Ah, Margareta, Margareta… Ființă grațioasă și suavă, fată la cheremul oricui, cât să întinzi și să apuci cu mâna, dar atât de inaccesibilă... Margareta nu-ți poate aparține, fiindcă ea aparține tuturor, fiindcă Margareta, prin definiție, aparține altcuiva, oricui n-ar aparține în aparență.

Și totuși ceva nu merge cu această metaforă. Margareta nu funcționează așa cum ar trebui să funcționeze un simbol. Nu că nu mi-ar place, dar mă simt incomod… devine jenant.

La modul general, același lucru se poate spune despre cam toată proza lui Dumitru Crudu. Ea jenează, supără, generează un sentiment continuu de discomfort…

Nu poți crede că așa ceva există. Nu poți crede că eroii chiar pot fi modelați după realitate sau avea drept protagonişti persoane reale. Vrei să crezi mai mult ca oricând în postulatele teoriei literare elementare: „orice operă, chiar și cea care se pretinde realistă, care pretinde că descrie fapte reale, este în primul rând o ficțiune”... Da, altfel nu cred că se poate de citit romanul lui Dumitru: decât conștientizând că din moment ce o poveste e relatată de un individ - oricare, oricând, oriunde, - ne aflăm în ficțiune.

Mai ales atunci când autorul din start preîntâmpină că eroul principal l-a avut drept protagonist pe Eugen Cioclea. Despre care se știe că avea probleme cu alcoolul, dar nici chiar așa... Mai ales atunci când ne vorbește despre scriitori și mediul lor. Știm că sunt și ei oameni cu metehnele lor omenești, dar parcă tot ne așteptăm că sunt ceva mai diferiți. Știm că sunt și ei oameni ca noi, dar tot parcă așteptăm să fie măcar cu puțin mai buni ca mediocritatea ambiantă...

Și în loc să ne povestească despre cât de poeți sunt poeții, despre cât de excepțional a fost Eugen Cioclea, despre cât de rafinat, aristocratic și manierat se petrec adunările lor, Dumitru Crudu ne descrie niște indivizi pe care nu prea îți vine a-i frecventa...

Beții, bătăi, sânge, vomă, înjurături... E ca și cum ai băga șurubelnița într-o plagă și răsuci. O dată, dădăori, și încă, și încă...

Și iată că atunci când crezi că ai atins limita saturației și mai că-ți vine să lepezi cartea, ajungi la cele douăsprezece anexe... Și romanul lui Dumitru Crudu se răstoarnă. El capătă structură și consistență. El se deplasează din zona burlescului în zona tragediei. Personajele se transfromă din saltimbanci în personaje de mitologie sau cel puţin în personaje de tragedii antice. Și toată această lume mică, de la decăzutul Marius Terebnea și până la nebunul exibiționist Sașa Busuioc, își găsește locul și sensul în narațiune...

Numai că de la acest lucru nu ți se face mai ușor. Dimpotrivă...

Sper că ați început bine anul, fără pauze prea mahmure sau legate de indigestie! Se zice că așa cum întâlnești anul astfel și îl vei trăi. Să nu credeți acestor minciuni! Fiecare zi este un nou început, iar anul este compus din 365 de zile. De fiecare din noi depinde cu ce ne umplem zilele. Avem la dispoziție 365 de mici recipiente de vărsat în acest polobocel pe care scrie 2022!

Dar să revenim la berbecii noștri...

CIOLOVECII Chiar dacă această „noutate” a căzut încă în 2021, nu cred că se poate trece peste ea. În precedentul editorial scriam următoarele: „Cu toate acestea nu pot să nu constat, cu precădere în ultimile săptămâni, o anumită exagerare manipulatorie, hărțuială chiar, cu treabӑ şi fӑrӑ treabӑ, a guvernării majoritare.” Simţeam eu ceva!

De fapt, despre faptul că Ivan Ceban intenționează să-și lanseze partid politic lătrau până și maidanezii de la Chișinău, iar zvonurile au ajuns la Paris cu luni bune în urmă. De aceea n-o voi face pe mironosița spunând că a fost o zurpriză. Mai degrabă amuzant a fost procesul de „coacere” a proiectului respectiv: de la un moment, primarul Chișinăului avea treabă cu toate problemele statului și nu era zi să nu critice „răii” de la guvernare.

Despre faptul că în paralel s-au întețit și criticile, mai ales alea exagerate sau supte din deget (un simplu exemplu: hărmălaia mediatică cu „facturile la gaz ale premierului Gavriliță”, stoarsă din nimic și construită ca din topor de o media de la Chișinău), vă scriam cu două săptămâni în urmă.

Nu știu ce scria anume în manualul cela al lor referitor la crearea unui nou partid, dar cu siguranță nu au ținut cont de condițiile meteo! Probabil autorii „manualului” l-au scris întinși pe o chaise-longue pe o plajă tropicală și au uitat cu desăvârșire de... iarnă. A conta pe agerimea minții sau adaptabilitatea executorilor din Republica Moldova e prea mult. Ăștia execută fără a crâcni și fără improvizări. Poate că ar fi funcționat mai bine dacă... nu ningea abundent! Presupusul nou „salvator al națiunii” nu a fost capabil în realitate să gestioneze nici barem o ninsoare puțin mai abundentă.

Despre alt element care m-a amuzat destul v-am și pomenit în titlu. Mă refer la numele formațiunii: „Mișcarea Alternativei Naționale”. Abreviat – MAN. Ţinând cont de lipsa totală de sens a denumirii, e legitim să considerăm că ea a fost aleasă doar de dragul siglei. De dragul construcției „Ivan Ceban – the superMAN”. Se vede de la o poștă că acei care au scris „manualul” 1) nu știu istorie 2) nu sunt români. Explic: în 1944 soldații sovietici care jefuiau, violau și executau populația civilă erau numiți de români „cioloveci”. Asociația respectivă a fost prima care mi-a apărut atunci când am citit prima știre despre noua formațiune politică și de atunci nu pot să-mi închipui alta. Li se potriveşte de minune!

Vom urmări evoluția „ciolovecilor” și mai departe...

„OAMENII BUNI” FAC FRONT COMUN Președintele Maia Sandu și Ministrul Justiției Sergiu Litvinenco au sărit imediat în apărarea Președintelui CCM, Domnica Manole, atunci când Autoritatea Națională de Integritate a emis un act de constatare potrivit căruia Domnica Manole a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese pentru că a participat şi s-a pronunţat, în aprilie 2021, asupra constituţionalităţii unei hotărâri a Parlamentului în care era vizată direct. Fugarul Veaceslav Platon (tatăl copilului luptătoarei aprige cu „statul capturat” Natalia Morari) a și publicat pe rețele o lecție, cu citate latine cu tot!, despre principiile de bază ale justiției. Ditamai profesor! O dată Ciolovek!

KAZAHSTANUL MOLDOVEI Atenția tuturor a fost, pe durata întregii săptămâni, focusată pe evenimentele din Kazahstan. Rusia a băgat armata în țara vecină. În afară de, conform tradiției, elementelor non identificate și criminale care transvazează dintr-un conflict armat în altul. (În acest context e deosebit de curios de citit un articol publicat de Rise.md despre mercenarii moldoveni recrutați de Wagner. Subsemnatul scria pe blog despre activități de recrutare a moldovenilor încă acum 10 ani...). Nu cred că e cazul să explicăm ce se întâmplă în Kazahstan, dar este important să tragem învățămintele noastre. Sunt mai multe și mai complexe, dar dacă ar fi să reducem totul la un singur lucru iată ce trebuie să spunem: Republica Moldova trebuie să iasă urgent și fară nicio negociere sau excepție din absolut toate structurile CSI!

În rest, toate ramân pe vechi: UE ne dă bani (150 mln de euros, din care 30 – gratis), România ne construiește grădinițe, scoli, teatre și... tot ce ne mai trebuie (a fost anunțat un proiect conform căruia va fi construit un apeduct ce va deservi cu apă potabilă cel puţin patru oraşe din Republica Moldova (Glodeni, Nisporeni, Ungheni şi Făleşti) şi aproximativ 100 de comune, cu o populaţie de aproximativ 250.000 de persoane).

(Patrick Asté alias Diastème, FRA, 2015 (Un français)) : Filmul, la apariția lui, a fost recepționat de către criticii cinefili destul de rece. Cu toate acestea, el merită, fără îndoială, privit. Diastème ne aduce pe ecran 19 ani (apx 1994 – 2013) din viața lui Marco (interpretat superb de Alban Lenoir) și a acoliților săi care sunt ceea ce în Occident purta numele de skinheads, iar în Est de neofasciști. Grupul din care face parte Marco ataca negri și arabi, reprezentanți ai altor forme de subculturi… Dar Marco se dovedește a nu fi un descreierat și criminal desăvârșit și, treptat, încearcă să iasă din mocirla urii și a violenței.

Această mișcare a lui spre pocăință se întâmplă cumva pe contrasens, căci acei care-l înconjoară, lumea în general, devine din ce în ce mai polarizată și violentă.

Probabil această fază tranzitorie a și generat acel sentiment de film nedesăvârșit, căci începutul lui este o imersiune foarte realistă și violentă în lumea skinheadsilor, ceva în spiritul „Portocalei mecanice” de Stanley Kubrick, dar pe măsură ce filmul se îndepartează de acel model, publicul pare pierdut și din ce în ce mai puțin convins...

Bineînțeles, putem spune că realizatorul și-a asumat o misiune cvazi-mesianică prea mare și prea vastă și că mesajul oecumenic s-a dovedit imposibil de transpus cu instrumentarul ales, dar... oare nu spune acest lucru mult mai multe despre spectatori decât despre film? O fi sunând fals pocăința? O fi penitența imposibilă? Ori poate că am dezvățat noi să iertam?

Într-o discuție online (un live) cu câteva persoane din România la care am fost invitat imediat după alegerile parlamentare care au propulsat AUR pe scena mare a politicii românești alături de tradiționalele formațiuni nomenclaturiste (termenul nu este neapărat folosit în sensul cel mai peiorativ al cuvântului), îndrazneam să spun că succesul formațiunii respective este un lucru pozitiv pentru România. Eram, de fapt, invitat la acea discuție pentru a explica rezultatele votului în Basarabia, nu neapărat să discutăm despre AUR. De îndată ce am depășit momentele de jenă scandalizată, am putut să-mi explic punctul de vedere care ramâne (o afirm nu fără un anumit regret, recunosc) același și astăzi.

Am tot amânat, sperând că necesitatea acestei publicații va dispare de la sine, dar evenimentele din ultima vreme nu fac decât să-mi confirme spusele de altă dată.

Să începem de la cea mai „scandaloasă” parte: de ce consider eu că AUR este un fenomen foarte bun pentru România?

În primul rând apariția și succesul formațiunii respective este o dovadă că procesele democratice, oricât nu le-am căuta (și chiar găsi!) nod în papură, funcționează în România! Putem fi scandalizați mult și bine, dar ascensiunea acestui partid demonstrează că se poate, că mai există spațiu pentru noi formațiuni politice, ceea ce este, fără îndoială, o noutate bună.

În al doilea rând, și aici voi repeta exact ce spuneam și pe parcursul sus-pomenitul live, AUR a apărut din cauza că partidele „tradiționale” au cam pierdut conecțiunea cu „pământul”. Dacă există o cerere latentă care nu este reprezentată în oferta unui partid politic convențional nu ar trebui să ne mire faptul apariției unei formațiuni politice noi. Și cu cât mai mare este decalajul dintre „cerere” și „ofertă” cu atât mai mare este probabilitatea ca în acest interstițiu să se intercaleze un actor politic. Politica nu prea suferă vidul, dar acest postulat nu poate fi adevărat decât în societăți în care există democrație. Și aceasta este o noutate bună pentru toți românii!

Pân-aici nu cred că am făcut mari descoperiri în ale politologiei, dar cred că ar trebui să venim cu unele explicații, fiindcă mai departe lucrurile sunt puțin mai complexe.

AUR şi frica de „naţionalism”: Comparația simplistă cu fostul partid al lui Corneliu Vadim Tudor nu este tocmai corectă, chiar dacă similitudinile discursive sunt pe față. PRM-ul a crescut pe solul, încă destul de fertil și astăzi, al ultra-naționalismului de tip ceaușist (până și la nivel de lideri de partid diferențele sunt notorii: Tudor era un ceaușist cu acte în regulă, om al sistemului vechi, pe când Simion este un „om nou”, lup tânăr, căruia, măcar și din cauza vârstei, nu i se pot imputa legături cu regimul ceaușist). Chiar dacă a cunoscut o perioadă scurtă de glorie (turul II al alegerilor prezidențiale din 2000), trendul protocronismului, ca și epoca ceaușistă, era deja unul care se murea, chiar și atunci.

AUR însă a exploatat (și mai exploatează, chiar dacă „lupta” lor s-a cam (prea) fărâmițat) subiectul re-Unirii, o năzuință firească a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, fiindcă despre Unirea României cu Republica Moldova se vorbește, nu despre o ipotetică „Românie Mare”. Atât timp cât celelalte formațiuni politice fug de subiectul respectiv, evitându-l sau mușamalizându-l, inventând formule de genul „ne reunim în sânul Uniunii Europene”, AUR are zile frumoase în față.

Inversul este la fel de adevărat, căci „diversificarea” subiectelor despre care pomeneam mai sus devine extrem de toxică pe alocuri. În momentul în care „unioniștii” vor găsi o altă formațiune credibilă anume pe acest subiect, care să le întruchipeze năzuințele, AUR va ajunge exact acolo unde a ajuns PRM-ul lui Tudor. Neînțelegerea acestei diferențe dintre PRM și AUR poate deveni, potențial, extrem de periculoasă pentru viitorul României. Atunci când discursul public elitist bagă în oala pe care scrie „naționalism” tot ce nu le priește, fără discernământ, sperând ca oala să fie respinsă doar pentru că scrie ceva pe ea, (iar deseori doar pentru faptul cӑ a scris el, „marele ghid al poporului”, ceva pe oalӑ şi de aia ceilalţi trebuie sӑ urmeze orbeşte instrucţiunile de la „centru”) comite exact eroarea despre care vorbeam mai sus, atribuind-o partidelor, și deschide un larg bulevard pentru formațiuni precum AUR.

Mâna Kremlinului: Învinuirile care plouă peste AUR precum că sunt un instrument al regimului putinist sunt foarte grave în sine și nicidecum nu trebuie neglijate sau tratate drept o banală „luptă mediatică”, mai ales în contextul regional actual. Bagatelizarea acuzației respective și ușurința cu care se aruncă în spațiul mediatic de pe abmele maluri ale Prutului cu „mâna Moscovei” în adversarii politici nu face decât să sporească vulnerabilitatea ambelor state în fața influenței imperialismului putinist. Acei care participă de zor la „hei-rup”-ul mediatic – politicieni, jurnaliști, comentatori politici, simpli utilizatori ai rețelelor de socializare, – împartășă în egală măsură responsabilitatea pentru incapacitatea noastră colectivă de a răspunde corespunzător la acțiunile ostile ale Kremlinului în „războiul informațional” pe care Putin l-a declanșat în 2012 împotriva lumii întregi, la general, dar și a noastră, în mod particular.

Bănuiesc că e responsabilitatea SRI –ului în România și a SIS-ului în R. Moldova de a depista și neutraliza agenții care servesc o „putere ostilă”. În cazul în care instituțiile respective se culcă pe-o ureche atunci când apar publicații de genul celor care acuzau direct AUR de a fi primit bani de la ruși, ele trebuie somate de societate să investigheze și să pedepsească dur forța politică vizată ori... jurnalistul și media care publică acuzații calomnioase de o gravitate extremă. Din păcate, indiferența unora, egocentrismul sau mercantilismul altora, ignoranța celor mai mulți, fac ca acest câmp de bătălie să fie lăsat pradă flibustierilor „armatei informaționale” kremliniste... Ce să mai vorbim în dodii, dacă în Republica Moldova SIS a primit misiune direct de la Președintele statului de a combate... corupția! Chit că mai sunt vre-o enșpe alte instituții care pentru atâta treabă au fost create...

Dar să revenim la AUR. În îndepărtatul deja an 2015 atenționam cititorii acestui blog despre trocul pe care Putin l-a propus „Occidentului colectiv”: un nou pact à la „Stalin – Hitler” sau o nouă „Conferință de la Yalta”, ceva similar. Idea e simplă: împărțirea lumii în „zone de influență”. Putin propunea o nouă linie de demarcare pe... Nistru! Altfel spus el propunea Occidentului re-Unirea în schimbul Ucrainei. Scriam asta cu 4 ani înainte de apariția AUR-ului pe scena politică românească. Aparent, tot ce face AUR ar corespunde cu interesele Kremlinului, până la o anumită vehemență anti-europeană, ceea ce pare destul de insolit în spațiul politic al României... Trocul respectiv este însă valabil doar și doar în cazul în care Rusia ar primi „carte blanche” în Ucraina, ceea ce nu pare a fi cazul, evenimentele din ultimile săptămâni confirmându-mi presupunerile de acum 6 ani. Fără Ucraina, re-Unirea Republicii Moldova cu România va fi (precum a fost până acum, iar evenimentele din partea stângă a Prutului, acolo unde Kremlinul controlează pâna și ce mănâncă furnica la micul dejun, sunt încă o dovadă a celor enunțate aici) considerată de Moscova drept principalul pericol geopolitic. Drept consecință, fără Ucraina orice mișcare spre re-Unire, pe ambele maluri ale Prutului, este în detrimentul intereselor Kremlinului.

Dar aparențele de aia și se cheamă aparențe, ca să nu le luăm drept adevăr factual. Pentru a nu cădea în capcana descrisă mai sus chiar de mine, vom lăsa organele abilitate să vină cu probe, dovezi și inculpări, dacă e cazul.

Un singur detaliu ar mai fi de adăugat: atâta timp cât PSD-ul lui Ion Iliescu (cu școală la Moscova, şi acesta este un fapt incontestabil biografic, nu o presupunere) e încă în pâine și se pot găsi scuze morale pentru a coaliza cu ei, orice insinuare la adresa altor formațiuni politice referitoare la „mâna Moscovei” e ridicolă.

Este AUR un partid periculos? Ţinând cont de scorul electoral înregistrat la ultimul scrutin parlamentar, AUR rămâne un partid minoritar și puțin influent. 30 de deputați din 330, 13 senatori din 136, doar 3 primari din 3176, doar 79 de consilieri locali din 39900. Fiind un actor nou politic, e firesc să fie agresiv și populist în acțiuni și declarații. E propriu pentru orice formațiune în devenire. La fel e firesc să stârnească nedumerire și neînțelegere în coștereața politică tradițională. E un soi de pasăre nouă, puțin cam sălbatică și fără respect față de ierarhiile stabilite, nimerită oarecum întâmplator în țarc. La drept vorbind, în toată această poveste a AUR-ului, anume aspectul respectiv mă interesează cel mai mult: de ce anume s-a speriat într-atât de mult cinstita noastră adunare? Dacă am strădui să găsim un răspuns, am avea material suficient pentru alte câteva articole, la fel de lungi, dar noi astăzi despre AUR scriem și vom lăsa îndeletnicirea respectivă pentru altă dată.

Acele câteva personaje „odioase” care au fost „demascate” de presa vigilentă nu sunt prin nimic mai mult detestabile decât alt(i/e) indivi(zi/de) care, spre deosebire de membrii AUR, au ocupat funcții de cel mai înalt rang în stat.

Pentru moment, apariția unei formațiuni precum AUR o voi considera drept una pozitivă pentru România. În primul rând fiindcă AUR trântește cu toți politicienii, din toate partidele, de pământ, căci planau toate pe undeva, nu prea se știe pe unde, dar cu certitudine din acel loc firul ierbii nu se prea vedea. În al doilea rând, AUR e pentru moment un fel de fact checker al politicienilor: ei nu ezită să scoată în văzul tuturor toată lenjeria puturoasă din instituțiile în care au reprezentanți. Și acest lucru e salutabil: mai puțină minciună, tovarăși, și vor avea și scandalagiii de la AUR mai puține motive pentru scandal. Și nu în ultimul rând AUR face să se vorbească despre Unire (în detrimentul intereselor Kremlinului, în absența concesiilor referitor la Ucraina).

Ce va deveni AUR? La drept vorbind, nu întrevăd decât trei scenarii posibile pentru AUR:

1) Dispariția (puțin probabil). Dacă se găsește un partid tradițional mai moderat care să taie creanga unionismului pe care o călăresc adepții lui Simion, AUR dispare în mai puțin de un ciclu electoral. Există o cerere imensă pe ambele maluri ale Prutului pentru re-Unire și această cerere nu mai este posibil de ignorat.

2) Intrarea în rânduri (foarte probabil). Odată cu succesul și cu intrarea în structurile puterii, AUR va intra în rangul partidelor moderate și „politicoase” convenționale. Rândurile lor se vor completa cu traseiști de alt calibru, cu adevărate „animale politice”, mai cu experiență, mai abili și mai flexibili în negocieri și la împărțit de turtă politică. AUR va deveni un partid ca multe altele (să ne amintim de USR +, drept exemplu), cuminte și conciliabil.

3) Roxit (probabilitate variabilă). Iată această perspectivă, care pare destul de fantastică la momentul dat, nu ar trebui deloc subestimată. Cu riscul de a mă repeta, voi afirma încă o dată că AUR nu ar fi putut apare și crește dacă nu exista o cerere enormă pentru re-Unirea României cu Republica Moldova. Acest bazin electoral nu este nici pe aproape epuizat și există un potențial enorm de creștere pe acest segment. Problema e că formațiunea respectivă s-a manifestat în mai multe rânduri prin mesaje vădit anti-europene de la care distanța spre un eventual Roxit e minimă. Orice altă încărcătură semantică pe lângă re-Unire am putea-o considera drept secundară în desaga celor de la AUR, dar creșterea lor pe baza unionismului vă crește inevitabil și ponderea „mesajelor secundare”, unele din ele fiind extrem de toxice. Din fericire, România este astăzi destul de solid ancorată în structurile UE și în NATO. E de neînchipuit ca toți acei (și nu sunt puțini, de la opincă și până la vlădică) care au profitat din plin de fonduri europene, de libera circulație, de toate avantajele pe care spațiul european a putut să le ofere, să renunțe la ele. Și mai complicat va fi să renunțe SUA la instalațiile de la Deveselu. (Totuși acei care au decis, cu voie ori fără voie, instalația respectivă, a fost vizionar și a securizat geopolitic țara pe mulți ani înainte!).

În loc de concluzii:

• AUR este un fenomen pozitiv pentru România, nu atât prin ceea ce prezintă ei, cât prin faptul că atestă despre o stare, per ansamblu sănătoasă a democrației în România. Partide similare există în mai toate țările UE și ar fi fost de mirare să nu apară unul și în România.
• AUR este și va rămâne un partid limitrof, vulnerabil, agresivitatea lor fiind condiționată de necesitatea de a se afirma, de a crește.
• Viitorul AUR-ului depinde în primul rând de capacitatea partidelor „convenționale” de a recupera agenda unionistă. Dacă partidele tradiționale vor continua să ignore acest deziderat al alegătorilor, AUR vă continua să crească, inclusiv în Republica Moldova (chiar dacă pe malul stâng al Prutului există o rezistență mult mai mare datorită omniprezenței influenței Kremlinului).

P.S.: În chiar ziua în care scriam aceste rânduri aflam, oarecum consternat, că Alexandru Muraru, deputat PNL, consilierul premierului, a declarat că va depune o plângere penală la Parchetul General pentru scoaterea formațiunii politice AUR în afara legii... Îi voi mulțumi D-lui Muraru, prin această cale, că mi-a validat fiecare literă de mai sus (totuși, ce coincidență...) și voi mai veni cu o constatare: AUR are zile frumoase înainte...

P.P.S.: Ignoranța și nombrilismul „experților” din România, incapacitatea de a înțelege procese care depășesc puțin frontierele României oficiale m-a mirat dintotdeauna. Să fie același protocronism, aceeași gândire autarhică de vină?... Greu, tare greu scăpăm de moștenirea ceaușistă...

Ucenicul (Kiril Serebrennikov, RUS, 2016 (Ученик)) : În mai 2017, la exact un an de la proiectarea filmului la festivalul de la Cannes, au loc percheziții la domiciliul realizatorului Kiril Serebrennikov. În luna august a aceluias an Serebrennikov este arestat de către autoritățile ruse pentru pretinse deturnări de fonduri alocate teatrului pe care îl conducea. Realizatorul a fost plasat în arest la domiciliu, iar în iunie 2020 este condamnat la 3 ani cu suspendare.

S-ar părea că nu există legătură directă între aceste două șiruri de evenimente, dar dacă veți privi filmul lui Serebrennikov și îl veți situa bine în contextul socio-politic rus, o corelație imediată devine mai mult decât evidentă. Reacția bolnăvicioasă a sistemului opresiv nu face, acum, când au trecut deja cinci ani de la apariția filmului, decât să accentueze și să valideze (dacă ar mai fi nevoie de așa ceva) justețea și incisivitatea celor relatate. Așa ceva se poate întâmpla: voluntar sau involuntar, un cuvânt spus, un articol, un cântec, în cazul nostru – un film, nimerește exact în țintă, peste o bubă puroindă, în nervul dezgolit. Și atunci reacția e pe măsură chiar dacă la moment poate să ne pară drept supradimensionată.

Filmul relatează povestea unui elev, Veniamin, care consideră că lumea a luat-o razna, că forțele malefice devin omniprezente și că doar el deține cheia izbăvirii. Fiindcă el citește din cartea sfântă, din Biblie, fiindcă el deține cheile sacrului grație acestor lecturi. Și fiindcă el este „știutor”, iar ceilalți, indiferent de cine ar fi ei – colegi de clasă, învățători, directoare, preot, propria mamă – nu sunt decât niște ignoranți, Veniamin consideră că poate decide de soarta lor.

Dar filmul nu este doar despre fanatism religios și monstruozitățile generate de el. Această tumoare se dezvoltă în văzul tuturor, inclusiv al autorităților (școala, poliția, biserica) și nimeni nu îndrăznește să i se opună. Mai mult decât atât, unica persoană care înțelege ce se întâmplă cu tânărul băiat și care încearcă cumva să se împotrivească este sancționată... Fiindcă „autoritățile” nu îndrăznesc să combată răul evident care poartă hainele ideologiei oficiale.

Dacă nu ați privit încă acest film, se impune! Pentru o mai bună înțelegere a lumii de azi.

(film recomandat în Revista Timpul din România, ediția Republicii Moldova (nr. 7))