« Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă »
Totuşi cît rău poate face o interpretare seacă şi, îmi asum pe deplin afirmaţia, tîmpită a unui text absolut sublim, considerat şi mit fondator de unii (încă o categorizare absolutistă cu iz de sentinţă capitală: suntem ciobeni şi punctum!), precum este „Mioriţa”.
Mai ţineţi minte fraza aia din manualele pentru pici: „Motivul transhumanţei în balada Mioriţa”?... Acest cuvînt, „transhumanţă”, atît de neutru şi inofensiv (ce-i drept, e unul doct, căci nu prea auzi ţăranul zicînd: „eu transhum(ez) oile” ori „ mă ocup cu transhumanţa”), nu mai este folosit astăzi decît în contexte ironice (auto)devastatoare. Nu, „Mioriţa” nu este o poveste bucolică şi transhumanţa are exact aceeaşi atribuţie la balada respectivă ca şi ţesutul, răluitul sau muruitul...
Or fi Australienii şi Neo-Zelandezii renumiţi prin oieritul lor (pînă şi în dormitorul meu stă întinsă o minunată blană din patru piei de oi ce au păscut cîndva iarbă pe păşunile celeilalte emisferi terestre), dar nu prea le merge faima şi, mai ales, nu se consideră ei înşişi „ciobeni”, dar – vai! – chiar în acest moment ar trebui să-mi dau peste degetele cu care culeg acest text pentru peiorativul pe care l-am asociat unei nobile şi străvechi îndeletniciri, exemplificare în real time, dacă mai sunt înca nevoie de dovezi materiale şi irefutabile, a răului despre care vorbeam.
Dar, fiţi pe pace, nici povestea dată nu va fi despre transhumanţă sau oierit... Deşi... Vă voi relata, încercînd să scotocesc prin cămeruţile pline de praf ale memoriei mele, o anecdotă mai veche şi vă voi lăsa să decideţi care este „motivul principal” şi „tema” ei... Ca la şcoală!
xxxxxxxxxxxxxx
Cîndva demult, nici nu mai ştiu exact cînd anume, dar cu siguranţă înainte de a împlini eu trei anişori, virstă la care părinţii în sfîrşit şi-au permis să ma ia la oraş, îmi trăiam şi eu copilăria la bunei, în satul Nicoreni, mahalaua Tindireuca, a ’nşpea gospodărie pe partea dreaptă cum vii de la şleahul care uneşte şi astăzi, cred, Rîşcanii cu Drochia (of, dacă va mai fi să ajung pe acolo, risc să-mi vărs toate lacrimile de dor şi să mă usuc ca frunza cireşului din poarta bunilor).
Buneii mei, fiind pensionaţi şi destul de vîrstnici deja, nu ţineau pe atunci decît nişte găini şi cîte un porc-doi (cum să nu ai porc de tăiat de hram şi de Crăciun?!). Mai creştea bunul şi cîte doi bouţi pe an, pe care îi cumpăra mici şi îi „dădea la carne” cînd ajungeau de 500 de kg sau mai mult, dar pe care eu practic nu-i vedeam, căci erau ţinuţi şi crescuţi pe deal (foarte curînd după aceea a trebuit să renunţe la acest business, căci a început haiducia tranziţiei, de prin 83-84 încă, şi au început a dispărea animelele de pe păşuni...).
Toate astea ca să vă spun că tătuca oi nu ţinea. Ţinuse cîndva, căci avea ocol cu iesle cu tot, anume pentru oi, dar oi nu mai ţinea. În schimb ţineau alţii! În mahală erau destui gospodari cu oi. Pe atunci, satele noastre încă nu erau pustiite, iar omenii ţineau şi vaci (numai în Tindireuca erau două rînduri de cirezi), şi oi, şi porci (despre care am scris deja). De felurite orătănii nezburătoare nici nu mai pomenesc... Doar cai nu ţineau, căci, din motive lesne de înţeles pentru acei versaţi în teoria marxismului leninist şi economia planificată, puterea sovietica nu accepta ca ţăranul să ţină cal...
Oieritul era deci o îndeletnicire cît se poate de obişnuită în satul Nicoreni, iar această îndeletnicire presupune şi anumite cutume comunitare. Vara oile erau date la stînă, dar numai începînd cu o anumită dată. Pînă atunci şi după, pe perioada cît nu era zăpadă, oile se dădeau la cîrd, precum vacile, şi ţăranii le păşteau cu rîndul.
Desigur, dimineaţa eu încă dormeam şi nu puteam să văd cum pleacă turma. Spre seară însă... Ah, cît de mult aşteptam turma de oi! Cirezile de vaci le priveam de după gard cu frică: erau mari şi fioroase, cu coarne ascuţite, şi dacă mai vedeai cîte una boncălăind sau din alea care „caută buhai” şi care săreau în spatele suratelor rumegătoare, spaima era gata pe loc, vacile prin conduita lor nepoliticoasă confirmînd spusele şi avertizările bunicii: „Cată, să nu ieşi în drum cînd trec vacile să nu te-mpungă!”. Nu ştiu cum se făcea, dar turma de oi intra în sat întotdeuna ultima, după ce treceau bovinele monstruoase.
De îndată ce trecea a doua cireadă, deschideam imediat poarta şi le aşteptam! Apăreau imediat în capătul drumului, le vedeam de departe: apărea mai întîi o oaie-leader, grăbită nevoie mare să ajungă la ieslele pline cu alintări ovine: porţia de seară. Urmau apoi cîteva altele, în grup de 10-15, veneau dupe ele şi celelalte, mai compact, mînate direct de păstori. Eram puţin mai răsărit decît oiţele blînde şi cuminţi care mergeau frumuşel pe drum şi, aoleu, dar ce drăgălaşi îmi păreau mieluţii primavara devreme!
Misterul cel mare, dar totodată şi marea nedreptate era minunea care se întîmpla pe măsura ce turma avansa pe drum: oile se alegeau singure! Uite-aşa: ne-fugărite şi ne-mînate de nimeni, oile intrau cîte patru, cîte cinci ori şase, ori cîte avea gospodarul, în ogrăzile care le aşteptau cu porţile deschise. Sin-gu-re-le!
Acest lucru mă fascina într-atît de mult, încît deschideam şi eu poarta vraişte şi tot aşteptam să intre şi la noi cîteva oiţe cu un mieluţ-doi cu tot. Dar nu intra niciuna... Oile, paricopitate inteligente, ponegrite şi calomniate degeaba, nu intrau decît în ogrăzile stăpînilor şi nu greşeau niciodata. Răzvrătitul de copil care eram eu nu putea şi nu dorea s-o înţeleagă, dar şi mai puţin s-o accepte. Seară de seară deschideam poarta şi tot aşteptam. Mai şi bodogăneam ca o moară stricată pe deasupra, căci aşa face un copil setos de vorbă, tot arătîndu-i bunicăi ba o oaie, ba alta, ba un mieluţ... „Mămucă, iată ăsta acuş o să intre la noi!”; „Mămucă, da poate ăsta?”; „Mămucă, mămucă, poate cirlănaşul ăsta?”; „Mămucă, de ce la toată lumea intră, da’ la noi nu? Măcar una, măcar una micuţă-micuţă...”. Degeaba... Turma de oi îşi continua drumul înspre inima satului tot subţiindu-se, iar mie mi se scurgeau ochii in urma lor... Sărmanii mei bunei dădeau dovadă de o inventivitate şi creativitate excepţională pentru a ogoi un sufleţel suferind de copil după fiecare defilare a oilor pe drumul satului...
Ce s-o fi petrecut în tărtăcuţa mea nu mai ştiu, dar într-o seară, după zile şi zile de decepţionări şi înşelări mişeleşti din partea neamului ovin, am decis să trec la acţiuni concrete şi energice. Ca de obicei, am deschis poarta, dar de această dată nu am mai aşteptat lîngă ea, cu un fir de iarbă verde în mîina întinsă pentru a le ademeni, ci am ieşit drept în mijlocul drumului tot încercînd să mîn oile în ogradă. Dar oare poţi convinge o oaie? Eu nu am reuşit, iar să le impun un cod de conduită încă nu puteam din cauza lipsei de autoritate suficientă în materie de kilograme şi centimetri. Oile-leaderi au reuşit să mă ocolească în cîteva salturi şi şi-au continuat calea... celelalte au făcut cam tot aşa, necătînd la sprinturile mele şi la încercările zădarnice de a le pune pe calea cea dreaptă (din punctul meu de vedere). Urma însă şi grosul turmei! Cu toată bunăvoinţa paracopitatelor, dar mai spre ciobeni ele avansau destul de compact, ocupînd mai toată lăţimea drumului, şi era practic imposibil să mă mai ocolească... riscam să fiu dat jos şi călcat în picioare de nişte oi... în sensul cel mai direct.
„Aracan de mine!”, a strigat mămuca şi mi-a sărit chiar atunci în ajutor, tocmai la ţanc, înălţîndu-mă deasupra capetelor şi spinărilor miţoase şi croindu-şi drum spre ograda salvatoare. Tocmai venea şi tătuca alertat de chemarea anunciatoare de catastrofă, dacă nu planetară, atunci cel puţin generaţională, dar nu apucase decît deznodămîntul în stil de happy end, chiar dacă pe atunci nimeni nici nu bănuia de existenţa Hollywood-ului în satul Nicoreni.
Mămuca Anica mă ţinea strîns în braţe, căci încă nu-i trecuse spaima, tătuca Ştefan se scărpina gînditor după pălărie pe la ceafă, iar eu stăteam bosumflat, smiorcăind, mai mult de obidă că nu mi-a reuşit nici de această dată planul, decît de frică.
- Măi Ştefane, măi... Trebuie să facem ceva cu nepotu’ ista al nostru...
- Apuuu, da... numaidecît că trebu’..., a fost sentinţa bunelului şi am intrat cu toţii în ogradă să ne căutam de treabă. Fiecare cu ale lui.
xxxxxxxxxxxxxx
În dimineaţa duminicii care a urmat, la ora cînd mă trezeam şi eu din somnul adînc copilăresc, bunelul nu mai era acasă. Ceea ce era oarecum straniu şi nu am întîrziat s-o întreb pe bunică-mea unde-i tătuca. „O să vină el, puţin mai tîrziu, nu-ţi fă griji”, mi-a răspuns şmechereşte mămuca Anica. N-am mai putut să scot nimic din ea...
Pe la o amiază însă (imaginea şi acum îmi stă in faţa ochilor) tătuca Ştefan intra pe poartă mînînd din urmă ... TREI OIŢE! Pe care le aducea (a făcut drumul înapoi pe jos!) tocmai de la iarmaroc de la Rîşcani! Aş putea oare să vă descriu bucuria care am avut-o?! Inutil să vă mai spun că toată ziua m-am învîrtit pe lîngă şi în ocolul oilor, tot rupînd şi aducînd iarbă la oi, cîte-un firicel-două (deh, cît putea rupe şi duce un copil)...
Uite-aşa s-au (ori „i-am”) făcut pe buneii mei cu oi!
Acele trei oi s-au prefăcut peste un an-doi în şase şi tot şase-şapte au rămas pînă la sfîrşit, pînă în toamna anului 1988, cînd am fost nevoiţi să le vindem unui gospodar de treabă de la care am cerut şi obţinut promisiunea (eu, un copil de 11 ani) că va avea grijă de ele şi nu le va obijdui ... Voi sfîrşi şi eu povestea mea aici, dragă cititorule, dar nu înainte de a-ţi spune că oile buneilor au fost întotdeauna animalele mele preferate din toate pe care le aveau şi se pare că şi eu eram „bipedul” lor preferat, din moment ce mă recunoşteau de la distanţă şi veneau singure la mine (mai ales una brumărie, Miţa! Dar asta este o altă poveste pe care am să v-o povestesc în curînd, dacă veţi fi cuminţi) cînd mergeam cu tătuca Ştefan la stînă pentru a le tunde, ori după lapte, ori aşa, pur şi simplu, cînd îl rugam pe bunu să le facem cîte o vizită.
Ah, da, era să uit: cum credeţi, care este „tema” şi „motivul principal” al acestei poveşti?
Imagine: Ludovic Bassarab, "Cioban cu turma de oi"
Scriu aceste rînduri la un miez de noapte, din pură plăcere, fără vreo constrîngere de oricare fel, după ce m-am hîrjonit cu puiul meu de fată timp de două ore (ah, atît de puţin!...) şi care doarme acum în camera de alaturi, fosăind dulce în pătucul ei, după ce i-am povestit ritualica "poveste cu cocoşul" (aleas "Punguţa cu doi bani")... 
capitaliştilor ruşi. Nu ar trebui să ne preocupe prea mult acest „detaliu”, dar, ţinînd cont de natura relaţiilor de afaceri în Rusia, reese că tot ea, Rusia, controlează de facto şi calitatea vinurilor produse în Moldova. „Ce otravă îmbuteliem azi, barin? şi precizaţi, vă rugăm, adresa exactă unde să expediem partida”...
Dragă Enrique,
Acum cîteva luni, atunci cînd s-a aşezat pacea şi liniştea peste încălecata (căci îi ducem în cîrcă, fraţilor!) ţară a Moldovei, îmi exprimam neliniştea referitor la constituirea noului Guvern (