Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog
26 novembre 2010 5 26 /11 /novembre /2010 17:30

Numai mîine nu-i poimîine…

Ce va fi luni? În care cabinete şi culuoare se va decide soarta acestui petec de pamînt începind cu 29 Noiembrie 2010?

Poimîine decidem noi. Răspoimîine vor decide alţii. Indiferent de rezultatele alegerilor. Soarta acestei ţări fantomă nu a depins decît epizodic de voinţa propriului ue-russie-chappattepopor.

1918 coincidea cu moartea Imperiului rus – am reuşit.

1991 coincidea cu moartea Imperiului sovietic – ratare.

2010: Occidentul şi Rusia işi împart din nou zonele de influenţă. Occidentul se sufocă şi are nevoie de hidrocarburile Rusiei. Rusia negociază în stilul Rusiei. Cum a făcut-o întotdeauna pe parcursul istoriei. Rusia vrea pamînt. Occidentul mai are puţină onoare şi nu ar vrea să cedeze...

Zarurile au fost aruncate: puterile nu s-au înţeles şi ne-au lăsat carte blanche.

NE-AU LĂSAT SĂ ALEGEM NOI!

Să nu ratăm şi de data asta, căci istoria poate să ne uite din nou pentru cîteva lungi decenii...

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
23 novembre 2010 2 23 /11 /novembre /2010 12:59

Aruncă-ţi caloşul peste umărul stîng

Nu cumva să treci Rubiconul

Desfă-ţi buhul plin de ciorici

Şi dă-i în vecin cu urciorul!

 

Declară Terrei război sfînt

Loveşte-o cu sapa să crape

Ridică-ti mînia la cer sîngerînd

Şi-neac-o în beciuri şi crame!

 

Clădeşte speranţe cu mult de etaje

Dar fără de apă, cu fiţe în cuie

Plodeşte un cancer, miez de nucă din coaje

Leapăda tot! Şi du-te ,bă, frate, în mUE!

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
19 novembre 2010 5 19 /11 /novembre /2010 11:51

Mai ramîne doar o săptămînă pînă la alegeri… Campania electorală a atins paroxismul ei...

Cu atît mai mare este neliniştea mea. Din ce în ce mai mult mă conving şi ma îngrozesc de distanţa abisală care desparte diferitele grupuri sociale ale conaţionalilor mei… Această campanie electorală a căzut ca o piatră în acest abis şi încă nu am auzit-o lovindu-i fundul…

SaturnOricare nu ar fi dimensiunile societale pe care le-am considera, populaţia se plasează inevitabil pe o circumferinţă imaginară şi neapărat la extremităţile diametrului… Si acest diametru imaginar nu este decît imaginar, ipotetic, un diametru atributiv ... Un hău... Tinerii nu mai inţeleg ce vor bătrînii, orăşenii nu mai locuiesc pe aceeaşi planetă cu sătenii, cei rămaşi în ţară îşi imaginează că cei plecaţi peste hotare sînt nişte supermeni ce ling miere. Intelectualii nu mai vorbesc aceeaşi limbă cu “boborul” şi nici nu mai acceptă misiuni “paşoptise” sau de “podvijnici”… Lista poate fi extrem de lungă: de la cele mai evidente axe, precum cea etnică, pîna la cele mai neaşteptate…

Problema este mult mai gravă decît doar o simplă divergenţă de opinii. O divergenţă de opinii nu reprezintă decît două sau mai multe puncte de vedere asupra unei realităţi obiective sau subiective. Noi nu avem aceeaşi REALITATE. După mine, sîntem confruntaţi cu o discontinuitate cognitivă ce atinge proporţii de nemaipomenit. Nu mai vedem lucrurile la fel, nu mai judecăm în baza unor valori comune. A aborda un subiect şi a avea păreri diferite e absolut normal. Noi nu avem nici măcar subiect. Aruncăm cu predicate în dreapta şi în stinga fără noimă. Pornirile noastre verbale ne marginalizează din ce în ce mai mult din cauza lipsei unui soclu nominal...

Apocaliptici ani... Apocaliptic an... Apocaliptice luni şi zile...

Oare ce va (dez)naşte acest 28 Noiembrie?

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
29 octobre 2010 5 29 /10 /octobre /2010 14:39

„...Profesionalismul şi responsabilitatea colaboratorilor din sectorul termoelectroenergetic, precum şi înaltul nivel de pregătire al utilajului întreprinderilor, au asigurat securitatea energetică a ţării şi alimentarea consumatorilor cu energie termică...”

(http://www.mec.gov.md/sector/118:

situl Ministerului Economiei al RM)”

 

Povestea dată începe într-o sîmbătă de vară, cînd temperatura aerului se agăţa cu încăpăţînare de 37°C, iar mîţele căscau de lene, colătăindu-se de ici-colo prin ogradă, aplicînd instrucţiunile primite de la Humuleşti, deşi mă îndoiesc ca înainte de 1881 să fi făcut altceva. Dar povestea dată nu va fi despre mîţe, ele îndeplinindu-şi misiunea de serviciu public relativ conştiincios, conform licenţei date de muma natură, încă dinaintea primelor cronici.

Să-mi fie iertată deci această digresiune stlistică stîngace şi să revenim la berbecii noştri, cum ar spune un Francez, adică eu. Povestea începe deci la 14 August 2010, s-a derulat pe parcursul a cinci zile şi i-a avut ca protagonişti pe următorii actori:

1.     Angajaţii "RED Nord-Vest" SA, deţinatoarea licenţei AA nr.064563, eliberată în 1998 de către ANRE, reperfectată la 03.04.2008 şi valabilă pînă în 04.06.2023;

2.     Cîteva gospodării din satul Cureşniţa, raionul Soroca;

3.     Autorul acestui text, în vacanţă la socri, căutînd să-şi mai „reîncarce bateriile” de la energia inepuizabilă a bătrînului Nistru.

Ziua nr. 1: Apocaliptică (Sîmbătă, 14 August)

După cum spuneam, în această zi de sîmbătă, cam pe la 18:00, intram pe poartă revenind de la Nistru şi savurînd deja un început de seară văratică pe care doar la ţară o poţi savura... Idila bucolică avea să se întrerupă brusc. Cam aici voi termina şi eu cu stilul ăsta mieros de vacanţier şi voi trece la o relatare mai „epică” a faptelor, ideilor şi sentimlentelor.

„Nu-i lumină”, m-au anunţat nepoţii, care dăduse busna la frigider să-şi potolească foamea, conform ritualului stabilit de două săptămîni de cînd mergeam regulat la Nistru la scăldat.

Imediat am apelat la dispeceratul RED NORD-VEST de la Soroca. (Aici m-am convins de-a binelea că tata-socru avea dreptate cînd nu a deconectat vechiul telefon cu disc atunci cînd i-am cumpărat unul nou: cele noi şi moderne, digitale, „conform standardelor europene” etc. etc. nu funcţionează fără electricitate!). Un funcţionar, destul de amabil, printre altele, ceea ce într-un fel m-a surprins, a notat adresa şi m-a încredinţat că o echipă de intervenţie va veni să restabilească lumina relativ rapid. (Nota Bene: distanţa de la Soroca pînă la Cureşniţa e de 15 km, ce-i drept, pe un „drum” care fără ghilimele nici nu poate fi scris, căci am comite o greşeală semantică gravă). Amabilitatea funcţionarului a adormit în vacanţierul de mine tonul atotputernic veşnic supărat şi agresiv fără care nu obţii nimic în Moldova de azi. Cît de credul poate fi omul...

Am tot pîndit sosirea tehnicienilor pîna pe la 19:00, după care am mai dat un telefon (trăiască sec. XX şi tehnologiile lui!). Persoana de la capătul firului m-a făcut să trăiesc un moment de o intensitate rară. Cu aceeaşi amabilitate implacabilă „a notat adresa şi m-a incredinţat că o echipă de intervenţie va veni să restabilească lumina relativ rapid.” Pentru un sfert de secundă am crezut că am intrat într-o distorsiune temporală à la StarTrek, după care, şi mai grav, m-a cuprins un sentiment de nelinişte pentru facultăţile mele mintale şi mnemonice. Vreau să-i mulţumesc în mod special angajatului de la dispecerat pentru că dialogul ce a urmat mi-a liniştit cu desavîrşire spiritul în ceea ce priveşte capacităţile mele şi realitatea materială. Era DOAR o uitare. „Liniştit”, am continuat să aşteptăm electricienii.

uazul nazdravan19:30 Aidoma unui bolid Formula 1, UAZ-ul de la RED NORD VEST a trecut prin faţa ogrăzii lăsînd în urmă doar nori de praf! „Va fi LUMINĂ în curînd!”, am indrăznit a spera noi în timp ce întunericul nopţii se furişa prin umbrele tot mai lungi peste sat.

20:30 Umbrele s-au dus şi ele la culcare şi nu se mai vedeau, dar, în schimb, i-am văzut pe cei doi electricieni care studiau cu mare atenţie sîrmele de la un stîlp la altul pe uliţele satului. Ne-am apropiat de ei împreună cu socrul meu cu un „Bună seara, băieţi” destul de prietenos, la care nu am avut nici un răspuns, ci doar o ocheadă supărată insoţită de un scuipat de coajă de răsărită. Cînd am întrebat dacă au găsit defecţiunea, au răspuns sec: „o căutăm”. Elanul nostru colaborativ fiind curmat din faşă, ne-am pătruns şi noi de gravitatea momentului şi ne-am retras în ogradă.

21:00 E întuneric de-a binelea. În liniştea serii am auzit motorul furios al UAZ-ului şi am alergat repede spre poartă. LUMINĂĂ! Din păcate, erau doar farele maşinii-monstru care se apropiau vertiginos şi năzdrăvan... Am dat cu disperare din mîini şi maşina aducătoare de lumină a frînat brusc in dreptul meu mai facînd vre-o 2-3 metri din inerţie, aruncînd prundiş de sub roţi. Nu m-a ochit însă bine şi pietricelele au zburat pe alături. Uşa s-a deschis şi comandorul acestui agregat s-a răstit scurt:

„In’esarî lun’inî n-o sî şii. Îi întuneric şî nu videm n’icî. Mîini!”

Uşa a facut „trosc” şi ultimele 2 lumini din mahala au dispărut în seara sîmbetei. Cît adevăr în spusele electricianului! Într-adevar, nu se mai vedea nimic. Am ramas doar cu speranţa că a doua zi, bravii luptători cu întunericul, măcinaţi de grija consumătorilor rămaşi fără electricitate, vor reapărea odată cu primele raze ale soarelui, vor găsi care-i „buba” şi, la vremea cînd eu voi ieşi din somnul leneş de vacanţier şi mă voi apropia de frigiderul proaspăt instalat (cel vechi a ars: oare din ce cauză?), acesta mă va întîmpina cu un zumzăit abia perceptibil de motor freon free îndemnîndu-mă să uit de necazurile de ieri seara şi să mă delectez cu bucate 100% bio...

Ziua nr. 2: Războinică (Duminică, 15 August)

8:30 Am constatat că lumină este demult, de pe la vre-o 4:30, de cănd s-a zărit de ziuă. Nu şi electricitate. În zadar am stat tolănit în pat atîta vreme, întinzînd momentul fatidic de reîntîlnire cu prozaicul cotidian.

9:00 Primul sunet la dispecerat din această zi. (de fapt, aflasem după ce am pus receptorul, că nu era chiar primul: socrii mei, treziţi odată cu ziua, au făcut pocinogul ceva mai devreme). Tipul de la telefon mi-a explicat calm că e Sfînta Duminică şi că nu e decît O SINGURA echipă de intervenţie care e plecată în misiune şi care va reveni de îndata ce se eliberează. ...?????!!!!!!!... Nu-mi ajung nici măcar semne de punctuaţie ca să exprim toată paleta de sentimente care m-au copleşit. Şi eu care încercam ieri să le mai dau crezare bravilor căutători de lumină, zicîndu-mi că şi ei, sărmanii, nu sînt dotaţi la nivel, nici măcar cu un felinar, că poate e mai bine să nu lucreze noaptea, căci poate fi periculos, punînd lipsa lor de politeţe pe seama stresului de fiecare zi. Uite, au venit totuşi ieri seara, necătînd la „drum”...

Între timp soarele îşi facea şi el misiunea, bacteriile din produsele bio (sau „organic food” dacă preferaţi standardele americane) s-au trezit şi ele din hibernare şi au început o horă obraznică de se auzea pînă la vecini cînd deschideai uşa frigiderului. Acele peste 20 de kg de carne puse la congelator se pişau de plăcere şi riscau să înceapă sa grohăie din nou punînd în valoare codul genetic de veritabil godac crescut pe zăr şi lături. Am mai găsit un aliat: covorul de la uşa frigiderului, care nu sperase la o asfel de baie „răcoritoare” şi mirositoare (spa înalt-proteic?).

10:00 – 11:30 Am decis să-i luăm prin uzură. Au sunat pe rînd toţi ai casei. Cînd tipii nu mai răspundeau la telefon, sunam de pe un portabil, care mai avea baterie. Totul a fost folosit: implorări, ameninţări, negocieri...

11:30 Reuşesc din nou să vorbesc cu cineva la telefon: „Echipa nu e pe loc, cînd revine vor pleca la masă şi după asta vor veni şi la Cureşniţa”... De data asta îmi sărise ţandăra şi, lucru excepţional pentru mine, am folosit un ton nu prea amical, eufemistic vorbind, respectînd totuşi un minim de politeţe de rigoare. Tipul de la telefon a trecut brusc la „tu”, mi-a tăiat-o sec „te-am înţeles” şi a închis din nou telefonul. Eram gata să renunţ în faţa implacabilului fatum. Mă gîndeam la Kafka şi la frigăruele care riscau să se împută chiar înainte de a fi frigărue, deşi nu exista nici o legătură aromatică sau gustativă între obiectele gîndurilor mele.

12:45 Un huruit nesperat se aude din drum. Fără prea mult entuziasm, dar ies la poartă. În norii de colb văratic văd acelaşi UAZ care se îndepărta, sărind prin gropi şi săltîndu-şi fundul durduliu, de parcă ar fi o fată mare cochetînd în mini-jupe pe strazile oraşelor noastre necăjite.

13h00: ALLELUIA!!! A coborît LUMINA peste noi! Fie împaraţia TA! Acum şi în vecii vecilor, AMIN!

Cînd am auzit din nou maşina făcînd cale întoarsă am ieşit iarăşi în drum. Am ieşit chiar practic cu toţii. In afară de bunica de 88 de ani, ancorată pe vecie în altă epocă şi care mai crede că totul ce vine prin fire sau prin unde are ceva de la „нечистый дух”. Ceva se schimbase în alura vehicolului. Mergea domol, legănindu-se pe drum ca un motan burduhos ce-şi inspectează teritoriul, sforăind de placere din motor şi plin de sine. S-a oprit în dreptul nostru (domol de data asta). Acelaşi comandor a întrebat prin fereastra deschisă: „şi, esti lun’inî?” cam a bătaie de joc. După care a rupt-o triumfător din loc, plecînd, făra indoială, să înfrunte alte întunericuri fioroase pe meleagurile mioritice.

Restul duminicii a trecut într-o armonie perfectă şi pace totală. Toată gospodăria a avut un motiv de satisfacţie: noi – lumină; mîţele şi cîinii – posibilitatea de a se înfrupta din produsele bio/organice din frigider, clasificate periculoase pentru homo sapiens la Consiliul Pentru Securitate al familiei, puii – crupe de porumb proaspăt măcinate la mini-moara electrică, porcul – lături, vaca... vaca – nimic. Ea era pe deal. Treaba văcarului s-o satisfacă.

Ziua nr. 3: Paramnezică (Luni, 16 August)

            8:30 Avem lumină de o eternitate şi electricitate de ieri, ora 13:00. AMIN! Cei trei nepoţi ai mei au luat micul dejun şi privesc desene animate la televizor. Eu scarpin motanul gospodăriei la buric, cîinele după ureche, alung o găina spurcată care ciupea din strugurii ce abia începeau să se coacă – ocupaţii demne de un vacanţier cu aere de mic-burghez într-o dimineaţă purificatoare de august.

            9:30 „Nenea!!! Iar nu-i lumină!” – aşa a trîmbiţat cea mai mică din nepoţi de pe prag, trimisă emisar de cei mai mari.

            Fuutu-iii!!!! Beatitudinea pastorală spulberată de o simplă propoziţie... Motanul a fugit speriat, cîinele şi-a arătat colţii, găina a început a cîrîi de necaz, nepoţii au dispărut din casă de teamă ca înjurătura să nu se îngroaşe şi să-i prindă la faţa locului. Totuşi, am nepoţi de aur. Apreciez tactul lor. Nu că nu ar mai fi auzit înjurături, dar m-au cruţat de o ruşine din cauza că ar fi auzit asemenea perle de la mine. Mă apuc a învîrti din nou discul telefonului preistoric... Trăiesc un alt moment halucinant: tipul de la telefon mă întreabă cu aplomb cine sînt şi ce număr de cont am! Care cont, bre?! Care număr?! Nu-i LUMINĂ în mahala! Uite satul, uite mahala, uite şi numele gospodarului! Puii măsii, ieri aţi fost aici! Tipul spune împăciuitor că bine, a înţeles, dar vrea să ştie ce „podstanţie” ne deserveşte. Fuck!!! Merde!!! Nu ştiu eu care „podstanţie”, nici care „stanţie” şi nici care „ghenerator”. Ştiu satul, ştiu mahala, ştiu casa şi ştiu că nu-i lumină în mahala! Tipul zice iar că-i OK, că se ocupă ei de asta.

            10:30 Nimic nu perturbă liniştea patriarhală din satul Cureşniţa. O rog pe mama-soacră să sune şi ea, în calitate de stapîn şi locuitor cu reşedinţă în mahala. O aud spunînd acelaşi lucru: nu, nici ea nu cunoaşte numărul de cont, dar lumină nu-i în continuare în acelaşi sat, pe aceeaşi mahala. OK, ei vor trimite o echipă (atenţie la forma verbului: asta după o oră de la primul apel). Conversaţia telefonică s-a terminat cu un KO extraordinar: tipul întreabă dacă nu cumva am mai sunat deja!

            11:00 Sună şi socru-meu. Spune că îi dă în judecată şi încheie scurt conversaţia. Iese supărat din casă şi pleacă să adape caii. Înţelept om. Mai am multe de învăţat de la el.

            11:40 Sună şi nevastă-mea. Vine cu o veste bună: maşina a plecat deja. E în „drum” (scris în continuare cu ghilimele).

            12:15 A venit UAZ-ul! De data asta se opreşte chiar în faţa ogrăzii şi marele comandor al luminii (acelaşi!) păşeşte solemn în ogradă. Merge cu ostentaţie direct la contor. Constata că siguranţele sînt pe loc. Mdaaa, într-adevar, nu-i lumină în mahala... Soacră-mea încearcă să le spună că astă primăvară pricina era un stîlp de peste drum, unde scăpăra un „contact” de se roşea sîrma. Ieşea socru-meu cu o prăjină, dădea de cîteva ori în sîrma incandescentă (un know-how moldovenesc pentru a lumina străzile?) şi restabilea curentul (mă îngrozeam de ce auzeam: lumea noastră n-are frică de nimic!). „Pffff”, a făcut comandorul şi, împreună cu colegul, au plecat de-a sîrma prin sat. De, ce poate pricepe în ELECTRICITATE o biată femeie de la ţară, fie şi cu studii superioare?

            12:45 Ambii cavaleri ai luminii revin la stîlpul de peste drum. Unul din ei urcă cu căngile să verifice „contactul”. Meştereşte ceva sus în ale electricităţii. Se dă o luptă crîncenă pentru lumină. Nepotul cel mai mare iese din casă să ne aducă şi el o veste bună: „A fost lumină pentru o clipă, şi apoi iar s-a stins”. Aha, totuşi aici era! Am zis eu că am nepoţi de aur!

            13:00 ESTE!!! ARDE BECUL!

13:15 UAZ-ul hipopotamic a înghiţit căngile, cleştele şi alte arme grele folosite de cruciaţii luminii în bătălia epică de la „Fîrful Stîlpului”. Eu îi urmăresc de la poartă timp de cîteva minute. Cînd îmi pare că, într-un sfîrşit, au ieşit din „drive”-ul luptei înverşunate, mă apropii cu ferma intenţie să-i felicit pentru isprava voinicească. Comandorul s-a dovedid a fi şi un psiholog excepţional (oare unde îi recrutează RED Nord-Vest-ul?):  a anticipat şi atacat din prima.

„Pîn n-o sî schimbaţ sîrma de la stîlp, lun’inî acătarii n-o-s-aveţ!”

Am rămas tablou timp de cîteva micro-secunde. Nu-mi venea să cred ce auzeam! Tipul mi-a întins singur bîta cu care urma să ia bătaie!

„Adica propuneţi ca nişte persoane fizice incompetente să schimbe o porţiune de reţea electrică?”

NA!

„Nu voi sînteţi reponsabili de distribuţia energiei consumatorului final?”

NA!

„Cine va răspunde dacă sînt electrocutaţi?”

NA!

„Propuneţi ca noi să modificăm porţiunea de care sînteţi responsabili ca mai apoi să fim acuzaţi de intervenţii ilegale în reţeaua colectivă?” 

NA! NA! NA!

Dulcele păcat al răzbunării... incomensurabil desigur cu prejudiciile morale şi materiale suferite, dar... mi-am răcorit sufletul.

Comandorul fîsticit s-a întors către colegul său şi i-a spus: „Care, uăi, o pus sîrme di oţel acolo? nu cred că di la noi. Chiar aşa di prost sî şii...”

„Da uăi” a răspuns celălalt de parcă s-ar pregăti de un casting pentru un scurt metraj de-al lui Cobîleanschi. Duetul bătea ireversibil în retragere spre UAZ-ul pîntecos. Îmi fugeau eroii şi eu nici măcar nu-mi începusem speach-ul mînios!

La disperata întrebare / constatare a faptului că în decurs de trei zile nu a fost electricitate timp de 24 de ore în total, tipul a răspuns a lehamite: „ei şî şi? la mini n-o fost o lună-ntreagă...”  Din păcate, clipa răzbunării n-a durat mult: marii califi ai stîlpilor şi sîrmelor au reuşit să îmbrace zalele atotputernice de indiferenţă de care se risipeau orice întrebare sau reproş.

„Şi cu sîrma cum ramîne?! N-o schimbaţi pînă la urmă?” 

Au strîns din umeri, au urcat în maşina năzdrăvană, comandorul a mornăit: „Om vide, am să grăiesc la Soroca” şi... cam aici se încheie povestea. Un trosc de uşă de UAZ şi un nor de praf. Soarele lumina şi încălzea la fel ca şi acum 100 de ani, ca şi acum 1000 de ani, ca şi acum 100000 de ani. Noul frigider cu motor freon free s-a pus serios pe treabă (a cîta oară) ca să recupereze cîte ceva din bucatele semi-perimate. Alte trei carcase ruginite de ex-frigidere rînjeau din uşile întredeschise dintr-un colţ de ogradă : ştiau ele ce ştiau.  Cu lumina nu te pui !  

Ziua nr. 10 x n99:  Integrare Europeană

Povestioara de mai sus nu ar merita mare atenţie, căci este o normalitate în Republica Moldova. Normalitatea este de multe ori soră cu banalitatea. Banalul, în mod normal, nu suscită interes. Un mic „detaliu” este totuşi jenant: povestioara de mai sus e „banală” si „normală” doar în spaţiul danubiano-carpato-pontic. Or, cam de vre-o 15 ani noi tot vrem să ne integrăm undeva şi cu cineva...  şi acel cineva are o altă noţiune de „normalitate”.  Oare cîte frigidere vor mai arde pînă la integrare? Ori dezintegrare?

15 Octombrie 2010

P.S.: Orice corespundere cu realitatea nu este decît corespundere cu realitatea. Ceea ce nu corespunde cu realitatea nu corespunde cu acest text.

Published by vitalie.vovc.over-blog.com - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article
26 octobre 2010 2 26 /10 /octobre /2010 13:50

suma-partide.JPG

Voi începe cu o sentință care la sigur va lăsa multă lume perplexă și, dacă tot am pomenit de aritmetică (Definiție DEX : ARITMÉTIC, -Ă, aritmetici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Parte a matematicii care se ocupă cu proprietățile elementare ale numerelor raționale), o voi numi teoremă :

« În Republica Moldova democrația nu poate funcționa ».

Cînd zicem teoremă, subînțelegem și o demonstrație, cel puțin așa am învățat eu la școală (Cred că politicantropii noștri ar trebui și ei să adopte acest mod de gîndire, dar, din păcate, aceștia din urma se cred semizei (cei mai modești dintre ei) și operează doar cu «axiome»…).

Dar să revenim la « elementarul » și « raționalul » din definiția DEX-ului. Voi încerca să demonstrez ce am evidențiat în Bold (traiască Bill Gates, Microsoft si sfîntul Word) mai sus și voi încerca să fiu cît mai rațional și mai elementar.

Să considerăm prima cifră și anume cea a numărului de alegători din Republica Moldova. De fapt, abordăm un subiect aparte. De la un scrutin la altul numărul alegătorilor oscilează fantasmagoric, variind în proporții de sute de mii… Mai mult chiar, se mai întimplă că și crește! Într-o țară în profundă criză demografică pare, cel puțin, bizar.  Nu cred că CEC-ul mai controlează ceva în acest domeniu. Eventual am putea să oprim demonstrația aici spunînd că din momentul în care ipoteza este greșită rezultatul nu poate fi corect, dar să incercăm totuși să facem abstracție de acest supărător « detaliu ».

Așadar, să presupunem că în Moldova ar exista 2 600 000 alegători și că aceasta cifră ar fi relativ exactă. Acesta este primul număr pe care ar trebui să-l reținem.

Acum să aducem și o altă ipoteză, de astă dată verificată de nenumarate ori la scrutinele din toată lumea cea bună unde, chipurile, am rîvni si noi să ajungem : 20 % din electorat este atras de extreme (vezi, spre exemplu, scrutinul din aprilie 2002 din Franța, unde Le Pen acumula 17,79% după turul doi la prezidențiale ). În plus, acest electorat este extrem de fidel, extrem de ușor de mobilizat, căci extrem de disciplinat. Nu degeaba li se spune « extremiști »!

Nu prea aș vedea de ce în Republica Moldova lucrurile ar sta altfel.  Spre deosebire de mulți din co-naționalii mei, nu consider că avem un popor mai « bou » sau mai « necărturar politic » decît în altă parte.

Istoria a făcut în așa fel încît extrema politică în Republica Moldova sa fie reprezentată quazi-total de către o singură grupare politică : PCRM. Să considerăm și această ipoteză drept una valabilă. Aș putea să argumentez și la acest subiect, dar nu aici și, oricum, nu mai are rost. 

Toate cele spuse mai sus ne permit, în sfirșit, și primul calcul : 20% din 2 600 000 de alegători fac exact 520 000. Cifră care nu e deloc departe de numărul alegătorilor care votează PCRM în Moldova, dacă e să ținem cont de faptul că aici ar mai trebui adăugat și numărul important de alolingvi care nu votează decît PCRM, întotdeauna PCRM și nicidecum altfel. Dar să reținem pentru calculele ulterioare cifra de 520 000. « Ținem în minte », deci, și această mărime de care ne vom servi ulterior.

Introducem în mica noastră ecuație (sper că nu v-am plictisit încă și că mai reușiți să urmariți firul) și a treia ipoteză : mai multe din ONG-uri ar stipula cum că ar fi 1 000 000 de moldoveni plecați peste hotare, toți în floarea vîrstei. Fie, deci, 1 000 000 de alegători în afară.  Din păcate, alegătorii din afară nu prea votează : doar 17 544 din ei au votat pe 29 iulie 2009. Putem, deci, să-i excludem din calcul ca un fenomen marginal.

Dacă ar fi să descriem în citeva cuvinte această veritabilă, dar potențială armată electorală am putea spune : « sînt persoane apte de muncă, dinamice, cu inițiative. Într-un cuvînt, descurcăreți și harnici de felul lor ». Nu prea seamănă cu o caracterizare tipică a electoratului comunist. Respectiv, deducem că electoratul comunist (520 000) nu pleacă după hotare la muncă grea, ci rămine în țară. 

Uite că sîntem « copți » și pentru al doilea calcul și ar trebui să scoatem din minte, dacă mai avem, o cifră:

2 600 000 – 1 000 000 = 1 600 000 (numărul alegătorilor care mai rămîn în Republica Moldova).

Tragem puțin aer, mai respirăm adînc si iarăși venim cu o ipoteză, a patra, verificată și aceasta de experiența europeană: la alegeri se observă, cam în toate țările, un absenteism de circa 30% din alegători.

Încă un calcul : 30% din 1 600 000 fac 480 000 de alegători care nu participă la vot.

Fiți atenți : pîna în prezent nu am adus în hora cifrelor nici un procentaj extraordinar sau de factură pur națională. M-am bazat doar pe statistici observate în oricare ţară occidentală.

Mergem mai departe : 1 600 000 – 480 000 = 1 120 000 numărul de alegători la care ar trebui să ne așteptăm în Republica Moldova. Sîntem deja la a patra « operațiune » aritmetică ! Ce brain-tornado extraordinar, nu-i așa ?!

Să scotocim puțin prin mintea noastră si să mai scoatem o cifră : 520 000. Mai țineți minte ce-i cu ea ? Nu sunt altcineva decît potențialii nostri PCRM-iști ! Să ne mai aducem aminte că am spus inițial că aceste persoane nu prea pleacă din țară. De ce nu am extras și din rîndul lor 30% de absenți? Vezi în text mai sus. Fiindcă sînt extremiști si devotați cauzei.  

Inevitabil, ei fac parte din cei 1 120 000 care participă la vot în Moldova.

Încet – încet ajungem la implacabilul calcul : 1 120 000 – 520 000 = 600 000 (numărul de voturi pe care mai pot sa-l împartă partidele non PCRM-iste). Avem deci un raport de 46% pentru PCRM contra 54 % restul partidelor, partiduțelor, mișcărilor si alt colb electoral.

 graph-partide.JPG

Recapitulez:

20% din 2 600 000 = 520 000 (alegători PCRM, care nu pleacă din țară și votează întotdeauna)

2 600 000 – 1 000 000 = 1 600 000 (nr. alegătorilor rămași în țară, inclusiv PCRM)

30% din 1 600 000 =  480 000 (alegători ce nu vin la vot)

1 600 000 – 480 000 = 1 120 000 (nr. alegătorilor ce votează)

1 120 000 – 520 000 = 600 000 (voturi non PCRM-iste)

 

Care sînt rezultatele ultimului scrutin parlamentar ?... Dar absenteismul ? Vă las să căutați prin arhivele CEC-ului. Dacă mai adăugam la acest « camambert » și un sos pur moldovenesc (mă refer la pragul electoral pentru a fi reprezentat în parlament, repartiția voturilor celor care nu l-au depașit, cît și multe alte nuanțe ale politicii à la Moldova) ajungem inevitabil și inexorabil la o situație cînd un partid ce nu reprezintă decît 20% din electorat devine partid de guvernămînt. Pură aritmetică si nici o magie.

Şi ultima egalitate, ce ține mai degrabă de domeniul logicii:

În Moldova un partid ce nu reprezintă decît 20% din electorat devine partid de guvernămînt = În Moldova democrația nu poate funcționa.

 

CEEA CE TREBUIA SĂ ŞI DEMONSTRĂM, dragii mei.

Baftă mare!

Published by vitalie.vovc.over-blog.com - dans Dări cu păreri
commenter cet article
25 octobre 2010 1 25 /10 /octobre /2010 13:01

Nu am mai scris nimic de 11 ani… De 11 ani sînt plecat din ţară. Două dimensiuni şi un dialogism simbolic perfect…

moldova-manA venit timpul să revin, cel puţin în una din patriile mele. Necesitatea pur fiziologică de a scrie a învins legea geometrică. Două linii paralele nu se intersectează niciodată doar dacă ne este « paralel » de ce se întîmplă acasă, în cealaltă patrie. Sau de ce se întîmplă cu noi, cei plecaţi în străini.

Yo-yo-ul sentimentelor (speranţă – ură – nedumerire – speranţă – nedumerire – speranţă – mînie – nedumerire – dezgust…) prin care m-a făcut să trec ţărişoara mea de mucava începînd cu aprilie 2009 m-a readus la viaţă. Mi-a trezit, aidoma unui electroşoc salvator, un al doilea « eu » pe care l-am sacrificat manoleşte pentru a zidi altceva, la fel ca şi mulţi alţi pămînteni de-ai mei.

Nu că aş fi reuşit să zidesc mare lucru între timp (probabil proporţional şi cu valoarea jertfei aduse), dar a venit timpul să slobozesc cîinii din prinsoare.

Blogul pe care îl lansez astăzi nu este decît un raspuns cît se poate de egoist la această chemare. Nu este decît un punct de vedere, situat la 1975.17 km de Chişinău.

Îmi veţi ierta, sper, stîngăcia stilistică, gramaticală, lexicală, semantică, etc. etc. Acum 11 ani eram doar un învăţăcel în ale scrisului (un profesor de-al meu căruia îi prezentasem un mic text ce se voia literar spunea: « E bine, încă puţină carte şi va fi chiar bine »).  Din păcate, timp de 11 ani am uitat si ţîrul de carte pe care-l aveam… Edouard Hériot spunea : « La culture est ce qui reste lorsque l’on a tout oublié ». Să ştiţi că sînt o persoană cu un nivel de cultură al naibii de înalt!

Şi mai sper ca electroşocul salvator să nu devină scaun electric.

Baftă mare !

Published by vitalie.vovc.over-blog.com
commenter cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher