Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog
31 janvier 2011 1 31 /01 /janvier /2011 17:23

Aţi fost vre-odată vara la plajă? Cînd arde soarele şi vă pomeniţi că aţi uitat să vă aprovizionaţi cu apă, sau cînd copilului îi arde brusc a îngheţată? Sau cînd vă păleşte un dor nesăbuit de o bere rece?

Priviţi în jur şi nu vedeţi decît o gheretă-două care ar vinde aşa ceva. Vă apropiaţi şi rămîneţi şocaţi de preţurile practicate. Dublu sau chiar triplu de ce puteţi găsi la vre-o 500m în oraş. Dar… sînteti în vacanţă, sînteţi la plajă, în chiloţi de baie şi… scoateţi paraua.

Vara trecută am avut exact aceeaşi senzaţie. O am, de fapt,  de cîteva veri încoace. Cînd vin în Moldova, am neaprat impresia că merg undeva la mare sau la munte (şi nu frustraţia noastră istorică basarabeană e cauza). Ştiu că voi plăti la Chişinău pentru o cafea preţul unei cafele la Paris. Ştiu că voi plăti o sticlă de vin preţul unei sticle de vin la Paris. Ştiu că voi cheltui aceeaşi bani pe care îi cheltui oriunde n-ai merge în vacanţă. Ba chiar şi mai scump uneori. Suma pe care o pregătesc cash nu-mi ajunge niciodată şi întotdeauna recurg la cartela bancară (traiască Visa Electron!).

Eu, spre deosebire de Maestrul Constantin Cheianu, mă pricep (puţin, să fim modeşti) la economie. Intrebarea mea ar suna altfel: cine ţine ghereta?

În rest... relax, dacă nu aţi înţeles pînă acum, sîntem la plajă în chiloţi!

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
27 janvier 2011 4 27 /01 /janvier /2011 17:17

glamur cu coasaGripa este o boală glamour prin excelenţă… Frivolă şi uşuratică. Călătoare. Mereu în căutare de noi aventuri. Instabilă. Ipocrită. Nu poartă decît rareori aceleaşi veşminte şi accesorii de la un sezon la altul. Infidelă. Îşi schimbă partenerii după cum adie vîntul. Îşi schimbă într-una avatarul şi poreclele. Gripa are ceva din Bo-Bo-ul parizian: azi îi abate să fie grosolană şi se porceşte, mîine vrea să fie gingaşa şi aeriană ca o pasăre, poimîine o apucă depresia şi devine una cenuşie, obişnuită. Dar de fiecare dată îşi revendică cu ostentaţie statutul. Despre gripă vorbeşte presa. Vorbeşte într-una. Presa îi urmăreşte cu atenţie fiecare capriciu. Azi starul a căscat, mîine starul a ieşit la night-club, poimîine starul a băut o cafeluţă, răspoimîine a plecat într-un mic turneu internaţional,  etc., etc.

Gripa are nevoie de bani, dar nu-i cere singură niciodată. Banii îi accepta, însă, ca o evidenţă naturală, cu aceeaşi uşurinţa cu care îi cheltuie. Fără a-i fi ruşine să-i primească, fără a regreta că-i cheltuie şi nici nu are de gînd să dea socoteală cuiva cum i-a irosit... Fiecare din noi i-a dat bani şi am rămas fericiţi pentru că i-a acceptat.

Gripa are prieteni peste tot şi bine plasaţi. Are prieteni în marele business: laboratoarele farmaceutice o îmbracă gratis şi o invită la recepţii mondene. Are prieteni printre politicieni: despre ea se vorbeşte şi în guvern. Are prieteni şi din acei foarte utili: PR manageri, medici, televiziune, farmacişti. Cu gripa nu mergi decît în locuri private, selecte... Te primeşte cineva într-un spital public cu gripa de mină?

Eu nu cunosc pe nimeni care să fi murit de gripă... Eu nu cunosc pe nimeni care să cunoască pe cineva care să fi murit de gripă...

Cancerul este o boală proletară... Un cosaş. Infatigabil. Zelos. Constant. Sever. Fără simţul umorului. Fără fiorituri. Aproape de pamînt. Rebrenesc. Cancerul îşi ia ce-i al lui cu tenacitatea unui scarabeu. Cancerul nu cunoaşte ce-i asta Week-End, el nu cunoaşte ce-i asta „oră normată de muncă”, el nu cunoaşte ce-i asta  „criză”, el nu are dreptul la vacanţă şi nici nu vrea să ştie că există aşa ceva. Cancerul este încăpăţînat: din moment ce ia o decizie, o duce pînă la capăt.

Cancerul este sărac... fiecare leţcaie o rupe cu sînge, cu carne, cu suferinţă. Cancerul nu cere bani sau atenţie. El ştie că nimic nu-i este predestinat. El ştie ce înseamnă chinurile (des)facerii. I s-a spus de mic copil că-şi va cîştiga (ne)existenţa cu sudoare... Cancerul este alcoolizat, îşi îneacă amarul în substanţe psihotropice. Cancerul cunoaşte mizeria. El este mizeria!

Cancerul este omniprezent, dar invizibil. Nimeni nu-l salută, nimeni nu-şi bate capul de el. Politicienii, presa, marele business, tot „beau monde”-ul ştie că el este irecuperabil, necioplit, fără fineţe. Este evitat pînă şi de statistici: redus mereu la medii naţionale, creşteri sau descreşteri de procentaje, etc. etc.

Eu nu cunosc decît foarte puţini oameni care nu au pierdut un membru al familiei, sau pe cineva din apropiaţi din cauza Cancerului...

Păziţi-ne, Măriile Voastre, de Gripă! Căci de murit - vom muri de Cancer...

 

 

Articol publicat in Ziarul de Garda, Chisinau: http://www.zdg.md/stiri/opinie-paziti-ne-de-gripa-ca-sa-murim-de-cancer

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
14 janvier 2011 5 14 /01 /janvier /2011 13:20

“De ce te temi? Cu mine nu te teme! De nu te culci, te culc cu sila... Dormi ...”

 la origine: Eminescu  (preluat azi de AIE)

BodiuUUUUU!

GrosuUUUUU!

PerestroikaAAAA!

EminescuUUUUU!

VieruUUUUUU!

URRRRAAAA! UUUAAAA! UUUUUU!!!

Vin Lupii, URŞ(S)ii şi mă-nGhimpă ceva…

P(l)a(h)şol na turbincu, V(F)i(l)dma!

Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratec

Noaptea cade, Lupii urlă… UUUUUU!!!!

Iau o vutkă de la market...

Somnoroase păsărele… sărmănele…

Noapte bună… Noapte bună…

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
12 janvier 2011 3 12 /01 /janvier /2011 12:01

Acum cîteva zile vorbeam cu cineva de acasă (din R. Moldova, să fiu mai explicit) despre “situaţia politică” din Moldova. Persoana respectivă şi-a manifestat o îngrijorare extremă faţă de rezultatele alegerilor Preşedintelui în Parlament. Îngrijorare care mi s-a parut exagerată, ţinînd cont de faptul că interlocutorul meu nu deţine vre-un mandat de parlamentar şi nici cea mai mică funcţie de stat... Pîna la urmă argumentele sale s-au redus la „of Doamne, ce-o să mai fie! Iarăşi n-o s-avem Preşedinte... Iarăşi alegeri...”

I-am pus doar două întrebări la care nu am primit răspuns:

1. Şi pe tine personal ce te doare dacă o fi sau nu o fi un Preşedinte?

2. Ce te încurcă, o singură dată pe an, să ieşi din casă şi să votezi?

Intrebări care v-aş îndemna să ni le punem cu toţii. Pentru mine răspunsul este clar: eu nu vreau să se aleagă un Preşedinte! Eu vreau alegeri anticipate la toamnă! Şi tot aşa înainte timp de vre-o zece ani! Cel puţin.

Toţi politicienii se acuză reciproc de lipsă de patriotism din cauza că nu se alege acest Preşedinte. Cu toţii negociază dur şi amplitudinea negocierilor este condiţionată de doi factori: setea nesăbuită de putere / posturi şi necesitatea de a se menţine cît mai mult la putere odată ce ajung acolo. Cu prima dimensiune se pare că „boborul” a reuşit să se dumerească sau, cel puţin, încearcă. Cu a doua e mai greu... Din păcate, politicul a reuşit să-l convingă pe Opincă că nu e bine fără Preşedinte. De aici a-l convinge că nu e bine să alegi prea des (şi prin acest act să sancţionezi eventual o guvernare proastă) nu e decît un pas...

Voi încerca să răspund, anticipînd (anticipare - cuvîntul cheie al acestui articol), şi la argumentele aduse de către „iubitorii de Preşedinte”.

Argumentul 1: Stabilitate politică.

Să deschidem DEX-ul: STABILITÁTE s. f. Însușirea de a fi stabil, solid, trainic; soliditate, statornicie; fermitate. Durabilitate, trăinicie. Faptul de a-și păstra locul, de a nu fi mișcat din loc; fixitate. Spec. (Fiz.) Proprietate a unui corp de a-și menține poziția sau de a reveni în poziția inițială. Situație sigură, fermă.

Întrebare retorică: Ținînd cont de experienţa ultimilor 10-15 ani, doriţi ca lucrurile în Moldova să „nu se mişte din loc”? Ce dorim noi să „statornicim”? Mizeria? Exodul? Hoţia şi corupţia ca instrument de bază al guvernării? Nu de stabilitate politică avem nevoie, ci de o instabilitate totală. Sistemul trebuie zguduit şi refacut din temelie.

Argumentul 2: Un an e un timp scurt pentru ca un guvern să realizeze ceva.

sword of damoclesFals! Un an e un timp suficient de lung. Guvernul AIE 1 a demonstrat cu brio acest lucru. Într-un an au fost realizate lucruri care nu s-au făcut timp de 10 ani! Involuntar, Guvernul a adus dovezi incontestabile că poate lucra eficient (doar?) în condiţii de presiune.  Să mă înţelegeţi corect: nu vreau să fac o apologie guvernului Filat 1.  Dimpotrivă. Un alt lucru e cert: sîntem în situaţie de criză profundă. În pericol de moarte. Şi dacă ţara şi poporul ei e în criză, nu prea aş vedea de ce Guvernul ar fi creditat cu tocmai 4 ani de relativ confort. Sancţiunea alegătorului la un an de guvernare e sabia lui Damocles care neapărat trebuie să se abată asupra celui ce uită de interesele ţării şi ale poporului, indiferent de culoarea lui politică.

Argumentul 3: Alegerile costă scump.

Fără îndoială, banii cheltuiţi pentru organizarea scrutinelor pot fi cheltuiţi altfel, mult mai bine, dar... Din două rele cred că ar trebui să-l alegem pe cel mai mic. Cu un guvern eficace ponderea acestor cheltuieli nu va face decît să scadă. În plus, din an în an, aceste cheltuieli nu ar trebui decît să diminueze chiar şi în valoare nominală odată cu acumularea experienţei. Un alt avantaj indiscutabil: sistemul electoral se va ameliora (oare nu au fost „descoperite” lacune fenomenale la acest capitol în urma scrutinelor repetate din 2009-2010?).

Aceste trei argumente apar drept cele mai importante şi sînt cel mai des folosite în discuţiile la acest subiect. Cel puţin atunci cînd deliberările sînt publice.

Există totuşi şi un al patrulea argument, inevitabil adus pe un platou cu borduri albastre à la Ostap Bender de către politicieni în discuţii offline: electoratul...

Clasa politică de mulţi ani încearcă să ne convingă (şi nu fără succes, la drept vorbind) că electoratul nostru (adică noi) este unul iresponsabil, unul cu o conştiinţă civică la nivelul podelelor şi că este incapabil să-şi asume responsabilitatea de alegător. Pentru cei ce cunosc bine nivelul de încredere pe care îl au cetăţenii R. Moldova în discursuri oficiale şi mass-media, devine evident că anume zvonurile, bîrfele şi tot felul de mesaje trecute offline, pe sub masă, la un pahar „de vorbă”, într-un spirit de confesiune conspiraţională, au o pondere mult mai mare şi o forţă de convingere mult mai puternică. Pînă în prezent nu am întîlnit nici un politician, dar NICI UNUL (şi am văzut destui, cred, pînă acum, de toate culorile curcubeului), care ar spune că cred într-un sistem electoral şi au încredere în votul cetăţenilor. Se pare că astăzi ne-am lăsat convinşi...

E foarte comodă această poziţie. Ratezi un scrutin? Normal – alegătorul e prost. Ieşti sancţionat în urma unei alianţe ruşinoase politice? Iarăşi alegătorii sînt de vină – ei nu înţeleg interesele înalte de stat. Ratezi un referendum? Hmmm, dacă nu are boborul conştiinţă civică... etc. etc. Şi cu cît mai proşti, cu atît mai bine: mai uşor de manipulat. Şi cu cît mai săraci, cu atît mai bine – mai uşor şi mai ieftin de cumpărat.

Politicienii au făcut în fel şi chip ca să alegem cît mai puţin şi cît mai rar. Ne-au lăsat (sau i-am lăsat să ne lase) doar un scrutin de importanţă naţională: cel parlamentar. Şi cu cît mai rar ar avea loc, cu atît mai bine pentru clasa politică. Personal, nu am avut mari dubii referitor la constituirea AIE 2. Din momentul în care alegatorul e lăsat pe tuşă, politicienii se înţeleg pînă la urmă.

La drept vorbind, la fel nu am mari dubii şi referitor la alegerea Preşedintelui. Anume din cauza că alegătorul (bizar, nu-i aşa?) de data asta a fost extrem de mobilizat. Politicienii s-au trezit cu un „bobor” care vrea sa fie ortografiat „popor”. Asta înseamnă că ar trebui să mai mişte din coate, asta înseamnă că li se va cere socoteală. Corb la corb nu-şi scoate ochii. Vor face tot posibilul să-i lăsăm „în pace” pentru 4 ani de zile.

Eu unul fac astăzi un apel către comunişti: Tovarăşi! Ни шагу назад! Nu permiteţi alegerea Preşedintelui! Ni shagu nazad

EU VREAU SĂ ALEG! EU VREAU ALEGERI ANTICIPATE!

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
26 décembre 2010 7 26 /12 /décembre /2010 20:05

Povestea 2: Poveste cu „n-am”

 

Cam la două zile după aventurile noastre de la Bălti veni şi momentul cînd prietenul nostru francez trebui să pornească în ultimul său drum prin Moldova. Nu, nu i s-a întîmplat nimic grav, cel puţin integritatea sa fizică nu a avut de suferit. Asupra celei psihologice nu pot să mă pronunţ – nu am calificarea necesară.

 

În dimineaţa respectivă am îmbarcat din nou break-ul Dacia Logan, rebotezat de către nepoţi în Dacia Loran în cinstea bravului şofer Laurent.

 

După interminabilul ritual de rămas bun de factură pur balcanică cu inevitabilele „mulţumesc pentru ospitalitate”, „ne pare rău că nu mai staţi”, „credeţi-ne şi ne scuzaţi pentru puţin”, „ne iertaţi dacă nu cumva”, „mai veniţi neapărat”, „mai veniţi şi voi pe la noi”, etc., etc., am pornit, în sfîrşit, la drum.

 

Am prevăzut să ajungem la Chişinău pe la amiază, căci prietenul meu, necătînd la origini comune cu Sebastien Loeb, Alain Prost, Didier Auriol sau Jean Alési, nu este un fan absolut al vitezei. Dimpotrivă, este un tip foarte prudent la volan. Să nu mai vorbim de stilul său de conduită pe aberaţiile care se chiamă „drumuri” în Moldova! Oaspetele nostru abia după 5-6 zile a mai pierdut din încordarea cu care conducea la început. Gropile pe care nici nu încumeta să le ocolească primele zile, absenţa de marcaj sau semnalizare, imprevizibilitatea totală a şoferilor şi a pietonilor cuplată cu o lipsă arhetipică de respect faţă de codul rutier şi lipsa de curtuazie rutieră nu ca fenomen ci ca noţiune elementară, vitezomanii care confundă indicaţiile vitezometrului cu un indicator imaginar al statului social – toate astea puse launloc au promovat actul de a conduce o maşină de la un simplu gest cotidian la un statut de aventură, în cel mai bun caz, sau de supliciu, în cel mai rău.

 

Oricum, noi eram în vacanţă, avionul prietenului decola abia a doua zi, respectiv aveam toată ziua la dispoziţie pentru a parcurge cei 165 de km care separă Soroca de Chişinău. Cătinel – cătinel, groapă după groapă, avansam spre capitala măreţului stat moldav. Între timp, am descoperit şi o funcţie inedită la maşină: indicatorul audio al calităţii drumului. Dacia scîrţia din tot harnaşamentul ei de plastic la fiecare hop, dar avansa ferm si sigur. Ce-ar fi dacă am instala cîte un scîrţîitometru la autoturizmele „năcealnicilor” responsabili de calitatea drumurilor (dar neaparat va trebui să se deplaseze in Dacii!)?

 

Dacia avansa – noi contemplam peizajele şi întreţineam o discuţie fără noimă într-un andante moleşitor de vara. Sat după sat, măsuram cît face veşnicia în kilometri...

 

„Evenimentul” s-a produs undeva pe drumul R9 nu cu mult înainte de intersecţia cu M2. Pentru cei ce nu sînt familiarizaţi cu codificările rutiere (de alde mine, de exemplu) vă propun şi o localizare pur „moldovenească”: nu cu mult înainte de „razvilca Sorocii”.

 

moldova police carTocmai ieşisem dintr-un incubator al veşniciei şi traversam o mică pădurice cînd... Opa! O Ladă alb-negru cu un mic (dar voinic) girofar. Un alt accesoriu al acestui bastard al industriei auto s-a desprins de la masa alb-neagra şi ne-a făcut un semn autoritar să ne oprim. Ordonat şi facut. Evident, nici nu prea aveam de ales.

 

După povestea de la Bălţi francezul meu a devenit foarte susceptibil la uniforme. Conosc foarte bine sentimentul: în ceea ce ma priveşte, este un refelex 100% teritorial, condiţionat de spaţiul danubiano-carpato-pontic. Deşi, cu timpul, cred că am învăţat să reacţionez mai calm. Prietenul meu, insă... s-a făcut de culoarea surului spălăcit al fotoliului auto, a înţepenit cu mîinile pe volan şi mă privea de parcă aş fi Sfîntul Petru. Era clar că-mi va reveni din nou cinstita misiune de a explica glosolalia unsului întru putere ce se apropia galeş de Dacia Loran.

 

Inutil de a-l descrie. După cum mai spuneam, sînt făcuţi de-o mamă. Durdulii, tunşi chel, de o nonşalanţă imperturbabilă. Un fel de gogoşele pline de sine, conştienţi de superioritatea pe care le-o conferă chipiul, epoleţii şi bastonul.

 

Se apropie de maşină, se prezentă, luă actele pe care i le întinsese şoferul. Descoperi ceva ce nu-i era familiar... Întrebă: „De unde sînteţi?”.

 

I-am răspuns că şoferul este francez. L-a privit bizar: un melanj de curiozitate şi suspiciune. Se vede că nu prea des trec animale de genul ăsta pe la abatorul său. Dar nu am depistat ostilitate excesivă în atitudinea sa. Ceea ce era oarecum încurajator. Mă întrebă de ce nu conduc eu. I-am spus că nu am permis. Fapt ce oarecum l-a destabilizat. Se simţea că nu prea ştia cum să aborde „chestiunea”.

 

M-a întrebat cu o oarecare speranţă: „Chiar nu vorbeşte deloc moldoveneşte?” Răspund: „De ce „de loc”? A invăţat cîteva cuvinte timp de o săptămină.” Mă adresez lui Laurent: „Que-est-ce que tu sais déjà dire en Roumain?” Acesta a continuat intuitiv jocul, deşi nu cred că pricepuse ceva din discuţia noastră. A rostit dintr-o rafală ce ştia: „bună ziua”, „mulţumesc”, „vin” „sarmale”, „mămăligă”. Poliţistul a rîs cu gust. "Femme qui rit – à moitié dans ton lit", zic francezii. Nu am nici un dubiu despre caracterul profund heterosexual al poliţiei naţionale şi al colaboratorilor ei, dar am simţit imediat că totul va fi bine de data aceasta.

 

Poliţistul a continuat totuşi: „Ştiţi că aţi încalcat regulile de circulaţie?” Chiar nu mă aşteptam la o aşa întorsătură... Zic: „Care reguli?” „Păi circulaţi într-o LOCALITATE cu o viteză de 70 km/ora. Ştii care este la noi limita de viteză în localităţi?”

 

„Nu ştiu, zic. N-am permis, dar am respectat riguros toate panourile rutiere („Mai ales după ce ni s-a întîmplat la Bălţi”, îmi spusesei în gind). Şi apoi, noi parcă am ieşit deja din sat...” La care poliţistul se dă la o parte şi îmi arată în tufari, cam la vre-o 200m în faţa noastră panoul cu denumirea satului tăiat de o diagonală roşie. Clar – conform codului rutier moldovenesc satul într-adevăr se termina 200m mai departe...

 

„Bine, zic, dar nu am vazut nici un panou cu limitare de viteză”. La care el îmi spune că în Rep. Moldova viteza este limitată la 50 km/oră în mod implicit în limita unei localităţi.

 

Mă întreabă: „Tu n-ai ştiut să-i spui asta prietenului tău?”. Zic: „Nu, n-am ştiut. Eu nu am permis.”

 

„Şi în Franţa cum e? Nu-i tot limitat la 50?” „Nu neapărat, răspund. În Franţa depinde de categoria drumului. Poate fi limitată şi la 30, dar poate fi şi la 90... Depinde de panouri...” La drept vorbind, nu prea ştiu daca i-am spus un adevăr sau nu. Dacă nu sînteţi poliţişti, aţi înţeles demult că nu am permis.

 

După cîteva momente de ezitare se luminase la faţă: luase o decizie! „Bun, spune. Nici o problemă. Franţa are consulat în Moldova. Facem proces verbal şi are să plătească amenda la vamă, la ieşirea din ţară.” 

 

Ooooo!!! O altă versiune. Se pare că pe teritoriul Moldovei nu funcţionează peste tot acelaşi regulament. La Bălţi era unul diferit.

 

Toată chestia asta începuse să mă irite. Ţinînd cont de experienţa de la Bălţi, am hotărit să fac o tentativă. Zic: „Domnule, băiatul mîine dimineaţa are avion. De asta şi mergem la Chişinău. Nu cred că ar fi cazul să-şi termine călătoria cu neplăceri şi formalităţi de genul ăsta. Cu atît mai mult că am fost totuşi atenţi la drum şi nu am creat situaţii de risc conducînd. Cum am face noi să nu scriem proces verbal? Cam cît ar costa amenda aia?”

 

Poliţistul îmi raspunde ezitînd: „Păi, tu nu ştii cum e la noi? Cît nu-ţi pare rău!”

 

„Ok”, zic. Scot din portmoneu 100 de lei (totuşi, a servit la ceva experienţa de la Bălţi!), ies din maşină şi mă îndrept spre poliţist. Ăla îmi face semne disperate că nu la el trebuie să merg, ci la colegul său care aştepta în Ladă. Mă îndrept spre maşina lor. Iarăşi poliţistul îmi face semne disperate: trebuia să mă apropii de Ladă din partea pădurii, nu din partea drumului! Mdaaa.... toate „codurile” astea chiar mă depăşesc.

 

Uitam să spun că poliţistul îmi întorsese între timp actele.

 

Ajung la maşină (din partea pădurii, bineînţeles) şi îi întind poliţistului nr. 2 suta de lei. La care el mă scrutează sever şi mă apostrofează scurt:

 

-         CE-I ASTA?!

 

Mai tîmpit nu m-am simţit în viaţa mea, zău. Nu am fost în stare decît sa fac un „Mmm..., Aaaa..., Aăăă...” şi să arăt cu braţul în direcţia poliţistului nr. 1. La care fratele său de cruce s-a mai răstit o dată:

 

-         Mergi de-aici să nu te văd!

 

Cred că vă daţi seama că nu m-am lăsat rugat de două ori. M-am întors rapid spre Dacie, am urcat în maşină, şi i-am spus francezului s-o pornească din loc imediat cît e lucru cu cinste şi cît nu s-au lămurit poliţiştii înde ei.

 

Uite asta e povestea despre cum n-am dat mită. La drept vorbind, nici astăzi nu prea pricep ce s-a întîmplat. Am trei versiuni verosimile şi una neverosimilă:

 

Verosimile:

  1. Suma de 100 lei nu a fost suficientă
  2. Am greşit ceva in „ritualul” de transmitere a banilor (poate trebuia să-i întind banii într-un document careva?)
  3. Poliţistul s-a speriat şi nu a vrut sa se compromită din cauza francezului: mai ştii cine-i ăsta? 

Neverosimilă:

  1. Poliţistul din maşină e un tip integru şi onest care-şi face meseria şi nu ia mită de la şoferi

Vă las să cugetaţi şi... poate că-mi sugeraţi şi mie dacă aveţi alte versiuni în comentarii la articol... 

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article
20 décembre 2010 1 20 /12 /décembre /2010 18:00

Povestea 1: Poveste cu “am”

A fost odată ca întotdeauna un brav poliţist. Nu-l cunosc. Dar cred că e acelaşi pe care-l cunoaşteţi şi Domniile voastre. Oricum, e demonstrat „ştiinţific”: sînt făcuţi de-o mamă. Şi se mai ştie: de fiecare dată cînd se naşte unul nou-nouţ, toată lumea muţeşte pentru cîteva clipe, indiferent de tonul discuţiei. Poţi discuta de Lupu, de Ghimpu ori de Filat, ori de toţi trei launloc – poliţistul e mai tare. A fost făcut şi un experiment  grandeur nature la noi în ţară (pe 7 aprilie 2009) care a demonstrat acest lucru.

Poliţistul X despre care vă voi povesti eu locuieşte la Bălţi, oraşul pe care am încumetat să-l vizitez astă vară împreună cu un prieten de-al meu francez, iubitor de senzaţii tari (la drept vorbind, la momentul cînd a luat decizia de a veni cu noi în Moldova, încă nu ştia că senzaţiile vor fi tari).

Aţi înţeles probabil deja că teatrul acestei absurdităţi a fost oraşul Bălţi. A nu confunda cu Ionesco şi cu Teatrul Naţional „V. Alecsandri” din Bălţi. Realitatea e mai palpitantă decît oricare piesă: rinocerii – mai cu coarne, cîntareaţa – mai cheală şi Godot nici nu are de gînd să vină pe la Bălţi, oricît de mult nu l-ai aştepta...

Godot poate nu avea de gînd, în schimb noi ne-am pornit. Zis şi făcut: am închiriat o maşină mică de la Chişinău, o Dacie Logan superbă prin simplicitatea ei. Thomas d’Aquino ar fi botezat-o „dumnezeiască”! Noi am rămas mulţumiţi şi de opţiunea climate control integrată, care s-a adeverit indispensabilă pe arşiţa din secelarul anului care se trece.

balti piata centrala 1Deci, la bordul acestui car cu motor am intrat în falnicul şi neclintitul Bălţi! Vizita oraşului nu putea să nu includă şi vizita pieţii centrale. Piaţă în sens de  “spațiu liber (cu monumente sau/și plantații decorative) în interiorul unei localități (mai ales urbane)” nu în sens de „loc special amenajat unde se face comerț cu mărfuri, mai ales cu produse agroalimentare”, deşi ambele la Bălţi se află în acelaşi loc.

Ei bine, ajungînd în „Cenru” am încercat, desigur, să parcăm maşina. Chiar mai mult, am parcat-o! Nimic extraordinar: am văzut un şir de autoturisme în staţionare, un spaţiu între ele şi prietenul meu, deprins cu manevrele de parcare acrobatice la Paris, nu a avut nici cea mai mică dificultate s-o intercaleze.  Am ieşit şi am început marea vizită.

Voi omite excursia propriu-zisă, caci ea merită o descriere mai amplă (poate într-o altă poveste). Voi spune doar că ea a durat cam o oră şi jumătate în urma căreia viziunea despre lume a prietenului meu francez a suferit o schimbare radicală. „Succesul” cognitiv necesita, desigur, o fixare emotivă definitivă. Nici nu puteam să-mi închipui de unde veni ajutorul!

Revenind spre masină, grupul nostru s-a cam răzleţit: fetele şi nepoţii au apucat-o înainte, noi cu urmaşul lui Voltaire am rămas în urmă, încercînd să verbalizăm cele văzute. La un moment dat văzu-i că soţia îmi face semne de o amplitudine neobişnuită îndemnîndu-ne să iuţim pasul. „E prea cald afară, mi-am spus,  vor mai repede să intre în maşină, la climate control”.

Cînd ne-am apropiat am inţeles sensul gesturilor: maşina nu mai avea placa de înmatriculare din faţă, iar pe parbriz am găsit o fiţuică cu un număr de portabil şi motivul pentru care a fost scos numărul: staţionarea într-un loc interzis. „Hai că-i bun, mi-am spus, veselia abia începe”.

În primul rînd, am încercat să mă asigur că într-adevăr am încălcat codul rutier. Legitimă întrebare, căci stradela respectivă era, la fel ca şi dimineaţa, ocupată de maşini parcate liniştit înaintea şi în spatele nostru: toate cu numerele la loc. Un singur detaliu era diferit, de fapt: toate aveau numere de Bălţi. Nu, mint, mai era unul:  maşina noastră era unica „dumnezeiască”, pe cînd restul erau nişte răsfăţări pămînteşti - o demostraţie în practicus a supremaţiei industriei auto teutone. Numai Mercedes-uri, BMW-uri şi un faimos „Porsche Cayenne” parcat chiar pe trotuar.

Răspunsul l-am găsit relativ rapid: cam la 50 de metri un semn rutier cocoţat pe un stîlp indica o interdicţie de staţionare pe o distanţă de 200m...  Nu-mi rămînea decît să culeg numărul de pe fiţuică...

A răspuns imediat. Prima întrebare: „Ieşti din Bălţi?”. Am minţit. Am răspuns negativ. Mai mult din curiozitate. Mi-a explicat cu multă minuţiozitate cum să-l găsim. L-am găsit foarte uşor, căci îmi cunosc oraşul. „Bobicul”, după cum s-a exprimat chiar Domnia-sa, era postat la trei focuri de semafor mai departe.

Am ieşit împreună cu camaradul meu francez, eu servind drept translator, deşi prietenul meu nu înţelegea nimic din ceea ce se petrecea. El nu a fost pîna atunci confruntat niciodată cu exproprierea plăcilor... Respectiv, am fost promovat quasi imediat la onorabila funcţie de negociator.

Conţinutul speach-ului meu a fost unul scurt: „Da, dom’le, am încălcat, dar uite care e cauza – am ratat panoul fiindcă am urmat exemplul celorlalte maşini. Eu nu am permis şi nu am reflexul de a urmări cu atenţie panourile rutiere, pe cînd şoferul are reflexe „rele” de şofer occidental, deprins ca majoritatea participanţilor la traficul rutier să respecte regulile.” 

Tipul a rămas impasibil, învîrtind permisul francez în toate părţile, vizibil neînţelegînd nici o boabă din ce era marcat pe el... La întrebarea mea directă „De ce nu au fost scoase numerele şi de la celelalte maşini?” a răspuns că la momentul cînd a trecut el pe acolo pe locul respectiv nu era parcată decît o „Dacie” cu numere de Chişinău... Ei, chiar asta nu puteam s-o cred, dar...

„Bine, zic, scrie amenda”.  Bizar, dar poliţistul nu era grăbit. Mă întrebă dacă am permis. Mai spun odată: „Nu, nu am. De altfel, aş fi condus eu, nu francezul...”

„Hmm, zice,  nu pot scrie amenda, căci am nevoie de un număr fiscal...” Mă întreabă dacă am buletinul de identitate. Mint şi de data asta, spun că nu-l am la mine. Eram curios cum va acţiona tipul şi mai departe. La momentul ăsta, din păcate, a ieşit şi maică-mea din maşină... Adevărul e că temperatura din maşină nu predispunea la răbdare...

Ca şi oricare alt moldovean, maică-mea a început din start negocierile: „Vă rog mult, avem un oaspete din Franţa, pleacă peste cîteva zile, iertaţi-ne de data asta, etc. etc...” Eroare strategică... Avantajul psihologic a trecut brusc de partea poliţistului. S-a răstit scurt: „Dacă vreau eu, nu pleacă francezul ăsta din ţară nici peste zece zile! Îi iau permisul...”

Pierdusem iniţiativa şi, în plus, mica mea bandă rămasă în maşină se afla în pericol destul de real de hipertermie şi deshidratare din cauza căldurii... I-am întins maică-mii o bancnotă de două sute de lei, ea i-a înmînat-o poliţistului, care la rîndul său mi-a dat placa şi actele şoferului... Pîna la urmă totul a fost cît se poate de simplu şi rapid.

După cum aţi înţeles deja, eu nu sînt şofer. Respectiv, stăteam cu placa în mîna neştiind cum s-o fixez la loc. Am început a răsuci o piuliţă, la care bravul poliţist îmi spune: „Nici la asta nu te pricepi! Dă-o-ncoa. Trebuie totul să fac în locul vostru...” În doi timpi şi trei mişcări a clipsat numărul la locul lui. Eram gata de plecare, ceea ce am şi făcut imediat.

Bunul meu prieten din Franţa nu a înţeles nimic, a muţit pentru cîteva ore bune, dar cel puţin sînt sigur că vizita oraşului Bălţi va rămîne o amintire extraordinară, incrustată temeinic în fiecare circumvulaţiune a scoarţei sale cerebrale. Ciclul mnemotehnic a fost respectat la perfecţie. Informaţia cognitivă a fost verbalizată şi fixată definitiv printr-un şoc emoţional. Mulţumiri speciale poliţiei rutiere de la Bălţi!

Uite cam aici se încheie prima poveste cu „am”. Sînt sigur că am fost manipulat din cauza că nu cunosc regulamentele. Ştiu, de asemenea, că ar fi trebuit să insist asupra procesului verbal. Ştiu, de asemenea, că ar fi trebuit să notez numerele germanilor falnici stationaţi în acelaşi loc şi‚ eventual, să le trec pe procesul verbal. Că ar fi trebuit să notez şi placa poliţistului... Multe poţi şti a posteriori. Mulţi eroi după război...

În aceeaşi seară, povestind unui prieten bălţean ce ni s-a întîmplat, acesta din urmă a comentat scurt: „Ce porcărie... Trebuia să-i dai numai o sută...” Nu ştiu ce m-a afectat mai mult: faptul că am dat mită sau răspunsul prietenului.

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article
14 décembre 2010 2 14 /12 /décembre /2010 13:22

Am fost dojenit de soţie pentru că m-am băgat… am fost dojenit de prieteni pentru că, chipurile, am vrut sa fiu băgat în seamă…  am fost dojenit de parinţi că mă bag într-o afacere cu primejdie… am fost băgat în …(piiiuuu - piiiiuuu)… de conaţionalii mei care nu au putut băga altceva în urnă decît o foaie albă ştampilată sau care nu au mai băgat nimic.

După mai mult de două săptamîni de la alegeri înca ramîn „băgat” şi nu am ieşit din trans… imagini care revin într-un flash-back continuu… spatele care mă mai supără şi azi din cauza maratonului de 26 de ore non-stop în picioare… Nodul de cravată îmi stă şi astăzi în gît... Băga-mi-aş!!!

In acea duminică, pe la orele 23h00, cînd nu mai rămîneau decît cîteva minute pînă la închiderea Biroului de vot de la Paris, un bun cunoscut mă apucă în şagă de cravată şi mă zgîlţie niţel de ea… printr-un gest cît se poate de amical şi inocent a rezumat toată ziua lui 28 noiembrie 2010.

Inceputul: deschidem biroul de vot. Primii alegători... un bun prieten de-al meu care a venit din schimbul de noapte pe la opt: „Ce se mai aude, Vitalius? Mai are rost sa votăm? Nu ştiu... e jale... poate acum?” Nu ştiu ce să-i spun... nici nu am dreptul să-i spun multe... astăzi am cravată...

Votează. Îmi spune că o va suna pe soră-sa să vină şi ea.  „Ei hai, curaj! Mai vorbim.” Pleacă grăbit.

Către orele 9h30 după fluxul alegătorilor puteai cu uşurinţă determina periodicitatea metroului parizian. Către 10h00 fluxul devine continuu. Către 11h00 coada depăşea 100 de metri în stradă...

Mai adăugăm o masă pentru a înregistra alegătorii. Cinci persoane nu se mai isprăvesc... degeaba, sînt doar trei cabine de vot. Înregistrezi mai rapid – coada se formează la intrarea în cabine. Se votează anevoios. Buletinele de 1 metru fîlfîe aidoma unor stindarde. Fîlfîe a speranţă, fîlfîe a viitor. Fiecare din ele este băgat în urnă cu ostentaţie, cu încăpăţînare, cu violenţă, cum ai pecetlui o soartă, cum ai bate un cui în capac...

 „Atenţie la prag... atenţie la prag”... dar astăzi nu sîntem la referendum, e vorba doar de pragul de lemn. Spre sfirşitul zilei cabinele au fost împinse la o bună jumatate de metru. Au fost date la perete de sutele de papuci ce s-au împiedicat de bîrna de jos... cabina pusă la perete, mitraliată de ştampila „votat”: POC – POC – POC... 2525 de focuri.

Astăzi speranţa e raţionată  – doar 2000 de buletine, doar atît ni se acordă... în faţă – ochi vinoveţi, multă deznădejde, multă gravitate, sprîncene încruntate... şi „cu Doamne-ajută” mai de fiecare dată.

alegeri 28-11-2010-9Un vis, o halucinaţie, o realitate palpabilă!  Către ora 13 impasul de pe rue Berlioz era plin de lume. Impasul în care s-a băgat Ambasada, impasul în care s-a băgat ţara...

Vecinii fulminau! Vecinii halucinau! Floarea bîhlită a apusului s-a pomenit faţă-n faţă cu realitatea! Realitatea pe care au creat-o co-naţionalii mei! Materialitatea pe care le-o crează lor zi cu zi a dat năvală peste ei în carne şi oase şi sute de suflete!

  E frig... prea frig... pescuim din coada imensă mamele cu copii şi încercăm să le facilităm trecerea. Nimeni nu protestează. Aud: „se vede că s-a schimbat puterea” de undeva dintr-o parte. Eu putere? Ah da, azi am cravată...

Tensiunea creşte: mai rămîn doar 500 de buletine, doar 400, doar 300... nervozitatea creşte şi în exterior. E frig... e prea frig... e lung... e prea lungă aşteptarea. Imponderabilitatea speranţei... viitorul în suspensie de nervi... viitorul condiţionat de o fiţuică albastră, chiar şi expirată... „Nu, cu buletinul nu e voie, nu am voie. Scrie in lege, om bun.” Fac un registru cu buletine să ştie legea că s-a vrut, dar nu s-a putut. Anunţ, pescuiesc mame si copii. Măsor coada de cîteva ori. La costum şi cravată. Nici frigul nu mă ia... O prietenă pe care o întîlnesc în mijlocul acestui boa constrictor îmi spune că nu mai poate sta. Întîrzie la muncă. Îmi pare rău... pleacă. Ea nu avea copil-permis...  

Un alt bun cunoscut îmi spune: „запахло жареным - все вышли голосовать”. Are dreptate... Unde mi-aţi fost, fraţilor, în septembrie? Unde mi-aţi fost, fraţilor, în iulie 2009? În aprilie 2009? De ce doar acum? De ce i-aţi lăsat să vă bage în impas?

Evidentul la imperfect devine un evident la prezent: buletine de vot nu vor ajunge... căutam soluţie... dar o căutăm doar noi...

17h30: Atît! Doar atît! Pîn-aici s-a îngăduit... Mai multe buletine nu-s!

Cum? Cum să spui unui om că nu se mai poate, că nu are voie? Cum să explici inexplicabilul? 

Persoane care nu au mai votat de cînd au plecat din ţară, persoane care au fost pînă la urmă convinse de atîtea mesaje de genul „VOTUL TĂU CONTEAZĂ!” venite din ţară şi din exterior, persoane care şi-au zis la un moment dat că încă nu este totul pierdut, ca nu sînt EI înca pierduţi, că s-ar mai putea, dar...

„Atît! Doar atît! Mai multe buletine nu-s!”

Persoane care nu au crezut niciodată într-un vot democratic, căci sistemul a fost gwynplainizat de politicantropii moldoveni timp de 20 de ani, persoane care au fost ferm convinse că rezultatele alegerilor sînt scrise cu mult înainte şi actul votării e o simplă pierdere de timp, aceste persoane au ieşit duminică din casă probabil neavînd încredere nici de data asta, dar au ieşit, căci ăsta e unicul şi puţinul drept care le-a mai rămas... şi:

„Atît! Doar atît! Mai multe buletine nu-s!”

Persoane care au făcut sute de kilometri pentru că au simţit MOMENTUL: 2-3 ore cu maşina sau trenul, 2 ore de coadă pentru ca să decidă azi! odată şi pentru totdeauna! Şi...

 „Atît! Doar atît! Mai multe buletine nu-s!”

Persoane care au votat întotdeauna şi care, spre deosebire de mulţi alţi co-naţionali, au integrat demult valorile democratice, profund europene. Persoane care ar trebui să constituie un model de responsabilitate civică şi pe care ar trebui să mizeze o ţară care tinde spre normalitate, dar care, (oare de ce?) au fost expulzate în emigraţie. Aceste persoane continuă să voteze iarăşi şi iarăşi... numai că de data asta...

„Atît! Doar atît! Mai multe buletine nu-s!”

Şi acel care a fost nevoit să pronunţe sentinţa purta în acea zi cravată...

Explozie. Mînia materializată. Scandări. Stare de asediu.

caricatura-exod-moldovaCei care nu au crezut nu vor mai crede. Au facut cale întoarsă spre Franţe şi Italii. Probabil definitiv şi ireversibil. Bye-bye, Moldova... Ei vor vota şi în continuare. Vor vota cu picioarele, căci mai multe buletine nu-s.

  Cei care cred – luptă. Cei care cred – nu vor să plece. Ave Cæsar, morituri te salutant ! Cezarul tace… Cezarul se încăpăţînează… Cezarul cedează după 1 oră de negocieri…

 Cezarul cedează şi noi votăm… votăm pe foi albe, imaculate, virgine. Votăm pe foi A4. Votăm în A4 colţuri ale lumii.  Ăla cu cravată aplică ştampila biroului pe foaie şi o sacralizează. Poc – o foaie de speranţă. Poc – o fărîmă de viitor. POC - POC - POC… de 525 de ori…

Astăzi, 14 decembrie, cele 919 voturi pe foi A4 din birourile de vot din străinătate aşa şi nu au fost contabilizate. Dar cei care cred – LUPTĂ!

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
2 décembre 2010 4 02 /12 /décembre /2010 13:48

Stimate Domnule Eugeniu Ştirbu,  

În timpul alegerilor parlamentare din 28 noiembrie 2010, la biroul de vor nr. 1/316, din Paris, Franţa, buletinele de vot alocate de către Comisia Electorală Centrală (2000 de buletine) au fost epuizate către ora 17:30. La acel moment, cîteva sute de cetăţeni îşi aşteptau rîndul în incinta ambasadei şi în strada imediat adiacentă. Pentru o bună parte din ei durata aşteptării a depăşit 2 ore în frig şi umiditate sporită. Mulţi dintre alegători s-au deplasat zeci şi chiar sute de kilometri pentru a putea să-şi exercite dreptul constituţional la vot.

Anunţul despre epuizarea buletinelor de vot a declanşat o reacţie de indignare extrem de vehementă din partea alegătorilor, legitimă după părerea noastră, deşi primii vizaţi au fost chiar membrii Biroului Electoral.

 După discuţii intense cu Comisia Electorală Centrală, procesul de votare a reluat după o oră, la 18:30, cu utilizarea buletinelor de vot „ad-hoc” – a foilor albe, de format A4, ştampilate, pe care alegătorul a scris de mînă opţiunea sa. 

Ţinem să menţionăm că membrii Biroului Electoral al Secţiei de Vot nr. 1/316, la reuniunea din 22/11/2010, au luat act de numărul insuficient de buletine alocate pentru Paris şi au avertizat Comisia Electorală Centrală despre insuficienţa buletinelor de vot alocate. Un mesaj electronic a fost trimis marţi, 23/11/2010 la ora 6:30 la acest subiect. Membrii Biroului Electoral au solicitat 1000 de buletine suplimentare. 

În ziua alegerilor, ţinînd cont de fluxul continuu de alegători, membrii Biroului au luat legătură cu Comisia, prin diverse mijloace, începînd cu orele 12:00 informînd-o despre situaţia creată şi încercînd să identifice o soluţie. Aceste solicitări, adresate personal şi  în mod repetat  dlui Iurie Ciocan, Secretar CEC, au rămas fără nici un răspuns pe tot parcursul după-amiezii zilei de 28 noiembrie. Astfel s-a ajuns la situaţia tensionată, descrisă mai sus. Soluţia votului pe foi în format A4 a provenit din partea membrilor Biroului Electoral Paris, şi a fost pînă la urmă acceptată de către CEC, în  urma insistenţelor repetate a membrilor Biroului. Astfel, procesul de vot a fost continuat începînd cu 18:30. Biroul de vot a hotărît cu majoritate de voturi să prelungească procesul de votare pînă la orele 23:00 pentru a permite fiecărui cetăţean să-şi exercite dreptul de vot. 

Astfel, 525 de alegători şi-au exprimat opinia conformîndu-se acestei proceduri excepţionale la Secţia de Vot nr. 1/316 din Paris. Din păcate, alte sute de alegători nu au aşteptat rezultatele negocierilor şi au plecat ferm convinşi că au fost lipsiţi de dreptul lor constituţional de vot. Aceeaşi situaţie a fost atestată şi la alte birouri de vot din străinătate: Moscova, Roma, Padova.

Luni, 29 Noiembrie 2010, aflăm cu stupoare că CEC a procesat 100% din procesele verbale, iar cifra alegătorilor din cele trei secţii de vot din Franţa nu depăşeşte 2250 de alegători. Mai mult ca atît, dl Iurie Ciocan, în conferinţa sa de presă, lasă de înţeles că cele 919 voturi „A4” de la birourile de vot din străinătate nu ar prezenta interes şi că ele nu pot schimba semnificativ rezultatele scrutinului. 

Cosiderăm această declaraţie drept una care contravine direct cu principiul de bază al unui sistem democratic, conform căruia „Voinţa poporului constituie baza puterii de stat. Această voinţă se exprimă prin alegeri libere, care au loc periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.”

Pentru semnatarii acestei scrisori, dreptul de vot al cetăţeanului este unul sacru şi constituie baza unui stat democratic. Chiar şi în condiţiile de probleme majore de ordin tehnic, violarea acestui drept este inacceptabil!

În acelaşi timp, ţinem să menţionăm ca procesele verbale publicate de CEC înregistrează 3147 votanţi la Moscova pentru 3000 buletine trimise ceea ce înseamnă că voturile „A4” de la Moscova au fost contabilizate. Rezultatele afişate denotă o politică clară de „dublu standard” şi o discriminare vădită a alegătorilor din Franţa şi Italia.  

Ţinînd cont de cele expuse mai sus, cerem :

-          Contabilizarea în calculele electorale integrală a celor 919 voturi „A4”, liber exprimate în mod egal, direct, şi secret.

-          Demiterea necondiţionată şi imediată a lui Iurie Ciocan, Secretar al Comisiei Electorale Centrale, pentru neglijenţă în serviciu cu urmări deosebit  de grave, obstrucţionarea exercitării dreptului constituţional la vot de către cetăţenii Republicii Moldova, şi politică discriminatorie în favoarea unei singure Secţii de Vot din cele 4 unde a fost admisă votarea pe buletine de vot ad-hoc, în format A4.

Subsemnaţii îşi rezervă dreptul de a :

 - informa organizaţiile internaţionale (ex: OSCE/ODIHR) care monitorizează procesele democratice în Republica Moldova despre situaţia creată

 - căuta prin toate mijloacele legale disponibile, atît în instanţele naţionale de judecată cît şi internationale contabilizarea integrală a voturilor „A4” şi atragerea la răspundere a persoanelor şi instituţiilor publice care se fac vinovate de această situaţie.  

Cu mult respect, semnează : 

Membrii Biroului Electoral al Secţiei de Vot nr. 1/316, Paris, Franţa :

 

Chirinciuc Natalia – membru al Biroului, Secretar

Vovc, Vitalie – membrul al Biroului, Vice-Preşedinte

Bespalco, Elena - membru al Biroului

Budevici, Corneliu – membru al Biroului

Duşciac, Dorin – membrul al Biroului

Dragomir, Nicolae – membru al Biroului

Furdui, Gheorghe – membru al Biroului

Leviţchi, Alexandru – membru al Biroului

 (au semnat această Scrisoare majoritatea membrilor Biroului Electoral din Paris – 7 din 11 membri)

Alegători votanţi în baza buletinelor de vot ad-hoc,  format A4 (colectarea semnăturilor continuă):

 

Calmaţui, Vasile

Duşciac, Olga

Duşciac, Margareta

Furculiţă, Victor

Garbuz, Victor

Munteanu, Sergiu

Moraru, Mariana

Moraru, Andrei

Nepotu, Mariana

Bălăşoi, Valeriu

Bălăşoi, Valentina

Costin, Ana

Postică, Lilia

 Beşliu, Iurii

Moisei, Zinaida

Arapan, Valeriu

Pîslari, Cristina

 

Nafraniță, Nadejda


Onea, Alexandru


Popa, Veronica


Neagu, Cristina


Eftode, Alexandru


Mereniuc, Alexandru


Mereniuc, Zinaida


Bostan, Valeriu


Ceban, Victor


Ciobanu, Iurie


Cojocari, Mihail


Racicovschi, Artur


Anton, Vasile


Prepeliță, Liuba


Ghețivu, Aurelia


Mihăilă, Viorica


Ucraineț, Domnica


Burlacu, Ana


Morozan, Aliona

 

Moraru, Victor


Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
26 novembre 2010 5 26 /11 /novembre /2010 17:30

Numai mîine nu-i poimîine…

Ce va fi luni? În care cabinete şi culuoare se va decide soarta acestui petec de pamînt începind cu 29 Noiembrie 2010?

Poimîine decidem noi. Răspoimîine vor decide alţii. Indiferent de rezultatele alegerilor. Soarta acestei ţări fantomă nu a depins decît epizodic de voinţa propriului ue-russie-chappattepopor.

1918 coincidea cu moartea Imperiului rus – am reuşit.

1991 coincidea cu moartea Imperiului sovietic – ratare.

2010: Occidentul şi Rusia işi împart din nou zonele de influenţă. Occidentul se sufocă şi are nevoie de hidrocarburile Rusiei. Rusia negociază în stilul Rusiei. Cum a făcut-o întotdeauna pe parcursul istoriei. Rusia vrea pamînt. Occidentul mai are puţină onoare şi nu ar vrea să cedeze...

Zarurile au fost aruncate: puterile nu s-au înţeles şi ne-au lăsat carte blanche.

NE-AU LĂSAT SĂ ALEGEM NOI!

Să nu ratăm şi de data asta, căci istoria poate să ne uite din nou pentru cîteva lungi decenii...

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
23 novembre 2010 2 23 /11 /novembre /2010 12:59

Aruncă-ţi caloşul peste umărul stîng

Nu cumva să treci Rubiconul

Desfă-ţi buhul plin de ciorici

Şi dă-i în vecin cu urciorul!

 

Declară Terrei război sfînt

Loveşte-o cu sapa să crape

Ridică-ti mînia la cer sîngerînd

Şi-neac-o în beciuri şi crame!

 

Clădeşte speranţe cu mult de etaje

Dar fără de apă, cu fiţe în cuie

Plodeşte un cancer, miez de nucă din coaje

Leapăda tot! Şi du-te ,bă, frate, în mUE!

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher