Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
16 octobre 2013 3 16 /10 /octobre /2013 00:30

Notă de lectură a romanului "Biblidioteca" de Mihail Vakulovski

 

biblidioteca-copie-1.jpgScriu aceste rînduri la un miez de noapte, din pură plăcere, fără vreo constrîngere de oricare fel, după ce m-am hîrjonit cu puiul meu de fată timp de două ore (ah, atît de puţin!...) şi care doarme acum în camera de alaturi, fosăind dulce în pătucul ei, după ce i-am povestit ritualica "poveste cu cocoşul" (aleas "Punguţa cu doi bani")...

 

Între timp am mai răspuns la e-mail-uri, am mai schimbat cîteva replici pe reţele de socializare... deh, micile plăceri ale vieţii... micile plăceri (unele, bineînţeles) prin care mă şi cunoaşteţi...

 

Există însă şi latura sumbră a realităţii, partea invizibilă: "biblidioteca"!

 

Fiecare cu "idiOteca" lui. Fericiţi acei care pot suprapune aceste două realităţi cît de cît! Nefericiţi şi săraci cu duhul acei care o fac în totalitate!

 

O dorim sau nu, dar fiecare din noi este confruntat cu Măria-Sa, Instituţia.

 

Fiecare instituţie cu legile ei, cu multitudinea relaţiilor şi conecţiunilor care ajung, pînă la urmă, s-o definească, să-i delimiteze adevăratele frontiere şi capacitatea intrinsecă de oprimare a indivizilor care o constituie.

 

Uneori lucrurile nu stau chiar rău de tot. Alteori, însă, instituţia expulzeaza elementul patogen şi recalcitrant care-i perturbă funcţionarea lineară. Şi atunci, undeva pe fundal, neapărat apare proiectat spectrul kafkian, rînjind aidoma unui Gwynplaine...

 

Totul nu-i decît o chestie de medie. Totul e funcţie de nivelul mediocrităţii. Acel Δ între masa critică şi individ. Mai e şi nivelul de sacrificiu acceptat de individ pentru a goma aceste diferenţe... Fericit acel cu Δ mică, căci a lui este împărăţia instituţiei! Ceilalţi suportă alienarea continuă a propriului "eu" ori trec la categoria "rebut"...

 

Undeva există probabil şi "biblioteci"... Ori "ideAteci" cu o medie mai puţin mediocră... Undeva la sigur există!

 

Că doar n-or fi toţi idioţi?!

Partager cet article
10 octobre 2013 4 10 /10 /octobre /2013 13:28
    

 
A început cu
Singur în faţa dragostei: aş minţi dacă aş spune că am rămas fascinat de acest roman. Dar am fost, fără a exagera, şocat de curajul acestui text. Nici astăzi, cred, nu am scăpat de întrebarea (aceeaşi care m-a regăsit şi în timpul lecturii Zborului frînt, apropo) „Cum de a fost publicat acest roman ATUNCI ?!”. Şi corolarul ei trist: „Cum de, avînd un astfel de roman publicat, prezent în biblioteci, accesibil publicului larg, ne regăsim astăzi în realitatea care ne macină, în căutare de răspunsuri demult aduse?”...
Spune-mi Gioni: cartea care l-a scos pe romancierul A. Busuioc (ţinînd cont doar de ierarhia subiectiva (im)perfectă a cititorului care sunt) din rîndul scriitorilor celebri prin renume. După lectura acestui text l-am plasat pe Aureliu Busuioc în categoria „Marilor”. Doar un „Mare” putea reuşi formidabila anamneză a fabricării monştrilor, dar şi o cheie pentru înţelegerea realităţii. Iar înţelegerea este primul pas necesar pentru a depăşi ura sterilă şi (auto)distrugătoare omniprezentă.
Hronicul Găinarilor: începînd cu acest roman începe şi adevărata poveste de dragoste pentru textele lui Busuioc. Plăcerea imensă, intelectuală şi estetică, pe care am avut-o pe durata lecturii acestui „letopiseţ” a fost absolută. Dragostea este iraţională. Şi eu iubesc această carte!
D’ale vînătorii: aici am cunoscut şi îndrăgit Omul. Acel care scrie cu dragoste şi evlavie religioasă despre natură, prieteni, oamenii pe care îi întîlneşte nu poate fi decît un OM BUN. Cum a fost şi tata... (am scris aici despre această carte)
Şi a fost noapte...: cartea regretelor. Premonitorie. Carte din care m-am ales cu o stare crescîndă a sentimentului de urgenţă. A unui pericol iminent. Cum ai privi nisipul curgîndu-ţi printre degete fără a putea strînge pumnul. Şi rămîi cu palma întinsă... Cerşind timpului înca cîteva pagini, fraze, cuvinte... Simţind că punctul final este ineluctabil... (am scris aici despre această carte)
În căutarea pierderii de timp : cum ar fi să discuţi cu un om drag. Pe care l-ai îndrăgit atît de mult, încît îi dai dreptate chiar şi atunci cînd nu eşti de acord cu el. Şi apoi, cu oamenii dragi petreci nopţi de-a rîndul polemizînd şi rotungind chiţibuşuri şi detalii, căci esenţialul este împărtăşit demult. De la prima carte. (am scris aici depsre această carte)
Lătrînd la lună : No, cu Grăsanul suntem prieteni demult. Într-atît de intimi, încit ştiu pînă şi ce-i gîndeşte cîinele. Îi cunosc tabieturile, gusturile, obişnuinţele, viciile, supărările, doleanţele... Tot ce face un OM!(am scris aici despre această carte)
xxxxxxxxx
Nu l-am cunoscut pe Aureliu Busuioc. Nici El nu m-a cunoscut. Nici nu l-am văzut vreodată. Nici El nu m-a văzut. Dar este un OM pe care l-am îndrăgit. Prin scierile Lui. Şi texte noi nu vor mai fi... Mai am cîteva datorii faţă de bunul meu amic şi o iau de la început...
 
Partager cet article
3 octobre 2013 4 03 /10 /octobre /2013 02:28

un-american-la-chisinau

Vitrige timpuri mai trăim ! Vremuri de manele şi de шансон. O realitate dis/contorsionată, în care francezul ar vedea o rădăcină semantică pînă şi în prefixe, dar el ar face un troc, conformat tradiţiilor noastre, schimbînd „s”-ul pe un „x”, pentru a ne indica, politicos cum este de felul său, că e răs-sucită de zece ori, la care noi, purtaţi de zelul nostru pro-european, am mai adăuga încă doi de „x”, făcînd astfel legătura naturală – dixxx & con – cu alternativa prefixială...


De cealaltă parte a Prut-i-con-ului se supară ruşii (ca de obicei, aş spune) pe cît de ПРО-europeni suntem şi mai adaugă cîteva răsuciri, asmuţînd „Vlazii” asupra-ne, pe care însă noi îi primim mărinimos chiar în propria garsonieră, şi aşa destul de strîmtă, fără a ne pune multe întrebari, pentru ca să ne alegem cu şuturi în fund şi pumni în bot drept recompensă.


Sucite timpuri şi dezrădăcinate (o mahmureală continuă...) pe care le trăim mai mult încercînd să scăpăm de zile cu zile şi cu mintea teafără decît acumulîndu-le „bobiţă cu bobiţă” pentru a face „rochiţă”. Încercăm, dar ieşim iarăşi şi iarăşi cu mutra sîngerîndă şi goi-puşcă, iar de minte ar trebui să-l întrebăm pe „cîinele lui Dominte”, referinţă mult mai fiabilă în ziua de azi (poate de aia şi sunt persecutaţi bieţii maidanezi?).


Жизнь надо прожить так, чтобы не было мучительно больно за бесцельно прожитые годы”, zicea acela (pînă şi numele îi este „ascuţit”) care călea oţel şi făcea cuie din oameni („Гвозди бы делать из этих людей”! şi puţin îi păsa de mai rămînea cineva în viaţă, căci nu prea e nevoie pe piaţă de cuie grăitoare...). Dar cum boala să ajungi la acea negaţie din viitor, „чтобы не было”, dacă zilele ne sunt toate un sizific „мучительно больно”?!


Şi în toată nebunia asta ne pomenim cu un „Martin” la uşă pentru care spinii înghiţiţi de noi nu sunt decît o aventură (dar atît de umană!) tot fălălăind şi înşirînd în urma-i dolari şi ispite meschine, pe care noi, în întunericul nostru strîmt, le luăm drept speranţe şi ieşiri către lumină... Martin, pe care tot noi va trebui, pînă la urmă, să-l scoatem din ghearele lui Vlad, fără a şti încă care va fi preţul acestei operaţiuni commando.


Şi am avea noi nevoie de un Martin, dar din acei cu „ I have a dream!”, si nici un Vlad parcă nu ne-ar strica, dar din acei cu ţepele...


Avem, însă, ce avem... лже-Martin, лже-Vlad... Şi doar Dumitru rămîne franc şi Crud în nume şi în scriere.

 

 

 

Mic descifrator de text:

din rusă : шансон = gen de „muzică” în vogă în tot spaţiul fostei URSS, preponderent pe tematica lumii interlope şi a închisorilor.

 

din franceză : dix = zece / con = (s.m.) organ genital feminin (vulgar) sau (adj.) imbecil, idiot, tîmp (familiar)

din rusă : ПРО - Противоракетная оборона = scut anti-rachete.

din rusă : „Жизнь надо прожить так, чтобы не было мучительно больно за бесцельно прожитые годы” = citat din romanul „Cum s-a călit oţelul” (1932) de Nikolaï Ostrovski (1904—1936) : literalmente: „Trebuie să-ţi trăieşti viaţa în aşa fel încît să nu te doară chinuitor din cauza anilor pierduţi fără ţel” (traducere proprie aproximativă, dar necesară aici anume în această formă)

din rusă: острый = ascuţit (aluzie la numele romancierului sovietic)

din rusă: „Гвозди б делать из этих людей” = „De s-ar face cuie din aceşti oameni”, vers din poemul lui Nikolaï Tikhonov (1896 — 1979) „Баллада о гвоздях” („Baladă despre cuie”) (1922). Cu un rînd mai sus, în acelaşi poem citim „Приказ исполнен. Спасенных нет” = „Ordinul este executat. Supravieţuitori nu-s”

din engleză: „I have a dream!” = „Am un vis!”: titlul celebrului discurs (1963) al lui Martin Luther King

din rusă: лже = fals: trimitere la Лжедмитрий („Falsul Dumitru”), ţar rus (1605-1606) care a uzurpat identitatea feciorului lui Ioan cel Groaznic pentru a ajunge la tron.

Partager cet article
1 octobre 2013 2 01 /10 /octobre /2013 00:40

Nu sunt poet cuirassiers_francais_meissonier.jpg

Şi nu pretind

La această nobilă

Poreclă

Chiar dacă mă apucă

Uneori

Vorba

Pe dinainte

Şi-mi scapă(ră)

Degetele

Pe taste.

 

Ţoc-ţoc ! ţoc-ţoc ! ţoc-ţoc !

Cad semnele

Ca din pod

Şi-mi gîdilă

Buricele degetelor

Ca un regiment de

Cavalerie grea

De cuirasaţi                                                             "Cuirasaţi francezi", Ernest Meissonier

Uneori

Ca un iureş

De husari învăpăiaţi                                                

Alteori

Despicînd

Oraşul taciturn.

 

Toate sunt bune

Din moment ce

Ies scîntei

De sub copitele

Cailor înfocaţi…

 

Şi eu

General nemilos

Aplecat

Deasupra hărţilor

Îmi trimit

Regimentele

La moarte si(n)gură

Săbii fîlfîind

Contra

Abrams

T-90

Leclerc

Merkava

Leopard

Sau ce mai au ei acolo…

 

Nu, nu sunt poet…

Căci e-atîta sete

De scîntei

Şi de sînge

Pe cîmpuri de luptă

Încît nu mai e loc

Pentru poezie.

Partager cet article
29 septembre 2013 7 29 /09 /septembre /2013 01:11

« Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă »
 

 

Totuşi cît rău poate face o interpretare seacă şi, îmi asum pe deplin afirmaţia, tîmpită a unui text absolut sublim, considerat şi mit fondator de unii (încă o categorizare absolutistă cu iz de sentinţă capitală: suntem ciobeni şi punctum!), precum este „Mioriţa”.


Mai ţineţi minte fraza aia din manualele pentru pici: „Motivul transhumanţei în balada Mioriţa”?... Acest cuvînt, „transhumanţă”, atît de neutru şi inofensiv (ce-i drept, e unul doct, căci nu prea auzi ţăranul zicînd: „eu transhum(ez) oile” ori „ mă ocup cu transhumanţa”), nu mai este folosit astăzi decît în contexte ironice (auto)devastatoare. Nu, „Mioriţa” nu este o poveste bucolică şi transhumanţa are exact aceeaşi atribuţie la balada respectivă ca şi ţesutul, răluitul sau muruitul...


Or fi Australienii şi Neo-Zelandezii renumiţi prin oieritul lor (pînă şi în dormitorul meu stă întinsă o minunată blană din patru piei de oi ce au păscut cîndva iarbă pe păşunile celeilalte emisferi terestre), dar nu prea le merge faima şi, mai ales, nu se consideră ei înşişi „ciobeni”, dar – vai! – chiar în acest moment ar trebui să-mi dau peste degetele cu care culeg acest text pentru peiorativul pe care l-am asociat unei nobile şi străvechi îndeletniciri, exemplificare în real time, dacă mai sunt înca nevoie de dovezi materiale şi irefutabile, a răului despre care vorbeam.


Dar, fiţi pe pace, nici povestea dată nu va fi despre transhumanţă sau oierit... Deşi... Vă voi relata, încercînd să scotocesc prin cămeruţile pline de praf ale memoriei mele, o anecdotă mai veche şi vă voi lăsa să decideţi care este „motivul principal” şi „tema” ei... Ca la şcoală!


xxxxxxxxxxxxxx

Ludovic Bassarab - Cioban cu turma de oi

Cîndva demult, nici nu mai ştiu exact cînd anume, dar cu siguranţă înainte de a împlini eu trei anişori, virstă la care părinţii în sfîrşit şi-au permis să ma ia la oraş, îmi trăiam şi eu copilăria la bunei, în satul Nicoreni, mahalaua Tindireuca, a ’nşpea gospodărie pe partea dreaptă cum vii de la şleahul care uneşte şi astăzi, cred, Rîşcanii cu Drochia (of, dacă va mai fi să ajung pe acolo, risc să-mi vărs toate lacrimile de dor şi să mă usuc ca frunza cireşului din poarta bunilor).


Buneii mei, fiind pensionaţi şi destul de vîrstnici deja, nu ţineau pe atunci decît nişte găini şi cîte un porc-doi (cum să nu ai porc de tăiat de hram şi de Crăciun?!). Mai creştea bunul şi cîte doi bouţi pe an, pe care îi cumpăra mici şi îi „dădea la carne” cînd ajungeau de 500 de kg sau mai mult, dar pe care eu practic nu-i vedeam, căci erau ţinuţi şi crescuţi pe deal (foarte curînd după aceea a trebuit să renunţe la acest business, căci a început haiducia tranziţiei, de prin 83-84 încă, şi au început a dispărea animelele de pe păşuni...).


Toate astea ca să vă spun că tătuca oi nu ţinea. Ţinuse cîndva, căci avea ocol cu iesle cu tot, anume pentru oi, dar oi nu mai ţinea. În schimb ţineau alţii! În mahală erau destui gospodari cu oi. Pe atunci, satele noastre încă nu erau pustiite, iar omenii ţineau şi vaci (numai în Tindireuca erau două rînduri de cirezi), şi oi, şi porci (despre care am scris deja). De felurite orătănii nezburătoare nici nu mai pomenesc... Doar cai nu ţineau, căci, din motive lesne de înţeles pentru acei versaţi în teoria marxismului leninist şi economia planificată, puterea sovietica nu accepta ca ţăranul să ţină cal...


Oieritul era deci o îndeletnicire cît se poate de obişnuită în satul Nicoreni, iar această îndeletnicire presupune şi anumite cutume comunitare. Vara oile erau date la stînă, dar numai începînd cu o anumită dată. Pînă atunci şi după, pe perioada cît nu era zăpadă, oile se dădeau la cîrd, precum vacile, şi ţăranii le păşteau cu rîndul.


Desigur, dimineaţa eu încă dormeam şi nu puteam să văd cum pleacă turma. Spre seară însă... Ah, cît de mult aşteptam turma de oi! Cirezile de vaci le priveam de după gard cu frică: erau mari şi fioroase, cu coarne ascuţite, şi dacă mai vedeai cîte una boncălăind sau din alea care „caută buhai” şi care săreau în spatele suratelor rumegătoare, spaima era gata pe loc, vacile prin conduita lor nepoliticoasă confirmînd spusele şi avertizările bunicii: „Cată, să nu ieşi în drum cînd trec vacile să nu te-mpungă!”. Nu ştiu cum se făcea, dar turma de oi intra în sat întotdeuna ultima, după ce treceau bovinele monstruoase.


De îndată ce trecea a doua cireadă, deschideam imediat poarta şi le aşteptam! Apăreau imediat în capătul drumului, le vedeam de departe: apărea mai întîi o oaie-leader, grăbită nevoie mare să ajungă la ieslele pline cu alintări ovine: porţia de seară. Urmau apoi cîteva altele, în grup de 10-15, veneau dupe ele şi celelalte, mai compact, mînate direct de păstori. Eram puţin mai răsărit decît oiţele blînde şi cuminţi care mergeau frumuşel pe drum şi, aoleu, dar ce drăgălaşi îmi păreau mieluţii primavara devreme!


Misterul cel mare, dar totodată şi marea nedreptate era minunea care se întîmpla pe măsura ce turma avansa pe drum: oile se alegeau singure! Uite-aşa: ne-fugărite şi ne-mînate de nimeni, oile intrau cîte patru, cîte cinci ori şase, ori cîte avea gospodarul, în ogrăzile care le aşteptau cu porţile deschise. Sin-gu-re-le!


Acest lucru mă fascina într-atît de mult, încît deschideam şi eu poarta vraişte şi tot aşteptam să intre şi la noi cîteva oiţe cu un mieluţ-doi cu tot. Dar nu intra niciuna... Oile, paricopitate inteligente, ponegrite şi calomniate degeaba, nu intrau decît în ogrăzile stăpînilor şi nu greşeau niciodata. Răzvrătitul de copil care eram eu nu putea şi nu dorea s-o înţeleagă, dar şi mai puţin s-o accepte. Seară de seară deschideam poarta şi tot aşteptam. Mai şi bodogăneam ca o moară stricată pe deasupra, căci aşa face un copil setos de vorbă, tot arătîndu-i bunicăi ba o oaie, ba alta, ba un mieluţ... „Mămucă, iată ăsta acuş o să intre la noi!”; „Mămucă, da poate ăsta?”; „Mămucă, mămucă, poate cirlănaşul ăsta?”; „Mămucă, de ce la toată lumea intră, da’ la noi nu? Măcar una, măcar una micuţă-micuţă...”. Degeaba... Turma de oi îşi continua drumul înspre inima satului tot subţiindu-se, iar mie mi se scurgeau ochii in urma lor... Sărmanii mei bunei dădeau dovadă de o inventivitate şi creativitate excepţională pentru a ogoi un sufleţel suferind de copil după fiecare defilare a oilor pe drumul satului...


Ce s-o fi petrecut în tărtăcuţa mea nu mai ştiu, dar într-o seară, după zile şi zile de decepţionări şi înşelări mişeleşti din partea neamului ovin, am decis să trec la acţiuni concrete şi energice. Ca de obicei, am deschis poarta, dar de această dată nu am mai aşteptat lîngă ea, cu un fir de iarbă verde în mîina întinsă pentru a le ademeni, ci am ieşit drept în mijlocul drumului tot încercînd să mîn oile în ogradă. Dar oare poţi convinge o oaie? Eu nu am reuşit, iar să le impun un cod de conduită încă nu puteam din cauza lipsei de autoritate suficientă în materie de kilograme şi centimetri. Oile-leaderi au reuşit să mă ocolească în cîteva salturi şi şi-au continuat calea... celelalte au făcut cam tot aşa, necătînd la sprinturile mele şi la încercările zădarnice de a le pune pe calea cea dreaptă (din punctul meu de vedere). Urma însă şi grosul turmei! Cu toată bunăvoinţa paracopitatelor, dar mai spre ciobeni ele avansau destul de compact, ocupînd mai toată lăţimea drumului, şi era practic imposibil să mă mai ocolească... riscam să fiu dat jos şi călcat în picioare de nişte oi... în sensul cel mai direct.


„Aracan de mine!”, a strigat mămuca şi mi-a sărit chiar atunci în ajutor, tocmai la ţanc, înălţîndu-mă deasupra capetelor şi spinărilor miţoase şi croindu-şi drum spre ograda salvatoare. Tocmai venea şi tătuca alertat de chemarea anunciatoare de catastrofă, dacă nu planetară, atunci cel puţin generaţională, dar nu apucase decît deznodămîntul în stil de happy end, chiar dacă pe atunci nimeni nici nu bănuia de existenţa Hollywood-ului în satul Nicoreni.


Mămuca Anica mă ţinea strîns în braţe, căci încă nu-i trecuse spaima, tătuca Ştefan se scărpina gînditor după pălărie pe la ceafă, iar eu stăteam bosumflat, smiorcăind, mai mult de obidă că nu mi-a reuşit nici de această dată planul, decît de frică.


-                Măi Ştefane, măi... Trebuie să facem ceva cu nepotu’ ista al nostru...

-               Apuuu, da... numaidecît că trebu’..., a fost sentinţa bunelului şi am intrat cu toţii în ogradă să ne căutam de treabă. Fiecare cu ale lui.


xxxxxxxxxxxxxx


În dimineaţa duminicii care a urmat, la ora cînd mă trezeam şi eu din somnul adînc copilăresc, bunelul nu mai era acasă. Ceea ce era oarecum straniu şi nu am întîrziat s-o întreb pe bunică-mea unde-i tătuca. „O să vină el, puţin mai tîrziu, nu-ţi fă griji”, mi-a răspuns şmechereşte mămuca Anica. N-am mai putut să scot nimic din ea...


Pe la o amiază însă (imaginea şi acum îmi stă in faţa ochilor) tătuca Ştefan intra pe poartă mînînd din urmă ... TREI OIŢE! Pe care le aducea (a făcut drumul înapoi pe jos!) tocmai de la iarmaroc de la Rîşcani! Aş putea oare să vă descriu bucuria care am avut-o?! Inutil să vă mai spun că toată ziua m-am învîrtit pe lîngă şi în ocolul oilor, tot rupînd şi aducînd iarbă la oi, cîte-un firicel-două (deh, cît putea rupe şi duce un copil)...


Uite-aşa s-au (ori „i-am”) făcut pe buneii mei cu oi!


Acele trei oi s-au prefăcut peste un an-doi în şase şi tot şase-şapte au rămas pînă la sfîrşit, pînă în toamna anului 1988, cînd am fost nevoiţi să le vindem unui gospodar de treabă de la care am cerut şi obţinut promisiunea (eu, un copil de 11 ani) că va avea grijă de ele şi nu le va obijdui ... Voi sfîrşi şi eu povestea mea aici, dragă cititorule, dar nu înainte de a-ţi spune că oile buneilor au fost întotdeauna animalele mele preferate din toate pe care le aveau şi se pare că şi eu eram „bipedul” lor preferat, din moment ce mă recunoşteau de la distanţă şi veneau singure la mine (mai ales una brumărie, Miţa! Dar asta este o altă poveste pe care am să v-o povestesc în curînd, dacă veţi fi cuminţi) cînd mergeam cu tătuca Ştefan la stînă pentru a le tunde, ori după lapte, ori aşa, pur şi simplu, cînd îl rugam pe bunu să le facem cîte o vizită.

 

Ah, da, era să uit: cum credeţi, care este „tema” şi „motivul principal” al acestei poveşti?

 

 

Imagine: Ludovic Bassarab, "Cioban cu turma de oi"

Partager cet article
20 septembre 2013 5 20 /09 /septembre /2013 01:57

А на душе от свежих газет пусто.
И от несвежих – невелика потеха

В. Шахрин (ЧайФ), « Никто не услышит (Ой-йо) »

 

1.        Apelaţiune de Origine (ne)Controlată :


În Franta un tip (socrul unei cunoştinţe, deci ştiu ce zic) a încasat o amendă de 700.000 euros + 2 ani de puşcărie pentru că a vîndut vin francez în care a amestecat « materie primă vinicolă » de import. AOC-ul mamei lui ! Din cîte am înţeles eu, dacă ar fi să facem un calcul al suprafeţei de viţă de vie în sens invers, pornind de la cantitatea vinului pe care-l vinde Moldova, ar ajunge probabil pentru un sfert din suprafaţa Rusiei… Poate ar trebui interzisă folosirea a însuşi numelui Moldova pe zoaie de tot felul ?


2.        Что подать, барин?


Gurile rele spun că întreprinderile producătoare de spirtoase aparţin în marea lor majoritateV like Victory capitaliştilor ruşi. Nu ar trebui să ne preocupe prea mult acest „detaliu”, dar, ţinînd cont de natura relaţiilor de afaceri în Rusia, reese că tot ea, Rusia, controlează de facto şi calitatea vinurilor produse în Moldova. „Ce otravă îmbuteliem azi, barin? şi precizaţi, vă rugăm, adresa exactă unde să expediem partida”...


3.        Măsuratoarea lor şi măsurile noastre


Ceea ce nu înţeleg eu este ce caută Lazăr ori alţi oficiali în Rusia şi ce încearcă să negocieze. Dacă tot zicem că dorim în UE, nu avem decît să calcăm standardele noastre de calitate pe cele ale europenilor. Atît. Şi fac referinţă la controlori, la certificate, etc., etc. Vrea o firmă să vîndă în Rusia (cică e piaţă mare, bla-bla-bla, tra-ta-ta...)? Nu are decît să facă eforturi să-şi certifice produsul la Onişcenko. Pe bani şi resurse proprii, nu publici.


4.        „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”


Strigat-a Lăpuşneanul, dar nu mult după aceea îşi dădea duhul, otrăvit (cu vin?). Să zicem că Europa deschide larg uşile, ferestrele, hogeagurile şi alte orificii şi acceptă să le ducem vin. Mult vin. Şi ce să le ducem? Cabernet-Sauvignon? Pinot? Chardonnay? Cum sunt elaborate cele mai bune vinuri moldoveneşti? Aha: „conform celor mai înalte standarde europene” (în traducere: gust tipic de vin de Bordeaux)... Păi da, la ei în Europa vinuri din astea lipsesc cu siguranţă!


5.        Supravaloare pe valoare


Hai, nu-mi săriţi în cap chiar cu toţii şi chiar îndată: sunt şi la noi vinuri originale, din soiuri locale şi de o calitate destul de bună, excepţională uneori! Dar cît costă!!! Domnul Director de la Purcari are, cert, dreptate şi scrisoarea Dumnealui e vrăjmaş de patriotică şi belicoasă, dar, citindu-i adresarea, nu-mi ieşeau din cap acei 20 Euros pe care i-am dat pentru o sticlă de „Negru de Purcari”... Mamăăăă, ce vin găsesc eu la acest preţ la Paris! Dar dacă suntem patrioţi... Interesant: cîte sticle de vin vinde patriotismul? This is the question!


IN VINO VERITAS, dragii mei...

Partager cet article
19 septembre 2013 4 19 /09 /septembre /2013 01:49

Erotokritikon.gif

« La chair est triste, hélas ! et j’ai lu tous les livres.
Fuir ! là-bas fuir ! Je sens que des oiseaux sont ivres
D’être parmi l’écume inconnue et les cieux ! »

Stéphane Mallarmé, Brise marine (1914)

 

Dacă poţi afirma astăzi că « ai citit toate cărţile » (precum o fac cu regularitate, începînd cu Mallarmé şi terminînd, mai spre noi, în sens spaţial şi temporal, cu Em. Galaicu-Păun, exegeţi în ale scrisului) şi, pe deasupra, poţi exiba cu o oarecare mîndrie copiilor sau nepoţilor carnetul de note de la şcoală/liceu (presupuse excelente, bineînţeles) cu diplomele, menţiunile şi celelalte probe materiale (dar tot ce vei fi spus, iată : chiar şi aici, poate fi utilizat împotriva ta la judecata de apoi) ale reuşitei tale în materie de asimilare a sensurilor setate de alţii, dar ai reuşit printr-o formidabilă şi permanentă gimnastică cognitivă să eviţi anchilozarea spiritului tău în carapacea adevărurilor absolute, vei fi neapărat tentat de gîndul cel viclean: „Ah, literatura, ce vast deşert!”.

 

Cei mai temerari vor încerca chiar să „dea foc la cărţi” (©A. Vakulovski), sperînd probabil să profite, barem în acest mod, de kcaloriile ultime pe care sărmanele volume, încătuşate în tălmăciri desuete, mai pot să le emane...


Apocaliptice focuri bradburyene... Cărţile, inocente (nu şi inofensive, căci inofensive ele nu rămîn decît în manuale şi programe şcolare) prin însăşi esenţa lor, au nevoie astăzi de reabilitare!


Şi iată că ne vine un Făt-Frumos, fiul pixului, să ne distrugă cu paloşul penei „corola de minuni a lumii” (© L. Blaga), punîndu-ne faţă-n faţă cu goliciunea suavă a textelor. Şi ele devin din nou excitante, şi cuvintele devin uşoare, jucăuşe, şi ele pornesc un dans (tango, samba, costropăţ ori polkă) frenetic cu înţelesuri, (pseudo)realităţi sau chiar vise...


Şi dacă autorul & K°atît de insistent se dă cu post-moderniştii (încît îţi vine să nu-l mai crezi), ar fi judicios să definim experienţa noastră de cititor drept una post-lecturală, efectuată în trei etape:


1.    Citiţi toate cărţile,

2.    Citiţi „Erotokritikon”-ul,

3.    Salvaţi literatura de moartea plictisului!

Partager cet article
17 septembre 2013 2 17 /09 /septembre /2013 01:20

latrand-la-luna.JPGDragă Enrique,


Îţi scrie un anonim admirator de care habar nu ai, la fel cum nici eu nu am habar pe unde eşti acum şi dacă vei ajunge să-mi citeşti răvaşul vreodată. Ziceai că şoricarii sunt longevivi, dar cum n-ai da, s-a scurs ceva apă pe Nistru şi pe Elba din acel sombru şi trist 1996, an în care ai pus punct sfîşietorului tău jurnal…


Vei fi probabil neplăcut surprins, dar filele tale au ajuns pe mîna unor netrebnici editori (dacă nu ţi-o fi jucat Grăsanul o ultimă farsă) şi acum întreaga ţară poate să se delecteze neruşinat cu cetitul mărturisirilor tale. Dar fii pe pace, lectura nu face parte din ocupaţiile preferate prin părtile noastre şi o anumită discreţie îţi este încă garantată.


Dacă eşti cumva curios, pe la noi lucrurile nu prea s-au schimbat de cînd aţi plecat. Poate doar vulpoii au devenit mai scîrboşi şi mai obraznici, iar lupii mai colţoşi şi mai fioroşi... Crede-mă, dragă Enrique, nu-i uşor (iartă-mă dacă am atins cumva o rană încă sîngerîndă), căci lupii de azi rup în carne vie din dreapta şi din stinga şi nu se mai satură, iar neamul şoricarilor s-a cam rărit şi nu prea are cine le veni de hac...


Nici nu ştiu de ce îţi scriu acum... Poate din cauza lunii spre care ne îndreptăm privirile aşteptînd să ne miluiască zeii şoricarilor, căci ai noştri au plecat în vacanţă şi nu le mai pasă de noi.


Enrique, dragă, ce mai face Grăsanul? Să ştii că ne lipseşte enorm de mult şi el. Dacă e carecumva prin preajma ta, spune-i, rogu-te, că-i ducem dorul...


Iată: pun punct la acest mic răvaş. Dar cum nu ştiu care îţi este adresa, am să ies pe prag şi am să-l urlu la lună. Mai ştii, poate mă auzi de cealaltă parte?


Cu drag, un şoricar ratat.

Partager cet article
13 septembre 2013 5 13 /09 /septembre /2013 07:00

 

„„Molda, к ноге!”, răsună comanda unui om al ordinii, şi statalitatea patrupedă se grăbeşte să se execute.”, Emilian Galaicu-Păun, „Ţesut viu. 10 x 10.”

 

Iac’-amu să-mi dzici, iubite cetitoriu, aprigule iubitoriu de pace şi linişte, ţi-e bine ?

 

Iertată să-mi fie această ironică intrare în subiect, dar dacă ai, fidelul meu Sancho (nu te supăra că te numesc aşa, dar simt că mă năpădesc morile de vînt...), bunăvoinţa şi răbdarea să citeşti mai departe, vei fi nevoit s-o suporţi şi pe asta (pe lîngă alte digresiuni (dar, te asigur, nu şi agresiuni, după cum îţi este obişnuinţa), atavism scriptural de care nu ştiu dacă mă voi debarasa vreodată, deşi nici nu prea vreau să scap de el, la o adică).


voleur voleAcum cîteva luni, atunci cînd s-a aşezat pacea şi liniştea peste încălecata (căci îi ducem în cîrcă, fraţilor!) ţară a Moldovei, îmi exprimam neliniştea referitor la constituirea noului Guvern (vezi aici), ponderînd euforia şi zăngănitul de litanii ce răsuna din tot ce putea fi văzut şi auzit la acel moment. Am contra-zăngănit şi eu cum am putut (literalmente ! chiar de la ditamai Europa Liberă !), încercînd să pun o surdină pe goarnele ierihonice ce anunţau spargerea zidului de pe Prut şi revărsarea noastră iminentă direct în străzile Europei. Cu paşaport cu tot.


Ceva mai tîrziu, puneam şi eu un Punkt, aici, dar şi pe paginile online ale revistei cu acelaşi nume, calificînd Executivul drept „tenebru”...


Fraţilor, îmi fac cruce: nu a fost decît o figură de stil !!! ... Dar ei nu ştiu poezie...


Ah, ce bună şi frumoasă apare acum, la lumina nopţii, acea răzmeriţă constantă din Parlament şi Guvern... Dar iată că se întîmpla Huntergate şi acea escaladă a clounadei la toate nivelele puterii: bătaie curată de joc şi călcat în picioare de orice instituţie statală, fără a mai pomeni de bunul simţ. Şi noi am ajuns să-i implorăm: „Linişte, vrem linişte!!!”. Şi ei au zis: „Pozhaluista: all lights switched off!”. Un schizofrenic ar zice că totul nu a avut decît anume această finalitate...


Ah cît de mult îmi doresc ca textele mele neghioabe să nu rămînă decît nişte mostre ale unui paronoiac înnăscut incurabil şi să vină cineva să mi le arunce în faţă jubilator: „Vezi mă, Toma necredinciosule ce eşti, suflai şi tu la apă rece!”... Dar ne-a(m/u) ars din nou...


В тихом омуте черти водятся” zice o zicală rusă. Anume „черти”, ortografiat cu caractere chirilice şi nu altfel. Căci dacă nimereau BEM şi AIC pe mîna dracilor (sau devils, sau diables, etc., etc.) rămîneam totuşi cu iadul nostru (sau al lor, dar acel unde chipurile dorim să ajungem) cu o mică speranţă să ne scoată vreun ange(l) de acolo.


Căci de la Est salvatorii ni se înfăţişează în chip hidos de rogozini, kirili sau oniscen-coibili şi, zău, mutrele lor sperie pînă şi pruncii...


Poate să-şi tragă Leancă şi cîte zece bloguri pe zi în toate gazetele lumii, mai euro-integraţi nu ne vom face! Nu cu discursuri frumoase se face această integrare şi nici cu parafări de documente, oricît de înalt nu ar fi nivelul la care se semnează ele. Această chinuită integrare se face prin unificarea spaţiilor vitale, sociale, culturale, economice, informaţionale...


Urmaşii lui V. I. Ulianov o ştiu prea bine şi aplică à la lettre vechea, dar atît de eficienta reţetă: „Почта, телеграф, телефон”.


Activele „Moldova-Gaz”, în mare parte constituite din banii cetăţenilor (care, apropo, nu au primit nicio cotă valorică în schimbul miilor şi miilor de lei plătiţi pentru conectarea la „gaz”) au fost înghiţite de Gazprom în contul datoriilor...

 

RAO EES se joacă de-a electricitatea pe la noi...


Industria vinului (cică strategică) a trecut în mare parte la capitalişti ruşi... Şi dacă e să presupunem că toate aceste poveşti cu embargoul nu sunt decit o farsă: ţinînd cont de structura capitalului firmelor producătoare de vin, cine poate exclude un telefon în miez de noapte: „Dorogoi tovarishch, a nu-ka dobavi v sleduiushchuiu tvoiu partiiu vina nemnogo kisloty. A my proverim. Nu iА потом про этот случай раструбят по BBC”” ? Ridicol? Desigur!


De spaţiul mediatic nu mai pomenim... Dureros subiect.


Şi acum AIC şi BEM... Oare nu pentru asta să fi vrut ei la linişte şi la umbră?


Este o vorbă deocheată pe la noi: „de parcă ai băut gaz...”. apoi, chiar aşa şi este: noi bem, tot BEM gaz... pentru care tot noi mai şi plătim...


Pe final îţi propun, răbdătorule al meu cititor, un mic exerciţiu:


Quiz UE integraţional (practic toate punctele de mai jos depind în mare parte de R. Moldova, apropo):


1.             Unde ajunge un cetăţean al Moldovei mai uşor?

-                La Paris: +100 de puncte integraţionale

-                La Moscova: - 100 de puncte

-                La Bucureşti: +50 puncte


2.             Ce bere se bea în Moldova?

-                Belgiană: +100 de puncte

-                Franceză: +300

-                Germană: +50

-                Cehă: +50

-                Românească: +200

-                Moldovenească: 0

-                Ucraineană: - 100

-                Rusă: - 200


3.             La care sistem energetic (electricitate, gaz, petrol) suntem cuplaţi?

-                European/Românesc: +200 de puncte

-                Orientul Mijlociu: 0

-                CSI: - 200


4.             Care este ecartamentul căilor ferate?

-                European: +500 de puncte

-                Rus: - 500


5.             Care sunt standardele tehnice folosite în Moldova?

-                UE: +400 de puncte

-                GOST: - 700 de puncte

-                Alte: 0


6.             Unde costă să suni mai ieftin (Skype excluded)?

-                La Paris: +150 de puncte

-                La Moscova: - 150 de puncte


ETC. ETC. ... Aţi prins ideea Quizului? Atunci continuaţi singuri...

 

 

 

 

imagine: Amélia Toussaint "Le voleur volé"

Partager cet article
11 septembre 2013 3 11 /09 /septembre /2013 11:25

Pietrele, sărmanele,

Pîrjolite mii de ani

De soarele castelan,

Şi-au găsit astăzi liniştea

La umbra macaralelor

Şi betonului armat.

 

Şi-au găsit liniştea de veci

Căci pietrele, sărmanele,

Se mor fără soare…

 

La umbra barelor

Din sticlă şi beton

Oraşul pietrelor milenare

Se ofileşte de dorul omului.

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher