Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
7 février 2020 5 07 /02 /février /2020 17:11
Aşteptându-l pe Oscar

După acest week-end vom cunoaște care film, care realizatori și actori vor fi recompensați cu una din cele mai importante distincții cinematografice mondiale, Oscar. Că ne place, ori nu, nu mai contează. E la fel ca și cu premiul Nobel în literatură. Putem oricât de mult contesta, dar Nobel pentru moment încă e Nobel. 

Anul acesta am făcut ce nu am făcut niciodată până acum: de îndată ce au fost anunțate nominalizările, am făcut un check-up și am căutat să văd toate filmele din competiția pentru cel mai bun film al anului. Mi-am dat seama că nu aveam decât trei la activ... 

În cele ce urmează va prezint un clasament strict individual. Pentru ca luni să pot zice că ăia de la Oscar nu înțeleg nimic în cinema, la fel precum cei de la Nobel în literatură, de altfel!

JoJo Rabbit de Taika Waititi. E incontestabil filmul anului şi de departe! Dar despre JoJo Rabbit am scris deja şi nu mӑ voi repeta aici.

Parasite de Bong Joon Ho. Un film care m-a surprins și care a luat deja o recompensă prestigioasă anul acesta, Palme d’or la Cannes. Filmul începe ca un film din cele care atacă o problemă socială despre inegalități, despre șomeri și bogați. Recunosc că aici mai nu m-a pierdut în drum, căci pentru prima dată când am început să-l privesc (înainte de a fi nominalizat și de a-l băga în acest challenge quasi-sportiv) l-am abandonat după primul sfert de oră. Numai că pe măsură ce avansează filmul devine din ce în ce mai cinematografic, mai alegoric și mai metaforic. Acțiunea accelerează și iese totalmente din zona realității, reușind concomitent să focalizeze measajul cheie (cel puțin așa l-am perceput eu): o lume în care cei mici luptă pentru dreptul de a-i servi pe cei mari.

Joker de Todd Phillips. Din fericire, filmul este mult mai mult decât un film scris pentru titlul de cel mai bun actor pentru Joaquin Phoenix și cred că anume asta se va întâmpla. Dacă ar fi să-i găsim o frază - fir epic, am putea zice ceva de genul: „un film despre cum se fabrică un personaj negativ”. Este, deci, un film psihologic, în primul rând. Dar farmecul acestui film e în multitudinea de trame paralele și detalii, departe de orice mediu super-eroic (filmul de altfel nu are absolut nimic din acest univers, în afară de numele personajului și orașului), care-l fac un film de-a dreptul bun, candidat serios pentru Oscar!

Marriage Story de Noah Baumbach. Încă un film din categoria celor psihologice, dar care investighează relația unui cuplu, nu evoluția individuală. Dar, din nou, ca și în Joker, avem dovada că fără piper și sare adăugat „conflictul principal” rămâne searbăd. Marriage Story devine cu adevărat palpitant și extrem de acid atunci când cuplul, pe cale să divorțeze, face apel la avocați. Și nu putem trece cu vederea prestația actorilor: Adam Driver și Scarlett Johansson – magistrali! Pentru mine, Scarlett Johansson este fără îndoială demnă de Oscar anul acesta pentru titlul individual! Să reamintim că ea joacă și în Jojo!

Once Upon a Time... in Hollywood de Quentin Tarantino. Straniu film. Se privește bine, e făcut meseriaș, dar nu ai ce să spui despre el. Cea mai memorabilă scenă mi-a părut vizita personajului lui Brad Pitt în bârlogul grupului de hippie. Cam puțin. Dar nici nu rămâi cu regrete după ce-l privești.

1917 de Sam Mendes. Cel mai migălos film (dar și cel mai linear și politically correct) din competiție la nivel de realizare și un exemplar film despre război. Atenția pentru detaliu și prezentarea ororilor războiului, anume prin acumularea lor, mi-a adus aminte de „Underground” al lui Emir Kusturica. Un ideal film pentru Oscar. Un detaliu marcant: cântecul ostașului din scena de dinainte de atac. Cel mai bun din competiție! Altfel, ar merita şi un premiu pentru lucrul cameramanului.

Le Mans 66 de James Mangold. Un film pe care l-am privit cu o plӑcere copilӑreascӑ, la fel precum am privit „Cars” pe timpuri. Matt Damon şi Christian Bale – foarte buni. Atât. Bunӑ publicitate pentru Ford. Aşteptӑm o replicӑ de la Ferrari!

The Irishman de Martin Scorsese. O plӑcere sӑ-i vezi pe Robert De Niro şi Al Pacino jucând în filme! Poate nu chiar trei ore continuu. Zâmbeşti atunci când De Niro încearcӑ sӑ-l joace pe un tinerel, chiar dacӑ nu înţelegi ce vârstӑ o fi având „tânӑrul”... Bӑnuiesc cӑ şi lui Scorsese îi plac. Un film pentru albumul de familie al lui Scorseze, nu pentru Oscar

Little Women de Greta Gerwig. Un film fӑcut special pentru premiul celor mai bune costume. Imbatabil la aceastӑ categorie!

 

Și în calitate de bonus: Wayfaring Stranger din 1917!

Partager cet article

5 février 2020 3 05 /02 /février /2020 20:00
Consilierul. (II)

Consilierul (I)

În ultimii treizeci de ani și mai câțiva Irina Curechi (revenise la numele de fată plenipotenţial) a ajuns o ilustră politiciană, apărătoare a valorilor democratice, unionistă, pro-europeană și pro-occidentală. Devenise o veritabilă „pro” din toate punctele de vedere. Apucase și câteva legislaturi în Parlament, o scurtă perioadă fusese și Ministru, dar acum era în „opoziţie” și milita în continuare pentru consolidarea forțelor democratice și o pentru o nouă mentalitate.

Iar Mihail Zahovailov (periodic, în funcție de circumstanțe, devenea chiar și Mihai) s-a dat în business. Flerul (și nevasta, adevărat, care trebuia să rămână cu reputație intactă) nu i-a permis să se facă proprietar de afaceri sau acționar majoritar, dar în acest an, 2018, Mihail era, cum n-ai da, Director Executiv la o firmă de construcții cu reputație bună din Republica Moldova. De facto, el era Nr. 1 și decidea de absolut tot în companie și tot el încasa majoritatea beneficiilor din activitatea firmei, chiar dacă ele erau bine camuflate, de fisc în primul rând, dar și de orice altă formă de curiozitate indiscretă. Proprietarul oficial nu era altul decât fostul său politruk, om bătrân și demult retras din viața activă...

La o adică, nici Mihail Prohorovici nu mai era chiar așa de tânăr. Dar nici la ai săi 70 de ani nu renunța la activitate. Ce altceva ar putea face? Businessul îi era bine rodat, avea intrările sale peste tot, iar dacă avea nevoie să i se deschidă o nouă ușă, doamna Irina Curechi intervenea promt și se rezolva totul. Iar ce nu putea face soția o făcea feciorul, actualmente reprezentantul oficial al Moldovei la un înalt for european. Fiica, mezina, se căsătorise de recent cu un gradat american pe care l-a întâlnit la Bruxelles și locuia acum la Washington. Până la urmă viața a fost foarte și foarte blândă cu Mișka Zahovailov din stroïbat!

S-ar fi putut opri din activitate, dar elementar nu știa ce ar putea face altceva și nici nu era în firea lui Zahovailov să intervină prea voluntar în propriul destin. Nu se considera cel mai tare om de afaceri pe piață, dar afacerea îi era regulată și sigură. Ar fi putut „să crească”, dar nici aici nu simțea necesitatea. Cu atât mai mult că prefera să facă sau să controleze toate procesele singur, nu-i plăcea să delege cuiva chestii pe care le considera importante, iar o extindere a businessului ar fi dus neapărat la asta. În fond, Ivan Prohorovici a rămas același Mişka, cu capacități limitate intelectuale, incapabil să conceapă lucruri mari și complexe, dar cu un simț al contactului extraordinar și un fel de viclenie mojicească înnăscută, simțind instinctiv orice pericol și renunțând imediat, de îndată ce apărea cel mai mic risc, retrăgându-se în vizuina sa la cea mai mică alertă, aidoma unui țistar.

Prin oraș circula cu un șofer și cu un bodyguard, ei doi – în față, el – ocupând toată bancheta din spate a unui Land Rover nu chiar de ultimul model, permanent căutând ceva printre hârtiile ce-l înconjurau ori jonglând cu cele câteva telefoane mobile pentru a pasa sau răspunde la apeluri... Astăzi avea o întrevedere la Primărie, unde trebuia să depună un dosar pentru o autorizație de construcție a unui bloc de apartamente. În principiu, nu se întrevedea nicio problemă de ordin legal, căci Mihail Prohorovici nu comitea niciodată ilegalități (a se înțelege din alea mari de tot, iar dacă îl încurca vre-o normă ceva, se îngrijea, cu concursul Irinei Curechi, s-o modifice din timp ca să nu bată la ochi) și nu de asta îi era lui grijă. Mihail Prohorovici a înțeles demult că nu trebuia să alerge isteric cu bani grei și să vâneze iscăliturile celor mari. Totul trebuie să se întâmple de la sine și chiar așa și se întâmpla. În orice mașinărie birocratică, iar municipalitatea era probabil cea mai desăvârșită mașinărie de acest fel, contau cu adevărat piulițele și rotițele dințate care-i făceau dosarul să avanseze fără piedici de la o masă spre alta, și conform ritmului deloc draconic stabilit de Zahovailov, nu în funcție de mofturile funcționarilor sau a rândului dosarelor. Dar pentru asta mecanismele trebuiau unse regulat.

Sistemul lui Zahovailov funcționa ca ceasul elvețian pe care i l-a oferit feciorul de jubileu: el nu umbla niciodată cu bani pe la funcționari înalți, deci era curat ca lacrima din acest punct de vedere, și nu bătea niciodată pragul ștabilor prea importanți. Punctul său forte era cunoașterea perfectă a procedurilor și a oamenilor mici, care-i lucrau hârtiile. Dosarele sale niciodată nu erau reținute, și se regăseau, ca prin minune, întotdeauna primele la examinare. Aceste servicii necesitau răsplătite, cum altfel?, dar una e un otkat masiv de 10%, sau chiar și mai mare (care nici nu era sigur să fie acceptat, miturile urbane exagerau mult așa numită „corupție” a funcționarilor), și alta e un apartament la preț redus sau chiar dat direct pentru câteva dosare la rând... Erau desigur și puncte nevralgice mai sensibile: de exemplu, pentru ca dosarul să ajungă discutat în consiliul municipal și votat printre primele, fără risc de a fi lăsat pentru ședința următoare, secretarul (el alcătuia proiectul de „ordine de zi”) avea un tarif fix: un apartament. C-o fi blocul din 10 sau din 100 deapartamente. De aia și nu lucra Zahovailov cu chițibușuri mici. În sistemul pe care l-a pus pe roate „recompensele” erau considerate costuri fixe, nu variabile, ca la otkaturi. Cu cât mai mare proiectul, cu atât erau mai mici „costurile de suport”, așa le numea Mihail Prohorovici, raportate la volumul afacerilor.

Nu exista sistem mai perfect și mai sigur ca acel al lui Zahovailov! 0 cash, 0 persoane de rang înalt implicate care ar bate la ochi, 0 conecţiuni directe cu proiecte în desfășurare și o mulțime de oameni recunoscători unii altora! Evident că businessmanii concurenți încercau să-l copie, dar nu prea reușeau. În primul rând modelul lui Mihail Prohorovici se baza pe calitatea relațiilor personale. În al doilea, Zahovailov nu era hapsân și nu punea niciodată presiune pe sistem. Dacă și se putea spune despre cineva din acest business sălbatic al construcțiilor „Om să fii”, atunci acesta era Mihail Prohorovici. Între două posibiliatati echivalente de a „oferi servicii” businessului un funcționar întotdeauna îl prefera pe Zahovailov. Și astfel decurgeau lucrurile.

 

Consilierul (III)

Partager cet article

3 février 2020 1 03 /02 /février /2020 17:13
Imagine: pictura murala de Bansky, Douvres, 7 ianuarie 2019

Imagine: pictura murala de Bansky, Douvres, 7 ianuarie 2019

dragӑ Winston, am auzit cum ai trântit

uşa atunci când ai ieşit

afarӑ. a sӑrit tencuiala şi se lasӑ

praful peste noi,

astmatici. e greu sӑ fii

vecin cu case mari,

dragӑ Winston. nu cӑ m-aş plânge şi vreau sӑ te

asigur cӑ nu vei gӑsi în altӑ parte mai mult

respect pentru excentricitӑţile

vieţii tale private decât în aceste rânduri, dar

praful… bucӑţile de

tencuialӑ cӑzute din

turnul tӑu multisecular ne-au mai

strivit vo doi, dar cu

morţii noi suntem deprinşi deja: nu existӑ

înmormântӑri mai

frumoase ca la noi, Winston. am cizelat

arta trecerii în nefiinţӑ pânӑ la

carnavalesc! numai cӑ ӑştia

vii, câţi au mai

rӑmas, nu mai reuşesc sӑ şteargӑ

colbul care se aşterne peste

noi de fiecare datӑ când,

hârjonindu-vӑ, vӑ bateţi cu

pernele. ne sufocӑm, dragӑ Winston, şi dacӑ nu-ţi

cer prea mult, sӑ ne trimiţi compoziţia chimicӑ a

pulberii pe care-o inhalӑm: oare ce-o fi?

humӑ, microplastic, dust sau cenuşӑ

vulcanicӑ? sper sӑ nu-şi mai facӑ de cap

Eyjafjallajökull, cӑci tot noi ramânem

ţintuiţi la sol. trimiti-ne, dragӑ Winston, şi un

aspirator, cӑci nu mai dovedim cu cârpele...

umblӑm, dragӑ Winston, cu nişte

feţe care seamӑnӑ cu tabla de la

şcoalӑ, pe care elevul de servici a înşirat

creta cu zoaie în loc s-o şteargӑ…

Partager cet article

3 février 2020 1 03 /02 /février /2020 12:15
Photo: Cristi Niculescu (https://cristiniculescu.com/2018/03/25/gratii-la-fereastra/)

Photo: Cristi Niculescu (https://cristiniculescu.com/2018/03/25/gratii-la-fereastra/)

Sâmbătă, 25 ianuarie, în Republica Moldova a avut loc un eveniment de amploare la care au participat numeroși foști nomenclaturiști ai RSSM și ai RM (aceiași! din păcate, nu putem, nici barem astăzi, face distincție). Nu, nu mă refer aici la ceremonii sau comemorări ale Holocaustului, care au loc în jurul zilei oficiale de pe 27 ianuarie… Pe 25 ianuarie la Chișinău a fost o mare sărbătoare: 95 de ani de la crearea Comsomolului în Republica Moldova! Aș fi trecut cu vederea această blasfemie, dacă nu aș fi văzut cine a participat la eveniment. Mă rog, indivizi de alde Sapovalov, sau Lucinschi cu Voronin, e firesc să-i găsim printre participanți, dar... mesaje nostalgice relativ entuziaste au venit și de la alți „invitaţi de onoare” precum Braghiş sau Muravschi! Uite-așa o elită am avut și mai avem noi de-a lungul anilor... Mai aveți întrebări referitor la prezent?...

Că să înțelegeți în ce schizofrenie trăim: asta cum ar fi să fie sărbătorită o aniversare a Hitlerjugend undeva pe la Tel-Aviv. Ori iată alt prilej de a compara atitudini și realități: în Germania niște indivizi au comercializat o bere cu o simbolică foarte apropiată de cea nazistă. E deschis dosar penal! La noi?.. Sărbătorim Comsomolul! Ei, dar ce-s 10 % din populație (estimări doar pentru victimile foametei din 46-47...)? O nimica toată.

MAREA MICA UNIRE Pe 24 ianuarie s-au împlinit 161 de ani de la ceea ce poate fi considerat actul prin care a apărut România pe harta lumii: alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în calitate de domnitor în Muntenia și în Moldova concomitent! Basarabia era deja gubernie rusească pe atunci... O altă referință „la subiect”: în multe din sentințele pentru pedeapsă capitală sau deportare a basarabenilor bolșevicii marcau „cuzist” (abilă apelațiune, în cele mai bune tradiții bolșevice: vorbim de un domnitor, de aristocrație - burghezie, nu despre Unire), aparent o acuzație suficient de gravă pentru imperialiștii sovietici. Dar vedeți mai sus ce anume continuăm noi să sărbătorim sau să comemorăm...

CUZISTUL BĂSESCU Traian Băsescu a făcut o declaraţie plină de curaj şi viziune săptămâna trecută: „Unirea trebuie să rămână obiectivul nostru fundamental: reîntregirea ţării. Dacă privim la realităţile noi, după cel de-al Doilea Război Mondial trebuie să recunoaştem că singura ţară care nu a lichidat efectiv efectele Pactului Ribbentrop - Molotov suntem noi”. Orice nu s-ar spune, orice nu s-ar scrie despre el în România, dar Traian Băsescu rămâne ultimul mare om de stat al României! Și astfel va rămâne în istorie. La fel precum a rămas și A.I. Cuza, indiferent de câte s-au scris și povestit despre el la vremea lui (vom reaminti că a fost izgonit din țară). Nu sunt un fan Băsescu (nici pe aproape) și detest idolatrizarea politicienilor în general. Dar sunt nevoit să fac o constatare onestă.

RĂZBOIUL SIMBOLURILOR La capitolul simbolurilor, dodoniştii atacă masiv, semn că se tem de alte subiecte și că se simt în mare pericol. Înainte de a „trece în revistă” toate diversiunile din categoria „limbă - alfabet”, aș dori să adresez o întrebare celor de la ACUM și promotorilor „societăţii civile”: Vă place? Dar atunci când vă cățărați pe scenă alături de acești indivizi, când defilați cot la cot cu ei, vă plăcea?... Iată și realitatea de azi: Academia română a făcut săptămâna trecută o declarație oficială supărată referitor la „limba moldovenească” a lui Dodon. Dacă nu ar exista riscul să ofensez cumva moldovenii de cealaltă parte a Prutului, aș propune să acceptăm oficial sintagma „limba maldavneaskă”, dar s-o folosim exclusiv pentru toți acei care schimonosesc și stâlcesc limba română. Dăncilă, spre exemplu, vorbea o variantă a „limbii maldavneşti” foarte amuzantă. Sau un alt ilustru vorbitor al acestui idio(t)m: Daea... Dar nu o voi face, să nu se supere careva.

SUVOROV VS. GOGA Alt element al războiului „simbolurilor”: socialiștii cică vor să schimbe numele străzii O. Goga înapoi și s-o numească „Suvorov”. Inițiative din astea tot vor exista. Pariez! Cu ceva trebuie amuzată galeria, cu ceva trebuie asmuţată... Din păcate, nu avem de ales: trebuie să reacționăm. Așa-i când pui „batiste” peste chestii care trebuie să sune...

PUŞKIN VS. KOGÂLNICEANU Dodon, după o vizită la muzeul Pușkin, a cerut să se aloce mai mult de jumate de milion de lei pentru reparație. Îl doare pe om sufletul pentru patrimoniu, nu șagă! Dar îl doare nu știu cum selectiv, căci la apelurile directoarei Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, Maria Şleahtiţchi, nu a reacționat nicicum. Până la urmă și-a trimis ministrul de resort în vizită. Vom vedea câți bani vor fi alocați și care edificiu va fi reparat primul.

DODON MUNCEŞTE LA NEGRU Oficial, Dodon este Președinte al Republicii Moldova, dar adevărata lui funcție, adevărații bani îi vin din alt job: ambasadorul lui Putin! E o dovadă a moldovenităţii lui profunde! Adevărat fiu al neamului! Unde s-a văzut cetățean al RM fără venit la negru? Iată și săptămâna trecută, de la tribuna APCE, Dodon a promovat activ poziția Kremlinului atacând unioniştii și insistând asupra neutralității RM, uitând totodată să menționeze ocupația militară a Transnistriei. Jobu-i job, iar banii se merită. Nimic ieșit din comun.

ROSSPOTREBNADZOR INSPECTEAZĂ MOLDOVA O comisie de la Rosspotrebnadzor va veni să inspecteze întreprinderi din R. Moldova. Eu consider că este umilitor, în primul rând. Aș vrea să știu pe la ce întreprinderi rusești merg cu inspecția moldovenii. Și în al doilea: cine plătește? Certificări mai există în lumea largă, diverse și variate, dar de regulă compania care dorește un standard anume e și cea care plătește. Bănuiesc că în cazul nostru, tot noi plătim, din bani publici. Că să-l îmbogățim pe Dodon ulterior!

PG ÎL TRIMITE PE DODON LA ANI PG a zis că nu va ancheta despre veniturile lui Dodon, iar sesizarea lui Năstase a fost respinsă și trimisă la ANI (despre care se spune că este în proces de reorganizare, adică acolo nici nu are cine căuta!), care ar fi unica abilitată să caute bani iliciţi. Apropo, dar fiscul poate ori ba? Și încă o întrebare: pe când era la MAI, Năstase s-a făcut cunoscut prin intentări de dosare și rețineri care-i depășeau atribuția, căci teoretic el avea putere să ancheteze doar chestii care țin de poliție. Ce l-a încurcat atunci să investigheze veniturile lui Dodon?... Batista? Iar lui Morari, acel care a deschis dosar împotriva lui Dodon, i s-au înaintat învinuiri și i s-a prelungit mandatul de arest încă cu 20 de zile. Mai pe scurt, PG i-a zis lui Dodon: „La mulți ANI!”

SPECTATORUL VOICU Din câte înțeleg eu, Voicu, acel care a venit în locul lui Năstase, este un mare amator de filme despre mafioți. Pariez că ar vota pentru „The Irishman” dacă ar alege filmul anului pentru Oscar! Altfel, cum putem înțelege declarația lui: „Capii lumii interlope din Republica Moldova sunt documentați și se află sub supravegherea Ministerului de Interne”. Tovarăşe Ministru, misiunea matale e să-i prinzi şi să-i bagi la răcoare, nu să-i contempli! Ministerul nu ţi-e cinematograf!

RĂZVRĂTIRE LA HÂNCEŞTI Organizația teritorială a PAS-ului nu o va susține pe Olesia Stamati, persoana pe care o propunea Maia Sandu. Ei îl vor susține pe Grigore Cobzac, om de pe loc, care în asemenea circumstanțe va candida independent. Curioasă situație, dar care descrie perfect partidul respectiv. Dacă vă aduceți aminte, și la parlamentare ACUM și-a impus candidați din gașcă în circumscripții. E suficient să vedeți cine au fost candidații din așa-numita „diasporă”.

UE SE AMÂNĂ Cu hăt 9 ani în urmă publicam un text pe care-l întitulam „Fumisteria europeană”. 9 ani! În sfârșit a fost spus clar și răspicat: Partenariatul Estic nu înseamnă aderare le UE. Și au spus-o europenii. Dacă nu m-ați crezut pe mine cu 9 ani în urmă, poate îi veți crede pe francezi astăzi... Moldova are în continuare o ușă larg deschisă pentru a face parte din familia statelor europene, dar noi ne încăpățânăm, hoțește, să intrăm pe oberliht... Bine zicea Busuioc: neam de găinari... Iar ușa se cheamă simplu: UNIREA.

CE FACEM CU MOLDOVA? Săptămâna trecută vă ziceam că nimeni nu știe în Occident ce să facă cu și ce atitudine să aibă față de Republica Moldova, nemaivorbind de o viziune, strategie sau plan de acțiuni. O dovadă în acest sens este și declarația Ministrului de Externe al României, Bogdan Aurescu: „Avem nevoie de o coordonare mai bună și de unitate în Uniunea Europeană, în relația cu Republica Moldova.” Tradus din limbaj diplomatic asta înseamnă că nu există nicio coordonare nimic.

ROMÂNIA CREAZĂ LOCURI DE MUNCĂ  Această absență de strategie clară nu poate să nu irite România, care, în afară de banii alocați pentru toate sectoarele sociale din Republica Moldova, mai este și principalul partener de afaceri, fiind cea mai mare piață de desfacere pentru RM, mai este și unul din principalii investitori în economia RM. 8.000 de locuri de muncă au fost create la noi în țară de către oamenii de afaceri din România! (îmi aduc aminte de un fost premier de la noi care își fixa drept obiectiv să creeze 2000...). Mai am o curiozitate: din acești 8.000 câți sunt unioniști? Ori sunt și din acei care pun umărul la edificiul socialiștilor?

Cam atât a fost. Cireșica de pe tort din această săptămână o voi trimite Ministrului Educației și Culturii, Popovici. Se pare că devine gaffeurul de serviciu! Nu știu cât de deliberat este, dacă nu o face special pentru a servi drept paratrăsnet protejându-și șefii, dar a comis tocmai două mari și groase săptămâna trecută. Prima e că a încurcat fiţuicele și a început a îndruga verzi și uscate până când nu a fost atenționat de anturaj (aici se cuvine să ne aducem aminte de bancurile cu Brejnev). Iar a doua e o declarație absolut abracadabrantă la acuzația venită din partea artiștilor de la Teatrul de Operă și Balet care nu și-au ridicat salariul: „Artistul trebuie să fie flămând”! No, ce să zic? În acest caz nu ar trebui să-l supere nici declarații de genul „Un Ministru e bun de tras în ţeapă”, „Capul lui Moţoc trebuie să cadă” ș.a.m.d.

Partager cet article

30 janvier 2020 4 30 /01 /janvier /2020 17:26
Despre mișcarea anacronică, revanșardă, reacționară

Noțiunile și vocabularul folosit în discursul public și mediatic nu sunt nici arbitrare, nici inocente. „Limba care poetizează și gândește în locul meu”, concept formulat de Schiller, este unul din elementele cheie de propagandă și de manipulare, poate chiar unul central în ceea ce numim noi astăzi „rӑzboi hibrid”.

Nu știu dacă cunoașteți seturile vândute pentru copii pentru a crește cristale. Principiul e simplu: se ia o formă din carton care se îmbibă foarte ușor cu lichid. Apoi se crează o soluție concentrată cu săruri. Forma din carton se pune cu „picioarele” în soluție. Soluția se îmbibă în carton, apa se evaporă, iar sărurile se adună treptat în cristale acoperind tot cartonul. Exact la fel funcționează și discursul propagandistic manipulatoriu: pentru a crește cristale colorate și pufoase sunt necesare structuri, schelete discursive. Pe ele pot crește cristale verzi, roșii sau albastre, dar ele inevitabil repetă forma structurii inițiale. Vreți alte forme? Folosiți alte structuri!

Am explicat mai detaliat cum funcţioneazӑ acest mecanism în 2016 (iar astӑzi aveți dovada materialӑ cӑ s-a întâmplat exact precum spuneam, și aici nu e nici coincidențӑ, nici etalare de mare clarviziune din partea mea, ci doar o elementarӑ legitate asemӑnӑtoare cu „minunea” vaselor comunicante, de exemplu). Acum câteva sӑptӑmâni vӑ explicam cum s-a operat o lunecare discursivӑ de la clivajul „naţional” spre cel „geopolitic”.

Continuăm azi să demolăm edificiul discursiv al statorniciei noastre în tranziție și mizerie și vom ataca o altă construcție semantică: cine sunt „unioniştii”, „naţionaliştii”, „reacţionarii”, etc. etc. (șirul semantic poate continua, căci săruri au fost turnate din belșug aici)?

În unul din editorialele recente publicistul Nicolae Negru menționa două puncte importante folosite drept armă împotriva unioniştilor. Prima linie tematică folosește o structură discursivă deja bine implementată, acea a „statului capturat”, asociindu-i pe unioniști cu personajul mitic „Plahotniuc”. Nu vom dezvolta acest gând aici, căci bănuiesc că e prea simplu și banal pentru cititorii acestor rânduri.

Ne vom interesa de cealaltă, căci îmi pare mult mai subtilă, mai statornică și mai important de demolat, căci până și unioniştii cad în această capcană, fără să-și dea seama. E timpul să reabilitӑm falnicul nume de Unionist şi Naţionalist!

Aşa dar, zice Nicolae Negru, şi suntem întru totul de acord cu Dumnealui: „Se lucrează pentru a prezenta unionismul ca o mișcare anacronică, naționalistă, revanșardă, reacționară, în contextul integrării europene și al globalizării, și chiar trădătoare”!

Să explicăm de la început de unde vine această „viziune”. Pentru a înțelege respectiva construcție discursivă și semanticӑ, trebuie să coborâm în epoca numită „modernӑ” a istoriei mondiale și anume la „parada naţionalitӑţilor” sau ceea ce a rămas în istorie drept „crearea statelor naţionale”. Anume această perioadă este considerată drept sursă pentru apariția naționalismelor de toată speța. Numai că pe atunci această mișcare era considerată drept cea mai progresistă posibilă, care aducea dinamică și dezvoltare, care crea o lume nouă, care aducea modernitate! (de unde și denumirea întregii epoci istorice!).

Mai târziu teoriile stângiste și marxiste au explicat această apariție a statelor „naţionale” prin necesitatea „capitalului” de a uniformiza societățile pentru a putea să le „exploateze” mai bine, standardizând procesele educaționale și creând mase de muncitori pentru uzinele imperialiștilor. Există o doză de adevăr aici, mai ales dacă te gândești la state precum Franța, Germania sau Italia, unde acei de la Sud mai că nu-i înțelegeau pe acei de la Nord, unde existau graiuri și limbi diferite, care au fost înlocuite grație sistemului unic de educație cu o singură limbă națională „literarӑ” sau „normatӑ”. Sistemul feudal nu avea nevoie de asemenea „uniformizӑri”, căci țăranul plătea dijmă „castelului”, nu „statului centralizat”, iar uzine și lanțuri de valori complexe nu prea existau...

Acest salt absolut fantastic tehnologic al umanității a dus și la o democratizare din ce în ce mai largă a cunoașterii și a gândirii (dar aici am putea s-o spunem și invers: dezvoltarea gândirii și a științei a dus la dezvoltare tehnologică care a accelerat dezvoltarea gândirii, etc. etc.), inclusiv la apariția curentelor de stânga. Altfel spus, marxiștii au apărut grație naționalismului secolului 19!

Dar foarte repede marxiștii, dezvoltând ideea luptei de clasă și aspirând spre o lume utopică idealizată (un fel de rai pe pământ, revenind astfel la viziuni religioase, demne de Evul Mediu cu „lumea de apoi” și restul aiurelilor), au atacat structurile care permiteau un anumit status-quo: Statul! (După cum vedem, necesitatea de a ataca structurile pentru a „schimba lumea” a fost înțeleasă de marxiști de la bun început!)

Cei mai idealiști dintre ei au mers departe de tot, inventând limbi universale (ex: „esperanto”), identități universale, opunându-le celor naționale, apelând la fraternitate specifică, sau cel puțin de clasă, oecumenică. În lingvistică, de exemplu, a existat o școală întreagă (unul din cei mai de vază reprezentanți fiind Nikolaï Marr) care afirma că toate limbile au avut la origine aceeași „proto-limbӑ”, iar comunismul va duce la o nouă unificare. Mai mult decât atât, pe vastul deja spațiu al URSS-ului, acești lingviști au căutat disperat să elaboreze cel puțin un sistem universal de scriere având drept bază... alfabetul latin! (De altfel, grafia latină a funcționat în Transnsistria până prin 1937). Din păcate, toți acești idealiști serafimici au fost devorați de propria creatură: „dictatura proletariatului”...

Chiar dacă, până la urmă, statele ca structură au rezistat, marxiștii nereușind decât crearea unor state tiranice, „comunsite” sau „naziste”, ca exprimare a extremităților și devierilor de la echilibrul democrațiilor naționale de tip occidental, gândirea „de stânga” a rămas, iar odată cu ea și reprezentarea statelor naționale drept ceva anacronic și retrograd.

Cu toate acestea marxiștii au avut dreptate atunci când au anticipat mondializarea. Numai că ea nu se face prin unirea proletarilor din toată lumea, ci urmând același fir logic explicativ marxist: noi forme de producere, noi modele economice, noi lanțuri de valori complexe crează noi forme de organizare societalӑ. Aceste structuri, fie ele uniuni politice regionale, sau „corporaţii”, necesită noi forme de standardizare mondialӑ. Ele sunt în primul rând tehnologice, nu identitare. Chiar dacă limba face parte din acest proces, tehnologia și stăpânirea ei sunt primordiale. Niciodată în istorie oamenii nu au avut mai multe lucruri în comun decât astăzi! Un cetӑțean al Republicii Moldova utilizează astăzi aceleași aplicații pe smartfon ca și un locuitor al Radjastanului, iar faptul că nu au aceeași limbă ori aceeași cultură sau religie nu mai este o barieră impenetrabilă înde ei, anume datorită tehnologiilor.

În aceste condiții toate trăsăturile identitare și naționale devin mai degrabă niște spații și domenii de exprimare ale libertății și rebeliunii împotriva „asupririi” de către „mondialismul corporatist”.

Așa dar, drept concluzie intermediarӑ: avem o lume din ce în ce mai uniformizatӑ prin tehnologie, cu procese și lanțuri de valoare globalizate, din ce în ce mai liberă, orice nu s-ar spune. Naționalitatea este una din caracteristicile identitare, iar aceste spații devin în noua lume secundare. Însă redevin primordiale și vitale pentru acei care tind să-și găsească un spațiu de libertate individuală și spirituală (la fel precum universalismul era un spațiu de libertate în epoca constituirii „statelor naționale”).

Avem deci un prim argument în favoarea „naţionaliştilor”: dacă în „epoca modernӑ” naționalismul era doctrinӑ dominantă, iar universalismul întruchipa spațiul libertar, astăzi este exact invers: mondializarea este doctrina predominantă, iar naționalismul este o unul din spațiile libertății individuale. Ceea ce-i nou este faptul că, fiind o caracteristică secundară, naționalismul nu este concurent cu mondializarea, ea fiind propulsată de către tehnologie!

Iar acum, dacӑ am spus toate astea, vom încerca sӑ facem un portret al „omului contemporan”, omul secolului acesta tânar:

  • Este o persoanӑ care stӑpâneşte noile tehnologii şi are capacitatea de a le integra rapid.
  • Este persoanӑ mondializatӑ, care nu prea acceptӑ frontierele aşa cum le cunoaştem din „epoca modernӑ”.
  • Este o persoanӑ care cautӑ emancipare şi spaţiu al expresiei propriei libertӑţi în aceste caracteristici „secundare” identitare, valorificându-le şi trӑindu-le cu pasiune. Naţionalitatea este una din ele.

Pe bune, eu am impresia cӑ am descris aici un „unionist”, aşa cum sunt ei, cei mai mulţi!

Un singur lucru le lipseşte unora din „unionişti”: conştiintizarea cӑ aceste trӑsӑturi ale lui, individualizante şi trӑite cu pasiune, sunt totuşi secundare la o scarӑ mai largӑ. Și mai simplu spus: puţin mai multӑ toleranţӑ nu ar strica nimӑnui, dar este şi aceasta o caracteristicӑ a „omului contemporan” în general...

xxx

De cealaltӑ parte, pentru a descrie o mișcare anacronică, naționalistă, revanșardă, reacționară, în contextul integrării europene și al globalizării, și chiar trădătoare nu poate sӑ apară decât susținătorul „statului moldovenesc” care se baricadează după frontiere și apără o doctrină proprie secolului 19, atunci când se creau „statele naţionale” și când delimitarea frontierelor era la modă. Pânӑ şi eforturile de „universalitate” (faimoasa „societate civilӑ moldoveneascӑ”) sunt anacronice şi au la bazӑ visuri din altӑ epocӑ, demult depӑşite şi invalidate de cӑtre însӑşi istoria.

Iar trădătoare această doctrină este în raport cu trecutul acestui popor și cu un set de caracteristici identitare, astăzi spațiu individualizant de expresie a libertății.

 

Aşa dar, sӑ fie clar: modernitatea (nu este aici un derivat de la "epoca modernӑ" istoricӑ) în Republica Moldova e în câmpul unioniştilor, nu al stataliştilor!

Partager cet article

29 janvier 2020 3 29 /01 /janvier /2020 21:18
Consilierul

Mihail Prohorovici Zahovailov își cunoștea business-ul mai bine decât cunoaște Maestrul Botgros notele. Toată viața Mihail Prohorovici a lucrat „în domeniu”, cum îi plăcea lui să spună.

Și-a început cariera în Armata Sovietică. Fiind mobilizat în îndepărtatul 1967, funcționarii nu l-au putut repartiza în altă parte decât în „stroïbat”. E drept că ofițerul de la comisariatul militar nici nu prea s-a chinuit prea mult să caute scântei de inteligență sau vlăstari de capacități la Mişka, lipsindu-i și lui marfa respectivă, mai ales în momente de mahmureală ursuză care era starea lui obișnuită... Iar prostul de recrut nu a avut nici măcar priceperea să vină cu ceva de leac pentru sufletul suferind al „comisarului”... Dimpotrivă, Mişka o făcea dinadins pe prostul, căci a auzit că putea fi „komisuit” pe motiv de incapacitate mintală, dar... Șiretlicul nu a funcționat. Ori Mișa nu a făcut-o pe idiotul suficient de convingător, ori comisarul nici nu lua acest lucru în considerație. La o adică nici nu a avut vreodată Armata Sovietică nevoie de capacități mintale. Un număr minim de kg de carne care să fie purtat pe câteva oase până la cel mai apropiat tun erau mai mult decât suficiente, ceea ce tânărul recrut încă nu o bănuia. Astfel Mişka Zahovailov a ajuns în cel mai deconsiderat corp de armată, acolo unde erau trimiși toți acei cărora nu li se găsea nicio utilitate în alte părți, nici barem la infanterie.

Mişka a fost repartizat la o unitate militară în RSS Moldovenească, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi norocul vieții lui! În primul rând, Zahovailov a devenit imediat un element remarcat și util în unitate din simplu motiv că... vorbea rusește. În „stroïbat” erau deseori trimiși reprezentanți ai popoarelor din republicile periferice, cum ar fi cele din Asia Mijlocie sau Caucaz, care, ajunși în armată, cu greu înțelegeau ce li se spune, dară-mi-te să mai și vorbească. Pentru ofițeri un element precum Zahovailov era de-a dreptul o perlă rară, prețuită și apreciată. În special pentru activistul de partid, care avea nevoie de soldați pentru activitățile sale curente, precum ora de înstrucție politică sau redactarea gazetei de perete cu falnicul nume „Стрoитель коммунизма”.

Foarte repede Zahovailov și-a făcut un locușor călduț pe lângă activist și își petrecea zilele, ba chiar și unele nopți, în „camera leninistă”. Activistul de partid ducea o viață intensă, cu chefuri pantagruelice de la care nu lipseau comsomolistele organizațiilor „înfrăţite” cu unitatea militară și „darurile muncii socialiste” adunate de la colhozurile din împrejurimi. O ordonanță de încredere precum Zahovailov îi era politrukului de o mare utilitate, căci acestuia îi putea încredința nu doar sarcini „cu răspundere” ideologice, dar până și propriul corp scăpat temporar de sub control din cauza diverselor fluide etilice. Și așa, având grijă să i se trezească „şeful” în locuri „cuvenite”, Mişka a profitat din plin toți acei doi ani de armată. Mai mult: când a venit timpul să se demobilizeze, l-a învăluit o mare tristețe. Să revină în colhozul său natal de după Ural? Nu-i surâdea deloc o astfel de perspectivă... Așa că a decis să mai rămână în armată.

Astfel a devenit „sverciok” și a mai întins-o încă doi ani ducând-o de la o beție la alta până când nu i-a bătut la ușă o delegație familială, cu ditamai „combat”-ul în frunte și comsomolista Irocika Curechilova, cu burta cât polobocica de după bustul lui Lenin din „camera leninistă” unde Mişka i-a explicat detaliat Irocikăi cu vreo șase luni în urmă tehnicile agitației comsomoliste progresiste. Din scurta, dar energica alocuțiune a maiorului Zahovailov a înțeles că cariera sa militară a luat sfârșit și că, chiar din acel moment, intra în rolul de tată de familie și că aceste două decizii sunt irevocabile, iar opinia lui Mișa nu era neapărat necesară, dar o aprobare pozitivă și entuziastă îi poate ușura viața și relațiile cu familia actuală, aici de față.

Începea o nouă etapă în viața lui Mihail Zahovailov. Un prim timp a trăit în casa socrilor dintr-un sat nu prea mare, dar viața la țară chiar nu era de el. Partea bună e că nu mai bea ca înainte, socrul tăindu-i cu asprime accesul la robinet și ținându-l din strâns. Partea rea e că mâna despotică cu care își conducea Petru Curechi gospodăria îl mâna pe ginere mereu la lucru și mai era și destul de grea pe de-asupra, ceea ce devenea insuportabil pentru Mişulică (precum l-a botezat nevastă-sa Irinuca, așa i se spunea aici, la țară), nedeprins cu munca fizică.

Situația nu putea să dureze și Zahovailov a fugit cu coada-ntre vine până la fostul său protector, activistul de partid de la unitatea militară cu care golise beciuri întregi nu foarte demult. Nimic nu-i mai trainic decât solidaritatea de partid și cea a partenerilor de pahar. Cum în cazul de față ambele s-au suprapus, politrukul și-a activat rețeaua de pile și relații și Mişulică a fost angajat în calitate de prorab la o întreprindere raională de construcții, totodată fiindu-i repartizată o secție întreagă cu două camere la căminul familial din centrul raional.

Mai departe totul a mers ca pe unt: școala de partid unde calitatea sa de proletar angajat în câmpul de muncă îl făcea să treacă mai ușor examenele, institutul în construcții (la fără frecvență) unde calitatea sa de activist și elev la școala de partid îl făcea să treacă fără dificultate peste sesiuni, apartament cu două camere în centrul raional la nici un an de la mutarea la cămin, apoi al doilea copil cu Irocika, care devenise deja Irina Petrovna la fel precum și el se învrednicise de Mihail Prohorovici, apoi transferul la centrala din capitala republicii și un alt apartament, chiar în centru, cu tocmai patru camere (la cele trei câte i se cuveneau după normele sovietice unei familii cu doi copii, Mihail a mai obținut una, care de regulă se dădea doar profesorilor și academicienilor. Mihail a invocat necesitatea de a avea birouri individuale pentru acei doi lucrători de vază de partid ai familiei, dar el renunța la o cameră din solidaritate comunistă și accepta mărinimos sa se înghesuie cu Irina Petrovna într-un singur birou suplimentar).

Toate decurgeau cât se poate de bine pentru Mihail Prohorovici Zahovailov, care către 1987-88 era deja director atunci când a ajuns Perestroïka și la periferiile Uniunii Sovietice. Nu mult după, de la Centru a venit și o recomandare insistentă pentru promovarea „cadrelor naţionale”. Recomandările de la Centru nu se puteau ignora, mai ales dacă erau și insistente, astfel Ivan Prohorovici a fost rugat să plece din funcția înaltă pe care o ocupa, dar nu tare departe: din director a devenit vice-director. Cum n-ai da, dar era căsătorit cu o moldoveancă get-beget, Irina, între timp redevenită înapoi Curechi. La rândul său, Irina Curechi devenise la acea vreme o figură importantă și foarte activă a mișcării de renaștere națională care se înfiripa pe atunci.

Apoi a venit Independenţa şi timpuri şi mai vesele. Haiduceşti chiar!

 

Consilierul (II)

Partager cet article

27 janvier 2020 1 27 /01 /janvier /2020 12:23
Săptămâna în care a plouat cu dezminţiri

Săptămâna care a trecut a fost marcată de câteva știri, care în realitate au fost dezmințiri ale altor știri, publicate anterior. Iar cel mai nostim este că aceste „răsturnari de situaţie” provin din aceleași surse. Eu zic că nimic nu ar trebui să ne mire. Aceste oscilații, azi e laie, mâine – bălaie, denotă clar că nimeni nu înțelege ce ar trebui să facă și ce atitudine să aibă referitor la acest buboi geopolitic care este statul „Republica Moldova”. Asta cum ai avea doi medici: unul zice că trebuie tăiat și tratat pe carne vie, iar altul insistă cu tratament soft medicamentos. În fine, ceea ce îi unește este faptul că ambii sunt de acord că au de furcă cu un buboi...

Și asemenea reacţii iritate, condimentate cu o doză ne „neînţelegere”, se văd din ce în ce mai des. Astfel, ambasadorul României se arată nedumerit de faptul că moldovenii nu înțeleg cine le sunt adevărații prieteni, votând indivizi de alde Dodon, în pofida numeroaselor proiecte finanțate de România... Desigur, reacția Dumnealui poate fi interpretată și drept una complet performativă, adresată direct moldovenilor, dar poate fi înțeleasă și drept o mărturisire a nivelului de incompetență a occidentalilor în general referitor la procesele din Republica Moldova și din regiune. Din păcate, modelele tradiționale învățate la „şcolile mari” aici nu funcționează. Demult sunt convins că în ceea ce ne privește e totalmente greșit până și „cadrul teoretic” care ni se aplică... Ceea ce se întâmplă în această zonă e din altă muzicuță... Ăștia ne tratează de gripă, pe când noi murim de cancer... Dar să revenim la evenimentele săptămânii și la acele „dezminţiri” pe care nu putem să le trecem cu vederea.

TRANSGAZ ZICE CĂ VA TRAGE GAZ După ce săptămâna mai trecută anunțau că nu va fi finalizat nici în 2020, Transgaz a venit cu o dezmințire și a promis că va finaliza totuși gazoductul anul acesta. Ce i-a făcut să se răzgândească? Reacțiile din presă? Declarația lui Iohannis? Altceva? Nu contează. Dar despre acest gazoduct nu ne rămâne decât o singură atitudine la dispoziție. Când va fi gata, atunci ne vom bucura. Mai mult decât atât: a construi o țeavă e una, a furniza gaz prin ea – e alta. Cu promisiuni am tot fost hrăniți. Nu mai funcționează. Și să fiu înțeles corect: ceea ce zic aici nu se referă la cineva anume, ci la toate părțile de care depinde realizarea acestui proiect în egală măsură!

BUCUREŞTI NU SEMNEAZĂ CU IVAN Bucureștii oficiali s-au grăbit să dezmintă informațiile publicate săptămâna trecută despre semnarea unui acord de colaborare cu primăria Chișinăului. Iar comentatorii s-au grăbit să-l acuze pe edilul Chișinăului de o tentativă de hold-up informațional și de a-și constitui capital politic pe spinarea românilor. Ce a fost cu adevărat, nu avem de unde ști. Nu-i exclus să fi fost prevăzută o „semnare” ceva, dar în ultimul moment să le fi dat „semnatarilor” cineva peste mână.

PLATON MAI STĂ PE LA NOI Săptămâna trecută au circulat zvonuri precum că Veaceslav Platon, probabil unicul „mare criminal” care mai stă la răcoare și nu a fost încă eliberat, ar putea fi extrădat Ucrainei. Cică o cerere în acest sens a fost făcută de către Ucraina și Rusia. Stoianoglo a dezmințit aceste zvonuri, iar faptul că a făcut-o într-o manieră oficială denotă că și cererea de extrădare a existat destul de oficial. Reiese că atât Ucraina cât și Rusia au făcut front comun?... Moldovenii au decis solomonic până la urmă: nici de extrădat nu l-au extrădat, dar i-au scurtat termenul de detenție cu mai bine de un an. Iese el degrabă, nu vă faceți griji!

RĂZBOIUL PLĂCUŢELOR Pentru a-l întâmpina mai bine pe austriacul Thomas Mayr-Harting, noul responsabil pe Transnistria din partea OSCE, Tiraspolul a pregătit bine terenul și a mai creat un conflict. Nu-i exclus să fie în directă coordonare cu acoliții actuali de la Chișinău. Mai pe scurt, dacă vă aduceți aminte, predecesorul Frattini a insistat pentru ca Moldova să-i acorde Transnistriei plăcuțe speciale, cu care aceștia ar putea circula peste tot în lumea mare, dar fără a fi maculate cu mizerabilele însemne ale statalității Republicii Moldova. Chișinăul a acceptat justificându-și cedarea prin faptul că aceste plăcuțe „dezinfectate” vor fi eliberate de Chișinău. În mod logic (așa presupun eu, cel puțin) acest acord înseamnă și faptul că vechile plăcuțe ar trebui să fie „scoase din circulaţie”. Ceea ce a și făcut Chișinăul, anunțând că mașinile cu plăcuțe vechi nu vor mai fi lăsate să iasă din Republica Moldova. E firesc, și în perfectă succesiune logică. Dar Tiraspolul a strigat a scandal și imediat a interzis tranzitul mașinilor cu numere moldovenești spre Ucraina! Această vădită obrăznicie i-a făcut, bănuiesc, pe toți să sară-n sus ca fripți și Tiraspolul, lucru deosebit de rar pentru a nu fi remarcat, a dat imediat înapoi și a... dezmințit interdicția pentru tranzitul mașinilor cu numere moldovenești! Povestea ar fi trebuit să ia sfârșit aici dacă nu intervenea... Dodon de la Moscova! Care a declarat și el tot atunci că retrage interdicția de a lăsa mașinile cu plăci vechi transnistrene să iasă din țară, chiar dacă nimic în afară de propria lașitate și supunere Kremlinului și Tiraspolului nu-l obliga s-o facă. Această mazurcă a mai avut câteva piruete: Chicu a declarat că nu-i bai, căci Ucraina oricum nu le va da voie mașinilor din Transnistria să intre la ei, doar că aceștia din urmă au... dezmințit! La final, tradițional, Tiraspolul s-a plâns noului comisar de la OSCE că Moldova crează probleme... OSCE tace... Welcome on board, herr Mayr-Harting!

Eu aș mai adăuga ceva drept concluzie personală (și acest gând a prins rădăcini grație declarației lui Chicu): în principiu, atât Ucraina, cât și România, în calitate de state participante la procesul de „negocieri” și părți direct interesate (aici o spunem fără mare convingere, din păcate) de procesele din această parte a Europei, ar putea rezolva acest „costropăţ” simplu și fără emoții inutile, interzicând categoric orice intrare pe propriul teritoriu a oricărui mijloc de transport cu plăcuțe alte decât cele ale statelor recunoscute de către ONU. Dar de unde nu-i, nu ai ce lua...

DE CE AU DISPĂRUT MAYA Nimeni nu știe cu exactitate de ce a dispărut o civilizație înfloritoare care a lăsat monumente absolut impresionante... Probabil nu au știut să se adapteze, probabil au fost mai multe launloc, un fanatism religios absolut (cu sacrificii inutile) și o incapacitate de a se adapta mediului și condițiilor schimbătoare, nu-i exclus anume din cauza rigidității religioase... În fine, e o poveste veche, dar ei au dispărut.

Nici Maia Sandu nu învață din greșeli. Calcă exact pe aceeași greblă ca și în 2016, ca și mai târziu... Există în „resursele umane” așa o noțiune ca plafonul optimal al capacităților. De exemplu: o persoană poate fi cel mai bun șef de echipă din lume, dar e suficient să-l promovezi și se dovedește absolut incapabil să exercite o funcție mai largă, devenind o adevărată calamitate. Cred că este exact ceea ce se întâmplă cu Maia Sandu. Eu cred că ea ar putea fi un extraordinar șef de direcție pe undeva prin v-un minister. Dar acesta este plafonul ei, altfel ar fi greu de explicat declarațiile ei suicidare și intransigente referitoare la eventuale coaliții sau alianțe... Probabil nici nu se cuvine să-i cerem mai mult, dar suntem nevoiți să recunoaștem că nici noi nu valorăm mai mult decât atât, din moment ce mașinăria asta mediatică și propagandistă a și început să ne-o prezinte drept inconturnabilul contra-candidat al lui Dodon, iar noi înghițim și acceptăm... Pe bune, oaia singură merge la strungă...

MORARI STĂ ÎNCHIS Fostul Procuror Anticorupţie va sta în arest preventiv şi mai departe. Rău supără dosarul cu finanţarea PSRM-ului...

A ZBURAT CEAIKA Mare stres în familia lui Dodon: a zburat din funcție tatăl partenerului lor de afaceri, Ceaika! Și a zburat depărtișor așa: a aterizat hăt în Caucaz. Se vede că Bastrykin, inamicul sau isotric, i-a venit cumva de hac. N-are treabă asta nici cu Dodon, nici cu Moldova, nu vă faceți iluzii. Și nici faptul că Kozak nu se regăsește în organigrama noului guvern de la Moscova nu ar trebui să ne bucure, dimpotrivă! Nu-i exclus să-l regăsim pe Kozak în acea mega supra-structură, peste preşedinte, guvern şi dumă luate împreună, care se întrevede în Rusia, alături de Putin...

NE-O FACEM ŞI SINGURI La o adică, noi nici nu prea am avea nevoie de „prieteni”. Ne-o facem cu mâinile noastre. La piața centrală din Chișinău se vinde pește din Cartea Roșie! Acest fapt nici măcar nu-l face mai scump... Iar la Cimişlia un individ a împușcat o căprioară. A fost prins, dar... Sunt doar două exemple. Cazurile sunt diferite. Bănuiesc că în cazul peștelui, pescarul nici nu știa ce a prins și ce vinde, ceea ce nu poți zice de căprioară. Dar rezultatul e același...

UE NE MĂREŞTE COTELE Iar UE ne mărește cotele la exportul de prune și struguri. Mai știi, poate-om înțelege? Dar poate că și nu...

Cam atât. Cireşica de pe tort o voi trimite individului care-i duce lui Dodon wall-ul pe Facebook. Ăla (sau aia) a avut nevoie de patru încercări pentru a ortografia corect „Israel”! Aşa-i când scrii în „limba de stat”...

Partager cet article

20 janvier 2020 1 20 /01 /janvier /2020 11:27
Săptămâna în care am rămas fără Ştefan Petrache

E complicat să scrii despre săptămâni care sunt marcate de pierderi precum cea de săptămâna trecută. Ștefan Petrache ne-a părăsit. Doare nu atât trecerea lui în neființă, căci Ștefan Petrache nici nu a avut vreodată o viață publică prea vizibilă, ci înțelegerea că, odată cu dispariția acestor somități, dispare o epocă. Conştiintizarea că ei există undeva, în același spațiu temporal cu noi, e reconfortantă. Parcă ne-am acoperi cu această prezență nimicnicia noastră... Pentru demnitate, verticalitate, cumsecădenie, onoare există ei, stâlpii neamului, ca un fel de alibi pentru laşitatea și mizeriile noastre... Iată această goliciune care rămâne sperie cu adevărat...

Nu sunt maestru în a scrie necroloage. Pentru mine Ștefan Petrache a fost un fel de etalon al muzicii ușoare elitiste, dacă poate exista un asemenea gen muzical. Avea ceva care la noi nu prea s-a întâlnit nici până la el și nici acum nu prea se vede. Avea clasă! O finețe cu adevărat aristocratică, fără prețiozitate și fasoane, dar care impune admirație și respect. Nu am înțeles ce îl făcea într-atât de diferit până nu am început a asculta din arhivele muzicii ușoare românești. Și atunci am înțeles: Ștefan Petrache cânta românește! Nu vorbesc aici de româna lui perfectă, nici de faptul că l-a cântat pe Eminescu chiar și atunci când cei mai mulți nu îndrăzneau s-o facă. E vorba de un tot întreg. Ceea ce-l scoatea din tiparele sovietice, chiar sovietice moldovenești, este exact ceea ce l-ar fi plasat armonios în topurile muzicii ușoare din România și l-ar fi plasat sus de tot... Și astfel a fost de la bun început: „orice lacrimă, orice plângere...”. Dacă nu ai ști că e Ștefan Petrache, ai paria că e din fonoteca de aur a României!

Acum un an sau doi, un important poet de peste Prut îi descoperea o interpretare a lui Eminescu, ceea ce mi-a permis să-i mai trimit câteva... „De-aş avea”, „Ce te legeni, codrule?”, „Şi dacă ramuri bat în geam”. Ne-a părăsit în ajunul zilei de naștere a marelui poet. Ce bine a zis Emilian Galaicu-Păun: „Faptul că a plecat la Domnul în preajma zilei de naştere a poetului nostru naţional îl aşează, în patrimoniul culturii noastre, în dreapta lui Eminescu, pe care l-a cântat ca nimeni altul.”

Iară noi? noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Vreți să știți de ce versurile lui Eminescu se potrivesc de minune aici? Iată:

STOIANOGLO ÎL REŢINE PE MORARI După cum era și de așteptat, Stoianoglo se pare că i-a venit de hac lui Morari. Cică e „depăşire de atribuții și fals în acte”. Mă rog, putea să scrie și „traversare neregulamentară a carosabilului”. Cine știe? Poate că atunci când s-a schimba puterea exact cu asemenea formulări va fi „reţinut” și actualul...

PLAHOTNIUC NU TRECE! SUA a zis: „Pe-aici nu se trece!”, declarând că nu va elibera vize pentru Plahotniuc. Celor care s-au bucurat, sau încă se mai bucură prea mult, le-aș recomanda să privească mai multe filme de acțiune americane. Muuulte filme. În special din alea în care se vorbește despre „martori sub acoperire”. Dar cel puțin li s-a mai tăiat puțin din elanul celor care acuză SUA că l-ar fi protejat pe Plaha, sau că ei ar fi „plăsmuit” schimbarea de putere de la Chișinău. La urma-urmelor, chiar dacă şi-l arestează careva pe undeva, vi se va face mai uşor? Iată pe Filat l-au arestat. A şi ieşit de atunci. And so what?!

GAZODUCTUL ILUZIILOR DEŞARTE Gazoductul din România nu va fi terminat nici în 2020! Prima panglică a acestui gazoduct a fost tăiată încă hăt în domnia lui Leancă! Dar blestemata asta de țeavă așa și nu mișcă din loc! (Asta nu ți-e Arena Chișinău care e aproape gata!) Această tărăgănare este mai mult decât criminală din numeroase puncte de vedere (în special din acela care ar trebui să fie al stataliştilor înverșunați), dar, la drept vorbind, ea nu este deloc surprinzătoare. Chiar crede cineva că e posibil un astfel de proiect cu puterea actuală de la Chișinău? Fără geopolitică, zicea careva? Hai, sictir...

ECONOMIA E INTEGRATĂ. DOAR EA Aproximativ 27% din exporturile Republicii Moldova merg spre România! Spre CSI – doar 15,8%. Per total UE consumă 65,7% din exporturile noastre. Sunt ultimile cifre: ianuarie-noiembrie 2019. Și tendința nu-i de azi. Cu toate acestea puterea politică în ţară e alta. Îi invit pe toți acei care consideră că economicul e cel mai important și că restul urmează să meargă la școală. La una mai bună decât cele care afirmă că economicul e mai important (decât politicul sau geo-politicul) și că restul urmează.

NEW SECERO-CIOKANOVITĂ Așa dar, e cu acte în regulă: Tkaciuk și Munteanu și-au înregistrat partidul! Peste 5000 de membri! Și, mai cu seamă, 21 de organizații teritoriale! Asta zic și eu eficacitate! Asta zic și eu mijloace! Așa-i când „organizaţia” se implică...

DODON NE TRAGE DE LIMBĂ Socialiștii au anunțat că au intenții să umble pe la legea despre funcționarea limbilor și să anuleze legea despre propagandă în 2020. Uite-așa un partiduț a-geo-politic. Batistă pe țambal e tutti quanti. Important e economicul, corect? De răspuns, i-a răspuns Institutul de Filologie Romană „B.P. Hasdeu”. Ați vrut să scăpați de „limbă – alfabet?” Se vede că „batista pe ţambal” nu prea ajută.

VACANŢELE „BUGETARULUI” Apropo, cât timp noi vom apăra „limba-alfabetul” de un individ care a obținut cel mai slab scor de la Independență, dar care deține practic toată puterea în stat, acesta din urmă se va prăji la soare pe undeva pe Maldive sau se va îmbăta criță cu oaspeții săi prin beciurile de la Condriţa, acompaniați de corala Mitropoliei lui Cantarean... Și toate – doar din leafa oficială de „salariat”! Dar precum ziceam: cu ajutorul „organizaţiei” și al „bojicăi” se face totul!

LUCRĂM PENTRU POPOR! Iohannis a zis că nu mai susține Chișinăul oficial, dacă acesta nu-i „pro-european”. Că România va susține doar proiecte „dedicate direct cetăţenilor, proiectele cu impact la nivel local și proiectele de interconectare strategică”. Mă întreb: oare din ce categorie face parte gazoductul?...

DEŞTEAPTĂ-TE, IVANE! La Chișinău a avut loc o ședință comună a Consiliilor Chișinăului și Bucureștiului la care a fost semnat și un Acord de colaborare adițional la Protocolul de Infrătire, încheiat la... 4 noiembrie 1999 (cu 20 de ani în urmă!). Cel mai haios a fost să-l vezi pe Ivan Ceban ascultând cu îndârjire „Deşteaptă-te, române!”.

Cam atât...

Cireșica de pe tort o voi trimite lui Iurie Reniţă. Până la urmă deputatul s-a răzgândit și a zis că cel mai probabil nu va face publică înregistrarea cu acei de la ACUM care insistau să se facă coaliția cu Dodon. Probabil nu prea vrea să-i indispună pe acei de la „organizaţie”... Sensibilități, mdeh...

Partager cet article

14 janvier 2020 2 14 /01 /janvier /2020 23:22
The rabbit is always cute sau Cum s-a jucat omenirea de-a războiul

Din punct de vedere cinematografic, fiecare început de an este marcat de două evenimente majore, fără îndoială cele mai marcante și mai monetizate de pe mapamond: decernarea premiilor Golden Globes și Oscar. Orice argument nu am aduce referitoare la această grilă valorică, Palmierul, Ursul și Leul vin din urmă.

În 2019 nu am fost bun nici la privit filme - pe care le-am privit au fost cam „pe-alături”-, nici la scris despre ele. Astfel, atunci când au fost anunțați laureații la Globes și nominalizările pentru Oscar, m-am pomenit doar cu trei filme la activ: „Joker”, „The Irishman” și „Once upon a time in Holywood”. Toate sunt meseriașe și demne de industria Hollywood-ului. Din astea trei „Joker” e clar favoritul meu, mult peste povestea lui Tarantino, iar Scorseze cred că și-a făcut un epic album de familie, bogat ornamentat, cu invitați de onoare, dar se pare că a uitat de spectator.

Între timp, în această cursă de lichidare a restanțelor am privit și „1917” și voi spune că și în acest an Golden Globe a fost acordat pe merit. Am privit și „Ford vs. Ferrari”: e un film fain, cum a fost „Aviator” cu Di Caprio pe vremuri, dar te întrebi cât o fi plătit Ford pentru ca să apară în listă.

Însă nu despre aceste filme doresc să scriu, căci despre ele s-a vorbit și oricum sunt puse suficient în valoare „par ailleurs”. Un alt film pomenit în lista pretendenților la Oscar m-a impresionat și vă recomand insistent să-l priviți. Nu cred că va lua Oscar-ul, e de altă factură, dar ar fi păcat să trecem peste el.

JoJo Rabbit” de Taika Waititi a produs asupra mea cam același efect ca și „Zimna wojna” de Pawlikowski anul trecut. Este clar peste orice am văzut până acum. Categorizat drept „comedie”, filmul oscilează la frontiera blasfemiei, abordând un subiect extrem de grav și tragic: nazismul și holocaustul. Waititi alege să povestească războiul și dictatura ca un joc, încercând probabil să ni-l prezinte din „punctul de vedere” al unui copil (nu sunt sigur că a reușit, dar poate că e doar o interpretare a mea). Totul este tratat cu lejeritate, totul e haios și vesel. Hitler este pe post de personaj imaginar al copilului, naziștii sunt niște bufoni colorat împopoțați, cele mai ridicole amenințări sunt luate în serios, iar adevăratele pericole și tragedii (până și niște spânzurați) sunt trecute lejer la capitotlul „accidente secundare și colaterale”.

Anume din cauza acestor distorsionări de percepție nu consider că este un film tocmai recomandabil pentru „masele largi”. Nu prea înțeleg ce efect poate avea el asupra persoanelor care nu cunosc bine ce au însemnat dictaturile sângeroase în secolul 20, ce a însemnat nazismul în particular, ce a însemnat holocaustul, cum s-a derulat al doilea război mondial... Taika Waititi are, fără îndoială, toată legitimitatea să facă un asemenea exercițiu de echilibristică de stil, mama lui fiind evreică, dar această condiție prealabilă a cunoașterii istoriei îmi pare un imperativ inevitabil aici. Numai că nu poți să examinezi fiecare spectator la istorie înainte de film, nu-i așa?...

Altfel, este un film despre valori fundamentale, despre noțiuni de bine și de rău, care ne sunt transmise în familie, în primul rând, dar și despre dezastrul care poate fi cauzat de către ideologie. Un film despre puterea nemărginită a dragostei (chiar și un Hitlerjugend are nevoie de îmbrățișări!), despre acte umane care depășesc însemnele uniformei... Dar mai este și un film despre importanța conștientizării acestor valori. Ai impresia că Waititi a asemuit omenirea unui copil care se joacă de-a războiul și a uitat ce e bine și ce e rău...

Filmul a devenit, imediat după ce l-am văzut, preferatul meu din listele Oscar-ului (chiar dacă încă nu le-am văzut pe toate. Mă îndoiesc, însă, ca celelalte să fie de același nivel, măcar și la nivel de tupeu, așa că nu mă învinuiți de lipsă de „obiectivitate”), dar cu siguranță nu trebuie să i se dea premiul! Și nici privit fără pregătire cuvenită nu ar trebui...

Dar cititorii mei sunt din altă categorie, nu-i aşa?

Partager cet article

13 janvier 2020 1 13 /01 /janvier /2020 11:34
Dodon si Thomas Mayr-Harting (2017): https://www.youtube.com/watch?v=R0dhAUNn2KY

Dodon si Thomas Mayr-Harting (2017): https://www.youtube.com/watch?v=R0dhAUNn2KY

Din cauza sărbătorilor de iarnă (am trecut de cele „pe nou” și le-am început pe cele „pe vechi”) nici evenimente nu prea au fost în Republica Moldova. Îmi plac astfel de săptămâni. În ceea ce ne privește, regula „no news – good news” funcționează la perfecție.

Chiar și cele care merită menționate cu adevărat nu sunt evenimente propriu-zise, ci statistici și cifre. Nu zic ba, trebuie cunoscute. Cu ele și vom începe:

DATORĂM 7,3 MILIARDE $ Este doar datoria externă (în Franța, spre exemplu, se folosește noțiunea de „datorie publicӑ”). Ceea ce reprezintă 61% din PIB. Nu este o catastrofă în sine. Dar nici mare bine nu-i. Aici ar trebui să avem o atitudine mai degrabă neutră. Republica Moldova nu este un elev tocmai rău la acest capitol de pe mapamond. Atâta doar că bătrânica cu o pensie de 1000 de lei pe lună nu prea e încălzită de această constatare.

5,7 MILIOANE PENTRU CSI Fanteziile și extravaganțele guvernanților ne vor costa în 2020 5,7 milioane de lei. Este echivalentul a 2.850 de pensii în valoare de 2000 de lei! Cea mai tâmpită plată: 3,4 milioane de lei pentru reprezentanța teleradiocompaniei interstatale „Mir” în Republica Moldova! Genială ecuație: plătim din bugetul statului pentru propagandă antistatalӑ! Este adevărat că plătim și pentru celelalte organizații (8,3 mln lei vor merge la Consiliul Europei, spre exemplu), dar de la ei avem cel puțin folos... Putem lesne și meritat să-i sărim în cap lui Dodon pentru asta, dar eu doresc doar să amintesc că am adresat personal întrebarea respectivă: „Cand ieșim definitiv din CSI?” și pe timpul „povestii de succes”, dumnului Leancă în persoană. Răspunsul a fost „nu este momentul oportun”...

ROMÂNIA CREȘTE FMI ne comunică că în 2020 România va depăși Turcia la capitotlul PIB per capita. Scump i-a mai costat pe turci reparația Președinției lui Dodon...

DENEG NET, NO VY DERZHITES’ Salariile din Transnistria au fost cu 50% mai mici în 2019 decât cele din partea dreaptă a Nistrului. Mai devreme ori mai târziu asta trebuia să se întâmple. Alegerile costă. Se referă și la cei din dreapta Nistrului.

RĂMÂNEM GOI Vești bune, dragii mei! Dacă ați urmărit cu sufletul la gură știrile din Australia, să știți că așa ceva la noi nu poate să se întâmple! Pur și simplu la noi degrabă nu va mai avea ce să ardă! 73 de hectare forestiere sunt tăiate ZILNIC! 3 hectare pe oră! Așa că, dragii mei, sӑ ştiţi că la noi lemnul, dacă și arde, atunci doar în scpuri nobile, în sobe. Iar de murit, vom muri din alte cauze, nu de pojar forestier. De sete, de exemplu...

Cam atât cu statisticile... Sӑ trecem şi la celelate.

SMURD DIN ROMÂNIA SALVEAZĂ VIEŢI ÎN MOLDOVA Nu este nici asta o noutate, ci o constantă. Dar mi-am promis că nu voi osteni să omagiez acești adevărați „eroi ai timpurilor noi”: Sambăta, 4 ianuarie, o echipă SMURD de la Galați a efectuat o intervenție aeriană pentru a aduce de la Vulcănesti la Chisinău o femeie în varstă de 37 de ani.

LISTA LUI RENIŢĂ Iurie Reniţӑ a publicat o listă cu nume ale persoanelor care ar fi beneficiat de credite dubioase de la cele trei bănci din „furtul miliardului”. Sunt pagini care provin din raportul Kroll. Numele sunt relativ puțin cunoscute, dar extrem de eteroclite. Într-un fel, ceea ce am văzut eu confirmă ipoteza mea inițială despre caracterul pur mediatic al acestui eveniment, jaful fiind unul sistemic și vechi de când hăul. Măcar și pentru asta îi sunt recunoscător lui Reniţӑ. Cât privește declarațiile lui despre o înregistrare audio care ne-ar arăta cine anume de la ACUM a insistat pentru o coaliție cu PSRM, aici Reniţӑ e mai degrabă enervant. Ai ceva de arătat, apoi arată, omule! Sunt sătul până peste cap de declarații din astea. Toți, dragă, știu tot, dar „încӑ nu a venit timpul”, „veţi afla la momentul oportun”... Ptfu!... La o adică, poza cu mâinile ridicate ale celor de la ACUM pentru „coaliţie” a circulat. Iar Maia Sandu zice că nu regretă. Asta e. Reniţӑ trebuie să facă înregistrarea publică. Dar responsabilitățile aparțin tuturor care au votat.

FRATTINI OUT Thomas Mayr-Harting preia misiunea lui Frattini la OSCE pentru Transnistria. Despre relațiile de „prietenie” ale lui Frattini cu Lavrov am aflat. Despre austriacul Mayr-Harting încă nu se știe mare lucru. Cu toate acestea, și austriacul are un un trecut „moscovit”. El a fost amabasador câțiva ani la Moscova. Apropo, Harting vorbeşte forte bine ruseşte. Această încăpățânare a occidentalilor de a ne vedea exclusiv prin prisma Rusiei devine jenantă. Poate încercați altceva? Nu știu dacă această schimbare trebuie să ne bucure. Noul venit va veni și el cu inițiative de „destindere”, dorind să arate tuturor că e un „negociator” mai bun ca precedenții și să „mişte carul din loc”? Dar acest lucru până în prezent a însemnat doar una: noul negociator impune Chișinăului concesii drept „semn de bună credinţӑ”, iar Tiraspolul face promisiuni, după care dă înapoi acuzând Chișinăul cӑ nu avanseazӑ „negocierile”...

Cam astea au fost. Cireșica de pe tort o voi trimite jurnaliștilor care au acceptat vișinată și tuşonkӑ de la Dodon, chiar dacă tot ei au beneficiat de ea și săptămâna trecută. Dar în această săptămână am să le dau un exemplu cum se procedează cu un „cadou otrӑvit”. Președintele Estoniei a fost felicitată cu ocazia zilei de naștere de către Ambasada Rusiei. Drept cadou a primit flori și „Șampanie de Crimeea”. Sticla a fost trimisă înapoi. Sunt curios sӑ ştiu câte colete au venit la Preşedinţie dupӑ ce jurnaliştii „inocenţi” au fost „luaţi prin surprindere” şi au descoperit conţinutul pachetului...

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher