Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog
23 janvier 2013 3 23 /01 /janvier /2013 01:52

„Ca orice basarabean care se respectă, mă trezesc luni ca să mă întreb în ce ţară trăiesc”,

A. Busuioc, „În căutarea pierderii de timp”

 

Mi-am zis, atunci cînd a început, că nu voi face niciun text despre „vînătoarea domnească”… Nu că nu aş fi spus chiar nimic pînă acum. (Tentaţia a fost prea mare and „I can resist everything, but temptations” şi mici aluzii au fost aruncate pe ici-dincolo în ultimele două texte (aici şi aici).)

 

Lucian-Freud--Francis-Bacon.jpgDar se vede că nu se poate… Amploarea pe care a luat-o „evenimentul” nu poate fi ignorată. Am urmărit cu o curiozitate sporită (mai nu am spus „sportivă”) desfăşurarea ostilităţilor, dar şi diversele comentarii la subiectul dat.

 

Căutam de mai mult timp un calificativ care ar cuprinde multitudinea (destul de heteroclită) evenimentelor reale şi textuale referitor la acest Huntergate*... Se pare că l-am găsit: ilar!

 

*Huntergate este o combinaţie de cuvinte din hunter (vînător) şi Watergate. Scandalul cu acest nume a zguduit viaţa politică in SUA între 1972 şi 1974. Richard Nixon, Preşedintele SUA de atunci, şi-a dat demisia pe urma acestei afaceri în 1974.

 

Într-atît de ilar încît îmi vine să rîd în hohote (altfel ar trebui să plîng)! Se zice că una din tehnicile comicului, pe larg folosite în teatrul de bulevard şi burlesc, este discordanţa între o anumită stare considerată firească (sau logică) şi „ficţiune”. În cazul dat rolul de „ficţiune” îi revine „firescului”... Ca de obicei, la noi totul e pe dos.

 

Dar să le luăm la rînd. Voi încerca să numerotez discordanţele pentru ca să urmărim împreună cum s-a construit burlescul :

 

                    1. Dreptul la „puşcă”

 

Vă propun o mică incursiune în istorie (a mea). Să revenim la origini, cum s-ar spune.  Cîndva demult, dar foarte demult, pe cînd eram copilaş la mama şi la tata, eram abonat la cîteva din revistele unionale (a se înţelege „urss”, nu „unire”) destinate adolescenţilor şi nu numai (acum, peste ani, îmi dau seama că aceste abonamente costau o adevărată avere... Dar părinţii nu mi le-au refuzat niciodată...). „Iunyii tehnic”, „Modelist – Konstruktor”, „Iunyi naturalist”, „Nauka i Zhizni”, „Vokrug sveta”, „Za ruliom”, etc. etc.... Îmi aduc aminte, de parcă l-aş avea în faţă, de un dosar special din „Vokrug sveta” despre vînătoare. Un jurnalist pleca în Germania (eram deja în plină Perestroïkă) pentru a participa la o vînătoare de mistreţi (El, jurnalistul, fiind vînător experimentat, auzise de extraordinarele tradiţii vînătoreşti la ei şi vroia să participe la una. Adevărată!). Să ştiţi că nu a fost admis decît în calitate de novice cu dreptul de a fi... hamal. Adică a dus bagaje, a participat la organizarea taberei, la pus pe foc, la făcut ciorba şi, obligatoriu, la reuniunile de pregătire. Aţi citit bine: nici barem gonaş nu a fost lăsat să fie. Vînătorile sunt strict regulamentate şi se practică doar de asociaţii de vînători. Asociaţiile respective sunt responsabile şi de regularizarea populaţiei animalelor. De fapt, din cîte îmi aduc aminte, o mare parte din activitatea lor ţine anume de protecţia faunei şi menţinerea echilibrului ecologic. Pentru a vîna mistreţi, trebuie să fie un surplus disponibil. Adică tot asociaţia are grijă să sădească stejari ca să aibă colţoşii ghinzi de rugumat - tradus într-un limbaj mai accesibil - şi dacă nu participi la sădit stejari, nici la vînătoare nu eşti primit. Vînătoarea propriu-zisă este un adevărat eveniment! 

 

Pînă ajungi acolo la „puşcă” şi la dreptul de a trage un glonte trec ani buni...  Poţi fi şi împărat cu trei coroane, dar în asociaţia de vînători tot de la hamal începi. Poate din această cauză vînatul (la ei) nu mai este demult pe lista distracţiilor preferate ale politicienilor? Dar asta „la ei”. La noi dreptul la „puşcă” depinde nu de vechime, ci de funcţie.  Mă intreb cîţi stejari să fi sădit „domnitorii” noştri în viaţa lor (acelea de pe posterele electorale nu contează, ok?)?

 

Acum un an sau doi, apăreau în presa online nişte poze de la locul unei vînători din delta Prutului (rezervaţie naturală?) cu mormane întregi de dulii şi urme ale unui dezmăţ pe cinste. Conform spuselor localnicilor, ar fi fost un oarecare Dodon la acea vînătoare, venit cu nişte „drugi” în cîteva 4 x 4. Moarte de om nu s-a’ntîmplat şi niciun dosar nu a fost intentat... Dar astăzi el cere dreptate şi a votat demisia Procurorului general. Ilar, nu?

 

2.       Muşamalizarea

 

Am tot citit pe parcursul acestor săptămîni texte supărate foc pe „vînători” din cauza că au „ascuns” incidentul... Bine-bine, dar ce aţi aşteptat? Să convoace Zubco (sau un alt participant la vînătoare) o conferinţă de presă şi să zică: „Oameni buni, noi ieri am împuşcat un om.”? Îmi pare absolut firesc ca o persoană să încerce să „tacă” un asemenea accident...

 

„La ei” s-ar fi întîmplat în felul următor: din momentul în care victima ar fi fost adusă la spital cu plagă de glonte, ar fi fost alertată imediat poliţia (chiar de făptaşi, (de nu, este o cauză penală), dar şi de spital), la fel de imediat ar fi început ancheta, care ar fi fost, desigur (să nu credeţi că la ei totul este chiar alb-alb), influenţată şi presată să scoată verdictul „care trebuie”. S-ar fi evitat la maximum să iasă în presă, dar ar fi ieşit, căci mă îndoiesc ca familia şi apropiaţii victimei să fi tăcut... Posibil şi vreun medic ar fi vrut să se facă „star” şi ar fi alertat presa... Şi atunci, chiar şi dacă nu s-ar fi răsuflat decît peste cîteva săptămîni, ar fi ieşit anchetatorul la o conferinţă de presă să explice tuturor cum el a respectat legea... Nu sunt sigur că funcţionarii ar fi demisionat de bună voie fără a fi inculpaţi... Pe bune. În ţările nordului – la sigur. În Germania – la sigur. În Franţa şi Italia– mai puţin evident. Dar, la sigur, ar fi fost înlăturată orice posibilitate a lor de a influenţa ancheta. Şi dacă s-ar fi descoperit că au făcut-o, atunci le-ar fi zburat „capetele”. Imediat.

 

Trebuie să delimităm clar două aspecte: funcţionarea legii şi scandalul mediatic. Cu mass-media probleme parcă nu am avut (ori am avut, dar nu găsesc că sunt mai mari decît „la ei”). În schimb, cu funcţionarea legii...  Adică, ce mai? Cum de mai putem folosi „lege” şi „funcţionare” alături?...

 

Pe finalul acestei părţi vă propun şi un mic joc de roluri: să presupunem că nimereşte un „om de rînd” în situaţia respectivă (bine-bine, „omul de rînd” nu ar fi avut „dreptul la puşcă” într-o rezervaţie naturală, dar să zicem)... În primul rînd nu ar avea acces la helicopter (ori nu a fost helicopter?) şi rănitul ar fi murit pe loc. Dar să zicem, iarăşi, că ar reuşi să aducă victima la spital... Vai şi-amar de capul „omului de rînd”... Ce-i dat Cezarului, nu-i dat opincarului...

 

3.       Divulgarea

 

De rîsul găinilor... Huntergate să fie declanşat de un Mocanu... Mai sunt necesare comentarii? Anume aici şi se ascunde adevărata tragi-comedie: AIE-iştii fac totul pentru a se autodistruge. Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva fac toate mistreţeriile (ca să nu zic „porcăriile”) astea parte dintr-un proiect mai global... A la Iurii Ivanovici. Să ajungă un Mocanu credibil? Să ne spună un Krasnov pe ava.md că stăm prost cu învăţămîntul (Pardon pentru digresiune, dar am tot luat ţepe în continuu atunci cînd calificam închiderea şcolilor drept „crimă”. Acum e bine? A grăit „opoziţia”, nu?)?...

 

4.       Escaladarea

 

Uite aici am rîs! Vai, ce am mai rîs... pînă la lacrimi. Isteric. Cîte mi-a fost dat să citesc! Începînd de la afirmaţii cum că vînătoarea a fost legală, continuînd cu pretinsa falsitate a diplomei lui Recean, cu pseudo-suspendarea/concediul lui Zubco, cu apeluri la solidaritatea AIE, cu postări despre sensul vieţii la limita ridicolului, cu harbuzării scoase din butoiul de sărămura demult împuţite în beci... Cu declaraţii de genul „noi încă nu am discutat la partid şi nu avem o poziţie oficială...” sau „vom discuta în cadrul AIE cum să procedăm”... Cît cinism şi mîrşăvie... Şi cît pupcurism... Ah, vedeţi Dumneavoastră, se toarnă apă ba la moara lui Voronin, ba la rădăcinile stejarului lui Filat... Toarnă-se! Cît de fricos şi de lingău poţi fi, dacă nici aici, într-un caz extrem de simplu şi evident, nu poţi avea o opinie tranşată? Există lege! Cică „nu am discutat la partid”... Nu pot exista alte opinii decît respectarea – à la lettre – a textelor legii. PUNCT!

 

Ce atribuţie au comuniştii sau alţi „foşti” comunişti aici? Niciuna! Pînă cînd te poţi ascunde după „iminentul pericol comunist” şi „solidaritatea AIE”?!

 

Da, sunt convins că era absolut necesară o sesiune extraordinară a Parlamentului, pentru a respecta Legea şi demite TOATE persoanele implicate în acest Huntergate. Ah, dar nu, ei mai vin şi cu discursuri, şi cu aprecieri...  Ah, dar e bine acum să vii cu discursuri! Partidul a zis: „Se poate”! Cît curaj!

 

Căci la noi aşa-i obiceiul: pînă nu „se discută la partid”, nu se face nimic... Nici legea nu funcţionează dacă nu e discutată la partid! Vedeţi Dumneavoastră, se crează o comisie parlamentară de anchetă... Dar anchetatori normali nu au mai rămas în ţară? Ori au plecat şi ei în Italia?

 

Şi ultima perlă: cică ne-ar ameninţa cu alegeri anticipate. Cum se înseamnă hohotele online astăzi? Se pare că aşa: LOL! Sau :D, :D, :D! Aleluia! Să te audă DumnezAIEu! Personal, întotdeauna mi-am dorit anticipate. Vedeţi aici şi fiţi atenţi la dată.

 

5.       Hors la loi

 

În Franţa, acei care nu respectă legea sunt denumiţi Hors la loi**. La ruşi (şi prin extensie şi la noi) există o altă noţiune: Vor v zacone. Unul din principiile lor de bază (principii şi valori, da?) este ignorarea totală a statului. Ei trăiesc după regulile lor (poneatiya) şi unica legitimitate este avtoritet-ul pe care-l obţin prin violenţă şi respectarea strictă a poneatii-lor... Ar trebui să alegem la un moment dat: legea sau poneatiile .

 

**In afara legii

 

Ar mai fi şi nişte considerente care, totuşi, depăşesc simplul cadru legal... Care ţin de etică, de ruşine, de obraz... Este interzisă vînătoarea în Moldova? Probabil nu este. Dar...

 

În Franţa, Sarkozi era prins de nişte paparazzi bronzînd pe yought-ul unui om de afaceri imediat după ce a fost ales. A fost scandal... deşi nu a încălcat nicio lege. Dar eşecul la alegerile ulterioare îşi are originea şi în acele poze: nu a scăpat pînă la sfîrşitul mandatului de calificativul „bling-bling”...

 

Cum pot funcţionari înalţi de stat organiza asemenea petreceri într-o ţară unde bîntuie sărăcia şi de unde se fuge masiv? Cum poate fi decorat un Ion Pleşca cu distincţii înalte de Stat? Probabil la fel cum poate Preşedintele acestei ţări să-şi cumpere un Mercedes nou-nouţ, ştiind că se închid şcoli din lipsă (cică) de bani. Probabil la fel cum pot deputaţii, imediat după ce alegeau acest Preşedinte, atunci cînd pericolul alegerilor anticipate dispărea, să-şi mărească lefurile... Nu este ceva ilegal în toate aceste „acte”... Doar că ele nu trec. Într-o ţară istovită şi vlăguită de tranziţii interminabile ele nu mai pot fi şi nu sunt acceptate!

 

6.       Subiectivitate

 

În diversele comentarii pe care tot le-am citit revine mereu un cuvînt: greaţa.

 

Nu-mi pare deloc exagerat. Totul e să nu transformăm această greaţă în apatie şi abandon. Acelaşi sentiment de greaţă l-am avut cîndva şi eu... Greaţă mi-a fost acum doi ani (vedeţi aici). Greaţă mi-a fost în 2010 (vedeţi aici) atunci cînd deputaţi noi aleşi, cu care am stat la o terasă la Paris, reveneau la Chişinău şi... tăceau (probabil din foarte mult curaj politic). Şi care acum fac discursuri pompoase în Parlament... Eu ştiu perfect ce înseamnă greaţă. Cînd doar la auzul unor nume ai un acces de vomă şi acest acces nu este deloc metaforic. Eu unul am depăşit acest sentiment. Ei nu merită nici măcar greaţa mea!

 

7.       Întrebare

 

Doar una: Dacă vine mîine cineva (un cunoscut ori un cumătru, puţin contează) la Dumneata, Stimate Cititor, şi îţi propune să participi la o vînătoare excepţională, un week-end memorabil cu „lume bună”, cu frigărui şi toate cele, şi îţi spune că totul este „aranjat”... Ce faci? Accepţi?

 

And that is the question***!

*** Şi aceasta este întrebarea!

 

 

Imagine: Lucien Freud de Francis Bacon

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
12 janvier 2013 6 12 /01 /janvier /2013 15:49

anul a început deja, dar a început cum a început, i-am dat cep şi zoaiele put, a început adică pe dos, adică pe de-a'ndoaselea, adică mai descoperim şi noi cîte se fac în dosul nostru şi pe dosul nostru, mai disco-pierim şi noi cîte un mort ce creşte pe spinarea noastră, cum ar ieşi, cum ar fi să-i duci în cîrcă, cu alte cuvinte, căci cică ieri a fost ziua cuvîntului la nivel internaţional… de s-ar găsi cîte unul să pună un cuvînt şi pentru noi, acolo, la nivelul cela internaţional al lor despre nivelul ista naţional al nostru, dar să-l pună unde trebuie, auzi mă, internaţionalule, lu-la-lu-le! şi nu iarăşi nouă în cîrcă sau pe urechi, după cum ne este şi ne-a fost obişnuinţa… a se citi „am fost/suntem obişnuiţi cu” şi nicidecum „(am) obişnuit(m) să”... (din complemente, în aceste sintagme şi paradigme noi mai mult am obişnuit cu bişniţa) şi uite că am ajuns a ne întreba cum de-i mai putem duce... şi uite că ne dăm seama că nu mai putem duce multe în / pe la spate, pe dos şi... ne ducem... ne ducem cu toţii, care cu pluta, care cu "marşrutca", care cu low-cost-ul, care cu trenul, maşina aia mică, uitînd că ne ducem cu toţii, oricum şi ineluctabil…  numai cu vaporul şi cu business class nu ne ducem…. cu vaporul chiar am încercat, dar nu-ş’de ce a naufragiat… dar cu business class la sigur nu ne ducem : acei cu business class, de fapt, nu se duc niciodată, acei cu business class sunt cu rămasul… aşa-i de mai demult prin locurile astea apucat: business class cu „rămîi acasă”, restul – cu „marş afară”, cu dusul… de la selsovet în sus, toţi s-au dus, sau dus, sau dus… numai selsovetu a rămas... şi acela fără lumină şi fără gaz... trase direct în ograda primarului...


a rămîne este un privilegiu... adică atunci cînd rămîi nu-ţi rămîne decît a privi cum ei umblă cu legiul, cum şi-l aştern, acest legiu, sub ei, chit că e o greşeală de gen la mijloc... da, da! anume aşa : greşeală de gen… nu , nu! nu este o dramă, ci o inocentă fabulă cinegetică, un fel cine-ma... mamă - mamă! cine-i cu fabula şi cine cu drama?  Lupus in fabula care homo hominis est... adică tot ei decid cine e homo şi cine e lupus... şi, de îndată ce decid, deschid sezonul de vînătoare, căci nu de alta, dar prea se-nmulţesc lighioaiele, prea mulţi lupi la m² şi atunci trebuie de tras în ei... în oi şi miei, şi în mişei, un fel de мишень la ei... da, trebuie de tras şi ne lăsăm traşi în noi, traşi în ţeapă (exact cu aceleaşi ţepe cu care tragem şi noi atunci cînd distribuţia ne distribuie rolul de lupus), tîrîţi în noroi, în glodul de iarnă, în mocirla asta albă si imaculată de nepătruns, cînd nici măcar morţii nu pot răzbate pînă la casele lor, sau casele cui îi are (să ştiţi că cineva aici îi are pînă şi pe cei morţi)... nici măcar acei din Italia, căci ei nu sunt din categoria business class, oricît de departe nu s-ar duce, oricît de scump nu s-ar vinde... „Moldova piu, basta!!!”, ţipa norocosul acela întroienit în camera de luat vederi a unei televiziuni, căci sunt şi din acestea pe aici care cam cu asta şi se ocupă: cu luatul vederilor: nu cumva să se vadă ceva, nu cumva să se audă ceva... căci la noi sunt şi camere de luat auzul, şi camere de luat spusul... suntem bogaţi în camere de tot felul... întrebaţi de acei care nu au mai văzut nimic, nu au mai auzit nimic şi nu au mai spus nimic nici acum, nici ieri şi, Doamne fereşte! să spună ceva mîine... nu de alta, dar nimereşti în cameră şi atunci pot să-ţi ia şi zilele...

CIMG2242

 


-          - Cum e de trăit astăzi?

-          - Mde... greu...

-          - Dar mai ieri cum a fost?

-          - Ca pe vremuri...

-          - Dar pe vremuri cum a fost?

-          - Ca astăzi...

-          - Dar oare nu trăim mai bine astăzi?

-          - Trăim...

-          - Mai bine decît cînd?

-          - Decît cum a fost pe vremuri...

-          - Dar cum au fost atunci vremurile?

-          - Era... era o zi frumoasă, cu soare... ca astăzi.

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
8 janvier 2013 2 08 /01 /janvier /2013 13:40

Iată că au trecut şi Crăciunurile (oricît de straniu nu ar părea pluralul în cazul dat). Ambele. Şi acel pe stil nou şi acel pe stil vechi.

Suntem totuşi o ţară norocoasă şi plină de Har dumnezeesc. Unde în altă parte Domnul se naşte dădăori şi nu este răstignit decît o dată ? Soldul ne este net favorabil ! În 22 de ani de cacofonie stilistică ne-am pricopsit (teoretic vorbind) cu tot atîţia Hristoşi care (ipotetic vorbind) îşi duc viaţa bine-mersi printre noi, nestingheriţi de nimeni, nevînduţi de niciun Iuda şi ne-persecutaţi de niciun ţar. Mai mult, orice persecutare sau chiar discriminare este interzisă prin lege din acest an.

Craciunuri.JPG

Avem o ţara atît de plină de Dumnezeu încît nu mai încape şi iese pînă şi prin gura gospodinelor şi gospodarilor înfocaţi de rang mai simplu, căci slujitorii oficiali demult nu mai ştiu ce să facă cu El… Şi ţi-L ponosesc pe ici – pe colo, mă rog, aşa faci cînd ai mai mulţi de schimb şi nu-ţi pare rău să rozi „boarfa” la toate ocaziile, cu treabă şi cu mai puţină trebuinţă.

Toate bune pînă acum, dar mă roade un gînd şi o întrebare: adepţii de stil diferit se hărţuiesc fără stil (inclusiv prin intermediul la ceea ce vine de la „necuratul” (alias mass-media) conform spuselor proprii) pentru a demonstra al cui stil e mai stil, dar, în fond, cîtă dragoste au ei pentru acest Hristos, dacă îşi dispută dreptul de a-L răstigni în primăvară?

Dumnezeu l-a creat pe om uitîndu-Se în oglindă. O fi fost mahmur (probabil sărbătorea şi El ceva) în ziua ceea, ori I-o fi crăpat oglinda, ori noi L-am creat după chipul nostru... Nu contează pînă la urmă. Cert este că dualitatea noastră pămîntească se rasfrînge şi asupra „metricii” fiului Său. Căci El este bun (altfel nu ar exista) şi ne dă ceea ce cerem şi nimic mai mult. Vrem anateme? Poftiţi, băieţi şi fete! Cu carul! De le-aţi putea voi duce...

Un singur lucru regret cu adevărat. Stilul. Strigătoare la cer lipsa asta de stil în războiul calendarelor... Mă rog, Dumnezeu dă, da-n straistă nu pune. Dacă nu-i, atunci nu-i. Şi nici pe bani nu se cumpără...

Uite, eu am o propunere (care îmi pare că are ceva stil): să decretăm ambele Crăciunuri zile de odihnă şi să recuperăm o zi mai tîrziu (doar noi avem experienţă şi ştim să amenajăm calendarele!). Fiecare va alege în sinea lui (căci care este cel mai sacru lăcaş al Lui dacă nu sufletele fiecărui din noi?) pentru care din aceste două zile va lucra o sîmbătă. Şi oaia sătulă, şi lupul întreg!

Şi o colindă pe final (de atîta credinţă în Dumnezeu, chiar am şi înscenat-o ):

Am plecat să colindăm,

Domn, Domn să-nălţăm,

Cînd boierii nu-s acasă,

Domn, Domn să-nălţăm,

Au plecat la vînătoare

Domn, Domn să-nălţăm!

Să vîneze căprioare,

Domn, Domn să-nălţăm!

Căprioare n-au vînat,

Domn, Domn să-nălţăm,

Şi-au vînat un... cetăţean...

.....

Domn, Domn să-nălţăm!

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
31 décembre 2012 1 31 /12 /décembre /2012 12:06

                                                            „Serafime, din ce-i făcută lumea?” „Din oameni, zic eu, mamă.” „Nu, zice mama, din dragoste-i zidită, fiule.”

Vasile Vasilache, „Povestea cu cocoşul roşu”

 

Dragii mei, anul 2012 se scurge nemilos (sau milos, totuşi?). La ora cînd scriu aceste rînduri nu au mai rămas decît cîteva… ore şi-apoi gata ! nu va mai fi ! am să-l închidem cu un « poc ! fsssssss ! atent, mă, că e covorul de la mama !» provocat de debordarea de licoare spumoasă de la miezul nopţii.

iarna_roma.jpgMîine dimineaţa (ori spre seară) vă veţi trezi cu un cap greu de mahmureală şi veţi face: „Uauuu, e 2013 deja!” Poimîine veţi comite şi prima greşeală, tapînd din inerţie „2012” pentru a-l bifa imediat, apăsînd nervos pe tasta aia din colţul drept de sus cu o săgeată mare îndreptată spre stînga ce vă va indica acum/atunci că acel an a existat totuşi, indiferent dacă v-a plăcut ori nu.

Pentru moment, însă, anul (2012 adică) îşi scurge ultimile picături din alambicul său unde au fermentat patimi şi doruri de 366 de ori mestecate şi răsturnate (cu o manipulare mai mult decît în 2011 sau 2013!). Probabil nu sunt cele mai „tari” picături, dar fără ele nu se poate. Oricum, aşa-i scris: fiecare an să fie distilat pînă la urmă şi pus acolo printre rafturi la păstrare pentru a fi consumat la masa amintirilor peste alţi... ani... şi pomenit cu un „daaa... a fost un an bun” sau, este şi asta o posibilitate, căci nu toţi sunt la fel (nici anii, nici oamenii şi nici destinele) cu un „cam acră ţuica din 2012...”.

Nu-mi rămine decît să vă doresc tuturor un 2013 mai bun decît acest 2012 care înca mai este. Fiecare cu măsurătoarea lui, desigur, dar nu ştiu de ce am senzaţia că nu va fi chiar greu să se-mplinească...

În rest... Nu uitaţi ca lumea-i zidită din dragostea pe care o împărtăşiţi cu apropiaţii voştri. Şi... fie ce-o fi! Schimbăm plămădeala!

POC! Fsssşşşşşşşssss!!!

 

-          Hai, mă, chiar n-ai niciun respect pentru mama!

-          Mamă! Vino să te pup! Las-că scot eu petele, dragă! La anul!

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
24 décembre 2012 1 24 /12 /décembre /2012 13:24

ultimii_eretici_ai_imperiului.jpg„Лёд тронулся, господа присяжные заседатели”,

Ostap Bender in 12 scaune, Ilif & Petrov

 

Pe coperta acestei cărţi scrie Must Read (Gherasim Sadulaev a zis-o, nu eu)! Mă veţi întreba: „Dar ce crezi tu despre această carte?” Simplu: acelaşi lucru!

Din ce se compune acest Must Read (o consecinţă directă a propriului act de lectură, bineînţeles)?

Meritul cel mai mare al cărţii nu sînt ideile dezvoltate cu un dezinvolt şi o lejeritate înşelătoare (este  relativ greu să clasifici această scriere în paradigma unui gen literar convenţional), ci o permanentă chestionare a „gîndirii de lemn” (în paralelism cu „limbajul de lemn”) cu flash-back -uri  ce investighează istoria noastră recentă şi nu numai.

Şi dacă e să pornim de la ipoteza autorului potrivit căreea interminabila perioadă de tranziţie ar fi un fel de mahmureală, atunci aceste mici/mari teorii şi revizuiri al unor pseudo-adevăruri preconstruite cad tocmai la ţanc. (fiindcă doare mintea groaznic!)

Şi dacă lista de soluţii anti-mahmureală (o metaforă şi alegorie de trei etaje, pe care doar „alcoolicii” de alde noi ar putea s-o p(e)r(i)ceapă) rămîne voalată (intrăm în „partizanat” sau „angajament politic”? şi dacă abandonăm „pasivitatea”, cum discutăm cu „puterea”, dacă acceptăm ideea autorului că cea mai bună rezistenţă a fost sabotarea „limbajului”?), prima cărămidă din temelia edificiului (aici se cuvine să ne amintim de castelul lui Kafka) poate fi considerată dezbătută!

Şi anume acesta este meritul  principal şi indiscutabil al ereziilor de la Vasile Ernu!

Şi dacă...

Published by Vitalie Vovc - dans CĂRŢI&FILME
commenter cet article
18 décembre 2012 2 18 /12 /décembre /2012 13:17

„Rîndunică-rîndunea,

Cum clădeşti căsuţa ta?

Tipa-tipa,Cu aripa,

Cioc-boc,Cu micul cioc!”

Gr. Vieru

Ne scurgem existenţa în mod binarbinar2.jpg

Printre patru maluri

De doua ori stîngi,

De doua ori drepte.

 

„A fi sau a nu fi”

Şi-a pierdut „sau”-ul

Vorba cîntecului:

„Iaca este, iaca nu-i”

La discreţia oricui.

 

Ne limităm la existenţa în existenţă

Punîndu-i conţinutul la un condiţional infinit.

De două ori peste,

De două ori sub.

 

Tu-i-o-mamă-a dorului!

Iaca este, iaca nu-i...

Activ / pasiv: punem egal

Şi batem capacul.

Cioc-boc, cioc-boc...

 

Contabiliceşte vorbind,

Sîntem în echilibru total!

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
14 décembre 2012 5 14 /12 /décembre /2012 16:48

Reflecţii pe urma concertului de la Paris cu Ana Barbu, Roxana şi Valy Boghean.

După fiecare eveniment organizat aici, „în străinătate”, care adună un număr important de moldoveni, rămîn cu o impresie dublă.

   concert Paris2 2012 12 02

 

La nivel pur senzorial această stare se materializează, de obicei, în nişte frisoane pe care probabil le are şi o fată mare înainte de a merge la un rendez-vous galant ştiind că posibilitatea căderii în păcat este iminentă... Mă furnică prin spate într-o primă fază, urmată de un sentiment de exaltare admirativă într-o a doua şi culminează cu un sentiment de angoasă...

Practica bate gramatica. Asta ni se spunea (şi probabil se mai spune şi astăzi) pe cînd eram şi eu învăţăcel... Toată experienţa mea existenţială în raport cu virtuala Republică Moldova (virtuală, căci se construieşte în funcţie de tot ce circulă pe Net) este, de fiecare dată, răsturnată de aceste evenimente, atît de reale.

Probabil resimt aceeaşi senzaţie pe care o poate avea cineva care cumpără o maşină de mîina a doua (aşa crede cumpărătorul) cu vreo 20-30 de mii de km la contor şi care îşi dă seama la un moment dat, cînd descoperă nivelul de uzură al maşinii, că ar mai trebui să adaoge o sută-două de mii...

Este impresionantă, orice s-ar spune, capacitatea acestor oameni de a se identifica cu o comunitate anume. Care sînt elementele acestei „identităţi”? În primul rînd, cred, aceşti oameni se identifică cu propria istorie (în sens de parcurs personal şi nu de disciplină ştiinţifică sau ideologică). Mai apoi cu... un anume set cultural care este vehiculat de artiştii de pe scenă.  Şi, probabil cel mai important, cu pămîntul.

Oricît de patetic sau banal nu ar suna, dar acest „born in” este mai puternic decît orice ideologie...

Este impresionantă pînă la lacrimi fidelitatea oamenilor mei pentru această identitate, oricît de mult ar încerca s-o schilodească sau folosească unii sau alţii... Moldovenii au reuşit să găsească nişte elemente identitare şi să le ferească de politicieni pentru a evita auto-anihilarea totală. Din păcate, nu sînt sigur că vor reuşi s-o transmită generaţiilor următoare... care au deja un alt „born in”...

Cam atît la capitotlul cu furnici şi exaltare... Vine (întotdeauna vine!) angoasa... şi întrebări, întrebări, întrebări...

-          Ce se întîmplă acasă? De ce fluxul acesta de emigraţi nu conteneşte?

-          Ce ştiu eu despre ce se întîmplă acasă? Poate ceea ce ştiu eu nu valorează mai mult decît acele 20-30 de mii de pe contor? Şi dacă nu valorează mai mult, atunci ce fac?  Ce fac cu sutele de mii? Eu de partea cui sînt? A vînzătorului sau a mea proprie?

-          Şi o altă întrebare care devine din ce în ce mai acută: este oare actuală noţiunea de „colaboraţionist” astăzi?

Întrebări la care nu sînt sigur să fi găsit un răspuns... Deşi unele lucruri au devenit evidente.

Şi oamenii? Oamenii din sală?

Ei sînt frumoşi. Nespus de frumoşi. Şi nu voi putea răspunde mai bine decît a făcut-o Valy Boghean de pe scenă: „Să veniţi acasă? Eu nu ştiu de ce vă cheamă cineva acasă... Eu vă doresc să fiţi sănătoşi şi să aveţi parte de multă dragoste!”

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
6 décembre 2012 4 06 /12 /décembre /2012 01:18

O zicală mai veche califică nefericitul accident al penetrării unui corp eterogen în căile respiratorii (mai pe-nţeles : cînd „se-neacă” cineva cu alimente) şi eliminarea lor prin accese de tusă convulsională drept „nimereală pe uliţa ţigănească”...


Dacă am să vă spun că am apucat-o şi noi pe aceeaşi hudiţă nu am să descopăr niciun adevar şi nici nu am să dezvălui vreo taină de stat. Deşi... Cum stai aşa vezi: haideţi să abordăm subiectul puţin altfel.

 

De 20 de ani şi mai bine sîntem angajaţi într-o eternă tranziţie. Am născut şi crescut chiar şi o generaţie, care doar asta ştie: tranziţia. Nasol, căci ei nu au apucat punctul de start (l-au substituit cu un mit - 1-ul) şi nici nu prea ştiu unde să ajungă (al 2-lea mit). Un fel de tranziţie cosmică dintr-o baladă în alta... Planeta Moldova. The Real One!


Să încercăm să vedem totuşi ce-i cu mitul nr. 2? (Despre 1-ul mit se scrie din ce în ce mai mult, şi cred că, treptat, o contra-mitologizare sănătoasă se va impune.)


Şi nr. 2? De unde a apărut el? Originea sa îşi are rădăcinile în Marea Confruntare a sec. XX: Blocul de Est vs. Occidentul.


A fost o confruntare titanică între un sistem pur politic (într-atît de politic încit a putut să se substitue pînă şi religiei) şi un mix de ideologie politico-economică (un fel de păgînism unde totul este permis, cu condiţia să nu te atingi de idol, bineînţeles).


În Vest Economicului i s-a acordat o importanţă într-atît de mare, încît, treptat, mişeleşte, a detronat Politicul. Un fel de Rise of the Machines... Din păcate, neavînd atributele necesare pentru a funcţiona fără Politic. Dar s-a întîmplat. Economicul a nimicit Politicul.


economic-crisis2.jpgÎncepînd cu anii 80 şi epoca Reagan/Thatcher, Politicul pierde vertiginos teren... Fiindcă Politicul nu mai avea un oponent pe măsură. URSS intra în criză. Economicul a învins şi a... ajuns unde a ajuns... a culminat cu extraordinara criză actuală. Fiindcă nu este decît un mijloc. S-a mers prea departe şi astăzi Occidentul caută soluţii. În domeniul Politicului. Probabil va dura ceva pînă Politicul va subordona din nou Economicul şi, probabil, se vor da „lupte” şi, probabil, vor fi „victime colaterale”. Va fi greu, dar se va face. Căci un purice nu trăieşte mult pe un hoit.


Această digresiune este importantă pentru o înţelegere mai bună a ceea ce voi spune în continuare...  Occidentul a înţeles (cel puţin la nivel conceptual) că sistemul nu merge bine şi că sînt necesare schimbări.


Şi uite aici vin şi eu cu întrebarea mea: de ce noi, avînd posibilitatea de a învăţa pe urma greşelilor Occidentului, încercăm (bine-bine, nici măcar asta nu prea reuşim) să copiem un sistem perimat, care nu mai funcţionează în alte părţi? De ce transpunem la noi instituţiile şi ideologiile anilor 80 de la ei?


Atunci cînd Europa trece la o agricultură de proximitate (este mai respectuoasă pentru om şi natură şi mult mai viabilă economic), noi vrem agricultură de suprafeţe mari...


Atunci cînd Franţa spune că sistemul lor medical nu ţine (ei afirmă că ar fi cel mai bun din lume, dar eu am dubii), noi îl implementăm activ...


Atunci cînd Europenii încep a avea îndoieli (după cîţiva ani de teste) referitor la autonomia universitară şi la eficienţa acestui model, noi îl adoptăm şi ne mîndrim cu asta...


Atunci cînd Europa revede planurile de reducere de cheltuieli în învăţămîntul pre-universitar şi măreşte investiţiile în domeniu (în plină criză!), noi „optimizăm”, chiar şi în condiţiile cînd nicio normă morală şi umană nu ne permite s-o facem...


Atunci cînd Europenii naţionalizează anumite întreprinderi (în special în domeniile non-concurenţiale), noi privatizăm şi chiar insistăm ca monopoluri naturale să fie date capitalului privat...


***


Ei au avut nevoie de 30 de ani pentru a începe a înţelege cîte ceva! Ne putem oare noi permite acest lux? 20 de ani de tranziţie au trecut deja...

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
29 novembre 2012 4 29 /11 /novembre /2012 13:54

Visniec_Sindromul.JPGCe ştiţi despre oraşul în care vă trăiti zilele şi… cuvintele ? Ce ştiţi despre perso(a)(naje)le care vă înconjoară ?

 

Îmi vine greu să scriu despre aceast roman. Este o carte despre tot şi despre nimic, dacă e să alegem un cîmp de referenţialitate convenţional.  Este o carte despre carte. Este o scriere despre scriere. Sînt cîteva mii de cuvinte despre cuvinte.

Este, mai ales,  o carte despre traversarea frontierelor. Reală, într-un prim abord, cu toată şarja dramatică corespunzătoare furnalului oricărui exod, suprarealistă şi omniprezentă, pe final, această traversare devine laitmotivul fiecărui rînd, distrugînd gradual orice posibilitate de a delimita frontiera însăşi.

Frontiere terestre, lingvistice, „frontiera dintre realitate şi ficţiune”, „frontiera dintre viaţă şi vis”, „toate frontierele dintre genurile literare”, „mici şi mari, vizibile şi invizibile, interioare şi exterioare, psihologice şi fizice, sociale şi domestice, erotice şi fantasmatice...

Unica realitate indiscutabilă rămîne Maria Sa Cuvîntul: „Haideţi  să ne îmbrăţişăm pentru că formăm cu toţii un text, o poveste unică, fragilă, pe cale de a se evapora în chiar momentul scrierii ei...

Şi Parisul? Ah, Parisul...

Ce nebunie, să încerci să te afirmi la Paris cînd la Paris trebuie de fapt să contempli, să rămîi anonim, să-i trăieşti poezia...

Departe, departe timpurile lui Eugène de Rastignac...

Published by Vitalie Vovc - dans CĂRŢI&FILME
commenter cet article
26 novembre 2012 1 26 /11 /novembre /2012 13:54

capital_zburator.gifSăptămîna trecută mi-a atras atenţia o „ştire” care, într-un stil pur balcanic (adică isteric), anunţa că uite, Moldova (aleas Guvernul) a ratat o investiţie de 15 mln. din cauza că un investitor, Draexlmaier, a decis să construiască noua unitate de producţie în România şi nu în Moldova. Cică s-ar fi supărat pe fisc, care le căuta prea multe noduri în păpurişul lor nemţesc curat ca lacrima. În mod previzibil, fiscul şi-a primit doza de „laude” de la toată lumea şi, la fel de previzibil, Guvernul a exploatat acest (non)eveniment pentru a-şi face ceva PR.

Şi dacă e să presupunem că fiscul a avut dreptate? ...

---------------------------------------------------------

S-au ros peniţe destule pînă acum la subiectul Investiţiilor Străine Directe (ISD). Cică ar fi absolut necesare pentru Moldova şi cică Moldova nu ar fi suficient de atractivă pentru ca numarul ISD să crească vertiginos. Nu zic ba. E foarte probabil anume aşa să fie.

Eu aş lua-o de la început. M-aş opri la „I” şi aş lăsa „SD” la o parte pentru moment (Atenţie! Fără a-i adăuga un „L” în faţă!). Este cert şi indiscutabil că avem nevoie de investiţii masive (mult peste media europeană) pentru a ieşi din impas. Să vedem la ce fel de „I”-uri putem apela (teoretic). Voi fi cît se poate de reducător, bineînţeles, şi mă voi interesa doar la originea capitalului şi doar la investiţiile în unităţi de producţie (cele ce ţin de infrastructură merită un alt capitol).

Cele mai benefice pentru oricare economie naţională sînt investiţiile de capital autohton. Motivul este simplu: capitalul creat ulterior (doar orice investiţie se face pentru a crea profit, nu?) rămîne în ţară şi alimentează în continuare economia locală (atunci cînd nu pleacă în conturi elveţiene). Ei, dar dacă nu-i, atunci nu-i. Mai bine zis, capital ar fi, dar nu-s investiţii. Ori sînt, dar nu sînt destule. Ori... bine, s-o lăsăm. Nu cunosc şi nu mă pronunţ.

Ar urma apoi investiţiile de tip Joint-Venture. Sînt bune şi astea, căci o parte din profit rămîne totuşi acasă şi se mai face şi un transfer tehnologic, care rămîne tot acasă, etc. etc. Nu este de mirare că anume această cale a fost aleasă de ţări precum China sau India. La noi e mai greu: deşi banul nu „miroase” la baza oricărui business oricum stau relaţii umane şi „capitaliştii putrezi”, dar educaţi şi bine şcoliţi, cam greu găsesc limbă comună cu „bratanii” de la noi...

Vin apoi şi faimoasele ISD-uri. Eu aş distinge totuşi clar două categorii, în funcţie de obiective şi, în special, de piaţa de realizare a bunurilor create în unitatea locală de producţie:

-          ISD-uri menite să extindă o activitate pe piaţa locală sau regională. (investiţia se justifică printr-un avantaj comparativ diferit decît cel al costului forţei de muncă)

 

-          ISD-uri menite să profite de resurse locale pentru a deservi o piaţă în altă parte. (investiţia este motivată numai de costurile mici ale forţei de muncă) 

Din prima categorie fac parte companii precum Lafarge, Orange, Lactalis, Société Générale, Union Fenosa. Sînt investiţii durabile, instalate pentru a face business pe piaţa locală, care se înscriu într-o logică de expansiune şi creştere absolut sănătoasă. Şi care trebuie încurajate şi dezvoltate. Am avut oportunitatea să discut în trecut cu persoana ce a decis venirea Lafarge-ului în Moldova, am avut placerea să discut cu Dl. Myard de la SG înainte ca el sa intre în funcţia de Director şi pot afirma că sînt companii care au ştiut unde veneau şi care au o viziune strategică de viitor.

Ceilalţi, în frunte cu Draexlmaier, ar trebui măturaţi din ţară. Din oricare ţară. Da, desigur, ei crează locuri de muncă (directe si indirecte), mai crează şi activitate economică, mă rog, bla-bla-ul pe care-l cunoaşteţi. Dar aceşti rechini vin fiindcă pot profita de mizeria noastră. Iar în momentul cînd această mizerie dispare, dispar şi ei, pentru a „investi” alte ţări unde mai este încă mizerie.  „Draexlmaierii” vin în Moldova fiindcă pot profita de salariile mizerabile practicate aici, de lipsa unei legislaţii bune ce ar proteja salariatul şi condiţiile sale de muncă, fiindcă se poate întotdeauna „de înţeles” şi cu Statul, şi cu Fiscul. Atunci cînd nu se mai poate „de înţeles” cu fiscul, ei pleacă acolo unde „înţelegerea” costă mai puţin (costuri de tranzacţie mai mici). În cazul de faţă ceva nu a funcţionat, Lisa s-a supărat, şi-a făcut valiza şi a plecat la mama. Fiindcă în cuplul ăsta ea nu a avut de făcut copii. Doar bani. Care, după cum ştiţi, nu au miros.

Spre disculparea companiei germane, ei nu au cum să aibă clienţi în Moldova (ceea ce demonstrează ca iniţial nu exista nicio logică sănătoasă si durabilă pentru instalarea lor la Bălţi). De asemenea, spre disculparea Lisei, Ion este, totuşi, un bădăran. (Lisa este atrasă de bad boys, doar că nu suportă să ia bătaie şi să umble cu buza-nflată).

Ceea ce nu înseamnă neapărat că ar trebui să lăsăm casa fără „muiere”. Vorba veche: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Probabil altceva nu merităm.

Şi probabil ar fi cazul să ne intereseze mult mai mult bădărănismul lui „Ion”. Şi să fim mai cumpătaţi atunci cînd căutăm (L)SD pentru economie.

Poporul a poreclit compania germană „Dracul cel mare”. Şi eu nu am cum să nu-i dau crezare.

 

 

Sursa imaginii

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher