la celelalte instituții care vor înscrie varianta letonă a numelui și prenumelui duneavoastră în actele de care aveți nevoie. Deseori diferența este colosală. În cazul meu, numele de familie Corochii (rusificat la timpul lui, cel mai probabil) s-a transformat în actele letone într-un nume „japonez”, zic eu, Koroki! Acest fapt nu îmi ușurează deloc viața cînd trebuie să mă prezint în fața autorităților române sau celor din Republica Moldova.

E important să înțelegem că deseori, ca și migranți, trebuie să luăm în considerație și aspectele legislației din statul gazdă, care impun anumite norme de scriere ale numelor și prenumelor, ne place asta sau ba. Cu alte cuvinte, alegerea prenumelui copilului va depinde în mare măsură de felul în care legea permite ca acesta să fi scris. Situația e similară, cred, și în Polonia. Cazul Letoniei este unul aparte, pentru că națiunea trăiește cu frica că va dispărea de pe o zi pe alta și că trebuie întreprinse tot felul de măsuri disperate pentru a conserva patrimoniul cultural, inclusiv prin letonizarea numelor. Dacă credeți cumva că puteți riposta sistemului și că prin judecată ați putea obține dreptul de a vi se scrie numele cum doriți d-stră, greșiți amarnic. Nici măcar CEDO nu vă va fi de ajutor, fapt demonstrat recent prin decizia Curții asupra cererii unui deputat leton de etnie rusă de a scrie numele copilului conform onomasticii ruse. Ei bine, decizia curții a fost că nu se poate face nimic, pentru că se intervine în fantasticul concept de “drept al fiecărui stat suveran”.

Dacă e să vorbim de cazuri care pun sub semnul întrebării sănătatea psihică a părinților, ar trebui să delimităm, totuși o anumită categorie, despre care n-am putea discuta în termeni psihiatrici. Deseori unele prenume specifice altor culturi poartă un anumit sens și pentru unii părinți este important ca al lor copil să poarte mîndru anume acel prenume și să transmită un mesaj întregului univers, dacă vreți. Faptul că acea familie locuiește într-un spațiu în care numele copilului poartă o încărcătură negativă, pare a juca un rol prea puțin important. De exemplu, sunt familii de musulmani care locuiesc în Europa, SUA și își numesc băieții Jihad. Ei bine, prenumele în sine, nouă celor din occident, ni se asociază strict cu Războiul Sfânt, ori de fapt, acesta semnifică efortul individual în practicarea și/sau răspîndirea islamului, deci are mai degrabă sensul de evlavios, de misionar, decît de războinic. Pentru cei ce citesc în engleză, vedeți acest articol: “Mă numesc Jihad și nu sunt terorist”. Ce drame trăiesc copiii cu asemenea nume rămâne doar să ne imaginăm.

T.A.:  Zidane, nu este oare și acesta un nume coranic, care se traduce cu dezvoltare, creștere, educație, progres?

V.V.: Din fericire, există zeci şi sute de prenume care nu sunt conotate deloc regional şi nu poartă amprenta, nici măcar la nivel de ortografie, unui loc sau timp anume. Mai există şi bunul simţ, care ne-ar indica că prenumele copilului va fi unul pe care acesta va trebui să-l poarte o viaţă. Neştiind care vor fi preferinţele copilului, îl putem scuti, cel puţin, de maniile noastre fără a-i pune în cârcă o povară inutilă.

Statutul de imigrat ne impune, din păcate, câteva reguli în raport cu educarea copiilor care în ţările de origine sunt „rezolvate” de la sine prin existenţa unor coduri societale şi culturale comune. Imigratul este obligat să fie atent la detalii la care în alte condiţii nici nu s-ar gândi şi ar fi soluţionate de codurile existente, iar alegerea prenumelui, o alegere deloc anodină pentru copil, face parte din aceste aspecte. Sunt, evident, și lucruri pozitive legate de alegerea prenumelul în străinătate, ești oarecum mai liber să numești propriu-ți prunc, în comparație cu situația în care o ai pe cap pe soacră, care are ideile ei despre nume.:)

T.A.: Afirmai la început că toate numele au sens și o etimologie înrădăcinată în cultură, cu ce sunt de acord, și că în momentul în care cineva emigrează, părinții sunt forțați să aleagă dintre un nume din cultura lor și cultura gazdă.

V.V.: NU SUNT FORȚAȚI!  E o alegere pe care o fac deliberat. E un reflex dihotomic. Eu tocmai asta și zic: există a treia cale, mult mai „sănătoasă” pentru copil.

T.A.: Dar zici că nu e bine nici așa și nici așa. Sfătuiești (Dar o putem oare face? Nu este și acest sfat o agresiune? Poate e cazul să ne limităm la o experiență personală?) să li se pună copiilor nume neutre, ceea ce e în contradicție cu afirmația ta de la început. Cel puțin așa te înțeleg eu. Nume neutre nu există, precum ziceai și tu.

V.V.: Înteleg, dar, sincer, nu știu cum s-o spun altfel. Eu nu vreau să aduc exemplul personal. Eu, într-adevăr, așa am procedat cu alegerea prenumelor copiilor mei și cred că asta funcționează, cu toate că sună arogant și lipsit de modestie. Este doar o opinie. Iar un text care apare într-o revistă, din fericire, nu are putere de prescripție și nici nu pretinde la statut de adevăr absolut.

T.A.: Eu aș susține totuși că nici măcar numele noi nu sunt neutre, căci putem născoci și nume noi, care, nefiind în uz, nu n-ar trebui să fie încărcate de sens. Nu sunt, pentru că putem inventa doar nume care sunt posibile în sistemele lingivstice din care facem noi parte. Cu toate că și asta e o posibilitate, dacă vrei să o consideri. Se poate să faci eroarea asta oarecum inconștient, fiind deja bine încadrat în societatea franceză și accepți oarecum faptul că există un fel de spațiu universal de combinații lingvistice, un fel de glose pure de nume, care sunt împărtășite de toți oamenii în egală măsură, ceea ce nu mi se pare a fi chiar așa. Numele copiilor tăi sunt absolut străine pentru urechea unui japonez sau georgian. Iar dacă vor merge cândva în Japonia, le vor scrie în actele oficiale cu un sistem de scriere special proiectat pentru cuvinte străine.

V.V.: De acord. Vorbim totuși de sisteme culturale relativ apropiate. Dar și publicul cititor face parte din același sistem. Problema s-ar pune diferit în țări precum Japonia și (într-o mai puțină măsură) cu imigrații din țările arabe. Aici e mai complicat cu prenumele, dar se pot găsi! Recunosc că acesta este punctul slab al discursului meu. Dar ținând cont de contextul lui, nu cred că e o problemă majoră.

T.A.: Nu ai luat în considerație posibilitatea unor nume duble, unul dintr-o cultura, altul din alta. Alta chestie ar fi să intri mai în filosofie și să menționezi ideea Nimeniului sau Damenului (omul inteligent, în cazul ăsta, copiii despre care vorbești, aflîndu-se în pericol, ajunge să descopere în sine ființa sa pre-culturală), vezi cazul lui Orfeu care a orbit ciclopul, iar când acesta s-a plîns zeilor, zeii l-au luat în râs, căci le tot repeta că NIMENI i-a scos ochiul. Asta ar implica o încredere mai mare în potențialul copiilor. Adică să mai reduci din greutatea pe care o pui pe ideea de „nume”.

V.V.: Ceea ce omit, în mare măsură, sunt relațiile cu construcțiile identitare în familiile mixte. 

T.A.: Caz în care soacrele sunt de neînvins.

V.V.: Exact. Cazurile în care numele proprii compuse își au, probabil, rostul. Nu cred în nume mixte “duble” în afara acestor familii. E un dublu determinism: Ioana – Jacqueline? Nu sunt convins. O altă soluție pe care au adoptat-o niște prieteni de-ai noștri este identitatea trans-națională. Ei au ales un nume biblic pentru copilul lor, dar foarte conotat creștinesc: Emanuela-Rafaela. E o alegere. Și aici găsesc o conotație prea puternică.

T.A.: Trans-național la nivel statistic. Dar argumentul pare să fie oricum rezonabil. Povestea e cam aceeași și în cazul prenumelor. Nu ai zis nimic dacă există ceva de genul europenizării numelor de arabi, zici numai Zidane, dar nu intri în detalii, care intuesc ca sunt foarte interesante! În Polonia multe cupluri mixte, în care sunt copii cu nume coranice, au început să schimbe numele copiilor în nume grecești sau cel puțin care țin de tradiția creștină, sau cel puțin polono-slavă. De exemplu, un coleg de la grădiniță a fiului meu era cândva Rașid, iar acum e Aleksander. La fel se întâmpla și cu copii de evrei în timpul răzoiului doi mondial. Moise devenea Michał. Doar că acum nu suntem în stare de război. Sau poate suntem?

V.V.: Întrebare tragică în esența ei. Exemplele aduse nu mai fac parte din același câmp de reflecție. E o strategie de supraviețuire. Eu abordam subiectul mai mult din punct de vedere al soluționării unor dileme identitare. Dar atunci când alegerea prenumelui e făcută din considerente de integritate fizică, atunci trebuie să deschidem o altă discuție.   

T.A.: Mai este și dimensiunea fonetico-morfologică. Uite fiul meu se numește Julian Ajder, primul „j” se citește ca „i”-ul românesc, iar al doilea ca „j”. Prenumele, deși a fost tradus în actele polone din alfabetul chirilic, (limba română în Basarabia se scria cu alfabet chirilic) unde exista un „j” care se scrie in polona cu „ż”, dar doamna traducătoare știind româna, a decis să-mi facă un bine, sau poate doar a greșit, dar a tradus prenumele meu așa cum mi-e scris în pașaport. J-ul polonez este o altă literă decât j-ul românesc, cu toate că se scrie la fel. Julian/Iulian își are incrustată criza identitară în propriul nume. Începe să devină, dealtfel, conștient de asta, evident cu mirodenii oedipiene în ecuație. Odată, pe când călătoreau cu transportul public, a întrebat-o pe nevastă-mea în gura mare: „Mamă, da’ de ce te-ai măritat cu un român? Nici măcar nu-i chipeș!”

Dar dumneavoastră ce credeți despre chestiunea numelor în cazul migraților? Suntem curioși să vă aflăm opiniile și experiențele!

Published by Vitalie Vovc - dans dari cu pareri
commenter cet article
4 avril 2016 1 04 /04 /avril /2016 10:55
Săptămâna în care s-a declinat patriotismul

TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD

 

Eliminând orice judecată de valoare şi păstrând proporţiile de rigoare, până şi un geniu nu poate să se simtă altfel decât vinovat aici; oare cine în Europa de Est ar putea să se creadă un geniu, în afară de antigeniu, cîţiva călăi şi uzurpatori?

Imre Kertész, Procesul Verbal

 

Imre Kertész, laureat al Premiului Nobel în literatură, s-a stins din viaţă. În 1991, Kertész termină astfel Drapelul Englez: „Mi-am zis, poate nu cu nerăbdare, dar cu un sentiment de uşurare plin de speranţă, că acest viitor promiţător cu care suntem ameninţaţi în ultimul timp din toate părţile, nu voi fi nevoit nici să-l trăiesc, nici să-l înţeleg”*... Cred că a plecat la timp... Este un autor care m-a impresionat. Iar „Căutătorul de urme” îl consider unul din cele mai bune texte literare despre holocaust.

Matei Vişniec, pe care am onoarea să-l cunosc, a fost la Chişinău! Şi nu cu o vizită ordinară, ci în cadru unui festival întreg, Zilele Matei Vişniec sub genericul „De la Cehov la Vişniec”. Au şi Chişinăuienii noroc, orice nu s-ar spune.

xxx

Evenimentele săptămânii care s-a scurs au gravitat în jurul confruntării eterne moldoveneşti care ne bântuie de la Independenţă încoace: unioniştii vs. kremliniştii. Şi nu ar trebui să scriu despre asemenea străşnicii, căci mă vor renega şi unii, şi alţii şi voi rămâne singur cuc, adică fără public cetitor. Dar asta e, n-am încotro. Am să vă zic tot ce cred şi apoi puteţi să depuneţi plângere la Procuratură, să-mi închidă conturile Internet, să-mi blocheze e-mailurile, ori ce mai au ei dreptul să facă conform noii legislaţii şi declaraţiei despre inviolabilitate votată recent în Parlament...

MARŞUL UNIONIŞTILOR Duminica trecută unioniştii au organizat un marş la care a venit multă lume, bună şi frumoasă. Ei, şi din acea mai puţin frumoasă, ca de obicei la marşuri. Că nu ai cum să nu-i primeşti. Tradiţional, nu vom putea şti nici acum câţi au fost cu exactitate: 5 mii? 50? În fine, nu contează: au fost mulţi! Nici nu prea aş avea ce comenta aici, dacă nu m-ar chinui o întrebare: ne-a apropiat oare marşul respectiv de... Unire, ori ba? Cu ce ne-am ales? Ok, a fost frumos. Ok, unioniştii au trăit un moment de comuniune care le va da forţe şi îi va încuraja pentru viitor. E totuşi securizant să ştii că eşti mulţi. Că a fost frumos au văzut şi alţii. În special acei din exterior. Şi mai e un lucru îmbucurător: dacă e să ţinem cont de numărul lichelelor care s-au adunat, pe lângă acea lume bună şi frumoasă, curată în cuget şi intenţii, ca muştele la miere cu această ocazie la Chişinău – arivişti, nomenclaturişti de ieri şi de azi, traseişti cu experienţă care schimbă partidele mai des ca mănuşile, coţcari elementari, rataţi, hoţi scoşi din „business” şi deveniţi „revoluţionari” din această cauză, ş.a.m.d. – putem conchide că ideea unionistă devine din ce în ce mai atrăgătoare, dacă nu ar fi numărul lor prea mare, abilitatea lor în a tumăni minţile – prea antrenată şi noi, ceilalţi, – prea creduli. Nu mă abandonează şi un sentiment de déjà-vu... Aflam nu demult că KGB-ul sovietic trimitea pe la sfârşitul anilor ’80 emisari la Chişinău ca să înfiinţeze o mişcare pentru susţinerea restructurării... În acest fel, inşi precum Yurivanych’ erau infiltraţi în ceea ce se afirma ca o mişcare de eliberare naţională. Nu ştiu ce va ieşi din această duminică, dar similitudinile jenează... Întrebări sunt multe.

SFATUL ŢĂRII 2? Iată, de exemplu, aşa numitul Sfat al Ţării 2. Ce-o mai fi şi asta? Poate nu am căutat eu bine (în acest caz vă rog să-mi puneţi linkul corespunzător în comentarii), dar nu am găsit nicăieri componenţa nominală a acestui for bizar de peste 100 de persoane, în afară de primii 21, buni de pus în ramă aceştia, în loc de icoane. Şi ceilalţi, cine sunt? Cine a decis care să fie pe „listă” şi care nu? Ce legitimitate are acest for? Îmi mai aduc aminte de o asemenea „structură” parazitară‚ de o mai mică importanţă, dar pe care am combătut-o la vremea lui, un aşa-numit Consiliu Coordonator al Diasporei... Însăşi constituirea acestui „Sfat al Ţării” mă duce la gândul că nu atât Unirea îi interesează pe mulţi, ci ocazia de a se pune în valoare, de a-şi anina epoleţi... Poate greşesc şi cad pradă unui sentiment exacerbat de paranoia, dar... tot păţitu-i priceput, nu-i aşa?

CONTRAPATRIOTISM Încă de vineri clica kremlinistă din Parlament s-a răzvrătit. La propunerea PCRM-ului o declaraţie trebuia să fie votată, dar cum deputaţii noştri statalişti fac orice, în afară de a-şi onora obligaţiunile în faţa statului pe care-l venerează şi chiulesc de la servici, declaraţia nu a putut fi votată din lipsă de cvorum. A fost votată în schimb joi! Cu concursul PD-ului, cică europenizat... E suficient să citeşti primul aliniat din acea declaraţie cu „tendinţa seculară a poporului de a trăi într-un stat suveran” (interesant, la ce perioadă din ultimii 100 de ani fac referinţă anume?) sau „statalitatea multiseculară continuă (!!!) a poporului moldovenesc” (asta doar dacă ai considera un an cât o sută... ai obţine 25 de secole, altfel – nicicum.) pentru a arunca hârţoaga la gunoi... Dar să nu omitem şi un aspect pozitiv al lui: tot insistând pe caracterul „unitar şi indivizibil” al statului R. Moldova, vom ajunge să uităm de federalismul lui Dodon!

MARŞUL ANTIUNIONIŞTILOR la Comrat, pe 2 aprilie, Irina Vlah îşi face marşul ei. Deputaţii PD le se alătură.

În concluzie, dacă e să stăm şi să calculăm cu ce ne-am ales după acest Week End de confruntare, ne pomenim cu o balanţă care se prezintă în felul următor: ego-uri multe satisfăcute pe de o parte şi o mobilizare a trupelor + un act al Parlamentului antiunionist votat de altă parte. Nu sunt sigur cine a marcat mai multe goluri...

MILIARDUL CUI NE ARE Uluitor, e de-a dreptul fantasmagoric ce se întâmpla! BNM zice că există şi a II-a parte a raportului Kroll. Şi că Shor ar fi unul din figurile cheie din aceste scheme. (De parcă noi nu ştiam!). Straniu, dar de această dată nicio scurgere în presă nu se întâmplă... Eu unul vreau să văd originalul. Nu interpretări de la BNM care e condusă, iata: am aflat-o şi pe asta, de un manager care a condus o filială implicată în scandaluri financiare internaţionale... Acum Shor nici nu se ascunde, ci organizează conferinţe de presă şi ne zice că nu-i de vină! Dar cel mai nasol este faptul că tot noi vom plăti, nu Shor... Cică creditele acordate de Leancă & Gaburici (eurointegratori şi ei!!!) vor fi transformate în datorie publică. De fapt, şi pe asta o ştiam... Aşteptam doar confirmare. Iar ca să înţelegem mai bine cum se mănâncă acest peşte cu tot cu os, vom plăti impozite mai mari. Daca, în principiu, sunt de acord cu introducerea impozitului pe avere (depinde şi de cum va fi calculat... teamă mi-e că vom fi brusc trecuţi la categoria „bogaţi” cu toţii, cam aşa cum au fost consideraţi înstăriţi acei de aveau un frigider ori un televizor şi li s-au tăiat ajutoarele sociale nu tare demult), atunci mărirea impozitului pe pământ este o porcărie adevărată. Acei puţini din ţărani care mai practică o agricultură de subzistenţă, iarăşi sunt loviţi rău! Uite-aşa combate statul moldav fenomenul emigraţiei... If you see what I mean...

FILIP, KARASIN ŞI USATÂI Coincidenţă ori ba, dar tocmai acum, în această perioadă belicoasă, a venit în Moldova şi Secretarul de stat, Viceministrul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, Grigorii Karasin. Bineînţeles, a fost şi în Transnistria. Dar cel mai uluitor este altceva: a fost primit de Premierul Filip! Din câte ştiu eu, în chestii din astea se obişnuieşte să se întâlnească la nivel de omolog... Decalajul de funcţii e prea mare ca să treacă neobservat... Ne milogim... Iar pe final Karasin l-a luat pe Usatâi la braţ şi împreună au zburat la Moscova...

CEC REFUZĂ REFERENDUMUL DADAIŞTILOR DA-daiştii au strâns semnături. Vreo 400.000. Multe semnături. Dacă dădeau cumva şi de mine, ori eu de ei, semnam şi eu, pe bune. Fiindcă şi eu îmi doresc ca Preşedintele să fie ales prin vot direct de către popor. Dar CC a decis şi fără referendum. Şi punctum. Am închis subiectul. Uite eu de exemplu habar nu aveam că acest Referendum trebuia să se prionunţe şi asupra altor chestii precum diminuarea până la 51 a numărului de deputaţi (O prostie monumentală!). La fel precum (sunt sigur!) şi majoritatea celor care au semnat nu au luat în calcul celelalte întrebări. Oricât de întortocheată nu ar fi fenta CEC-ului, sunt de acord cu ea. DA cică vor iar proteste. Pe 24 aprilie. Mda... De unde nu i-am înghiţit niciodată, acum chiar e perversitate curată. Şi ce supapă faină de a evacua presiunea socială... Îi dăm cu revendicări politice aiurite şi uităm de cele sociale (care, de fapt, nici nu au existat la „protestatari”). Comod. Cuiva.

CENZURA Ai noştri boieri au obosit să fie hărţuiţi cu treabă şi fără treabă. Nici tu o bijuterie mai acatării să-ţi anini, ori un telefon mai bengos, ori un ceas mai de aur, nici tu o maşină mai Porsche-ască să-ţi cumperi... Nasol. Cenzura peste ei! Ce contează că europenii au respins aceste modificări? Noi încă nu suntem europeni! Noi doar dorim să fim. Dar între a dori şi a fi e o diferenţă mare. Comod. Cuiva.

 

*traduceri proprii din franceza

Published by Vitalie Vovc - dans dari cu pareri
commenter cet article
31 mars 2016 4 31 /03 /mars /2016 10:51
Şi această ţară centrifugă a mea

O ţară centrifugă

În care unica

Scăpare

E să te plasezi cât mai aproape de

Centru

Şi o luptă fratricidă

Pentru acel

Unic punct

În care forţa de expulzare

Este egala cu

Zero.

 

Îmi aduc aminte:

Când eram mic, mama

Avea o centrifugă electrică

În care încărca rufele

Proaspăt spălate şi acel

Monstru

Al mecanicii primitive

Începea a hurui de

Dârdâiau pereţii şi podelele

Blocului de beton

Enervând toţi vecinii

Iar printr-un orificiu

Se scurgea şi

Ultima vlagă

Care mai rămânea în ţesături

După ce erau

Stoarse

Cu mâna...

 

Deschideam apoi capacul

Şi desprindeam de pe pereţii

Impenetrabili

Ai cilindrului metalic hainele

Strivite

Încâlcite caraghios

O mânecă care iese pe gât

Alta băgată într-un crac sau

Prohab de pantalon

Scoteam şosete din buzunare

Şi căutam faţa

Lucrurilor întoarse pe dos...

 

Erau aproape uscate.

Dar boţite rău de parcă

Au fost rumegate cu milimetrul de un

Căpcăun

Extrem de atent la propria-i

Digestie...

 

Cam de atunci urăsc

Fierul de călcat

 

Şi această ţară centrifugă a mea

Căreia încă nu i s-a găsit butonul

STOP

De huruie undeva pe hartă

La turaţii maxime...

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher