Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog
26 novembre 2012 1 26 /11 /novembre /2012 13:54

capital_zburator.gifSăptămîna trecută mi-a atras atenţia o „ştire” care, într-un stil pur balcanic (adică isteric), anunţa că uite, Moldova (aleas Guvernul) a ratat o investiţie de 15 mln. din cauza că un investitor, Draexlmaier, a decis să construiască noua unitate de producţie în România şi nu în Moldova. Cică s-ar fi supărat pe fisc, care le căuta prea multe noduri în păpurişul lor nemţesc curat ca lacrima. În mod previzibil, fiscul şi-a primit doza de „laude” de la toată lumea şi, la fel de previzibil, Guvernul a exploatat acest (non)eveniment pentru a-şi face ceva PR.

Şi dacă e să presupunem că fiscul a avut dreptate? ...

---------------------------------------------------------

S-au ros peniţe destule pînă acum la subiectul Investiţiilor Străine Directe (ISD). Cică ar fi absolut necesare pentru Moldova şi cică Moldova nu ar fi suficient de atractivă pentru ca numarul ISD să crească vertiginos. Nu zic ba. E foarte probabil anume aşa să fie.

Eu aş lua-o de la început. M-aş opri la „I” şi aş lăsa „SD” la o parte pentru moment (Atenţie! Fără a-i adăuga un „L” în faţă!). Este cert şi indiscutabil că avem nevoie de investiţii masive (mult peste media europeană) pentru a ieşi din impas. Să vedem la ce fel de „I”-uri putem apela (teoretic). Voi fi cît se poate de reducător, bineînţeles, şi mă voi interesa doar la originea capitalului şi doar la investiţiile în unităţi de producţie (cele ce ţin de infrastructură merită un alt capitol).

Cele mai benefice pentru oricare economie naţională sînt investiţiile de capital autohton. Motivul este simplu: capitalul creat ulterior (doar orice investiţie se face pentru a crea profit, nu?) rămîne în ţară şi alimentează în continuare economia locală (atunci cînd nu pleacă în conturi elveţiene). Ei, dar dacă nu-i, atunci nu-i. Mai bine zis, capital ar fi, dar nu-s investiţii. Ori sînt, dar nu sînt destule. Ori... bine, s-o lăsăm. Nu cunosc şi nu mă pronunţ.

Ar urma apoi investiţiile de tip Joint-Venture. Sînt bune şi astea, căci o parte din profit rămîne totuşi acasă şi se mai face şi un transfer tehnologic, care rămîne tot acasă, etc. etc. Nu este de mirare că anume această cale a fost aleasă de ţări precum China sau India. La noi e mai greu: deşi banul nu „miroase” la baza oricărui business oricum stau relaţii umane şi „capitaliştii putrezi”, dar educaţi şi bine şcoliţi, cam greu găsesc limbă comună cu „bratanii” de la noi...

Vin apoi şi faimoasele ISD-uri. Eu aş distinge totuşi clar două categorii, în funcţie de obiective şi, în special, de piaţa de realizare a bunurilor create în unitatea locală de producţie:

-          ISD-uri menite să extindă o activitate pe piaţa locală sau regională. (investiţia se justifică printr-un avantaj comparativ diferit decît cel al costului forţei de muncă)

 

-          ISD-uri menite să profite de resurse locale pentru a deservi o piaţă în altă parte. (investiţia este motivată numai de costurile mici ale forţei de muncă) 

Din prima categorie fac parte companii precum Lafarge, Orange, Lactalis, Société Générale, Union Fenosa. Sînt investiţii durabile, instalate pentru a face business pe piaţa locală, care se înscriu într-o logică de expansiune şi creştere absolut sănătoasă. Şi care trebuie încurajate şi dezvoltate. Am avut oportunitatea să discut în trecut cu persoana ce a decis venirea Lafarge-ului în Moldova, am avut placerea să discut cu Dl. Myard de la SG înainte ca el sa intre în funcţia de Director şi pot afirma că sînt companii care au ştiut unde veneau şi care au o viziune strategică de viitor.

Ceilalţi, în frunte cu Draexlmaier, ar trebui măturaţi din ţară. Din oricare ţară. Da, desigur, ei crează locuri de muncă (directe si indirecte), mai crează şi activitate economică, mă rog, bla-bla-ul pe care-l cunoaşteţi. Dar aceşti rechini vin fiindcă pot profita de mizeria noastră. Iar în momentul cînd această mizerie dispare, dispar şi ei, pentru a „investi” alte ţări unde mai este încă mizerie.  „Draexlmaierii” vin în Moldova fiindcă pot profita de salariile mizerabile practicate aici, de lipsa unei legislaţii bune ce ar proteja salariatul şi condiţiile sale de muncă, fiindcă se poate întotdeauna „de înţeles” şi cu Statul, şi cu Fiscul. Atunci cînd nu se mai poate „de înţeles” cu fiscul, ei pleacă acolo unde „înţelegerea” costă mai puţin (costuri de tranzacţie mai mici). În cazul de faţă ceva nu a funcţionat, Lisa s-a supărat, şi-a făcut valiza şi a plecat la mama. Fiindcă în cuplul ăsta ea nu a avut de făcut copii. Doar bani. Care, după cum ştiţi, nu au miros.

Spre disculparea companiei germane, ei nu au cum să aibă clienţi în Moldova (ceea ce demonstrează ca iniţial nu exista nicio logică sănătoasă si durabilă pentru instalarea lor la Bălţi). De asemenea, spre disculparea Lisei, Ion este, totuşi, un bădăran. (Lisa este atrasă de bad boys, doar că nu suportă să ia bătaie şi să umble cu buza-nflată).

Ceea ce nu înseamnă neapărat că ar trebui să lăsăm casa fără „muiere”. Vorba veche: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Probabil altceva nu merităm.

Şi probabil ar fi cazul să ne intereseze mult mai mult bădărănismul lui „Ion”. Şi să fim mai cumpătaţi atunci cînd căutăm (L)SD pentru economie.

Poporul a poreclit compania germană „Dracul cel mare”. Şi eu nu am cum să nu-i dau crezare.

 

 

Sursa imaginii

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
25 novembre 2012 7 25 /11 /novembre /2012 10:24

Partea 1

Partea 2

Partea 3.1

 

Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, aşteaptă vizita avocatului, iar prietenii săi află, în sfîrşit, că el este arestat.

 

-          Bonjour, mon cher !

-          Noroc - noroc. Nu te-ai săturat s-o faci pe deşteptul ? Ia loc. O bericică ?

-          Oooo, Monsiu pune o bere ? Ce sărbătorim ? Ai primit leafa cumva ? Deşi, nu: tu nu pui de băut nici chiar cînd ai bani.

-          Nu fi răutăcios, nu-ţi stă bine.

 

S-a întors spre chelneriţă, o femeie mai mult tînără decît bătrînă, de corpolenţă medie, fardată excesiv şi fără gust, cu un păr de un blond fals ce arăta, atacat de oxidări repetate, destul de jalnic, îmbrăcată în blugi slim ce nu o avantajau deloc şi un pullover roz peste care purta un şorţ albastru de o curăţenie dubioasă, şi i-a lansat:

 

-          Lenuţo, două halbe de „Chişinău” pentru noi şi nişte nucuşoare, te rog!

 

Lenuţa nu a răspuns, dar a luat două halbe disparate şi a început a le umplea. Toată fiinţa ei degaja oboseală şi indiferenţă totală faţă de mediul ambiant în care se încadra de minune. Localul era un bar delabrat, destul de slinos, rafistolat, cîrpit şi reparat sumar cam peste tot. Se vedea de la o poştă că proprietarul nu investise nimic de la deschiderea lui... Eforturile superficiale şi indiferente ale angajaţilor de a menţine corabia pe linia de flotare se materializa în multitudinea de obiecte bătute în ţinte şi încleiate cu scotch. Naufragiul inevitabil era amînat din mîine în alt mîine. Barul cam la asta şi se reducea: un naufragiu permanent.

 

Lenuţa s-a apropiat de masa celor doi bisturii cu halbele într-o mîină şi cu o cîrpă în alta. ÎnainteRaguz_Bistrot4.jpg de a pune halbele pe masă, a şters-o, lăsînd urme şiruite de zoaie şi măturînd jos acele cîteva coji de nucă rămase de la clienţii precedenţi, după care a pus berile în centrul mesei şi a scos din buzunarul şorţului un pacheţel de nuci pe care l-a aruncat lîngă halbe. A încasat banii pentru beri şi nucuşoare. Fără a scoate un cuvînt. După care s-a întors la locul ei de la tejghea.

 

Bărbatul care venise mai tîrziu a scos din buzunar un kleenex şi a şters minuţios masa şi scaunul înainte de a se aşeza. După asta a aruncat şerveţelul de hîrtie ud şi mototolit într-un coş de gunoi, încercînd să-l nimerească de la distanţă. A ratat, bineînteles, dar nu a schiţat nici cea mai mică mişcare pentru a-l ridica de jos. Ambii meseni păstraseră o tăcere supărată pînă cînd Lenuţa nu a dispărut din cîmpul posibil de audiţie. Nu că s-ar fi ferit de urechile ei, dar nu era nici cazul ca un străin să ia parte, fie şi involuntar, la discuţia lor. De altfel, comportamentul respectiv este unul cît se poate de obişnuit în cetatea celor doi. Încercaţi: de îndată ce vă apropieţi prea mult de o masă, convivii muţesc. ADN-ul apă nu se face. You never know... Dar fiţi atenţi, nu rămîneţi prea mult în preajmă  – o puteţi lua pe blană: profilaxie.

 

Bărbaţii au ridicat sincron, ca la comandă, halbele, le-au ciocnit fără a-şi ura cel mai puţin lucru şi le-au conectat la sistemele lor digestive respective pentru a-şi răcori conductele şi a le sustrage odată vidate de aproximativ 1/3 din conţinutul lor. La fel, fără a scoate vreun cuvînt, acel care comandase berile a desfăcut pachetul de celofană după care fiecare şi-a luat cîte 2-3 nucuşoare. Abia acum tînărul ce întîrziase rupse tăcerea:

 

-          Ei, şi ce sărbătorim? Pentru ce bem?

-          Nu sărbătorim nimic. Tu doar ştii că eu nu pun de băut de sărbători. Din principiu. Prea mulţi sînteţi cei care numai asta şi aşteptaţi: să cădeţi cuiva pe coadă.

-          Nu-i bine să-ţi vorbeşti de rău prietenii. Îţi cad eu des pe coadă, precum zici? Ai să mă faci să regret berea servită de tine...

-          Scuze, nu la tine direct mă refeream. Aşa, la general...

-          Fereşte-te de generalizări. Generalizările sînt sora prostiei. Ele întrerup procesul de căutare. Cu alte cuvînte, anume lenevia intelectuală ne face să generalizăm şi să ne refugiem în clişeu, în adevăruri absolute... Şi, de obicei, o facem prea repede. Înainte de a găsi particularitatea care răstoarnă Măria-Sa, Gîndul de Lemn. Da-da, la fel cum există limbaj de lemn, există şi gînd de lemn. Vid de sens. Dar dacă e să presupunem că...

-          Stop! Altă dată. Am ceva important să-ţi spun.

-          În legătură cu excepţionala „punere de bere”?

-          Mă-nervezi! Poţi să m-asculţi măcar odată? Cîteva secunde, ok? Ai să aiureşti pe urmă.

-          Scuze, frăţică. Hai, spune.

 

Bărbatul ce venise primul la bar ezita. Nu ştia cum să înceapă. De fapt, şi bere a comandat tot pentru a îndepărta momentul cînd trebuia să vorbească. Volubilitatea companionului său ar fi putut să-i ofere un răgaz, dar îl irită. Ceea ce urma să-i comunice nu suferea superficialitate. Or, el considera solilocările prietenului său nişte futilităţi adolescentine. Demult ar fi trebuit să devină matur, dar el tot umbla cu şmecherii intelectuale... Acum vorbăreţul tăcea. Aştepta ostentatoriu.

 

Urma să-i spună. Acum:

 

-          L-au arestat pe Candidu. Ieri am aflat.

 

Au urmat citeva clipe de suspensie...

 

-          Stai-stai. Ce îndrugi? Cum să-l aresteze pe Florin?

-          Stă închis de 5 zile deja. Ana m-a sunat ieri să împrumute nişte bani pentru un avocat.

-          Hai, mă, nu mă nebuni. Oricine, numai nu Florin. Absurd.

-          Dacă-ţi spun.

-          Cum, bă, să-l arestezi pe Candidu?! Pentru ce?!

-          Cică pentru încălcarea ordinei publice.

-          Ceeee? Asta-i culmea! Tu îţi dai seama cît de improbabil este ce spui? Sper că înţelegi că Florin nu poate fi vinovat?

-          Ştiu, de asta şi te-am sunat azi. Trebie să facem ceva. Ana nu are nicio şansă să se descurce.

-          Ana va face şi imposibilul pentru soţul ei!

-          Aici nu-i o chestie de posibil ori imposibil. Ana ar face orice, dar ea pur şi simplu nu va şti ce să facă. Uite: vrea să plătească încă un avocat aiurea... Pînă se orientează ea, vremea trece.  Trebuie să ne lămurim noi cu asta.

-          De ce Ana nu a dat şfară-n ţară mai devreme?

-          I-au spus că nu-i nimic grav şi că nu există motive să se neliniştească. Tot un avocăţel... Şi ea l-a crezut...

-          Clar... trebuia totuşi să ne prevină. Cred că i-a fost şi ruşine... La sigur. I-ai dat bani?

-          Acum merg să-i duc. Deşi nu am suficient de mulţi disponibili acum.

-          Pardon, nu pot participa, sînt lefter. Eşti conştient că, oricîţi bani nu i-ai da, nu ar fi corect să-i aştepţi înapoi?

-          Bineînţeles.

-          Totuşi, ce porcărie! Ce ţară de rahat: să ajungă ei să-l aresteze pe Florin! Incredibil! Nu, nu se poate să lăsăm aşa... Facem ceva. Eu am să sun pe la ai noştri să vedem ce se poate de făcut.

-          Bun. Eu trebuie să merg acum la Ana. Te sun imediat după ce ies de la ea, ok? Hai, contez pe tine, nu pierdem timp, de acord?

 

Bărbatul care a pus berea s-a sculat şi a plecat grăbit. Celălalt, vorbăreţul, era vădit şocat. Enervat la culme. Şi-a scos telefonul portabil şi a început a trimite SMS-uri...

 

Se lăsă noaptea şi Lenuţa începu să ridice scaunele pe mesele din bar.

 

Imagine: RAGUZ, "Le Bistrot 4"

 

Partea 1

Partea 2

Partea 3.1

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article
21 novembre 2012 3 21 /11 /novembre /2012 06:59

scrisoare maresaluluiSînt sigur : titlul „Tunul de lemn” este astăzi asociat mai mult cu un indiscutabil succes cinematografic decît cu textul origina(r)(l) al lui Nicolae Esinencu.


Evoluţia extraordinară a mesajului intrinsec în urma transpunerii în imagini a textului merită toată atenţia, căci, deşi firul epic a rămas relativ fidel scrierii, restul componentelor inter/meta-textuale inerente au suferit o modificare considerabilă.

Pe lîngă celebrul „Tun”, culegerea „Scrisoare Mareşalului” mai conţine şi cîteva alte nuvele, adevărate mostre ale unei lumi pe care, încet, dar sigur, o uităm, unii idealizînd-o, alţii diabolizînd-o pînă la paroxismul absurdităţii, deplasînd astfel realitatea istorică într-o zonă ce ţine mai mult de mitologie ori misticism decît de memorie colectivă.

Or, şi acest fapt este ferma mea convingere, noi nu vom fi capabili să ieşim din mocirla confuntărilor sterile în care sîntem menţinuţi de 25 de ani fără o asumare integrală a trecutului. Ceea ce este diferit de revizuirile constante la care sîntem supuşi. (Desigur, dacă nu ne simţim mult mai confortabil anchilozaţi în rolul nostru de turmă, de „carne de tun” gata să se sacrifice la primul „Hei-rup!” lansat de „liderii ideologi”.)

Pentru mulţi această lectură va fi astăzi derutantă. Nicio tabără beligerantă nu va fi capabilă să se identifice cu textele respective.

Şi numai acest singur fapt face ca nuvelele din culegere să prezinte interes. Şi pe care vă invit să le citiţi şi Dumneavoastră.

Published by Vitalie Vovc - dans CĂRŢI&FILME
commenter cet article
20 novembre 2012 2 20 /11 /novembre /2012 10:48

Evenimentul s-a produs şi a şocat. A indignat într-un prim abord, după care a generat şi mobilizare ce,  inevitabil, a dezlănţuit şi un contra-atac… A la guerre comme à la guerre...

 

Numirea lui Valeriu Matei a fost „celebrată” cu salve de tun, artificii trase à bout portant în carne vie.

rene-magritte_visage.jpg

Care este totuşi natura conflictului ? De ce numirea unui director al unei instituţii ce ţine (de iure) de alt stat şi finanţată de alt stat stîrneşte atîta zarvă în Republica Moldova ? Desigur, figura ex-politicianului şi ipoteticului poet Matei (vedeţi aici isprărvile „căpitanului” relatate de Emilian Galaicu-Păun) este una absolut improbabilă ! Dar ce condiţionează totuşi proporţia scandalului ?

 

În primul rînd, ar trebui de menţionat că ICR-ul este o instituţie care aduce şi „dă” bani. Iar acolo unde sînt bani de „dat” şi de „luat” întotdeauna se vor da lupte. Vom reveni mai tîrziu la cauza luptelor. Să ne concentrăm pentru moment asupra „banilor”. Întrebare retorica: de ce ICR-ul devine unul din principalii (dacă nu unicul) promotori ai culturii în spaţiul pruto-nistrean? Întrebarea nu este un reproş ICR-ului, ci Guvernului RM. În condiţiile în care nu am creat în R. Moldova nicio premisă pentru dezvoltarea unei economii culturale (ce presupune existenţa consumatorilor şi finanţatorilor de artă conceptuală cu un grad înalt de educaţie, iar cu educaţia ştiţi cume e: bani nu-s! La noi şcolile se închid în loc să se dezvolte. Iar potenţialii finanţatori ascultă „Radio Şanson”...), în condiţiile în care Guvernul nu are bani pentru proiecte culturale (şi aici nu mă interesează gradul de intenţionalitate ori imperativitate al verbului „a avea”), organisme finanţatoare, precum a fost odată fundaţia Soros, acum ICR-ul, sînt arhi-importante pentru dezvoltarea culturii în spaţiul pruto-nistrean. Şi atunci, dacă banii vin de la statul român, ce caută un fost politician al R. Moldova în funcţia de director (naţionalitatea din paşaport nu anulează pedigree-ul, pardon, CV-ul D-lui Matei) al ICR?

 

Eu unul aş saluta ideea unui Institut Cultural unic în spaţiul românesc cu condiţia co-finanţării proporţionale de către ambele state... Teamă mi-e că nu va accepta Moldova oficială asemenea „frăţie”... dar România? Mai pun cîteva semne de ??? urmate de cîteva ...

 

Să revenim acum la semnificaţia şi consecinţele numirii lui Matei. Să facem un mic detur pe situl oficial al ICR-ului: „Misiunea Institutului Cultural Român este promovarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în afara ei. Creşterea vizibilităţii valorilor culturale româneşti în lume constituie scopul principal al activităţilor desfăşurate de ICR.

 

Avem două concepte: „civilizaţie naţională” şi „valori culturale româneşti” care ar trebui exportate şi promovate. Ambele concepte sînt lipsite à priori de un sens bine determinat, denominînd nişte categorii cu un conţinut relativ şi vag. Şi uite-aici începe şmecheria. Aceeaşi sursă oficială ne mai spune: „Activitatea Institutului Cultural Român este înţeleasă ca o modalitate complementară de atingere a obiectivelor strategice ale României, alături de iniţiativele externe de factură politică şi economică.”

 

Întrebarea care se impune: care sînt „obiectivele strategice” ale României? Dar ale Moldovei? O izolare şi auto-ostracism de provincie à la Ceauşescu sau eforturi continue pentru afirmarea modernităţii României în spaţiul unic european?

 

Dacă „valoare culturală românească” înseamnă „românism de matineu, intolerant și patriotard ce nu ține cont de realitățile și sensibilitățile etnice ale țării” (citîndu-l pe V. Sprînceană), atunci e jale. Fiindcă nu va reuşi ICR-ul nici să-l promoveze, nici să-l exporteze... Europa mănîncă altă pîine!

 

Pe de o parte, riscăm să rămînem confinaţi în spaţiul nostru lingvistic, reduşi la o stare de prostraţie satisfăcută şi beată de factură pur balcanică, cu orgolii găunoase şi bîlci continuu; pe de altă parte, ipotecăm destul de serios speranţa de a ne regăsi într-un spaţiu cultural de factură europeană, amanetăm chiar pînă şi „Unirea”, dacă doriţi. Ori ăsta este şi scopul?

 

Cam atît... Eu unul am semnat apelul lansat de Petru Negură. Voi, ce faceţi?

 

Linkuri la subiect pentru a vă crea propria opinie:

http://www.europalibera.org/content/blog/24773901.html

http://ziar.jurnal.md/2012/11/16/ruperea-randurilor-un-caz-de-impostura/

http://www.adevarul.ro/moldova/politica/Chestiunea_ICR_Chisinau_si_scandalosul_Valeriu_Matei_0_814118613.html

http://petrunegura.blogspot.fr/2012/11/apel-catre-institutul-cultural-roman.html

http://www.spranceana.com/2012/11/17/institutul-cultural-roman-si-scandalul-valeriu-matei-cum-sa-nu-promovezi-cultura-romana-la-chisinau/

http://www.timpul.md/articol/scandalul-matei-si-greseala-bucurestiului-38776.html

http://www.jurnal.md/ro/news/de-ce-a-fost-demis-petre-guran-674046/

http://www.europalibera.org/content/article/24775786.html

http://unmoldoveanlaroma.blogspot.fr/2012/11/institutul-cultural-roman-de-la.html

http://actiunea2012.ro/actiunea-2012-saluta-numirea-lui-valeriu-matei-in-fruntea-icr.html

http://basarabialiterara.com.md/?p=13776

http://www.icr.ro/bucuresti/anunturi/personalitati-din-r-moldova-saluta-numirea-noului-director-al-icr-mihai-eminescu-chisinau.html

 

 

Imagine: Sur la Visage, XI de René Magritte

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
19 novembre 2012 1 19 /11 /novembre /2012 12:50

"Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!"

Ioan Slavici, „Popa Tanda”

 

Geneza acetui mic text are o istorie lungă... Cam vreo 30 de ani de viaţă conştientă...

 

Am apucat obiceiul, în multe din ceea ce vă spun eu, stimaţi Cititori, să-mi expun poziţia chiar din start. Aşa voi face şi acum. Deci:

 

-          Pentru mine, în continuare, credinţa nu are nimic în comun cu biserica (şi anume acesta este sensul împăcării mele: în a nu mai căuta conecţiuni. În cazurile fericite şi, din păcate, destul de rare, aceste două noţiuni doar se intersectează).

-          Biserica este o organizaţie, o formă, şi atitudinea faţă de ea depinde de conţinut.

 

Haideţi, de această dată, să vă spun şi despre ce nu voi pomeni în cele ce urmează:

-          Nu voi vorbi despre biserică în sensul clasic al cuvîntului: orice organizaţie îşi are obiectivele ei şi astăzi ele nu mă interesează.

-          Nu voi vorbi despre credinţă: credinţa este un sentiment profund intim, iar eu limitez cu rigurozitate accesul la ceea ce americanii numesc privacy. (Nu sufăr de exibiţionism. Poate ceva narcisism, dar cu o doză de auto-ironie de rigoare.)

 

Deci, să revenim la geneză (voi omite cam 28 de ani, ok?): acum un an publicam un mic text în care relatam o experienţă nu tocmai plăcută, legată de un rit religios. Ceva mai tîrziu am încercat să-l ridiculizez pe un alt „ilustru” reprezentant al bisericii din Republica Moldova. Acum foarte recent citeam o mîzgăleală (conştiinţa nu-mi permite să numesc tearfa asta „roman” şi nici nu-i voi face publicitate aici) scrisă de un pseudo-intelectual ortodox, care m-a dezgustat profund. Asta am facut eu... Restul o cunoaşteţi şi Domniile Voastre: atacurile (în mare parte justificate) pe care le-a primit biserica în ultimul timp au făcut destulă zarvă şi în mass-media, şi în spaţiul virtual. O mare nedreptate (la care a participat şi subsemnatul) se întîmplă. Voi incerca să ponderez.

 

Şi iată cum am s-o fac: astăzi am să vă povestesc despre o altă biserică. Despre biserica mea.

 

Cu Parintele Valeriu Jornea am făcut cunoştinţă cam prin 2009, atunci cînd, cu un grup de entuziaşti naivi (şi nu prea), căutam locurile de concentraţie maximă a co-naţionalilor noştri pentru a-i chema să salveze (a cîta oară) ţara. Aşa am ajuns şi la Montreuil, un orăşel în imediata vecinatate a Parisului, unde am auzit că este o biserică la care oficiază un părinte de la noi, de la Călăraşi...

 

Am fost profund mişcat de ce am văzut şi ce am trăit în continuare. OMUL acesta nu conteneşte să mă surprindă... Eu nu ştiu dacă aveţi undeva depozitat în imaginarul Dumneavoastră un clişeu-tip al PREOTULUI. Eu îl aveam. Nu-mi voi continua elogiul, ci voi relata doar cîteva fapte pentru ca să înţelegeţi profundul respect pe care îl am faţă de Parintele Valeriu.

Valeriu-Jornea.jpg

 

Prima noastră discuţie mai puţin superficială a avut loc în perioada cînd îmi căutam şi eu casă. Numai cum a auzit, Parintele imediat s-a propus să ma ajute cu contacte, chiar mi-a propus să mă adresez unui bancher cu care se cunoştea şi cui avea să-i vorbească despre mine... Ziceţi că nu-i mare lucru? Dar Dumneavoastră aţi recomanda pe cineva pe care abia de-l cunoaşteţi? Am refuzat, bineînţeles, căci nu aveam neapărat nevoie, dar am fost profund mişcat.

 

Mai tîrziu venise şi momentul cînd trebuia să fac apel la un slujitor al bisericii pentru un rit din acelea de care ai nevoie de-a lungul vieţii (motivele pentru care o facem merită o altă discuţie), indiferent de atitudinea pe care o ai faţă de biserică sau slujitorul X sau Y. Desigur, am făcut apel la Părinetele Valeriu. A fost greu să fixăm ziua pentru ceremonie (voi explica cauza mai tirziu), dar s-a făcut. Am întrebat de alţi enoriaşi cît costă serviciul dat. Am primit drept răspuns doar zîmbete ironice şi un fel de „ai să vezi direct cu Părintele”. Deprins cu apucăturile de la noi, nu prea mă simţeam confortabil, dar am pregătit totuşi o sumă care îmi păruse convenabilă, plus alte „daruri” de circumstanţă, lista cărora mi-o dictase mama la telefon. Spre stupoarea mea, Părintele a refuzat categoric orice sumă şi „pomană”. Teamă mi-e că l-am jignit încercînd să insist şi să spun că este „pentru biserică, o contribuţie benevolă...”, mă rog, argumente aiurea cînd dai cuiva bani şi încerci să camuflezi... Doar atît mi-a spus: „Dacă doreşti să dai bisericii, vino la biserică. Este un paner acolo pentru donaţii. Te priveşte. Eu nu vreau să ştiu.”

 

Aflasem şi cauza pentru care a fost greu să găsim data pentru mica ceremonie: Părintele Valeriu lucra pe un şantier de construcţie! Astfel îşi cîştigă el pîinea.

 

Cîteva săptămîni mai apoi un alt enoriaş îmi spunea că Părintele mai este şi voluntar, benevol la închisoarea de la Villepinte...

 

Un alt epizod m-a lăsat perplex. Mi-am permis (aşa sînt eu, rău de gură) să ironizez pe urma unui eveniment în biserică (şi care, printre altele, nu putea să-i fie imputat Părintelui Valeriu). Am fost sunat de Părinte ulterior şi am avut o discuţie extraordinară la acest subiect. Extraordinară prin atitudinea deschisă şi umilă pe care a avut-o Părintele Valeriu. Mă sunase anume să discutăm, nu să-mi tragă mîţa pe spinare sau să-mi pună în cîrcă toată mînia lui Dumnezeu (după obişnuinţa popimii militantiste de la noi).

 

Exemple din acestea sînt cu duiumul şi nu-mi vor ajunge pagini pentru a le descrie. Am descris doar o experienţă personală. Dar toate aceste „detalii” compun o realitate diametral opusă „imaginii” pe care şi-au meritat-o clericii din spaţiul mioritic...

 

Voi continua relatarea faptelor: pe lingă Biserica „Sfîntul Ştefan cel Mare” (ecesta este numele bisericii din Montreuil) mai funcţionează:

 

-          O bibliotecă de carte românească

-          Cursuri de limbă şi literatură română pentru copiii emigraţilor

-          Cursuri de limbă franceză pentru emigraţi

-          O corală.

 

Toate sînt gratuite. Administrate şi gestionate în bază de voluntariat de către enoriaşi.

 

Sute (nu exagerez) de oameni vin la Montreuil. Şi vor continua să vină. Şi vor fi şi mai mulţi. Căci, în afară de sentimentele religioase, profund intime, mai găseşti şi altceva în acest loc: ajutor în caz de nevoie, caldură şi pace sufletească, energie pentru a înfrunta cotidianul atît de ingrat pentru mulţi din enoriaşi.

 

Şi un ultim exemplu: l-am invitat recent pe Părintele Valeriu Jornea (prin e-mail) la o discuţie cu un personaj ilustru în vizită la Paris. Mă rog, activităţi de-ale noastre diasporiceşti... Părintele Valeriu mi-a dat un telefon să-mi spună că nu poate să vină. Cineva avea mai multă nevoie de prezenţa sa. Acel cineva este de naţionalitate portugheză... Nenorocirea şi dragostea nu au naţionalitate sau confesiune...

 

Aceasta este biserica mea! Biserica unde slujeste Parintele Valeriu Jornea!

 

Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!

 

 

Imagine: Catricio Bet

Notă: Textul respectiv este doar opinia mea şi nu a fost coordonat cu nicio persoană ori organism. 

 

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
14 novembre 2012 3 14 /11 /novembre /2012 00:24

Cum vă dormiţi somnul de veci, moldoveni ?... (p.108)

 

si-a-fost-noapte.jpgUn roman grăbit. Un roman scris pe muchie de cuţit. Cum ar fi să scrii fiecare pagină cu conştiinţa clară şi lucidă că poate fi ultima. Că, uite, pui punct la frază şi s-ar putea să fie ultima. A reuşi, a reuşi cu orice preţ să spui esenţialul... Nu mai ai timp pentru fiorituri, pentru descrieri minuţioase, pentru dezvoltări de subiecte şi personaje.

 

Un roman telegrafic.

 

Un roman codat.

 

Un roman ideografic.

 

În care fiecare pagină este potenţial deschizătoare de uşi pentru noi şi noi romane. Dar nu mai este timp pentru ele. Toate romanele au fost deja spuse şi scrise, iar cele nespuse şi nescrise rămîn pe seama cititorului şi a urmaşilor de breaslă.

 

Descurcaţi-vă! Au nu aveţi destulă imaginaţie? Au nu ştiţi? Şi dacă nu ştiti, atunci...

 

Un roman de o densitate epică pe care rareori am întîlnit-o. 120 de pagini care, diluate în imaginaţia şi erudiţia cititorului, ar putea (re)constitui o epopee lunga cît o viaţă. Un roman unde pînă şi simbolistica este una minimalistă. Iureşul evenimentelor subordonat unui singur scop: elaborarea mesajului absolut. Istoria însăşi se pomeneşte împinsă şi redusă la statut de figurant, la un rol de saltimbanc, de cadru şi decor dramatic pentru cristalizarea acţiunii supreme şi eterne – DRAGOSTEA.

 

 


 

 

 

 

Published by Vitalie Vovc - dans CĂRŢI&FILME
commenter cet article
12 novembre 2012 1 12 /11 /novembre /2012 15:16

Un banc vechi : „Medicii noştri au inventat cel mai eficient medicament împotriva calviţiei : ai băut pastila şi... rămîne cu un chel mai puţin pe faţa pămîntului !” 

 

Să ne imaginăm o situaţie:

 

Vă doare, să zicem, un deget la picior (aluzie la conţinut). Să presupunem că, mă rog, nu aveţi încălţări bune (aluzie la formă), aţi făcut o bătătură rea care s-a inflamat şi, desigur, mergeţi la medic în speranţa să vă „doftorească”, căci bătătura vă face să suferiţi, de nu mai puteţi merge...

 

Şi verdictul medicului ar fi : „De amputat degetul!”

 

calaretul-fara-cap.jpgAbsurd ? Cel puţin aşa cred eu, dar cam asta se întîmplă de cîţiva ani în ţărişoara noastră mică. Amputări pe-un capăt ! Ultimul epizod (acel cu reducerea finanţării AŞM cu 50 de mln. lei) a stîrnit discuţii aprinse, dar nu este decît o verigă în lanţul „optimizărilor” la nesfirşit la care am fost supuşi.

 

Primul (şi probabil cel mai dureros, cu consecinţe grave pentru viitorul Moldovei, dar care, într-un mod bizar, nu a suscitat reacţii similare cu acel al AŞM-ului) a fost „optimizarea” şcolilor. Cu ce a început ? Ni s-a spus că elevii nu au un nivel de cunoştinţe necesar, că este o catastrofă sistemul nostru de învăţămînt, că se cheltuie bani enormi (vedeţi Dumneavoastră, tocmai 8% din PIB !) şi… amputăm ! Inchidem şcoli. Ce contează că cheltuim doar 600 de dolari vs. 5000-6000 în alte părţi* pentru un elev?...

 

*Vedeţi aici interviul unui fost funcţionar al BM la acest subiect

 

Şi nimeni nu a pomenit de faptul că exact acelaşi mesaj (referitor la calitatea studiilor, nu banii alocaţi) este vehiculat de cîţiva ani buni şi în occident, dar ei nu închid şcoli. Nimeni nu a pomenit de faptul că nici măcar la nivelul numărului de elevi pe cap de învăţător nu stăm mai bine sau mai rău decît în alte părţi. Ţari precum Lituania ori Portugalia au şi mai puţini elevi pentru un cadru didactic… Eu unul îmi aduc aminte că am fost tocmai 44 în clasa 1 (anul 1984) şi nu consider că a fost bine!

 

Dar, mă rog, pentru a mări PIB-ul este nevoie de muncă. A închide şcoli e mai uşor.

 

Cu AŞM-eul este exact aceeaşi situaţie. Ni s-a spus că este vai şi-amar de ce se-ntîmplă acolo. O fi… Eu nu am nici competenţa, nici informaţia necesară pentru a avea o opinie. Dar soluţia se înscrie în aceeaşi paradigmă : amputăm !

 

Căci pentru a modifica situaţia este nevoie de muncă. A taia în bugetul funcţionării AŞM e mai uşor.

 

Ce urmează? Vă spun eu, dacă nu ştiţi. Dar vă pot propune şi o altă modalitate de a găsi : urmăriţi atent în presă interviurile sau declaraţiile oficialilor despre ce funcţionează „rau” în Republica Moldova !

 

Iată „prognoza” mea :

 

- Se vor închide un număr important de instituţii medicale. Cică vor rămîne doar 5-6 spitale pe Republică. Atunci cînd în 2009 – 2010 învăţătorii (pe care îi cunosc eu) îmi ziceau că se planifică să se-nchidă şcoli, eu, naivul de mine, ziceam că este o dezinformare comunistă în preajma alegerilor din 2010… Astăzi nu am niciun temei să nu cred medicii (pe care îi cunosc eu) care îmi afirmă că se vor închide spitalele raionale.

 

- Se vor tăia din bugetele destinate culturii. Iată de ce îmi permit să afirm acest lucru (citez) : « Şi atunci, dacă ar merge pe indicatori de performanţă, teatrele pe număr de spectatori, muzeele pe număr de vizitatori, expoziţiile pe care le elaborează, le creează, bibliotecile iarăşi pe număr de utilizatori, programe dezvoltate virtual, cheltuielile ar scădea. Ministerul Culturii a elaborat acuma o politică publică legată de teatre şi s-a demonstrat că statul câştigă din această politică aproximativ un milion şi ceva de lei. Şi acesta este abia începutul, în momentul în care teatrele vor începe să se descurce singure, ceea ce e şi normal să se întâmple, povara statului va scădea şi  atunci vom putea da, aloca banii în altă parte.”**

 

**Vedeţi aici interviul complet cu un „expert în politici publice

     

În ultimul timp sînt atacate dur instituţiile actuale culturale (ex : Uniunile de creaţie moştenite de la URSS). Am asistat recent la o întîlnire în Franţa unde maestrul Mihai Fusu încerca să convingă auditoriul că situaţia cu instituţiile în cultură este una deplorabilă***...

 

***Vedeţi aici un articol despre aceasta reuniune

 

Şi dacă, per ansamblu, sînt de acord cu criticile aduse, teamă mi-e că soluţia va fi exact aceeaşi : „AMPUTĂM”!  Fiindcă remediul este administrat de acelaşi doctor... Iar el nu ştie altceva să facă decît să taie. Căci pentru a modifica conţinutul şi forma este nevoie de muncă...

 

-------------------------------------------

 

Oameni buni, vă implor: nu mai spuneţi că lucrurile stau prost sau că vă doare ceva! Nu de alta, dar au să taie.

 

Ţărişoara noastră mică suferă de o teribilă durere de cap... Amputăm?

     

 

Imagine: John Quidor "The Headless Horseman Pursuing Ichabod Crane"

 

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
11 novembre 2012 7 11 /11 /novembre /2012 02:02

Vezi aici Partea 1

 

Vezi aici Partea 2

 

Vezi aici Partea 4

 

 

Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, citeşte o carte. Iar noi aflam cîte ceva despre Ion Bisturiu.

 

 

Ion Bisturiu citea a treia oară scrisoarea pacientului FGT 785. Nicidecum nu reuşea să se concentreze suficient pentru a avea o imagine holistică asupra subiectului. Trebuia să facă un raport final şi mintea îi zbura în altă parte. Nicidecum nu reuşea să asocieze conţinutul scrisorii şi toate testele efectuate înr-un singur puzzle pentru a degaja o imagine clară şi lucidă ce i-ar permitre, aşa cum îi era obiceiul, să redacteze cîteva concluzii simple şi accesibile penru toţi membrii CEN-ului, nivelul cărora intelectual îl cunoştea bine.

 

Vizita lui Bounegru de azi dimineaţă nu putea fi unica cauză a neliniştii sale. Nici nu era, de fapt, deşi l-a iritat mai mult decît oricînd.

 

Bisturiu a aruncat scrisoarea într-un panier de pe birou, s-a ridicat din jilţul moale şi s-a îndreptat spre seiful laboratorului. A cules codul digital, a deschis uşa masivă şi a scos de pe unul din rafturi un platou cu o carafă de bourbon american şi cîteva pahare. Profesorul prefera bourbonul american scotch-ului. Considera că are un gust mai pronunţat... Şi-a turnat din lichidul nucăriu într-un pahar, a încuiat înapoi platoul în seif şi, cu paharul în mîină, s-a dus să se aşeze în faţa ecranului de control. FGT 785 citea o carte. Ion Petrovici îl privea ţintă, deşi gîndurile îi zburau undeva departe. Timpul trecea, acei doi păreau nemişcaţi, fiecare călătorind pe alte tărîmuri în acel moment, iar funia imaginară ce îi lega devenea cu fiece minut tot mai răsucită, tot mai groasă...

 

tanks-in-praha.jpgIon Petrovici Bisturiu se năştea în seara lui 20 august 1968, pe la 20:30, exact în momentul cînd un comando compus din 30 de paraşutişti sovietici, deghizaţi în civil, aterizau la aeroportul Praha-Ruzyně pentru a prelua controlul asupra lui. Peste cîteva ore, mai multe avioane Antonov 12 aduceau la Praga Divizia 103 Aeroportată, iar alte 6300 de tankuri sovietice invadau Cehoslovacia la sol...  

 

Această coincidenţă i-a marcat întreaga lui viaţă. Cîte stratageme nu a inventat în anii adolescenţei şi studenţiei pentru a evita pînă şi cea mai mică aluzie! Îşi crease chiar şi o „legendă” pe timpuri: cum că ar detesta celebrarea zilelor de naştere pentru că îi aduce aminte de timpul care trece...

 

20 de ani ai săi, însă, au fost celebraţi cu pompă! „Socialismul cu faţa umană” era în vogă pe atunci! Cu un an înainte Gorbi îl omagia pe Dubček şi la întrebarea care este diferenţa între Primăvara de la Praga şi Perestroïkă răspundea : „19 ani”. Se înţelesese cu un prieten din timp şi acesta „îi oferise” un volum de Kundera, „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, pe care îl exiba cu ostentaţie la camin. În seara aniversării sale organizase şi vizionarea unei casete VHS a filmului lui Philip Kaufman „The Unbearable Lightness of Being”... Numai el ştie cît l-a costat atunci cartea (pe care o găsise doar în franceză, limbă pe care nu o vorbea, bineînţeles) şi caseta video (filmul era în engleză, limbă pe care nu o înţelegea, desigur) şi cu cîte dificultăţi a putut să le capete! A fost prima şi ultima celebrare a zilei sale de naştere. Sametová revoluce (revoluţia de velur) din 1989 puse capăt celebrărilor. Intrase din nou în faza clandestinităţii actului său de naştere. Lucrurile deveneau prea încurcate şi era mai cuminte să n-o afişeze.

 

Acum toate acestea nu mai contau... Încetase să-şi mai aducă aminte de zilele de naştere. Ai casei nu păreau să le acorde o importanţă oarecare, iar pentru Bisturiu ziua respectivă era plea plină de conotaţii şi amintiri nu prea plăcute... Pentru anturaj a dezgropat din nou „legenda” veche cu timpul care trece, care acum se mai îmbogăţise şi cu „bătrîneţile care trebuiau uitate”... 

 

Deşi... anume la jubileul său de 20 de ani făcuse cunoştinţă cu soţia. A fost „aranjată” şi această întîlnire. Pentru o sticlă de „cognac” se înţelesese cu un coleg s-o invite pe Ines la cămin la sărbătoare. O identificase şi o pista pe Ines de mai mult timp. Tatăl ei era un funcţionar important, membru al Comitetului Central al Partidului. Fiica lui era adusă în fiecare dimineaţă cu o Volgă neagră la facultate. Avea note bune, dar, bineînţeles, nu cunoştinţele sau inteligenţa îi erau răsplătite, calităţi pe care, dacă şi le avea, le masca foarte bine... Bisturiu îşi construia planuri grandioase şi căsătoria cu această fată ar fi contribuit din plin la realizarea lor. Părea însă inaccesibilă pentru un fiu de ţăran, fie el şi eminent. Şi uite tocmai aici coincidenţa zilei sale de naştere cu invazia Cehoslovaciei i-a servit cu adevărat. Era inutil să speri ca Ines să vină la ziua lui de naştere. La vizionarea unei casete video de import şi, mai cu seamă, la acest subiect, se putea prinde orice peşte. Chiar şi Ines!

 

Ionică Bisturiu, mezinul familiei, a fost întotdeauna un elev exemplar. De mic copil învăţătorii îi spuneau: „Ai să ajungi om mare”. Şi Ionică i-a crezut. Ba chiar mai mult, îi intrase chestia asta în cap şi devenise un credo personal, o fixaţie: trebuia să ajungă om mare! Cariera de „om mare” a început cît se poate de bine pentru Ionică: a fost numit comandantul oastei de „octombrei” din şcoală. La fiecare careu era printre acei care declamau cu mare înflăcărare poezii patriotice şi nimeni nu putea să-l întreacă la patos. Mai apoi, devenit pioner, a fost numit Preşedinte al Sovietului Unităţii de Pioneri din şcoală. Şi ar fi continuat tot aşa înainte, dacă nu se găsea un învăţător cu fecioraş la aceeaşi şcoală, pe care voia să-l vadă, dacă nu „om mare”, atunci, cel puţin, şef pe pioneri... Avea vreo 12 ani deja, cînd la o adunare a celulei de partid, învatatoraşul respectiv a pus pe masă „ancheta” lui Ionică Bisturiu: „Tovarăşi, vă daţi seama? Am pus şef pe organizaţia pionerească un fiu de chiabur! Mai mult, aţi văzut cînd este născut? Cît nu-i tîrziu, trebuie să luăm măsuri! Ce-or spune tovarăşii de la raion?”. Astfel, cariera lui Ionică primea prima lovitură. Dar şi orgoliul său propriu. A suferit foarte mult atunci. I-a făcut responsabili de cele întîmplate pe părinţi, cu care relaţiile au devenit din ce în ce mai complicate. În special cu tatăl său, care şi-a pierdut propriul tată în iulie 1949. Fusese ridicat şi dus în Siberia şi nu s-a mai auzit nimic despre el. Dacă pînă atunci tatăl accepta „activismul” băiatului fără a-i acorda o importanţă oarecare, în ziua în care mezinul ia reproşat destituirea sa din „funcţia” pionerească, i-a ars o palmă de i-au sunat minţile: „Am crescut un ţînc de comunist la casă!”. Ionică nu i-a iertat-o niciodată... Maică-sa încerca să păstreze neutralitatea şi o desperată pace în familie, dar sora şi fratele mai mare erau totuşi de partea tatălui...

 

În ziua cînd Ion Bisturiu a fost acceptat în rîndurile Tineretului Leninist, ţinuse o cuvîntare înflăcărată la adunare în care acuza rămăşiţile de elemente reacţionare cu comportament antisovietic şi se dezicea în public de „trecutul chiaburesc-moşieresc”, chemînd tinerii komsomoloşti să-i urmeze exemplul... Cînd a revenit seara acasă, ai săi cunoşteau deja toate detaliile discursului. Maică-sa bocea, iar tata i-a aruncat o valiză în plină figură şi i-a spus să se care în cel mult 20 de minute dacă nu vrea să-l „bage-n furcă”. Nu glumea.

 

Bisturiu a dormit în noaptea aceea într-un stog de fîn, iar a doua zi pleca cu autobusul la oraş. În sat nu mai călcase de atunci. Avea 14 ani...

 

Stratagema cu Ines a funcţionat de minune. Bisturiu înţelegea foarte bine că taică-său nu ar fi acceptat nici în ruptul the-unbearable-lightness-of-being.jpgcapului o asemenea alianţă, dar băiatul a dres ce-a dres şi a lăsat-o grea pe fiică-sa. Nunta devenea inevitabilă. Restul nu era decît o chestie de timp. Tînărul Ion era un băiat inteligent şi şi-a îmblînzit socrul într-un timp record. Atunci cînd studentul Bisturiu i-a spus că ar dori să candideze pentru preşedinţia organizaţiei komsomoliste de la Universitate, sperînd la o susţinere din partea lui, tata-socru l-a chemat la balcon la o ţigară (deşi Ion nu fuma) şi l-a sfătuit cu insistenţă să n-o facă. Ba chiar îi recomendase să integreze rîndurile (încă nu erau organizaţii de niciun fel) de tineri anticomunişti şi naţionalişti care deveneau tot mai activi. Nu avea niciun motiv să nu-i dea crezare şi urmase sfatul socrului, pentru care îi era şi astăzi recunoscător.

 

Ines însa nu i-a iertat graviditatea. Într-o seară imediat după jubileu, o mahmurea cu cîteva cupe de „şampanie” şi o culca în patul său din camera căminului. Atenţia unui flăcău chipeş şi „progresist” ca Ion a flatat-o, căci, chiar dacă nu era urîţenia oraşului, nici frumoasă nu era. De cavaleri „nedoriţi” o păzea destul de bine propriul tată şi doar iscusinţa şi inteligenţa lui Ion a fost capabilă să-i conturneze vigilenţa.

 

Nu mult după nuntă se năştea unicul lor băiat, Cezar, cu care Ines a fost întotdeauna foarte rece şi distanţată. Băiatul a fost crescut mai mult de dădacă. Dispreţul şi ura pe care o nutrea Ines pentru Bisturiu se răsfrîngea şi asupra băiatului. Inutil de adăugat că epizodul din camera de student a rămas unica relaţie sexuală pe care a avut-o cuplul Bisturiu, exemplar, de altfel, pentru ochii lumii şi pentru „înalta societate” care le frecventa casa arătoasă din centrul urbei.

 

Ines încerca la fiecare ocazie prezentată să arunce cîteo frază sau aluzie la originea soţului, dar inteligenţa-i limitată nu-i permitea să le facă cu adevarat nimicitoare, iar Bisturiu şi-a cultivat pe parcursul anilor o imagine de intelectual accetuîndu-şi cu ostentaţie superioritatea atît în cuplu cît şi în „societate”, arborînd o condescendenţă ironică faţă de proporia soţie. Niciodată însă cuplul nu se certa. Se ignorau dispreţuindu-se.

 

Din cauza acestui „război rece” permanent, cuplul Bisturiu nu avea prieteni de familie. Doar relaţii. De la care fiecare încerca să profite la maximum. Ines - cu distracţiile, restaurantele şi ieşirile mondene, Ion Petrovici - cu cariera şi relaţiile politice.

 

Astfel trecu viaţa lor.

 

 

 

Link spre Partea 1

Link spre Partea 2

Link spre Partea 4

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article
10 novembre 2012 6 10 /11 /novembre /2012 01:00

O, cîntăreaţă cheală pe harta Europei patrie_.jpg

Unde proliferă rinoceri de toate culorile!

 

O cîntăreaţă într-atît de cheală, încît

                                Tir-lir-lir-lir

Doar pe limbă de-i mai creşte păr,

                                Tir-lir-lir-lir

Iar pleşul şi-l ascunde sub o cuşma de cîrlan,

                                Tir-lir-lir-lir

Ultimul care mai behăia a foame.

                                Hop ş-aşa !

 

Se bat în capul acestei dive rinoceri

Negri, roşii, albaştri, verzi…

Care cu cîte un corn, care cu două, care cu toate trei…

Dar toţi la fel de chiori, deşi - vorba veche -

Asta nu mai este demult problema lor…

 

O, ţara mea cîntătoare de miasme  

Şi exportatoare de « 35% din PIB »-uri !

Lasă-mă să-mi duc dorul cuminţel,

Fără a-mi umplea

(De fiecare dată cînd ajung şi eu a mă gîndi la ziua de mîine)

Botul cu singe şi stomacul cu ciornoziom!

 

O, ţara mea plină de curve în sutane

Şi Sfinte Fecioare în mini-jupe !

Lasă-mă să-mi iubesc femeia şi copilul

Fără a regreta ziua cînd mi-ai ieşit,

leoaică tînără, feroce şi flămîndă, în faţă!

 

O, ţară! Lasă-mă să fiu liber

şi-ţi dau în schimb tot dorul şi dragostea de tine

care cresc ineluctabil ca un cancer în mine !

 

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
30 octobre 2012 2 30 /10 /octobre /2012 13:43

Vezi aici Partea 1

Vezi aici Partea 3.1

Vezi aici Partea 4

 

Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, scrie o scrisoare, prelucrată conform procedurii de Bisturiu.

 

Bisturiu urmărea pe ecranul de control cum subiectul FGT 785 îşi scria scrisoarea.  Aşa şi nu s-a îmbrăcat după deşteptare. Privit de la o parte, era foarte caraghios doar în boxerii săi spălăciti şi ciorapii cîrpiţi. Observatul părea foarte agitat şi îngrijorat. Scria cîteva cuvinte, apoi se scula şi mergea minute întregi prin boxul său. Apoi se aşeza din nou la scris... Era deja la a treia variantă, dar niciun cuvînt ori virguliţă nu putea să-i scape lui Bisturiu. Un alt ecran îi scotea în timp real copia exactă la tot ce aşternea Candidu pe foaie în celula sa. Toate modificările şi bifările textului erau înregistrate în memoria procesorului. Evoluţia scrierii urma să fie analizată de un program specific, pentru a scoate în evidenţă procesele mintale de codare ale mesajului epistolar.

 

După cîteva ore, pacientul părea să fi ajuns la o versiune care, chiar dacă nu-l satisfăcea pe deplin, era un compromis acceptabil. Imprimanta de pe biroul lui Bisturiu a clănţănit la un moment dat şi a scos textul final al scrisorii pe care FGT 785 o punea acum în plic...

 

 

 -------------------------------------------------

 

 

„Draga mea! Scumpii mei!

 

Îmi vine foarte greu să vă scriu acum. De o eternitate nu am scris nicio scrisoare... Cînd a fost să fiemanuscris.jpg ultima? Pe timpul cînd eram studenţi? Mai ţii minte, scumpo, cum îţi compuneam, cam o dată pe săptămînă, cîte un răvaş pe care ţi-l trmiteam prin poştă? Era un joc al nostru şi, deşi ne vedeam în fiecare zi, această corespondenţă ne ritma povestea dragostei la începuturi. Ce paralelism extraordinar am trăit! Niciodată nu am discutat despre corespondenţa noastră...

 

Cînd a încetat? De ce a încetat? Ne-a luat viaţa asta zbuciumată pe dinainte şi nu am mai găsit timp pentru scrisori? Ori am considerat că am spus ce am avut de spus odată şi pentru totdeauna? Au apărut unul după altul copilaşii şi am fost absorbiţi de grijile cotidianului? Abia acum îmi dau seama cîte am ratat! Cîte ar fi trebuit să ţi le spun şi „nu am avut timp”... Cîtă nedreptate! Cît timp pierdut aiurea cu prostii de tot felul şi nu am fost capabil să găsesc cîteva minute pentru a vă spune cît de mult vă iubesc, cît de mult contaţi pentru mine!

 

Acum am timp berechet... De-ai şti cît de mult regret ce ni se întîmplă... Niciodata nu voi putea să-mi iert necazurile prin care te fac, draga mea, să treci! Cît de mult înseamnă pentru mine vizitele tale! Doamne, ce mult îmi lipsesc Nelu şi Ruxanda... Nu, nu trebuie să-i aduci. Nu se poate să ştie şi ei că sînt închis... Doar dragostea voastră imensă mă mai face să rămîn lucid. Cum de am putut să vă trădez în acest fel? 

 

Am o săptămînă de cînd stau închis şi nu o singură dată am re-derulat filmul celor întîmplate. Ştii varianta oficială, o ştii şi pe a mea, ştii şi poziţia avocatului... Este totuşi ceva care nu se leagă. Încă nu am înţeles bine ce, dar oricum, doar eu şi numai eu rămîn vinovatul. Trebuia să mă abţin... Trebuia să fiu mai puţin egoist... Trebuia să fiu mereu cu gîndul la voi. Să anticip...

 

În acea zi blestemată am vrut să vă fac o surpriză. Era aniversarea zilei cînd ne-am întîlnit. Am frut să cumpăr un tort mare şi să sărbătorim această zi împreună... Contabila ne anunţase că salariul a fost transferat. Într-atît de mult eram excitat, încît, atunci cînd casieriţa mi-a zis că nu trece cartela bancară, mi-am permis cîteva replici mai tăioase.

 

Blestematele cartele... Atunci cînd ni s-a anunţat că vom primi de azi înainte salariile direct pe un cont bancar, le-am zis că am deja un cont şi că nu au decît să-mi transfere banii pe contul existent. Ţi-aduci aminte cum îţi ziceam că este o aberaţie să deschizi conturi salariaţilor în baza unui contract pe care angajatorul îl face cu banca, pe care noi trebuia să le acceptăm ulterior? Simţeam eu că e o şmecherie la mijloc... Ziua cînd ni s-au repartizat cartele bancare la fiecare... De ce am acceptat atunci? Cît de naivi sîntem... Cică semnase contract en gros şi e mai ieftin...  Şi de ce salariul nu era înca pe cont, dacă pe fişa de salariu data executării era deja trecută de mai bine de cinci zile? Pe unde boala circulă aceşti „bani” timp de o săptămînă? Sînt banii mei, nu? Banii vărsaţi din bugetul statului... La sigur e vreo schemă la mijloc...

 

Atunci cînd i-am spus casieriţei că banii trebuie să fie pe cartelă, ea mi-a răspuns sec că nu ştie nimic şi că cartela este refuzată pe motiv că suma de achitat este, probabil, prea mare. Iar eu, zăpăcitul, nu am găsit nimic mai bun decît să fac un joc de cuvinte referitor la preţuri... Tipa a chemat un zbir din pază să mă dea afară... Şi doar nu i-am zis mare lucru...  Totul s-a întîmplat foarte rapid... M-a apucat de mînecă ca pe ultimul hoţ să mă scoată afară... am tras instinctiv mîina şi am dat standul acela jos... Nu ştiu cum stătea el acolo, dar abia de l-am atins, de fapt, nici nu cred să-l fi atins... Mai apoi au chemat poliţia... Cică „atentat la ordinea publică”...

 

Am văzut încă o dată avocatul. El zice că dosarul meu este unul foarte simplu şi că nu vor fi consecinţe. De altfel, avocatul este de părerea că demult trebuia să fiu eliberat şi doar nişte încîlceli birocratice mai fac ca detenţia mea să dureze. Cică se fac reforme în justiţie şi pentru moment ceva nu este încă rodat suficient în tratatul dosarelor. Eu i-am zis să meargă pe varianta „abuz” şi că aş fi fost nevinovat. Avocatul însă m-a sfătuit să accept varianta „accident”, căci proprietarul magazinului a avut pagube materiale şi că există martori cu duiumul precum că aş fi dat eu standul jos... Nu ştiu cum să procedez... Dacă trece versiunea „accident” e posibil să se poată apela pentru reparaţii materiale la asigurătorul supermarketului.  Dacă insist pe „nevinovat”, atunci risc să nu obţin nimic – prea mulţi martori... Sper că avocatul ştie ce face.

 

În rest, eu sînt bine. Este pe de-a dreptul impresionant ce condiţii bune de detenţie sînt aici. Mi s-a spus că reforma actuală prevede o evaluare a nivelului de inteligenţă şi că condiţiile de detenţie ar depinde de IQ... Am trecut şi diferite teste pentru a-l determina. Dar acestea sînt valabile doar pînă la decizia judecăţii. Cică nu ar fi fost corect să suport condiţii rele de detenţie din moment ce nu sînt oficial recunoscut cupabil... De ce atunci mă ţin închis? Şi de ce atîta nedreptate? Să înţeleg că dacă aş fi fost un analfabet, eram hrănit cu lături? Cîtă absurditate: este pentru prima dată cînd beneficiez şi eu de avantaje materiale de pe urma „nivelului de inteligenţă” al meu. Ţi-am spus deja cu ce feluri (şi băuturi!) alese m-au delectat. Cu atît mai mare este şi culpabilitatea mea. Ştiu cît de greu vă este. Îmi stau bucatele astea în gît... Ce lume anapoda: în închisoare eşti tratat mai bine decît în „libertate”... Să ştii: Kafka nu a inventat nimic...

 

Draga mea, fiecare clipă petrecută aici este un calvar. Iertaţi-mi nesăbuinţa şi trufia. Îmi lipsiţi mai mult ca oricînd. Nu aş fi capabil să vă descriu cît de mult vă iubesc. Cu atît mai mare este şi vina mea. Cît de mult aştept să revin acasă! Să vă strîng pe toţi în braţe, să mă hîrjonesc cu picii...

Sper să nu mai dureze mult. Avocatul mi-a promis că în două-trei zile totul se rezolvă.

 

Vă sărut şi vă îmbrăţişez pe toţi.

 

Al vostru, întotdeuna al vostru!

   

Florin.”

 

 

Vezi aici Partea 1

 

Vezi aici Partea 3.1


Vezi aici Partea 4

 

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher