Una a devenit două, din două a devenit Drei, din Drei – Noua, din nouă - nour… cam atât rămâne până la urmă din persoana care a aruncat o saltea în stradă. Să ne fie de învățătură! Nu aruncați paturile. Vindeți-le pe e-bay, căci e mai cu puține consecințe.

Poți să strigi cât poți, dar această călătorie introspectă despre care ne povestește Moni Stănilă își are legile ei și nu ai cum să le eviți, nici să le ocolești. Una desigur a reușit să ajungă până la capătul acestui drum inițiatic, dar acest lucru nu-i dat chiar oricui. Nu toți știu să se înțeleagă cu stejarii. Iar din a lor strânsoare nu ieși cu baliverne și spovedanii fățarnice...

Cartea Monei Stănilă, apărută la categoria „roman” (probabil din neputință formală de a-l categoriza altfel), se înscrie în șirul acelor scrieri foarte poetizate, fantasmagorice, onirice, imposibil de clasificat cumva anume, precum cele ale lui Boris Vian, Lewis Caroll, Gellu Naum. E o categorie de texte în care conținutul se justifică doar pe măsură ce se construiește în ceva unitar, referințele spre realitățile obiective comune cu cele ale cititorului servind doar drept propteli necesare minimale pentru a nu pierde definitiv trama. Un fel de ceamur pe care nimeni nu-l mai ia în seamă odată edificiul ridicat. Pe bune, spunem „aceastӑ casă e din cărămidă roşie” sau „din blocuri de beton”, dar niciodată nu ne referim la liantul care le ține împreună.

Și atunci ce-ar fi aceste „cӑrӑmizi”? O confesiune? O încercare de analiză introspectă (mai nu am spus „psihanalizӑ”, pușchea pe limba mea!)? Un eseu despre credință, iertare și fericire? O încercare de a scăpa de un cotidian apăsător (Noua luptă din răsputeri, dar e nevoită să capituleze și dispare din peisaj)? Un bilanț al drumului parcurs?

Din toate câte puțin și poate chiar ceva mai mult.