Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
2 février 2022 3 02 /02 /février /2022 01:00
Om de-ar fi, că dosar se găseşte

Dosarul (Alexei Gherman - junior, RUS, 2021 („Дело”)): Alexei Gherman e mai degrabă un „client” fidel al festivalului de la Berlin decât al celui de la Cannes, dar anul acesta filmul său s-a pomenit în programul „Un certain regard”. „Dosarul” e un film tipic de pandemie. Ţinând cont de restricțiile sanitare, Gherman - junior a pus în stand-by proiectul cinematografic asupra căruia lucra și a scos din sertar un scenariu mai vechi, scris împreună cu Maria Ogneva. Filmul e din categoria celor care se derulează în huis clos („The Father”, spre exemplu, cu Anthony Hopkins în rolul principal, e din aceeași categorie). Toate filmările au avut loc într-un apartament și în curtea unui bloc delabrat de două etaje (destul de comod în condițiile când călătoriile și deplasările sunt problematice), tipic pentru orășelele provinciale din Rusia. În acest apartament se află în arest la domiciliu un profesor universitar, David Guramovici, specialist în literatura secolului 19 (așa numitul „secol de argint”), acuzat de delapidarea fondurilor acordate pentru organizarea unei conferințe științifice internaționale.

Dar chiar de la începutul filmului spectatorul e pus la curent cu faptul că adevărata cauză a problemelor lui David este postarea acestuia pe o rețea de socializare în care îl acuză pe primar de deturnare a banilor publici. Alexei Gherman încearcă o imersiune în calvarul cotidian al unui cetățean care a îndrăznit să se ia la harță cu sistemul, cu „verticala puterii”. Nu vom insista enumerând toate încercarile prin care a trecut „acuzatul”, dar vom spune că realizatorul mai că nu și-a omorât personajul. Filmul este unul foarte realist, aproape de reportaj, fără niciun fel de fiorituri cinematografice, bazat în exclusivitate pe geniu actoricesc și acumularea actelor de hărțuire și presiune pentru a-l face pe profesor să renunțe, să „se culce”... Iar ceea ce uimește cel mai mult în acest film este anume faptul că nu prea găsești în el elemente de ficțiune... Era, cred, și timpul ca publicului din Occident să i se pună în față calvarul opresaților regimului putinist. Nu știu dacă există o aluzie directă la soarta lui Serebrennikov, dar similitudinile sunt evidente. Un film de privit și de recomandat tuturor prietenilor (mai ales europeni)!

Partager cet article
26 janvier 2022 3 26 /01 /janvier /2022 07:00
Petrovii au intrat în gripă

Petrovii în vremea gripei (Kiril Serebrennikov, RUS, 2020 („Петровы в гриппе”)) : Cu "Ucenicul" (film despre care vă scriam aici) Serebrennikov a devenit un candidat serios la ascensiune în liga elitistă a realizatorilor de cinema. Se aștepta o confirmare care ar fi anulat ipoteza unui fericit accident artistic. Din păcate, filmul care a urmat, Leto, a fost mai degrabă un moft personal, o ofrandă pe altarul propriei tinereți, dedicată „rockului rus” al anilor 80 și mai ales lui Viktor Țoi. Fără a fi un rateu, filmul nu este un chef d’oeuvre cinematografic, chiar dacă nu poate lăsa indiferent un strat destul de semnificativ generațional: toți acei crescuți în epoca celebrului „Rock-club de la Leningrad”. Filmul a fost criticat destul de dur de unii din protagoniștii epocii care nu s-au recunoscut în personaje sau evenimente, alții au menționat că Serebrennikov a reușit să redea „spiritul epocii”, dar pe toți i-a împacat Boris Grebenşcikov, spunând că filmul e departe de realitatea evenimentelor, dar trebuie tratat că o operă artistică.

Filmul care a urmat, „Petrovii în vremea gripei”, selectat și pentru competiția finală a celebrului festival de la Cannes, este, fără îndoială, cel mai bun film al realizatorului rus de până acum. Filmul nu are o poveste închegată și un fir epic unic, ci ne prezintă mai degrabă un pot-pourri din mai multe mini nuvele, foarte eteroclite și ca formă de expresie artistică și din punctul de vedere al conținutului lor. Frontierele între real, imaginar și fantastic, între prezent și trecut sunt greu de delimitat, toate aceste nuvele fiind organic conectate prin intermediul personajelor principale, familia Petrovilor, iar delirul cinematografic justificându-se (dacă logica spectatorului ar avea nevoie de așa ceva) prin criza fiziologică a personajelor. Această justificare permite narațiunii, pe de asupra, o ancorare inversată solidă în prezent și elaborarea unei veritabile rețele de legături cu realitatea ambiantă obiectivă. Și impresia lăsata de această construcție multidimensională e apăsătoare, dureroasă și lasă mult de gândit...

Este unul din cele mai bune filme din competiția de la Cannes, poate că cel mai bun, cu siguranță mult peste, din toate punctele de vedere, acea incongruitate căreia i s-a acordat „Palme d’Or” anul acesta.

Partager cet article
23 janvier 2022 7 23 /01 /janvier /2022 20:05
Margareta nimănui

Ah, Margareta, Margareta… Ființă grațioasă și suavă, fată la cheremul oricui, cât să întinzi și să apuci cu mâna, dar atât de inaccesibilă... Margareta nu-ți poate aparține, fiindcă ea aparține tuturor, fiindcă Margareta, prin definiție, aparține altcuiva, oricui n-ar aparține în aparență.

Și totuși ceva nu merge cu această metaforă. Margareta nu funcționează așa cum ar trebui să funcționeze un simbol. Nu că nu mi-ar place, dar mă simt incomod… devine jenant.

La modul general, același lucru se poate spune despre cam toată proza lui Dumitru Crudu. Ea jenează, supără, generează un sentiment continuu de discomfort…

Nu poți crede că așa ceva există. Nu poți crede că eroii chiar pot fi modelați după realitate sau avea drept protagonişti persoane reale. Vrei să crezi mai mult ca oricând în postulatele teoriei literare elementare: „orice operă, chiar și cea care se pretinde realistă, care pretinde că descrie fapte reale, este în primul rând o ficțiune”... Da, altfel nu cred că se poate de citit romanul lui Dumitru: decât conștientizând că din moment ce o poveste e relatată de un individ - oricare, oricând, oriunde, - ne aflăm în ficțiune.

Mai ales atunci când autorul din start preîntâmpină că eroul principal l-a avut drept protagonist pe Eugen Cioclea. Despre care se știe că avea probleme cu alcoolul, dar nici chiar așa... Mai ales atunci când ne vorbește despre scriitori și mediul lor. Știm că sunt și ei oameni cu metehnele lor omenești, dar parcă tot ne așteptăm că sunt ceva mai diferiți. Știm că sunt și ei oameni ca noi, dar tot parcă așteptăm să fie măcar cu puțin mai buni ca mediocritatea ambiantă...

Și în loc să ne povestească despre cât de poeți sunt poeții, despre cât de excepțional a fost Eugen Cioclea, despre cât de rafinat, aristocratic și manierat se petrec adunările lor, Dumitru Crudu ne descrie niște indivizi pe care nu prea îți vine a-i frecventa...

Beții, bătăi, sânge, vomă, înjurături... E ca și cum ai băga șurubelnița într-o plagă și răsuci. O dată, dădăori, și încă, și încă...

Și iată că atunci când crezi că ai atins limita saturației și mai că-ți vine să lepezi cartea, ajungi la cele douăsprezece anexe... Și romanul lui Dumitru Crudu se răstoarnă. El capătă structură și consistență. El se deplasează din zona burlescului în zona tragediei. Personajele se transfromă din saltimbanci în personaje de mitologie sau cel puţin în personaje de tragedii antice. Și toată această lume mică, de la decăzutul Marius Terebnea și până la nebunul exibiționist Sașa Busuioc, își găsește locul și sensul în narațiune...

Numai că de la acest lucru nu ți se face mai ușor. Dimpotrivă...

Partager cet article
5 janvier 2022 3 05 /01 /janvier /2022 22:32
Romanul omului intergalactic

Ce este Omul din eprubetă (mai bine zis, Embrionul)? Un experiment al profesorului Brauner? Un extraterestru materializat pe Terra? Un geniu? Un suflor ratat? Un magician? Un psihanalist? O dovadă materială a constantei Psi? Un șarlatan?...

Dar stați!, că noi despre carte scriem, nu despre personajul ei!

Cartea „Omul din eprubetă” ne este prezentată drept un roman de-al lui Nichita Danilov! A încerca să storci în câteva rânduri un presupus fir epic din această scriere monumentală (mă refer la cel puțin un sens al acestui cuvânt, căci cartea are peste 500 de pagini!) este un exercițiu ingrat și cvazi imposibil. Poate că am și reuși, dacă nu era afurisitul de Cronovizor care dă peste cap orice continuitate narativă, spațială, temporală, dimensională...

Unde ești, sacră unitate a timpului, spațiului și acțiunii? Cum unde? Acolo unde a plasat-o istoria literaturii: în epoca clasicismului francez. S-o lăsăm deci unde stă şi să revenim la tipurile noastre!

Și totuși ce este „Omul din eprubetă?”

Un delir! În cel mai direct sens al cuvântului (vom insista și aici asupra sensului cel mai pozitiv al cuvântului respectiv)! Câteva artificii – cronovizorul, constanta Psi, experimentul unui savant nebun, deplasarea unei părți a acțiunii undeva aiurea, pe Andromeda, – îi permit autorului să nu mai țină cont de nicio convenție (scripturală, de la sine înțeles). Aceste propteli narative sunt un alibi suficient pentru florilegiul de reflecții și fantezii din cele mai neverosimile, curajoase, provocatoare pe alocuri, zeflemitoare deseori, despre... despre aproape tot! Prezent, trecut și viitor, condiția puterii și exercițiul ei, religie, filozofie, stări existențiale, conștient și inconștient, fatalitate și liber arbitru (și încă multe alte bazaconii) sunt prezentate cititorului de-a lungul acestei odisei lecturale absolut delicioase.

Vom pune și noi punct aici (ori puncte de suspensie) acestei note de lectură, invitându-vă să vă alăturați periplului intersideral, plonjând în lectura acestei scriituri fantasmagorice!

Partager cet article
24 octobre 2019 4 24 /10 /octobre /2019 00:30
Charlie să fii, dar când e de murit...

The Necessary Death of Charlie Countryman (2013, Fredrik Bond, SUA – Romania,. Rom: Moartea necesară a lui Charlie Countryman): Ce poate căuta un american debusolat, care şi-a pierdut Nordul, care îşi pierde şi mama şi care cade pradă unei depresii cu alcool şi droguri, în Europa de Est? Poate tocmai asta: Nordul, nişte repere. A căuta repere în Bucureştii post-sovietici este... debusolant. Şi Charlie, în acest delir total, în care nu se mai înţelege ce este realitate şi ce este halucinaţie, încearcă să se ancoreze de ceva care îi pare cel mai solid: dragostea. Două dimensiuni paralele şi două personaje pe care destinul le împinge unul spre celălalt: Charlie, pentru care nimic în această lume nu mai are contururi reale în afară de dragoste şi Gabi, o tânără violoncelistă legată de un bărbat interlop în realitatea căreia nu mai există loc pentru dragoste. Un film despre realitate şi delir, despre cât poate valora o viaţă şi o moarte, un film despre ceea ce ne poate salva – dragostea. De privit!

Partager cet article
17 juin 2013 1 17 /06 /juin /2013 13:05

„Istoria nu trebuie să devină servitoarea conjuncturii politice, ea nu poate fi scrisă la dictarea memorialiştilor care se contrazic reciproc. ... Într-o societate democratică libertatea istoricului este libertatea noastră a tuturor”, Proclamaţia de la Blois, p.329

 

razboi3D-530x360.jpgCe ştim noi azi despre Razboiul II Mondial ? Ce ştim noi despre rolul nostru (dacă e să ne considerăm o continuitate, biologică şi spirituală, a buneilor noştri) în acest război?

(În această întrebare pînă şi forma adjectivului îşi are semnificaţia sa... Să consultăm DEX-ul:

ACÉST, ACEÁSTĂ, acești, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta.

Evenimentele din luna mai a acestui an ne-au demonstrat încă o dată că vom avea încă nevoie de ceva timp pentru a putea folosi calificativul ACEL...)

Corespunde oare ceea ce ştim noi despre acest război cu „cunoştinţele” altor popoare şi în ce măsură? Memoria colectivă, reprezentările colective, politici şi ideologii... Suntem oare noi capabili să conştientizăm realitatea şi motivaţiile deciziilor luate de către buneii noştri atunci şi partea de tencuială, vopsea ori lustru aplicate cu atîta stăruinţă – abil şi nu prea – în anii post-belici?

Poate, dacă ar fi să înţelegem mecanismele care au făcut posibile atunci ororile acelui război, am avea o şansă să evităm confruntări şi ostilităţi acum şi aici?

Cartea încearcă să aducă elemente de răspuns la aceste întrebări... Este doar un început, căci se adresează (natura textelor restrînge de facto auditoriul) unui cititor select. Dar un început necesar, căci e nevoie să se verse lumină asupra acestui război. Lipsesc încă cu desăvîrşire romane, documentare, filme artistice, atît de necesare pentru construirea a ceea ce numim memorie colectivă sau reprezentare colectivă despre perioada 1939-1945...

Cartea, prezentată la Chişinău, la Paris, la Bruxelles este un prim pas. Mare pasul, atît pentru autori, cît şi pentru noi.

Prezentarea cărţii la Paris cu Petru Negură, Oleg Serebrian, Matei Cazacu şi Nicolae Trifon:

DSC05796.JPG

 

Unul din autori: Sociologul Petru Negură „povestind” cartea:

DSC05795

 

Partager cet article
30 mai 2013 4 30 /05 /mai /2013 01:04

 

galaicu-paun-tesut-viu« …fiecare îşi coase cadavrul biografic în sacul de pînză al formularului standard pantru a-şi salva pielea ; măiestria scrisului constă în a trage toate aţele înăuntru… »

Emilian Galaicu-Păun, « Ţesut viu. 10x10 » p. 313.

 

 

Atunci cînd te duci la război nu pentru a vărsa sînge ci ca să alegi.

 

Atunci cînd alegi floarea de zece ori pentru a le alege pînă la urmă pe toate zece.

 

Atunci cînd pui fir chetriu pentru cerul dorului şi chiclăzăriu pentru apele iubirilor scurse.

 

Atunci cînd alegi vişiniu pentru cireşele dulci ale copilăriei şi curechiu pentru chinurile (des)facerii adolescentine.

 

Atunci cînd culorile maturităţii rămîn albe pe floarea din ramă, dar fiecare gospodină ştie că se vor ţese numai şi numai cu negru.

 

Atunci cînd stai în faţa drucilor montaţi într-un cadru ce te cuprinde întru totul şi nu poţi trece decît prin urzeala aţelor întinse strună, una cîte una, sute, mii, întinse de el, dar trecerea rămîne a ta şi numai a ta.

 

La acest război se porneşte în doi sau în trei, sau în patru… Acest război este doar al tău şi numai al tău.

 

Atunci cînd culorile florilor de ales sunt bătute cu pieptenele greu de lemn, greu ca ultima cămaşă lumească, una după alta, într-un ritm continuu în două tacte : un fir – boc-boc – un rost, un fir – boc-boc – un rost. Ai numărat rîndurile ? Dar rosturile ?

 

 

Ah, ce război ! Ah, ce ales ! Ah, ce ţesut ! Parcă-i viu, nu alta !

Partager cet article
21 mars 2013 4 21 /03 /mars /2013 07:02

„Apropo, ruşii care ne ştiu ne invidiază pentru capacitatea noastră de a ne trata problemele cu atîta uşurătate”, p. 7

 

vasile-ernu-in-dialog-cu-intelighentia-rusa-azi.jpgHazardul (dar şi buna intenţie a unor prieteni care mi-au adus astă iarnă cîteva carţi de la Chişinău) a făcut să citesc două volume cu interviuri unul după altul. Despre primul, colectat şi îngrijit de Mihail Vakulovski, vă scriam acum cîteva săptămîini (vedeţi textul aici).


Cartea care a urmat explorează un alt univers. Şi opoziţia semantică a sintagmei « alt univers » nu este neapărat raportată la Basarabia şi nici barem la România.


Acest « alt univers » este, pur şi simplu un ALTUL. Cosmosul la ruşi nu este doar un presentiment (vezi „Космос как предчувствие”, film de Alexei Uchitel, 2005). Este un fel de a gîndi. Este universul lor...


După mai bine de 25 de ani de deconectare de la « seva » (pentru unii – benefică, pentru alţii – adevărat venin) rusească, Vasile Ernu ne prezintă 20 de « intelectuali » activînd de partea uitată a peretelui. Toţi – adevăraţi monştri (în toate sensurile posibile ale cuvîntului) ai gîndirii.


Dacă la nivel uzual (ceea ce ruşii numesc « popsa » sau « poshleatina » : a se vedea omniprezenţa lui « P.O.H.U.I. » şi a altor referinţe de acest gen) societatea din R. Moldova aşa şi nu s-a putut desprinde de la ţîţa rusească, la alt nivel, cel intelectual, am pierdut, cu mici excepţii, legătura cu un curent întreg de gîndire care ne-ar fi ajutat, eventual, să ne asumăm prezentul şi altfel decît prin prisma argoului şi modelului social carceral rusesc.


Pe bune: Gulagul încă este viu în fiecare din noi… rezonînd în unisonul radioului „Radio shanson” şi zigzagînd prin gropi de asfalt...


Această re-descoperire (diferită de acele cîteva romane pe care am apucat să le citesc în ultimul timp) a „intelighenţiei” ruse este mai mult decît curioasă, iar, citită cap în cap cu interviurile basarabenilor, cartea m-a fascinat prin gradul de « fierbinţeală » pe care-l poate avea gîndirea rusă.

 

Foc care te arde dacă eşti mic şi stai prea aproape…

Partager cet article
6 mars 2013 3 06 /03 /mars /2013 02:09

busuioc-perderea-de-timp.gif „Ca orice basarabean care se respectă, mă trezesc luni ca să mă întreb în ce ţară trăiesc”

 

Există « scriitori » despre care nimeni nu ştie decît că se prezintă în acest fel…

 

Există scriitori care fac o carte bună şi apoi, din păcate, nu se gaseşte nimeni să le spună să se oprească (cum ar fi Houellebecq, spre exemplu).

 

Există scriitori care-şi merită locul în Panteonul literar cu o singură CARTE (cum ar fi Beaudelaire, spre exemplu).

 

Există scriitori cărora trebuie să le citeşti doar opera şi să te fereşti de spusele ori viaţa lor (cum ar fi Dostoievski, spre exemplu).

 

Există însă şi scriitori – carte. Din acei viaţa şi opera cărora se împletesc într-un tot întreg, ei asumăndu-şi întru totul destinul şi invitîndu-ne să ne apreciem continuu propria istorie...

 

Este inutil să căutam o oarecare cheie semantică în dialogismul prustian din titlul cărţii... Ironie busuioceană...

 

Regretatul clasic ne prezintă un jurnal de călătorie de prin anii 70 ai secolului trecut alături de file de publicistică din anii 2000 pentru a ne demonstra parcă cum e să rămîi sincer, autentic şi integru chiar şi în „Cuba”, chiar şi în „Moldova”, chiar şi atunci cînd e mult mai... rentabil... să fii altfel.

 

Se pare că a venit timpul să ne re-găsim timpul pierdut...

Partager cet article
20 février 2013 3 20 /02 /février /2013 00:54

mihail-vakulovski-zece-basarabeni-pentru-cultura-romana.jpgAm avut nevoie de această carte.


În primul rînd, fiindcă au trecut 13 ani de cînd s-a produs prima mea ruptură cu „casa” - cea spaţială. Şi în 13 ani de cînd am plecat din ţară a fost loc pentru cel puţin alte 2-3 generaţii, crescute şi formate oricum altfel…


În al doilea rînd, a căzut tocmai la ţanc această lectură. A fost o mică cură de luminoterapie absolut salutară în acest început de an marasmatic. Dar acestea din urmă nu sunt decît particularităţi subiective, care, sper, îşi vor pierde semnificaţia peste cîteva săptămîni.


Protagoniştii cărţii au, în mare parte, exact aceeaşi vechime existenţială cu a mea, dar ei au văzut ceea ce nu am văzut eu. Ei au înfruntat alte greutăţi decît cele pe care le-am avut eu. Ei au combătut şi au zeificat alţi demoni…


Şi, în eterna mea revenire „acasă”, aveam nevoie să aflu ceva despre distanţa care ne separă.


Dacă cunoaşteţi opera interview-aţilor (Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Octavian Ţîcu, Nicoleta Esinencu, Zdob şi Zdub) veţi avea un prilej - cochetînd puţin (dar neapărat respectînd convenienţele de rigoare) cu dramul de voiarism latent din fiecare din noi – să-i regăsiţi şi în alte forme de exprimare, mai puţin voalate de rigorile genurilor practicate.


Dacă nu-i cunoaşteţi… Ei bine : este un bun început ! Dar ar fi păcat să vă opriţi la aperitiv…


P.S.: Uitam să vă spun: distanţa este mică! Doar 135 de pagini!

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher