Petrovii în vremea gripei (Kiril Serebrennikov, RUS, 2020 („Петровы в гриппе”)) : Cu "Ucenicul" (film despre care vă scriam aici) Serebrennikov a devenit un candidat serios la ascensiune în liga elitistă a realizatorilor de cinema. Se aștepta o confirmare care ar fi anulat ipoteza unui fericit accident artistic. Din păcate, filmul care a urmat, Leto, a fost mai degrabă un moft personal, o ofrandă pe altarul propriei tinereți, dedicată „rockului rus” al anilor 80 și mai ales lui Viktor Țoi. Fără a fi un rateu, filmul nu este un chef d’oeuvre cinematografic, chiar dacă nu poate lăsa indiferent un strat destul de semnificativ generațional: toți acei crescuți în epoca celebrului „Rock-club de la Leningrad”. Filmul a fost criticat destul de dur de unii din protagoniștii epocii care nu s-au recunoscut în personaje sau evenimente, alții au menționat că Serebrennikov a reușit să redea „spiritul epocii”, dar pe toți i-a împacat Boris Grebenşcikov, spunând că filmul e departe de realitatea evenimentelor, dar trebuie tratat că o operă artistică.

Filmul care a urmat, „Petrovii în vremea gripei”, selectat și pentru competiția finală a celebrului festival de la Cannes, este, fără îndoială, cel mai bun film al realizatorului rus de până acum. Filmul nu are o poveste închegată și un fir epic unic, ci ne prezintă mai degrabă un pot-pourri din mai multe mini nuvele, foarte eteroclite și ca formă de expresie artistică și din punctul de vedere al conținutului lor. Frontierele între real, imaginar și fantastic, între prezent și trecut sunt greu de delimitat, toate aceste nuvele fiind organic conectate prin intermediul personajelor principale, familia Petrovilor, iar delirul cinematografic justificându-se (dacă logica spectatorului ar avea nevoie de așa ceva) prin criza fiziologică a personajelor. Această justificare permite narațiunii, pe de asupra, o ancorare inversată solidă în prezent și elaborarea unei veritabile rețele de legături cu realitatea ambiantă obiectivă. Și impresia lăsata de această construcție multidimensională e apăsătoare, dureroasă și lasă mult de gândit...

Este unul din cele mai bune filme din competiția de la Cannes, poate că cel mai bun, cu siguranță mult peste, din toate punctele de vedere, acea incongruitate căreia i s-a acordat „Palme d’Or” anul acesta.

Ce este Omul din eprubetă (mai bine zis, Embrionul)? Un experiment al profesorului Brauner? Un extraterestru materializat pe Terra? Un geniu? Un suflor ratat? Un magician? Un psihanalist? O dovadă materială a constantei Psi? Un șarlatan?...

Dar stați!, că noi despre carte scriem, nu despre personajul ei!

Cartea „Omul din eprubetă” ne este prezentată drept un roman de-al lui Nichita Danilov! A încerca să storci în câteva rânduri un presupus fir epic din această scriere monumentală (mă refer la cel puțin un sens al acestui cuvânt, căci cartea are peste 500 de pagini!) este un exercițiu ingrat și cvazi imposibil. Poate că am și reuși, dacă nu era afurisitul de Cronovizor care dă peste cap orice continuitate narativă, spațială, temporală, dimensională...

Unde ești, sacră unitate a timpului, spațiului și acțiunii? Cum unde? Acolo unde a plasat-o istoria literaturii: în epoca clasicismului francez. S-o lăsăm deci unde stă şi să revenim la tipurile noastre!

Și totuși ce este „Omul din eprubetă?”

Un delir! În cel mai direct sens al cuvântului (vom insista și aici asupra sensului cel mai pozitiv al cuvântului respectiv)! Câteva artificii – cronovizorul, constanta Psi, experimentul unui savant nebun, deplasarea unei părți a acțiunii undeva aiurea, pe Andromeda, – îi permit autorului să nu mai țină cont de nicio convenție (scripturală, de la sine înțeles). Aceste propteli narative sunt un alibi suficient pentru florilegiul de reflecții și fantezii din cele mai neverosimile, curajoase, provocatoare pe alocuri, zeflemitoare deseori, despre... despre aproape tot! Prezent, trecut și viitor, condiția puterii și exercițiul ei, religie, filozofie, stări existențiale, conștient și inconștient, fatalitate și liber arbitru (și încă multe alte bazaconii) sunt prezentate cititorului de-a lungul acestei odisei lecturale absolut delicioase.

Vom pune și noi punct aici (ori puncte de suspensie) acestei note de lectură, invitându-vă să vă alăturați periplului intersideral, plonjând în lectura acestei scriituri fantasmagorice!

„Istoria nu trebuie să devină servitoarea conjuncturii politice, ea nu poate fi scrisă la dictarea memorialiştilor care se contrazic reciproc. ... Într-o societate democratică libertatea istoricului este libertatea noastră a tuturor”, Proclamaţia de la Blois, p.329

Ce ştim noi azi despre Razboiul II Mondial ? Ce ştim noi despre rolul nostru (dacă e să ne considerăm o continuitate, biologică şi spirituală, a buneilor noştri) în acest război?

(În această întrebare pînă şi forma adjectivului îşi are semnificaţia sa... Să consultăm DEX-ul:

ACÉST, ACEÁSTĂ, acești, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta.

Evenimentele din luna mai a acestui an ne-au demonstrat încă o dată că vom avea încă nevoie de ceva timp pentru a putea folosi calificativul ACEL...)

Corespunde oare ceea ce ştim noi despre acest război cu „cunoştinţele” altor popoare şi în ce măsură? Memoria colectivă, reprezentările colective, politici şi ideologii... Suntem oare noi capabili să conştientizăm realitatea şi motivaţiile deciziilor luate de către buneii noştri atunci şi partea de tencuială, vopsea ori lustru aplicate cu atîta stăruinţă – abil şi nu prea – în anii post-belici?

Poate, dacă ar fi să înţelegem mecanismele care au făcut posibile atunci ororile acelui război, am avea o şansă să evităm confruntări şi ostilităţi acum şi aici?

Cartea încearcă să aducă elemente de răspuns la aceste întrebări... Este doar un început, căci se adresează (natura textelor restrînge de facto auditoriul) unui cititor select. Dar un început necesar, căci e nevoie să se verse lumină asupra acestui război. Lipsesc încă cu desăvîrşire romane, documentare, filme artistice, atît de necesare pentru construirea a ceea ce numim memorie colectivă sau reprezentare colectivă despre perioada 1939-1945...

Cartea, prezentată la Chişinău, la Paris, la Bruxelles este un prim pas. Mare pasul, atît pentru autori, cît şi pentru noi.

Prezentarea cărţii la Paris cu Petru Negură, Oleg Serebrian, Matei Cazacu şi Nicolae Trifon:

Unul din autori: Sociologul Petru Negură „povestind” cartea:

„Apropo, ruşii care ne ştiu ne invidiază pentru capacitatea noastră de a ne trata problemele cu atîta uşurătate”, p. 7

Hazardul (dar şi buna intenţie a unor prieteni care mi-au adus astă iarnă cîteva carţi de la Chişinău) a făcut să citesc două volume cu interviuri unul după altul. Despre primul, colectat şi îngrijit de Mihail Vakulovski, vă scriam acum cîteva săptămîini (vedeţi textul aici).

Cartea care a urmat explorează un alt univers. Şi opoziţia semantică a sintagmei « alt univers » nu este neapărat raportată la Basarabia şi nici barem la România.

Acest « alt univers » este, pur şi simplu un ALTUL. Cosmosul la ruşi nu este doar un presentiment (vezi „Космос как предчувствие”, film de Alexei Uchitel, 2005). Este un fel de a gîndi. Este universul lor...

După mai bine de 25 de ani de deconectare de la « seva » (pentru unii – benefică, pentru alţii – adevărat venin) rusească, Vasile Ernu ne prezintă 20 de « intelectuali » activînd de partea uitată a peretelui. Toţi – adevăraţi monştri (în toate sensurile posibile ale cuvîntului) ai gîndirii.

Dacă la nivel uzual (ceea ce ruşii numesc « popsa » sau « poshleatina » : a se vedea omniprezenţa lui « P.O.H.U.I. » şi a altor referinţe de acest gen) societatea din R. Moldova aşa şi nu s-a putut desprinde de la ţîţa rusească, la alt nivel, cel intelectual, am pierdut, cu mici excepţii, legătura cu un curent întreg de gîndire care ne-ar fi ajutat, eventual, să ne asumăm prezentul şi altfel decît prin prisma argoului şi modelului social carceral rusesc.

Pe bune: Gulagul încă este viu în fiecare din noi… rezonînd în unisonul radioului „Radio shanson” şi zigzagînd prin gropi de asfalt...

Această re-descoperire (diferită de acele cîteva romane pe care am apucat să le citesc în ultimul timp) a „intelighenţiei” ruse este mai mult decît curioasă, iar, citită cap în cap cu interviurile basarabenilor, cartea m-a fascinat prin gradul de « fierbinţeală » pe care-l poate avea gîndirea rusă.

Foc care te arde dacă eşti mic şi stai prea aproape…

Am avut nevoie de această carte.

În primul rînd, fiindcă au trecut 13 ani de cînd s-a produs prima mea ruptură cu „casa” - cea spaţială. Şi în 13 ani de cînd am plecat din ţară a fost loc pentru cel puţin alte 2-3 generaţii, crescute şi formate oricum altfel…

În al doilea rînd, a căzut tocmai la ţanc această lectură. A fost o mică cură de luminoterapie absolut salutară în acest început de an marasmatic. Dar acestea din urmă nu sunt decît particularităţi subiective, care, sper, îşi vor pierde semnificaţia peste cîteva săptămîni.

Protagoniştii cărţii au, în mare parte, exact aceeaşi vechime existenţială cu a mea, dar ei au văzut ceea ce nu am văzut eu. Ei au înfruntat alte greutăţi decît cele pe care le-am avut eu. Ei au combătut şi au zeificat alţi demoni…

Şi, în eterna mea revenire „acasă”, aveam nevoie să aflu ceva despre distanţa care ne separă.

Dacă cunoaşteţi opera interview-aţilor (Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Octavian Ţîcu, Nicoleta Esinencu, Zdob şi Zdub) veţi avea un prilej - cochetînd puţin (dar neapărat respectînd convenienţele de rigoare) cu dramul de voiarism latent din fiecare din noi – să-i regăsiţi şi în alte forme de exprimare, mai puţin voalate de rigorile genurilor practicate.

Dacă nu-i cunoaşteţi… Ei bine : este un bun început ! Dar ar fi păcat să vă opriţi la aperitiv…

P.S.: Uitam să vă spun: distanţa este mică! Doar 135 de pagini!