Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
22 octobre 2012 1 22 /10 /octobre /2012 10:58

Partea în care eroul nostru Florin Candidu, nu face nimic. Fără a-şi da seama, trece un şir de teste.

 

-          Bună ziua, Ion Petrovici.

 

-      Bună ziua, Nicolai Gheorghevici.

 

-      Deci, care este verdictul Dumneavoastră, colega, e bolnav sau nu ?

 

Privirile ambilor bărbaţi, îmbrăcati în halate albe, destul de îndesaţi amîndoi, dar de statură diferită, era îndreptată spre un ecran plat gigantic în care se putea vedea, într-o multitudine de ferestre-video mai mici şi din toate unghiurile posibile, un omulean scund şi slab ce dormea liniştit si dezvelit pe un pat îngust de spital. Din îmbrăcăminte avea pe el doar nişte boxeri de o culoare ştearsă şi o pereche de ciorapi găuriţi la călcîiul stîng şi cîrpiţi la cel drept.

 

Acel căruia îi zicea Ion Petrovici purta o bărbiţă de ţap, mustăţi bine pieptanate şi răsucite la vîrfuri, ochelari de tip pince-nez, cu un papion legat la o camaşă de un alb imaculat ce i se întrezăreau în deschizătura halatului. Toată făcătura sa denota un snobism, o acurateţe manierată şi ostentatorie de intelectual ce refuză orice catalogare temporală.

 

Celălalt, Nicolai Gheorghevici, era cu un cap mai înalt, avea părul tuns scurt, purta o cămaşă albastră, larg descheiată la gîtul masif de taur, încit i se vedea pîna şi un început de pilozitate densă pectorală, dar şi un lanţ din aur masiv. Ţinea în mîină un Kleenex cu care îşi ştergea necontenit perlele de sudoare de pe gît, faţă şi fruntea-i lată. I se simţea de la o poştă nervozitatea cauzată de incompatibilitatea persoanei lui cu acest laborator trufat cu aparataj tehnic de tot soiul.

 

ecran_control.jpgSe aflau într-o cameră hexagonală, fără ferestre, dar destul de spaţioasă. În afară de partea cu o uşă blindată şi capitonată, echipată cu un detector ocular pentru acces, pe fiecare din ceilalţi pereţi se găsea cîte un ecran de control similar cu acel pe care-l urmăreau bărbaţii, iar sub ecrane era instalat cîte un pupitru cu o multitudine de manete şi beculete de semnalizare. Doar unul din cinci, în faţa căruia se aflau Ion Petrovici şi Nocolai Gheorghevici, era funcţional în acel moment. În mijlocul acestui buncăr erau amplasate în triunghi trei birouri masive echipate fiecare cu cîte 2 ecrane şi pe care se mai înghesuiau o multitudine de alte aparate ce funcţionau în timp real şi umpleau spaţiul cu un zumzăit continuu. Din cînd în cînd imprimantele de pe birouri regurgitau în panerele rezervate cîte o foaie plină cu o puzderie de cifre şi curbe, care-şi aşteptau ceasul descifrării.

 

-          Nicolai Gheorghevici, observările pe care le-am efectuat pînă acum şi descifrarea datelor, denotă că subiectul FGT 785 prezintă caracteristici ce ne lasă să suspectăm un grad înalt al probabilităţii unor dereglări considerabile. Am identificat incontestabil anumite riscuri.

 

-          Matale, Ion Petrovici, să-mi spui clar: da ori ba! Este tipul bolnav sau nu?!

 

-       Diagnoza definitivă este încă în curs de procesare... Vedeţi şi Dumneavoastră că toate aparatele de control sînt funcţionale, dar primele rapoarte denotă clar că...

 

-        Ascultă, dragă, matale ştii cît mă costă pe mine o zi de „observări” de-ale voastre?  Cu experienţa dumitale ar trebui dintr-o privire la necăjitul ăsta să-mi spui: „Da, e bolnav” şi basta! Crezi că poate să-şi permită contribuabilul cheltuielile de întreţinere? V-am pus la dispoziţie toate mijloacele necesare, şi pentru ce rezultat? Deciziile voastre ajung în mediu cu 3,7 zile mai tîrziu decît înainte! Am statistica la dispoziţie...

 

Nu era pentru prima dată cînd Ion Petrovici Bisturiu trebuia să ţină piept şefului. Şi, deşi era obişnuit, apucăturile lui de bădăran îl cam scoteau din sărite. Ştia că era un om periculos, capabil să taie în subalterni ca în curechi, dar se simţea în relativă securitate. Toată viaţa a respectat şi rămas fidel procedurilor. Avea răspuns absolut la fiecare ieşire colerică de-a lui Nicolai Gheorghevici Bounegru. Experienţa de viaţă îi dicta o ţinută detaşată şi un calm linear, însă astăzi îi venea mai greu, totuşi, să-l menţină. Sfatul predecesorului său – „Mai bine să scrii şi să nu faci decît să faci şi să nu scrii” – l-a urmat de-a lungul întregii cariere şi nu a dat greş niciodată. Şi de data aceasta era înarmat cu o mapă întreaga de procese verbale care îi acopereau spatele orice ar spune Bounegru.

 

-       Înţeleg graba şi nemulţumirile Dumneavoastră, dar, spre regretul meu, timpurile cînd puteam lua noi singuri decizii au trecut... Conform procedurii în vigoare şi deciziei Comitetului pentru Securitatea Statului din 24 aprilie 2001, noi nu mai putem veni decît cu aprecieri, iar decizia finală este luată de catre Colegiul de Experţi în Normalitate. Anume CEN-ul, din care facem ambii parte, desigur, decide de diagnoza finală. Iar CEN-ul nu se reuneşte decît o dată pe lună.  Apropo, un raport intermediar a fost deja adresat colegilor din CEN de la Securitate (aici Bisturiu a arătat semnificativ cu degetul spre tavan) acum exact două zile şi aşteptăm şi opiniile dumnealor.

 

-          Mama lui de birocraţie..., raspunse Bounegru, avîntul sau mînios fiind stins de discursul sacadat şi calm al subalternului. Cîtă dilapidare de resurse în dodii! Bine, zici că ai trimis la Securitate raportul? Am un om acolo. Am să-l sun să urgentăm procedura. La următoarea şedinţă a CEN-ului neaparăt trebuie tranşat. Ori – ori. Dar aşa nu se mai poate. Ne vînzolim cu nenorociţii ăştia, dar banii se cheltuie...

 

Şeful a tras un fotoliu cu roţi de la un pupitru dezactivat şi si-a trintit sutadouazeci de kilograme în moalele lui. A aruncat şerveţelul de hîrtie ud şi mototolit într-un coş de gunoi încercînd să-l nimerească de la distanţă. A ratat, bineînteles, dar nu a schiţat nici cea mai mică mişcare pentru a-l ridica de jos.

 

-          Ia loc şi tu, Ion Petrovici, să vedem ce avem noi aici.

 

Bisturiu şi-a adus jilţul său de la unul din acele trei birouri şi s-a aşezat alături. Privind intens „pacientul”, care dormea aparent liniştit în continuare, Bounegru a rostit scrîşnind din dinţi:

 

-         Futu-i mama lui de parazit... Îţi mănîncă zilele... Hai, zii, profesore, ce are ăsta?

 

-         Subiectul respectiv a fost interpelat în timp ce-şi manifesta nemulţumirea faţă de preţurile practicate în supermarketul „Belşug”, atunci cînd casieriţa i-a refuzat cartela bancară pe motiv că a depăşit creditul acordat de bancă. După asta a fost internat la noi. Oficial, subiectul FGT 785 este în detenţie pentru încălcarea ordinei publice. Conform procedurii, subiectul crede că este încarcerat. Acelaşi lucru a fost comunicat şi familiei pacientului.

 

-         Da-da, ştiu, bună gaselniţa asta. Ucidem doi iepuri dintr-una. El crede că-i la dubă, ha-ha! Într-o cameră individuală, încalzită bine, cu pat, televizor, ziare şi cărţi, şi alimentaţie variată, şi tot, ha-ha!, rîdea în hohote. Şi-a scos un alt Kleenex din buzunar. Să vezi ce rapoarte bune avem acum despre condiţiile de detenţie! Măcar atîta folos..., a tăcut la fel de brusc cum începuse.

 

-         FGT 785 a trecut deja 75% din testele preconizate, continuă impasibil Bisturiu.

 

-         Aşa, şi? Testul televizorului l-aţi făcut?

 

-        Da, subiectul priveşte cu atenţie jurnalele informative, dezbaterile publice propuse de noi.

 

-         Aşa. Cum reacţionează?

 

-      Comportamentul lui este unul extrem de dubios. Nu exprimă sentimente de ură şi nu comentează. De cele mai multe ori rîde, ori zîmbeşte.

 

-          Asta-i bun! Ce pondere are testul?

 

-          Are o pondere de 15.

 

-          Puţintel, dar e bine. Şi testul cu curvele?

 

-          Oficial se chiamă „Testul gradualităţii orientării sexuale”.

 

-          Lasă-mă cu „oficial”-ul tău! Zi cum reacţionează!

 

-          Agentul nostru „Sveta” a intrat de mai multe ori la el sub pretextul controlului anumitor formulare şi de a-i lua amprente digitale, îmbracată în uniforma descrisă în procedură. 

 

-          Bună uniformă, ha-ha, chiar eu i-am făcut design-ul! Cu ţîţele pe jumate afară, cu mini-fustă, tot la loc! Eeehhh, că bine ne-am mai distrat atunci! Şi ce-a făcut ăsta?

 

-          Nu a reacţionat deloc în pofida gesturilor cît se poate de explicite ale agentului de sex feminin.

 

-          O-ho! Astai bun! E pederast, deci?

 

-          Din păcate, nu este. Nu am detectat nicio anomalie hormonală sau cromozomică în urma analizelor. În plus, aşteaptă cu multă nerăbdare vizitele soţiei. Are şi doi copii. Nimic îmbucurător aici...

 

-          Daaa... 50 la 50. Păcat. Deci este un hetero. Asta-i rău. Îşi iubeşte, zici, soţia. Asta-i bine. Tre să fii nebun ca să rezişti „Svetei”. Iaca eu unul nu pot, Ha-ha! Matale poţi?

 

-          Eu nu-mi permit relaţii cu colaboratorii, dar recunosc că metodologia testului este de un nivel foarte înalt.

 

-          Bun, lasă. Ponderea?

 

-          20 de puncte. Dar profilul hetero nu ne permite să avem un scor maxim, necătînd la fidelitatea conjugală, care, în mod cert, este un factor agravant.

 

-          Drăcie... Bere i-aţi dat? Bea?

 

-          Conform procedurii, Nicolai Gheorghevici. I-am dat, dar nu bea.

 

-          Iaca! Am zis eu că-l avem!

 

-          Nu aş fi chiar atît de categoric... La modificarea parametrilor testului, s-a dovedid că subiectul nu consumă doar bere de calitate proastă, autohtonă. Din pacate, a savurat cu plăcere din berile de înalta calitate de import...

 

-          Canalia... adică nu-i place berea noastră? Ia stai că-l pocnim aici. Nu avem noi un indice al patriotismului pe undeva?

 

-          Nu originea berii este cauza...

 

-          Da ce, te pune cineva s-o scrii? Ş-apoi unde ai văzut bere bună la noi? Scrie şi tu că nu bea bere autohtonă. Punct! Cîştigăm ceva procente la dosar. Care-i ponderea la „patriotism”?

 

-          Mare: 30 de puncte. Dar nu ţine, căci, confruntat cu testul la vin şi votkă, procentajul de la patriotismul consumeric este practic anulat. Subiectul nu consumă votkă de niciun fel, indiferent de origine, iar vin bea numai din acele alese. Apropo, cele autohtone, sînt apreciate în mod special.

 

-          Hmmm. Rău.

 

Bounegru a tăcut şi privea ursuz în continuare cu o ură de nedescris la ecran. De odată faţa i s-a luminat:

 

-          Stai, zici că nu bea votkă.

 

-          Nu. Refuză. De niciun fel.

 

-          Păi nu-i asta bine? Excelent! Cît avem la punctaj?

 

-          Cam puţin, dar ceva-ceva se adună şi cu acest indicator, într-adevăr, însă din nou am detectat o complicaţie:  FGT 785 a acceptat, cu cea mai mare placere, un păhărel de ţuică de prune de fabricaţie artizanală, re-echilibrînd parametrii referitor la...

 

Bisturiu nu a terminat fraza. Şeful se făcu roşu de mînie şi zbieră la profesor:

 

-          Ce fel de echilabrare?! Nicio echilibrare în mă-sa! Este un comportament antisocial, ce aduce pagube atît economiei naţionale cît şi sănătăţii publice! Asta să-mi scoţi în raport, nţeles?! Pe voi să vă asculţi, apoi totul se echilibrează. Consumul de ţuică de prune este o provocaţie îndreptată împotriva Statului! Punct! Mai departe. Testul cu hăleala?

 

-          Aveţi în vedere „Compatibilitatea alimentară”?

 

Şeful făcuse o mutră acră, agasat de pedantismul profesorului, dar acesta nu l-a lăsat să scoată nicio replica şi a continuat:

 

-          Observatul are un comportament alimentar care prezintă semne alarmante şi care agravează şi mai mult scorul riscului incompatibilităţii societale. Subiectul cercetărilor nu ţine post, dietă sau oricare alt tip de regim. Nu am atestat nicio restricţie alimentară pe care să şi-o fi impus. Acceptă cu cea mai mare curiozitate şi plăcere bucate exotice. Un factor particular agravant este interesul pentru bucatele ebraice, deşi FGT 785 nu este evreu. Cuplat cu plăcerea cu care a degustat din prăjiturile arabe, scorul riscului la testul „compatibilitate alimentară” este unul maxim. Lipsa de interes faţă de produsele de sinteză de tip „fast-food” ne permite să mai adăugăm cîteva puncte adiţionale la acest scor!

 

-          Iată! Bounegru mai nu a sărit din fotoliu. Uite, vezi, cînd vrei! Aşa îmi placi! Zii înainte! Mămăligă, plăcinte a mîncat?

 

-          Da, cu cea mai mare plăcere, dar nu am considerat că este un factor atenuant.

 

-          Bravo! Aşa se lucrează, nu „echilibrare” de doi bani. Bun, ce-i cu cărţile? Asta are pondere mare, nu?

 

-          Da, într-adevar, Nicolai Gheorghevici, „Discontinuitatea cu realitatea prin lectură” reprezintă tocmai 50 de puncte în ponderea evaluării.

 

Bounegru s-a ridicat în picioare. S-a apropiat de ecran şi a rostit cu un ton grav de conspiraţionist fără ca să-si rupă privirea de la ecran:

 

-          Avem mari bătai de cap cu cititul ăsta. Avem nevoie de timp, dar nu este. Nu-i nimic, noi lucrăm în aceasta direcţie. Împreună cu Ministerul Educaţiei încercăm să optimizăm procesul educaţional. Începem de departe. Am închis deja cîteva şcoli în localităţi periferice mici. Ne temeam că nu va trece, dar atunci cînd se lucrează bine cu publicul, înghit totul. În următorii ani vom scoate citirea din program. S-ar putea mai repede, dar ne lipsesc resurse. Ne gîndim să punem computere şi ecrane tactile în toate şcolile. Ministerul Economiei, la rîndul său, va pune la punct nişte chestii cu editurile... Încetişor, pas cu pas...

 

Nicolai Gheorghevici a tăcut visător... Dar reveni brusc la realitate şi recăpătă mutra acră de dinainte:

 

-          Bun. Zii, ce-i cu citania?

 

-          Observatul este foarte grav la acest capitol. A suferit modificări ale mecanismului cognitiv irecuperabile din cauza cărţilor numeroase pe care le-a citit pină acum. În plus, descompunerea continuă. Testul „volumului nou” a demonstrat că ne aflăm în faţa unui element extrem de periculos. A citit cartea necunoscută dintr-o suflare. Mai rău, nota direct pe paginile cărţii. Am descifrat notele subiectului şi am constatat că mecanismele de stocare cognitivă sînt supra-solicitate şi absolut rigide.  FGT 785 aplică procedura chestionării oricărei informaţii  noi primite. Imposibil, din acest moment, să intervii cu un program informaţional de modificare a perceperii realităţii sociale.

 

-          Ah spurcăciunea... Cică s-a protejat, zici? Nu-i nimic, băieţel, te doftorim noi... Cu agresivitatea cum stă? A opus rezistenţă la arestare?

 

-          Nu, niciun fel. Atîta doar că cere într-una să-i respectăm drepturile. Dar din momentul în care acţiunile noastre nu contravin codului procedural, observatul este foarte amabil şi politicos...

 

-          Normal, e deranjat rău. Nu poate un om sănătos la minte să nu se revolte atunci cînd este arestat. Un om normal este agresiv, luptă, se mînie, are duşmani pe care îi combate cu vehemenţă. Ziceai că mai ai 25% din teste de efectuat. Cazul ăstuia e clar ca „bună ziua” pentru mine, dar totuşi, ce-ţi rămîne încă de văzut?big brother

 

-          Analizăm în prezent, vedeţi scanerele? activitatea cerebrală a observatului în timpul somnului. Încercăm să captăm undele electromagnetice emanate de scoarţa cerebrală pentru a le traduce în imagini. Cu alte cuvinte, încercăm să descifrăm visele „pacientului”. Sînt sigur că rezultatele acestor teste ne for aduce elemente foarte...

 

În acest moment bărbatul de pe ecrane a început a se mişca. Cei doi au înmărmurit în faţa ecranului. FGT 785 s-a întins, s-a aşezat pe marginea patului, apoi s-a sculat şi a făcut cîteva mişcări energice de gimnastică. A băut puţină apă din carafa de pe noptieră. A luat un ziar, l-a rasfoit, apoi l-a aruncat de unde l-a luat. S-a apropiat de un buton, amplasat lîngă uşă şi a apăsat. În laboratorul celor doi a sunat ceva şi a început a clipi o luminiţă roşie. Profesorul s-a grăbit să apese un comutator şi să răspundă:

 

-          Vă ascultăm, doriţi ceva?

 

-          Da, dacă se poate, aş dori un stilou şi o foaie de hîrtie curată, vă rog. Pot trimite o scrisoare?

 

-          Desigur, este dreptul Dumneavoastră. O să vi se aducă totul în cîteva minute.

 

-          Vă mulţumesc mult.

 

Bounegru s-a uitat triumfător la Bisturiu.

 

-          Să nu uiţi să-mi pui şi asta în raportul final. Ce om normal constituit scrie scrisori astăzi? Şi scrisoarea numaidecît s-o coşi în dosar. Hai, descifraţi mai repede visele păcătosului ăsta şi la CEN cu el! Toate boxele trebuie să fie libere în 4 zile maximum. Cică băieţii de la Securitate pregătesc o lovitură-trăsnet la nu ştiu ce cenaclu ori club de lectură... Naiba să-i ştie ce şi cum, dar promit 5-7 indivizi noi. Şi-aşa nu ajung locuri... Hai, te-am lăsat, colega!

 

Şeful l-a tipărit amical pe umăr pe Ion Petrovici, gest pe care acesta nu-l agrea deloc din cauza că-l considera de o familiaritate exagerată. Sutadouazeci de kile s-a îndreptat spre uşă, şi-a apropiat ochiul drept de identificatorul ocular şi a aşteptat pînă un clănţănit uşor şi un semnal luminos i-au indicat că poate deschide. În pragul uşii însă se opri de parcă uitase ceva important. S-a întors spre Bisturiu şi-l întrebă:

 

-          Eeee, khmmm, agentul „Sveta” este astăzi la post?

 

-          Da, desigur, Nicolai Gheorghevici.

      -      Bine, hai noroace, profesore! Şi trînti uşa.

 

 

 

 

Vezi aici Partea 2

Vezi aici Partea 3.1

Vezi aici Partea 4

 

 

Partager cet article

18 octobre 2012 4 18 /10 /octobre /2012 14:51

carnet-de-partid.jpg-          Dragă tovarăşe, salutăm iniţiativa Dumneavoastră de a integra rîndurile progresiste ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice! Este o mare responsabilitate şi o nouă etapă în viaţa fiecărui cetăţean sovietic. Dar este o responsabilitate şi pentru noi. Trebuie să înţelegeţi, Andrei Ivanovici, că Partidul acordă o importanţă deosebită şi o mare atenţie fiecărui candidat. Partidul, tovarăşe, este un lucru foarte serios. De aceea, procedura este următoarea: din moment ce depuneţi cererea de aderare, noi vom contacta colegii noştri de la Komsomol, din rîndurile căruia faceţi parte, cu care vom discuta despre activităţile Dumneavoastră în Organizaţia Tineretului Leninist. De asemenea, doi dintre camarazii noştri cu o vechime mai mare şi reputaţie ireproşabilă din Partid vor fi împuterniciţi să preia şefia asupra Dumneavoastră în calitate de candidat. Timp de un an de zile, cît durează perioada probatorie, ei vor discuta şi vor urmări dacă candidatura Dumneavoastră este una de încredere. După acest an de zile celula noastră de partid se va reuni şi vom discuta cererea Dumneavoastră. Desigur, recomandările pe care le-om primi de la Komsomol şi, în mod special, a tutorilor vor fi determinante pentru decizia comisiei.

 

-          Clar... Şi cine vor fi tutorii mei?

 

-          Doi tovarăşi de la noi de la uzină. Din rîndul proletarilor. Tovarăşii V.K. si I.P. Aveţi o anchetă bună, sînteţi fiu de comunist, veteran de război. Nu cred că vor fi dificultăţi.

 

-          Am înţeles... Dacă îmi permiteţi, căci, după cum spuneaţi şi Dumneavoastră, este un pas foarte important în viaţa mea, aş avea nevoie de cîteva zile de reflecţie.

 

-          Desigur, desigur... Iată, tovarăşe un exemplar de cerere şi o anchetă. Luaţi-le şi reveniţi cu ele completate cînd doriţi. Nu vă grăbim, desigur. Chestiile astea nu se fac în pripă.

 

Andrei Vovc a ieşit din cabinetul Secretarului Organizaţiei locale de Partid pentru a nu-i mai călca pragul niciodată.

 

 

 

Mai tîrziu, pe cînd începeam şi eu a pricepe cîte ceva, îl întrebam pe tata de ce nu a devenit comunist. Voiam să înţeleg de ce nu a făcut o „carieră strălucită”, de ce a rămas simplu inginer şi mai mult decît şef al biroului tehnologic la uzină nu „s-a ridicat”, deşi absolvise Politehnica cu diplomă „roşie”. Era doar deja prin 75, mari probleme cu conştiinţa nu putea avea, anii cînd Partidul ucidea şi deporta trecuseră... Era şi el un cetăţean sovietic de rînd, fără activităţi „anticomuniste” sau veleităţi de disidenţă exagerate... În afară de faptul că ascultam în Moskvich-ul portocaliu radioul românesc în drum spre bunei (acasă, la cămin, nu era voie), nu avea nimeni ce să-i reproşeze... Erau oportunităţi evidente pe care le rata din această cauză. Numai acei 10 ani de trai în cămin pînă ni s-a repartizat un apartament (noroc de perestroïkă: a facut scandal la sindicate şi l-a obţinut), alţii vreo 15 ani de rînd pînă ni s-a instalat un telefon, cît fac...

 

Atunci mi-a povestit tata această poveste.

 

-          Cum? Cum puteam eu, inginer cu 5 ani de politehnică, cu diplomă „roşie”, să accept ca doi beţivani (că doar îi cunoştea toată lumea, dar nu putea să le facă nimic din cauza Partidului), care au facut doar un ПТУ vreo 6-9 luni acolo, aduşi de naiba ştie de pe unde la uzină, să decidă dacă merit eu sau nu ceva? Imposibil!

Partager cet article

15 octobre 2012 1 15 /10 /octobre /2012 17:17

Dacă e să întrebăm un orăşean ce apreciază el mai mult în rarele momente pe care le petrece la „ţară”, inevitabil (printre alte plăceri bucolice şi culinare) va fi invocată şi ... liniştea!

 

Cîtă nedreptate!Munch Strigatul

Ma voi face aici avocatul ţîrîiecilor zeloşi ce-şi strigă vara-n şir dreptul la bucăţica lor de noapte toridă; cîinilor vigilenţi la orice mişcare şi suflare potenţial ostilă ogrăzii lor; cucoşilor metronomi în grija cărora ţăranul lasă numărătoarea miezurilor de noapte şi a zorilor de ziuă; vacilor ce reclamă uitucilor tributul sfinţeniei lor; broaştelor ce-şi orăcăiesc dreptul la proliferare; motanilor în eterna lor luptă pentru a ne avea pe teritoriile lor! 

Şi noi?

Din tot vacarmul ăsta cotidian orăşănesc - cu reuniuni şi rapoarte; cu actualităţi ce-şi revendică întîietatea şocului cognitiv; cu declaraţii, comentarii şi contra-comentarii; cu (de)zbateri publice permanente; cu atacuri şi contra-atacuri învelite într-o aciditate verbală greu de digerat - transpiră o linişte terifiantă de cavou...

Vă rog, la următoarea emisiune să chemaţi un broscoi în studio să facă ceva zgomot!

Un OAK care ar aduce şi ceva sens!

 

Imagine: Edvard Munch, „Strigătul”

 

Partager cet article

12 octobre 2012 5 12 /10 /octobre /2012 14:03

Eu ştiu ce face acum Aureliu Busuioc !

Busuioc_D-ale_vanatorii.JPGE plecat la o baltă care, aşa cred eu, seamănă leit cu delta Dunării contemplînd „junglele de arini şi salcii, păpuriş şi stuf, …. covorul împletit din muri şi zmeuriş şi sute de melifere” ori împinge lotca cu ghionderul  prin hăţişurile de stufăriş:

trestiile singuratice se dădeau cătinel la o parte  cu o mică plecăciune, lipanul îşi chema frunzele în afund, lăsînd la suprafaţă doar florile de un alb imaculat, şi mai frumoase parcă oglindite în albastrul lucios al apei; din cînd în cînd, cu valul în cap, vreun crap somnoros se ferea domol din calea îmbarcaţiunii… Totul ca o sută, ca o mie de ani în urma în după-amiezile de august toride şi leneşe…”

Sînt convins că s-au făcut mari prieteni cu tata, pescar pătimaş, bun de gură şi el, deşi cam zgîrcit la vorbă, şi savurează împreună un vin de zaibar sau ţuică fiartă, iar puşca şi undiţele lor fac rădăcini şi încolţesc, şi înfloresc alături, ascultîndu-i...

Tată, ştii undiţa aia din bambus, adunată din acele trei vergi (una era la noi demult, alta am adus-o eu de la băieţii din sat şi a treia, vîrful, ai găsit-o de pe undeva de la colegi) pentru care ai meşterit la uzină nişte capete de metal ce se îmbrăcau perfect una în alta şi care, astfel puse la un loc, făceau o „vargă” de vreo 5 metri, uşurică, numai bună de prins crapi? Ţii minte cum ne-o disputam şi ne rînduiam la prins anume cu ea, celuilalt revenindu-i prăjina de salcîm, mai grea şi mai scurtă? Stă şi astăzi desfăcută în garaj, aşa cum ai legat-o atunci...

Aici la noi nu încolţeşte mare lucru...

Ştii ce-am să te rog? Să-mi ţii şi mie un locuşor, o pîrtie bine pregătită cu un ochi de apă printre papură. Şi vedeţi acolo, să vă mai rămînă şi din ţuică şi zaibar, să-mi mai clătesc dorul cînd ajung.

Eram exact la pagina 75 cînd am aflat că Aureliu Busuioc a plecat la vînătoare... Lectura acestei cărţi (D’ale vânători: întâmplări vânătoreşti şi nu numai, 2005, Prut Internaţional) a căpătat o altă conotaţie.  

 

O dedicaţie mai veche pentru tata, AICI.

Partager cet article

9 octobre 2012 2 09 /10 /octobre /2012 23:56

“Celulele de partid se comportau în mod adecvat…”


« E bine ştiut faptul că dorinţele cinovnicilor corespund întocmai şi întotdeauna cu dorinţele şefilor. Ca prin farmec s-au găsit imediat miniştri şi adjuncţi, şefi de direcţii şi academicieni, savanţi şi oameni de ştiinţămai mărunţi care s-au declarat peste noapte olandezi sută la sută, unii chiar cu depăşire de procente… »

A. Busuioc “D’ale vînătorii. Întîmplări vînătoreşti şi nu numai”, 2005

 

Peste cîteva zile se va bate capacul. Mai bine zis ultimul cui, care mai lăsa o speranţă ca „pacientul” să sară zglobiu din coşciug.


În cîteva zile va începe Congresul V al diasporei. Daca poate nu ştiaţi, fiecare dintre D-stră, stimaţi emigraţi, aţi delegat pe cineva la acest înalt for.


seppuku.jpgReprezentanţii Congresului sînt pe cale de a anihila probabil ceea ce a constituit de la 2009 încoace principala speranţă a multor dintre noi: diaspora şi toate simbolurile asociate ei.


Primiii care au încercat să utilizeze şi să canalizeze diaspora (cel puţin să-i ştirbească din imagine, dar propria lipsă de credibilitate nu le-a permis acest lucru) au fost PCRM-iştii. Anume ei sînt acei care au iniţiat Congeresele bi-anuale ale diasporei şi aşa-numitul Consiliu coordonator al diasporei (CCD). Desigur, s-au găsit şi delegaţi, şi „reprezentanţi”, şi toate atributele necesare, conformîndu-se liniei partidului de atunci şi respectînd toate canoanele congreselor (Cine altul decît PCRM ştie să le organizeze mai bine?).


PCRM-iştii însă au căzut (în mare parte datorită votului din exterior), au dispărut la fel undeva şi „reprezentanţii” de altă dată. Au venit AIE-urile şi... au perpetuat tradiţia Congreselor, dar şi a CCD-ului.


Deciziile respective sînt cît se poate de raţionale din punctul de vedere al unui partid politic, indiferent de ce culoare şi orientare nu ar fi el. E destul să ne amintim de defilarea tuturor star-urilor AIE de atunci la tribunele Congresului IV – veneau alegerile!


Am certa convingere că Guvernul, în absolut, nu are nevoie de CCD. Mai bine zis, îi doare-n cot de există el sau nu. Unicul său avantaj este o relativă linişte mediatică. Vreţi CCD? Pozhaluista! Guvernul are nevoie de competenţe şi mijloace. Executivul (în fiece ţară) este forma de guvernare în continuă căutare de conţinut (de unde rezultăeternele discuţii despre „tehnocraţi”). Executivul jonglează cu noţiuni operatorii bine definite în timp.


Partidele însă au o stringentă nevoie de un mecanism de control pentru exerciţiul puterii şi perpetuarea ei indefinit în timp. (Guvernul este şi el, pînă la urmă, o emanare a partidelor, şi aici vectorii obiectivelor se intersectează). Ele, partidele, sînt pline de conţinut (ideologic, în primul rînd) şi încearcă să suprapună o formă corespunzatoare lor la toate componentele societăţii pentru a transvaza peste tot acest conţinut.


În cazul în care partidul de guvernămînt nu reuşeşte să controleze un fenomen societal important, se pot întîmpla două lucruri:


-                  - Eliminarea fenomenului non-controlat (ceea ce făcea destul de des PCRM-ul)

-             - Negocierea şi modificarea conţinutului ideologic al partidului (ceea ce se întîmplă într-o societate normală şi ce a început să se facă şi la noi. Ex: influenţa şi independenţa relativă a presei).


Din fericire, primul scenariu (eliminarea) nu mai este posibil (de fapt, nu a fost posibil nici pentru PCRM în cazul diasporei, căci emigraţii nu erau... acasă, la cheremul lor). Ramîn deci celelalte douăposibilităţi: controlul ori negocierea.


Este ştiut că negocierile sînt un lucru anevoios. Mult mai uşor e săcontrolezi, costurile oricum fiind incomparabil de mici vs. negocierea cu un partener de temut.


În cazul nostru „partenerul de temut” ar fi putut fi diaspora (totuşi tocmai 20-25 % din electorat sînt în afara ţării). Dar numai în cazul cînd însăşi diaspora, prin cei mai activi reprezentanţi ai săi, ar fi dorit să rămînă o forţă. Pe de o parte, AIE nu pare a fi dorită să faciliteze diasporei accesul la veritabila putere, căci codul electoral de astăzi limitează în continuare substanţial participarea masivă a emigraţilor la alegeri (şi nu prea se văd / aud mari mişcări în acest domeniu. Mai mult chiar: actualul Preşedinte al CEC este acelaşi care era acuzat de unii lideri ai AIE de iregularităţi masive în 2009). Pe de altă parte, noii „reprezentanţi” ai diasporei acceptă cu o facilitate dezarmantă formele de control, cerute cu insistenţă de AIE în schimbul dialogului.


Mecanismele au rămas exact aceleaşi ca pe timpul PCRM-iştilor: Congrese şi CCD. S-au schimbat doar personajele.

Sînt mai mult decît convins că, oricît de mult nu ar insista asupra „ameliorării formelor” delegaţii şi organizatorii Congresului, ele nu vor avea nicio incidenţă asupra vieţii emigraţilor. Apa trece pietrele rămîn. Deciziile executivului (cît face doar proiectul vinietelor, spre exemplu) vor fi luate, în condiţiile actuale, în funcţie de alte considerente şi nu de interesele celor 64.000 mii de alegători nesemnificativi (şi acesta este, probabil, scorul maxim pe care poate să-l înregistreze diaspora în configuraţia de azi). Şi, la fel cum nu a avut un mare control asupra diasporei CCD-ul comuniştilor, nu-l va avea nici acesta de acum. Vocile alarmiste care strigă astăzi la cer cum că, cică se doreşte un control asupra diaposrei sînt exagerate. Să fim serioşi: vor fi controlaţi doar acei care şi-o doresc şi-şi vor băga capul în ştreang.


În schimb, şi anume acest fapt îmi pare mult mai grav, diaspora va pierde enorm de mult în credibilitate acasă, în Republica Moldova. Dacă pînă acum era văzută ca o veritabilă forţămotrică, capabilă să influenţeze ideologiile şi programele partidelor (transcrise ulterior în deciziile Executivului), prin acceptarea de către unii exponenţi ai diasporei a formelor de control propuse de AIE (şi să nu uitam, prin materializarea lor în costuri directe suportate de alegători, fie ei autohtoni, fie europeni), vor zdruncina rău această imagine.


Ruptura este deja pe cale să se producă!


Partidele, forma organizaţională perfectă pentru a accesa şi a se menţine la putere, cristalizată timp de sute de ani de evoluţie, sînt pe cale să distrugă diaspora. Şi diaspora nu ştie (iar unii nici nu vor) încă să reziste ispitei.

Pînă la urmă, partidele AIE adoptă exact aceleaşi forme ca şi PCRM-ul (doar conţinutul ideologic diferă) ori oricare alt partid din oricare altă ţară într-un mod absolut natural şi raţional. Ce s-a întîmplat post-PCRM o ştim. Ce se va întimpla post-AIE?


„Diaspora” în forma ei actuală e pe moarte. Din păcate (pentru diasporă, să fiu înţeles corect), AIE-ul este (încă) destul de credibil şi deci mult mai nociv asociaţiilor din emigraţie decît PCRM-ul de odinioară.


Aşteptăm un alt ciclu electoral cu alţi „reprezentanţi” sau, vorba ţiganului, „îl spălăm pe-acesta”?


Congresul (nu) va decide.

 

P.S.: Într-un articol precedent propuneam un mod de funcţionare şi colaborare viabil cu Executivul. Vezi aici conţinutul. 

Partager cet article

6 octobre 2012 6 06 /10 /octobre /2012 01:50

cantecul-marii-oleg-serebrian-x300.pngAnii 40 ramîn în continuare un mare “tabu” la noi în Basarabia. Între mistificari, idealizări şi diabolizări, am cam pierdut firul realităţii, căci continuitatea generaţională a dispărut în urgiile mai recente ale istoriei…

 

Sunt, din păcate, puţine romane care ar avea capacitatea să ne plonjeze în acea epocă într-un mod senzorial ce ar respira autenticitate altfel decît prin intermediul cifrelor şi rapoartelor seci sau prin prisma isteriilor ideologice… Pentru mine astfel de romane au fost « Întoarcerea Huliganului » de Norman Manea, « Rusoaica » de Gib Mihăescu, „Ora 25” de Virgil Gheorghiu şi, iată, de cîteva zile, «Cîntecul Mării » de Oleg Serebrian. Chiar dacă n-aş încumeta să le pun un semn de echivalenţă, « Cîntecul Mării » este o mostră autentică (chiar enerva(n)tă pe alocuri din cauza multitudinii detaliilor şi referinţelor istorice) a Cernăuţului românesc, pierdut pentru totdeuna…


Dar mai este şi un jurnal al agoniei unei lumi ce s-a lăsat murită prin propria ignoranţă, superficialitate şi aroganţă.  


Mai puţin voalată (deşi poate fi doar o chestie de gradualitate banală a intenţionalitătii), această întrebare dureroasa am mai găsit-o şi la Александр Солженицын în « В круге первом » materializată în chinurile coacerii rebeliunii lui Герасимович şi cristalizată în profetica şi programatica – «я не ловец человеков !», şi la Victor Klemperer în autobiograficul « LTI - Lingua Tertii Imperii », într-o formă, de această dată, cît se poate de directă.

 

Deşi nu cred că autorul „Cîntecului Mării” a pus accentele anume în acest fel, întrebarea respectivă, formulată cît se poate de prozaic: « Cum de s-a întîmplat ce s-a întîmplat?» (à la Герцен), nu m-a părăsit pe întreaga durată a lecturii. Şi, într-un mod cu totul neaşteptat (în primul rînd, pentru autorul romanului, cred) şi probabil injust (din p.d.v. al clişeului general), personajul Martei Skawronski a focalizat şi absorbit această culpă ingrată...


Raţiunea îmi spune că nu am dreptate. Dar oare a existat ceva raţional în secolul XX?


Şi cine se face responsabil de ce se întîmplă astăzi?

Partager cet article

3 octobre 2012 3 03 /10 /octobre /2012 17:56
Executive summary :bacon boucher
Statisticile naţionale au înregistrat
o creştere substanţială
a numărului de paracopitate.*
Victorie!
 
*Scăderea drastică a numărului de vaci, porci, capre şi oi a fost compensată din plin printr-un transfer masif inter-specific caracterizat, axat în mod special pe o optimizare continuă a categoriei non-productive „om” şi o migraţie importantă a specimenilor de tip homo sapiens spre clasa „paracopitate”, aceasta din urmă constituind factorul-cheie de succes în implementarea şi accelerarea reformelor economice, dar şi condiţia indispensabilă pentru a asigura o creştere a indicatorilor economici continuă şi durabilă.
 
Imagine: Francis Bacon "Macelarul"

Partager cet article

26 septembre 2012 3 26 /09 /septembre /2012 15:42

Se urzeşte ceva…

 

Fermentări zbuciumateArcimboldo_Automne.jpg

În beciuri obscure,

Incompatibile cu viaţa

Din cauza oxigenului  furios

Pentru că şi-a pierdut perechea.

 

Păzea!

 

Răbdările s-au copt

Şi rup ramuri!

Şi rup pomi!

Şi rup livezi,

Odinioară în flori!

 

Şi cad fructe răz-răbdate,

Şi crapă,

Şi sar seminţe

Din poame şi struguri

De fragă, de busuioacă, de cadîrcă,

De cabernet, de pinot, chardonnay...

Şi de Steinbeck...

 

Păzea!

 

Energie in – energie out:

 

Incandescenţa timpului trecut

Condensează acum

Într-un fel de ţuică

Ce atacă spirite etilice...

 

Va răbufni?

Ori îşi va îneca mînia

În sîngele godacilor inocenţi,

Impasibili,

nă li se ia

Slana lor de-o palmă,

Sacrificaţi la hramul şi cheremul

Peţitorilor de patimi?

 

Atîtea jertfe întru revenirea

Echilibrului alb şi rece!

 

 

(Vezi aici o tomnatică din 2011)

 

Imagine: Giuseppe Arcimboldo, "Toamna"

Partager cet article

17 septembre 2012 1 17 /09 /septembre /2012 15:55

Şi dacă săgeţile

pe care le trimiţiSt-Sebastien.JPG

Nu vor fi livrate

la timp?

Şi dacă acel, pielea căruia

            o credeai ciuruită,

Te va strînge în braţe

            şi te va pupa pe buze?

Ce-ai să faci atunci?

Vei omorî poştaşul?...

Imagine: Thierry Doukhan "Autoportrait en Saint Sébastien"

Partager cet article

14 septembre 2012 5 14 /09 /septembre /2012 17:19
De la 2009 au trecut mai mult de trei ani deja.  Deşi premise pentru mari schimbări nu au existat nici atunci (trebuie s-o recunoaştem) şi nu există nici astăzi, amploarea evenimentelor din 2009 şi – o spun fără riscul de a devia spre patetic – victimile aduse pe altarul re-împărţirii (a cîta oară) sferelor de influenţă au alimentat totuşi speranţele multor dacă nu la o ameliorare simţitoare, atunci, cel puţin, la o schimbare în atitudini, în direcţii de dezvoltare, în orientarea geo-politică, etc. etc. 
Ceea ce se întîmplă în ţărişoara noastră mică e greu de descifrat. Nu este neapărat rău acest lucru. Acum cîţiva ani totul era clar şi limpede. Astazi evenimentele se derulează isteric ca într-un caleidoscop din acelea uitate undeva în copilărie. În aceste ape tulburii numeroşi sînt şi pescarii ce încearcă (şi mulţi chiar reuşesc) să mai prindă cîte ceva. Unii spun că-i catastrofă, alţii – că-i o evoluţie normală, alţii – caută  vinovaţii, alţii – eroii...
E un joc continuu de-a comunicarea (Vreţi în horă? Why not? E atît de simplu!) şi e nevoie de o dexteritate şi consecutivitate intelectuală deosebită pentru a înţelege ce e grîu şi ce-i neghină... Foarte nostim acest joc: are şi laturi pozitive – poţi alege ochelarii prin care percepi realitatea. E destul să alegi ce priveşti/asculţi/citeşti... Mai rău este că ne alegem pe final doar cu ochelari... pentru unii roz, pentru alţii... negri, roşii, albaştri, verzi.
Istericalele ţării Moldova continuă: avem o colecţie de ochelari ce ar concura cu cea a lui Elton John, viaţa î nsă continuă... Doi morţi, trei răniţi şi iarăşi muzică! Euro-lizion... Nu degeaba are succes la noi...
Există totuşi un indicator care, indiferent de ce spune televizorul sau analistul, este un barometru mult mai evocator – fluxul migrator.
Şi dacă ar fi să facem o tipologie a emigrărilor (atît de ingrată) ar trebui să recunoaştem că au existat mai multe valuri. Cu o mică precizare: nici unul din aceste valuri nu a încetat, ci tot s-a adăugat celor precedente...
Primul val migrator a început încă de prin 1998-99. Sînt acei care au plecat (legal sau nu) prin străini în căutarea unui loc de muncă, cel mai des în speranţa de a reveni peste un an-doi cu ceva bani... Şi, cel mai des, această speranţă s-a epuizat odată cu trecerea timpului.
Al doilea val a început încă şi mai înainte – este fluxul de studenţi pe care Moldova îi exportă în fiecare an... Din ce în ce mai mulţi... Astăzi nu mai este flux, ci fluviu. Mare, frumos, tînăr...
Şi dacă despre aceste două categorii de emigraţi se poate spune că sînt o năpastă pentru Moldova şi, foarte des, drame individuale, al treilea val, mai nou, este unul îmbucurător: părinţii stabiliţi în străinătate de mai mulţi ani au început a-şi aduce copiii! Indiferent de ce cred pseudo-moraliştii neamului care, iată, bat alarma că cică ţara şi-ar pierde viitorul, copilul trebuie să crească alături de părinţi, oriunde ar fi ei! Şi dacă ţara” nu are nevoie de părinţi, cu ce drept ar dispune de soarta copiilor lor?
Am fost însă confruntat  î n acest an şi cu un nou tip/val de emigraţie – părinţi care încearcă să-şi trimită copiii la studii în străinătate încă înainte de facultate. Pentru liceu. Pentru a nu plăti preţul (nu neapărat exprimat în unităţi monetare) unui sistem educaţional în Moldova.
Vă întreb, stimaţi vînzători de ochelari şi optimizatori de viaţă: ce lucruri groaznice se întîmplă acasă? Cît de dezesperat poate fi un părinte ca să-şi trimită copilul de acasă?
Şi pe final: vă recomand un film (fiindcă tot nu citeşte multă lume cărţi) de Radu Mihăileanu. « Va, vis et deviens » se cheamă. Revelator.
 
 

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher