Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
29 janvier 2020 3 29 /01 /janvier /2020 21:18
Consilierul

Mihail Prohorovici Zahovailov își cunoștea business-ul mai bine decât cunoaște Maestrul Botgros notele. Toată viața Mihail Prohorovici a lucrat „în domeniu”, cum îi plăcea lui să spună.

Și-a început cariera în Armata Sovietică. Fiind mobilizat în îndepărtatul 1967, funcționarii nu l-au putut repartiza în altă parte decât în „stroïbat”. E drept că ofițerul de la comisariatul militar nici nu prea s-a chinuit prea mult să caute scântei de inteligență sau vlăstari de capacități la Mişka, lipsindu-i și lui marfa respectivă, mai ales în momente de mahmureală ursuză care era starea lui obișnuită... Iar prostul de recrut nu a avut nici măcar priceperea să vină cu ceva de leac pentru sufletul suferind al „comisarului”... Dimpotrivă, Mişka o făcea dinadins pe prostul, căci a auzit că putea fi „komisuit” pe motiv de incapacitate mintală, dar... Șiretlicul nu a funcționat. Ori Mișa nu a făcut-o pe idiotul suficient de convingător, ori comisarul nici nu lua acest lucru în considerație. La o adică nici nu a avut vreodată Armata Sovietică nevoie de capacități mintale. Un număr minim de kg de carne care să fie purtat pe câteva oase până la cel mai apropiat tun erau mai mult decât suficiente, ceea ce tânărul recrut încă nu o bănuia. Astfel Mişka Zahovailov a ajuns în cel mai deconsiderat corp de armată, acolo unde erau trimiși toți acei cărora nu li se găsea nicio utilitate în alte părți, nici barem la infanterie.

Mişka a fost repartizat la o unitate militară în RSS Moldovenească, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi norocul vieții lui! În primul rând, Zahovailov a devenit imediat un element remarcat și util în unitate din simplu motiv că... vorbea rusește. În „stroïbat” erau deseori trimiși reprezentanți ai popoarelor din republicile periferice, cum ar fi cele din Asia Mijlocie sau Caucaz, care, ajunși în armată, cu greu înțelegeau ce li se spune, dară-mi-te să mai și vorbească. Pentru ofițeri un element precum Zahovailov era de-a dreptul o perlă rară, prețuită și apreciată. În special pentru activistul de partid, care avea nevoie de soldați pentru activitățile sale curente, precum ora de înstrucție politică sau redactarea gazetei de perete cu falnicul nume „Стрoитель коммунизма”.

Foarte repede Zahovailov și-a făcut un locușor călduț pe lângă activist și își petrecea zilele, ba chiar și unele nopți, în „camera leninistă”. Activistul de partid ducea o viață intensă, cu chefuri pantagruelice de la care nu lipseau comsomolistele organizațiilor „înfrăţite” cu unitatea militară și „darurile muncii socialiste” adunate de la colhozurile din împrejurimi. O ordonanță de încredere precum Zahovailov îi era politrukului de o mare utilitate, căci acestuia îi putea încredința nu doar sarcini „cu răspundere” ideologice, dar până și propriul corp scăpat temporar de sub control din cauza diverselor fluide etilice. Și așa, având grijă să i se trezească „şeful” în locuri „cuvenite”, Mişka a profitat din plin toți acei doi ani de armată. Mai mult: când a venit timpul să se demobilizeze, l-a învăluit o mare tristețe. Să revină în colhozul său natal de după Ural? Nu-i surâdea deloc o astfel de perspectivă... Așa că a decis să mai rămână în armată.

Astfel a devenit „sverciok” și a mai întins-o încă doi ani ducând-o de la o beție la alta până când nu i-a bătut la ușă o delegație familială, cu ditamai „combat”-ul în frunte și comsomolista Irocika Curechilova, cu burta cât polobocica de după bustul lui Lenin din „camera leninistă” unde Mişka i-a explicat detaliat Irocikăi cu vreo șase luni în urmă tehnicile agitației comsomoliste progresiste. Din scurta, dar energica alocuțiune a maiorului Zahovailov a înțeles că cariera sa militară a luat sfârșit și că, chiar din acel moment, intra în rolul de tată de familie și că aceste două decizii sunt irevocabile, iar opinia lui Mișa nu era neapărat necesară, dar o aprobare pozitivă și entuziastă îi poate ușura viața și relațiile cu familia actuală, aici de față.

Începea o nouă etapă în viața lui Mihail Zahovailov. Un prim timp a trăit în casa socrilor dintr-un sat nu prea mare, dar viața la țară chiar nu era de el. Partea bună e că nu mai bea ca înainte, socrul tăindu-i cu asprime accesul la robinet și ținându-l din strâns. Partea rea e că mâna despotică cu care își conducea Petru Curechi gospodăria îl mâna pe ginere mereu la lucru și mai era și destul de grea pe de-asupra, ceea ce devenea insuportabil pentru Mişulică (precum l-a botezat nevastă-sa Irinuca, așa i se spunea aici, la țară), nedeprins cu munca fizică.

Situația nu putea să dureze și Zahovailov a fugit cu coada-ntre vine până la fostul său protector, activistul de partid de la unitatea militară cu care golise beciuri întregi nu foarte demult. Nimic nu-i mai trainic decât solidaritatea de partid și cea a partenerilor de pahar. Cum în cazul de față ambele s-au suprapus, politrukul și-a activat rețeaua de pile și relații și Mişulică a fost angajat în calitate de prorab la o întreprindere raională de construcții, totodată fiindu-i repartizată o secție întreagă cu două camere la căminul familial din centrul raional.

Mai departe totul a mers ca pe unt: școala de partid unde calitatea sa de proletar angajat în câmpul de muncă îl făcea să treacă mai ușor examenele, institutul în construcții (la fără frecvență) unde calitatea sa de activist și elev la școala de partid îl făcea să treacă fără dificultate peste sesiuni, apartament cu două camere în centrul raional la nici un an de la mutarea la cămin, apoi al doilea copil cu Irocika, care devenise deja Irina Petrovna la fel precum și el se învrednicise de Mihail Prohorovici, apoi transferul la centrala din capitala republicii și un alt apartament, chiar în centru, cu tocmai patru camere (la cele trei câte i se cuveneau după normele sovietice unei familii cu doi copii, Mihail a mai obținut una, care de regulă se dădea doar profesorilor și academicienilor. Mihail a invocat necesitatea de a avea birouri individuale pentru acei doi lucrători de vază de partid ai familiei, dar el renunța la o cameră din solidaritate comunistă și accepta mărinimos sa se înghesuie cu Irina Petrovna într-un singur birou suplimentar).

Toate decurgeau cât se poate de bine pentru Mihail Prohorovici Zahovailov, care către 1987-88 era deja director atunci când a ajuns Perestroïka și la periferiile Uniunii Sovietice. Nu mult după, de la Centru a venit și o recomandare insistentă pentru promovarea „cadrelor naţionale”. Recomandările de la Centru nu se puteau ignora, mai ales dacă erau și insistente, astfel Ivan Prohorovici a fost rugat să plece din funcția înaltă pe care o ocupa, dar nu tare departe: din director a devenit vice-director. Cum n-ai da, dar era căsătorit cu o moldoveancă get-beget, Irina, între timp redevenită înapoi Curechi. La rândul său, Irina Curechi devenise la acea vreme o figură importantă și foarte activă a mișcării de renaștere națională care se înfiripa pe atunci.

Apoi a venit Independenţa şi timpuri şi mai vesele. Haiduceşti chiar!

 

Consilierul (II)

Partager cet article

27 janvier 2020 1 27 /01 /janvier /2020 12:23
Săptămâna în care a plouat cu dezminţiri

Săptămâna care a trecut a fost marcată de câteva știri, care în realitate au fost dezmințiri ale altor știri, publicate anterior. Iar cel mai nostim este că aceste „răsturnari de situaţie” provin din aceleași surse. Eu zic că nimic nu ar trebui să ne mire. Aceste oscilații, azi e laie, mâine – bălaie, denotă clar că nimeni nu înțelege ce ar trebui să facă și ce atitudine să aibă referitor la acest buboi geopolitic care este statul „Republica Moldova”. Asta cum ai avea doi medici: unul zice că trebuie tăiat și tratat pe carne vie, iar altul insistă cu tratament soft medicamentos. În fine, ceea ce îi unește este faptul că ambii sunt de acord că au de furcă cu un buboi...

Și asemenea reacţii iritate, condimentate cu o doză ne „neînţelegere”, se văd din ce în ce mai des. Astfel, ambasadorul României se arată nedumerit de faptul că moldovenii nu înțeleg cine le sunt adevărații prieteni, votând indivizi de alde Dodon, în pofida numeroaselor proiecte finanțate de România... Desigur, reacția Dumnealui poate fi interpretată și drept una complet performativă, adresată direct moldovenilor, dar poate fi înțeleasă și drept o mărturisire a nivelului de incompetență a occidentalilor în general referitor la procesele din Republica Moldova și din regiune. Din păcate, modelele tradiționale învățate la „şcolile mari” aici nu funcționează. Demult sunt convins că în ceea ce ne privește e totalmente greșit până și „cadrul teoretic” care ni se aplică... Ceea ce se întâmplă în această zonă e din altă muzicuță... Ăștia ne tratează de gripă, pe când noi murim de cancer... Dar să revenim la evenimentele săptămânii și la acele „dezminţiri” pe care nu putem să le trecem cu vederea.

TRANSGAZ ZICE CĂ VA TRAGE GAZ După ce săptămâna mai trecută anunțau că nu va fi finalizat nici în 2020, Transgaz a venit cu o dezmințire și a promis că va finaliza totuși gazoductul anul acesta. Ce i-a făcut să se răzgândească? Reacțiile din presă? Declarația lui Iohannis? Altceva? Nu contează. Dar despre acest gazoduct nu ne rămâne decât o singură atitudine la dispoziție. Când va fi gata, atunci ne vom bucura. Mai mult decât atât: a construi o țeavă e una, a furniza gaz prin ea – e alta. Cu promisiuni am tot fost hrăniți. Nu mai funcționează. Și să fiu înțeles corect: ceea ce zic aici nu se referă la cineva anume, ci la toate părțile de care depinde realizarea acestui proiect în egală măsură!

BUCUREŞTI NU SEMNEAZĂ CU IVAN Bucureștii oficiali s-au grăbit să dezmintă informațiile publicate săptămâna trecută despre semnarea unui acord de colaborare cu primăria Chișinăului. Iar comentatorii s-au grăbit să-l acuze pe edilul Chișinăului de o tentativă de hold-up informațional și de a-și constitui capital politic pe spinarea românilor. Ce a fost cu adevărat, nu avem de unde ști. Nu-i exclus să fi fost prevăzută o „semnare” ceva, dar în ultimul moment să le fi dat „semnatarilor” cineva peste mână.

PLATON MAI STĂ PE LA NOI Săptămâna trecută au circulat zvonuri precum că Veaceslav Platon, probabil unicul „mare criminal” care mai stă la răcoare și nu a fost încă eliberat, ar putea fi extrădat Ucrainei. Cică o cerere în acest sens a fost făcută de către Ucraina și Rusia. Stoianoglo a dezmințit aceste zvonuri, iar faptul că a făcut-o într-o manieră oficială denotă că și cererea de extrădare a existat destul de oficial. Reiese că atât Ucraina cât și Rusia au făcut front comun?... Moldovenii au decis solomonic până la urmă: nici de extrădat nu l-au extrădat, dar i-au scurtat termenul de detenție cu mai bine de un an. Iese el degrabă, nu vă faceți griji!

RĂZBOIUL PLĂCUŢELOR Pentru a-l întâmpina mai bine pe austriacul Thomas Mayr-Harting, noul responsabil pe Transnistria din partea OSCE, Tiraspolul a pregătit bine terenul și a mai creat un conflict. Nu-i exclus să fie în directă coordonare cu acoliții actuali de la Chișinău. Mai pe scurt, dacă vă aduceți aminte, predecesorul Frattini a insistat pentru ca Moldova să-i acorde Transnistriei plăcuțe speciale, cu care aceștia ar putea circula peste tot în lumea mare, dar fără a fi maculate cu mizerabilele însemne ale statalității Republicii Moldova. Chișinăul a acceptat justificându-și cedarea prin faptul că aceste plăcuțe „dezinfectate” vor fi eliberate de Chișinău. În mod logic (așa presupun eu, cel puțin) acest acord înseamnă și faptul că vechile plăcuțe ar trebui să fie „scoase din circulaţie”. Ceea ce a și făcut Chișinăul, anunțând că mașinile cu plăcuțe vechi nu vor mai fi lăsate să iasă din Republica Moldova. E firesc, și în perfectă succesiune logică. Dar Tiraspolul a strigat a scandal și imediat a interzis tranzitul mașinilor cu numere moldovenești spre Ucraina! Această vădită obrăznicie i-a făcut, bănuiesc, pe toți să sară-n sus ca fripți și Tiraspolul, lucru deosebit de rar pentru a nu fi remarcat, a dat imediat înapoi și a... dezmințit interdicția pentru tranzitul mașinilor cu numere moldovenești! Povestea ar fi trebuit să ia sfârșit aici dacă nu intervenea... Dodon de la Moscova! Care a declarat și el tot atunci că retrage interdicția de a lăsa mașinile cu plăci vechi transnistrene să iasă din țară, chiar dacă nimic în afară de propria lașitate și supunere Kremlinului și Tiraspolului nu-l obliga s-o facă. Această mazurcă a mai avut câteva piruete: Chicu a declarat că nu-i bai, căci Ucraina oricum nu le va da voie mașinilor din Transnistria să intre la ei, doar că aceștia din urmă au... dezmințit! La final, tradițional, Tiraspolul s-a plâns noului comisar de la OSCE că Moldova crează probleme... OSCE tace... Welcome on board, herr Mayr-Harting!

Eu aș mai adăuga ceva drept concluzie personală (și acest gând a prins rădăcini grație declarației lui Chicu): în principiu, atât Ucraina, cât și România, în calitate de state participante la procesul de „negocieri” și părți direct interesate (aici o spunem fără mare convingere, din păcate) de procesele din această parte a Europei, ar putea rezolva acest „costropăţ” simplu și fără emoții inutile, interzicând categoric orice intrare pe propriul teritoriu a oricărui mijloc de transport cu plăcuțe alte decât cele ale statelor recunoscute de către ONU. Dar de unde nu-i, nu ai ce lua...

DE CE AU DISPĂRUT MAYA Nimeni nu știe cu exactitate de ce a dispărut o civilizație înfloritoare care a lăsat monumente absolut impresionante... Probabil nu au știut să se adapteze, probabil au fost mai multe launloc, un fanatism religios absolut (cu sacrificii inutile) și o incapacitate de a se adapta mediului și condițiilor schimbătoare, nu-i exclus anume din cauza rigidității religioase... În fine, e o poveste veche, dar ei au dispărut.

Nici Maia Sandu nu învață din greșeli. Calcă exact pe aceeași greblă ca și în 2016, ca și mai târziu... Există în „resursele umane” așa o noțiune ca plafonul optimal al capacităților. De exemplu: o persoană poate fi cel mai bun șef de echipă din lume, dar e suficient să-l promovezi și se dovedește absolut incapabil să exercite o funcție mai largă, devenind o adevărată calamitate. Cred că este exact ceea ce se întâmplă cu Maia Sandu. Eu cred că ea ar putea fi un extraordinar șef de direcție pe undeva prin v-un minister. Dar acesta este plafonul ei, altfel ar fi greu de explicat declarațiile ei suicidare și intransigente referitoare la eventuale coaliții sau alianțe... Probabil nici nu se cuvine să-i cerem mai mult, dar suntem nevoiți să recunoaștem că nici noi nu valorăm mai mult decât atât, din moment ce mașinăria asta mediatică și propagandistă a și început să ne-o prezinte drept inconturnabilul contra-candidat al lui Dodon, iar noi înghițim și acceptăm... Pe bune, oaia singură merge la strungă...

MORARI STĂ ÎNCHIS Fostul Procuror Anticorupţie va sta în arest preventiv şi mai departe. Rău supără dosarul cu finanţarea PSRM-ului...

A ZBURAT CEAIKA Mare stres în familia lui Dodon: a zburat din funcție tatăl partenerului lor de afaceri, Ceaika! Și a zburat depărtișor așa: a aterizat hăt în Caucaz. Se vede că Bastrykin, inamicul sau isotric, i-a venit cumva de hac. N-are treabă asta nici cu Dodon, nici cu Moldova, nu vă faceți iluzii. Și nici faptul că Kozak nu se regăsește în organigrama noului guvern de la Moscova nu ar trebui să ne bucure, dimpotrivă! Nu-i exclus să-l regăsim pe Kozak în acea mega supra-structură, peste preşedinte, guvern şi dumă luate împreună, care se întrevede în Rusia, alături de Putin...

NE-O FACEM ŞI SINGURI La o adică, noi nici nu prea am avea nevoie de „prieteni”. Ne-o facem cu mâinile noastre. La piața centrală din Chișinău se vinde pește din Cartea Roșie! Acest fapt nici măcar nu-l face mai scump... Iar la Cimişlia un individ a împușcat o căprioară. A fost prins, dar... Sunt doar două exemple. Cazurile sunt diferite. Bănuiesc că în cazul peștelui, pescarul nici nu știa ce a prins și ce vinde, ceea ce nu poți zice de căprioară. Dar rezultatul e același...

UE NE MĂREŞTE COTELE Iar UE ne mărește cotele la exportul de prune și struguri. Mai știi, poate-om înțelege? Dar poate că și nu...

Cam atât. Cireşica de pe tort o voi trimite individului care-i duce lui Dodon wall-ul pe Facebook. Ăla (sau aia) a avut nevoie de patru încercări pentru a ortografia corect „Israel”! Aşa-i când scrii în „limba de stat”...

Partager cet article

20 janvier 2020 1 20 /01 /janvier /2020 11:27
Săptămâna în care am rămas fără Ştefan Petrache

E complicat să scrii despre săptămâni care sunt marcate de pierderi precum cea de săptămâna trecută. Ștefan Petrache ne-a părăsit. Doare nu atât trecerea lui în neființă, căci Ștefan Petrache nici nu a avut vreodată o viață publică prea vizibilă, ci înțelegerea că, odată cu dispariția acestor somități, dispare o epocă. Conştiintizarea că ei există undeva, în același spațiu temporal cu noi, e reconfortantă. Parcă ne-am acoperi cu această prezență nimicnicia noastră... Pentru demnitate, verticalitate, cumsecădenie, onoare există ei, stâlpii neamului, ca un fel de alibi pentru laşitatea și mizeriile noastre... Iată această goliciune care rămâne sperie cu adevărat...

Nu sunt maestru în a scrie necroloage. Pentru mine Ștefan Petrache a fost un fel de etalon al muzicii ușoare elitiste, dacă poate exista un asemenea gen muzical. Avea ceva care la noi nu prea s-a întâlnit nici până la el și nici acum nu prea se vede. Avea clasă! O finețe cu adevărat aristocratică, fără prețiozitate și fasoane, dar care impune admirație și respect. Nu am înțeles ce îl făcea într-atât de diferit până nu am început a asculta din arhivele muzicii ușoare românești. Și atunci am înțeles: Ștefan Petrache cânta românește! Nu vorbesc aici de româna lui perfectă, nici de faptul că l-a cântat pe Eminescu chiar și atunci când cei mai mulți nu îndrăzneau s-o facă. E vorba de un tot întreg. Ceea ce-l scoatea din tiparele sovietice, chiar sovietice moldovenești, este exact ceea ce l-ar fi plasat armonios în topurile muzicii ușoare din România și l-ar fi plasat sus de tot... Și astfel a fost de la bun început: „orice lacrimă, orice plângere...”. Dacă nu ai ști că e Ștefan Petrache, ai paria că e din fonoteca de aur a României!

Acum un an sau doi, un important poet de peste Prut îi descoperea o interpretare a lui Eminescu, ceea ce mi-a permis să-i mai trimit câteva... „De-aş avea”, „Ce te legeni, codrule?”, „Şi dacă ramuri bat în geam”. Ne-a părăsit în ajunul zilei de naștere a marelui poet. Ce bine a zis Emilian Galaicu-Păun: „Faptul că a plecat la Domnul în preajma zilei de naştere a poetului nostru naţional îl aşează, în patrimoniul culturii noastre, în dreapta lui Eminescu, pe care l-a cântat ca nimeni altul.”

Iară noi? noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Vreți să știți de ce versurile lui Eminescu se potrivesc de minune aici? Iată:

STOIANOGLO ÎL REŢINE PE MORARI După cum era și de așteptat, Stoianoglo se pare că i-a venit de hac lui Morari. Cică e „depăşire de atribuții și fals în acte”. Mă rog, putea să scrie și „traversare neregulamentară a carosabilului”. Cine știe? Poate că atunci când s-a schimba puterea exact cu asemenea formulări va fi „reţinut” și actualul...

PLAHOTNIUC NU TRECE! SUA a zis: „Pe-aici nu se trece!”, declarând că nu va elibera vize pentru Plahotniuc. Celor care s-au bucurat, sau încă se mai bucură prea mult, le-aș recomanda să privească mai multe filme de acțiune americane. Muuulte filme. În special din alea în care se vorbește despre „martori sub acoperire”. Dar cel puțin li s-a mai tăiat puțin din elanul celor care acuză SUA că l-ar fi protejat pe Plaha, sau că ei ar fi „plăsmuit” schimbarea de putere de la Chișinău. La urma-urmelor, chiar dacă şi-l arestează careva pe undeva, vi se va face mai uşor? Iată pe Filat l-au arestat. A şi ieşit de atunci. And so what?!

GAZODUCTUL ILUZIILOR DEŞARTE Gazoductul din România nu va fi terminat nici în 2020! Prima panglică a acestui gazoduct a fost tăiată încă hăt în domnia lui Leancă! Dar blestemata asta de țeavă așa și nu mișcă din loc! (Asta nu ți-e Arena Chișinău care e aproape gata!) Această tărăgănare este mai mult decât criminală din numeroase puncte de vedere (în special din acela care ar trebui să fie al stataliştilor înverșunați), dar, la drept vorbind, ea nu este deloc surprinzătoare. Chiar crede cineva că e posibil un astfel de proiect cu puterea actuală de la Chișinău? Fără geopolitică, zicea careva? Hai, sictir...

ECONOMIA E INTEGRATĂ. DOAR EA Aproximativ 27% din exporturile Republicii Moldova merg spre România! Spre CSI – doar 15,8%. Per total UE consumă 65,7% din exporturile noastre. Sunt ultimile cifre: ianuarie-noiembrie 2019. Și tendința nu-i de azi. Cu toate acestea puterea politică în ţară e alta. Îi invit pe toți acei care consideră că economicul e cel mai important și că restul urmează să meargă la școală. La una mai bună decât cele care afirmă că economicul e mai important (decât politicul sau geo-politicul) și că restul urmează.

NEW SECERO-CIOKANOVITĂ Așa dar, e cu acte în regulă: Tkaciuk și Munteanu și-au înregistrat partidul! Peste 5000 de membri! Și, mai cu seamă, 21 de organizații teritoriale! Asta zic și eu eficacitate! Asta zic și eu mijloace! Așa-i când „organizaţia” se implică...

DODON NE TRAGE DE LIMBĂ Socialiștii au anunțat că au intenții să umble pe la legea despre funcționarea limbilor și să anuleze legea despre propagandă în 2020. Uite-așa un partiduț a-geo-politic. Batistă pe țambal e tutti quanti. Important e economicul, corect? De răspuns, i-a răspuns Institutul de Filologie Romană „B.P. Hasdeu”. Ați vrut să scăpați de „limbă – alfabet?” Se vede că „batista pe ţambal” nu prea ajută.

VACANŢELE „BUGETARULUI” Apropo, cât timp noi vom apăra „limba-alfabetul” de un individ care a obținut cel mai slab scor de la Independență, dar care deține practic toată puterea în stat, acesta din urmă se va prăji la soare pe undeva pe Maldive sau se va îmbăta criță cu oaspeții săi prin beciurile de la Condriţa, acompaniați de corala Mitropoliei lui Cantarean... Și toate – doar din leafa oficială de „salariat”! Dar precum ziceam: cu ajutorul „organizaţiei” și al „bojicăi” se face totul!

LUCRĂM PENTRU POPOR! Iohannis a zis că nu mai susține Chișinăul oficial, dacă acesta nu-i „pro-european”. Că România va susține doar proiecte „dedicate direct cetăţenilor, proiectele cu impact la nivel local și proiectele de interconectare strategică”. Mă întreb: oare din ce categorie face parte gazoductul?...

DEŞTEAPTĂ-TE, IVANE! La Chișinău a avut loc o ședință comună a Consiliilor Chișinăului și Bucureștiului la care a fost semnat și un Acord de colaborare adițional la Protocolul de Infrătire, încheiat la... 4 noiembrie 1999 (cu 20 de ani în urmă!). Cel mai haios a fost să-l vezi pe Ivan Ceban ascultând cu îndârjire „Deşteaptă-te, române!”.

Cam atât...

Cireșica de pe tort o voi trimite lui Iurie Reniţă. Până la urmă deputatul s-a răzgândit și a zis că cel mai probabil nu va face publică înregistrarea cu acei de la ACUM care insistau să se facă coaliția cu Dodon. Probabil nu prea vrea să-i indispună pe acei de la „organizaţie”... Sensibilități, mdeh...

Partager cet article

14 janvier 2020 2 14 /01 /janvier /2020 23:22
The rabbit is always cute sau Cum s-a jucat omenirea de-a războiul

Din punct de vedere cinematografic, fiecare început de an este marcat de două evenimente majore, fără îndoială cele mai marcante și mai monetizate de pe mapamond: decernarea premiilor Golden Globes și Oscar. Orice argument nu am aduce referitoare la această grilă valorică, Palmierul, Ursul și Leul vin din urmă.

În 2019 nu am fost bun nici la privit filme - pe care le-am privit au fost cam „pe-alături”-, nici la scris despre ele. Astfel, atunci când au fost anunțați laureații la Globes și nominalizările pentru Oscar, m-am pomenit doar cu trei filme la activ: „Joker”, „The Irishman” și „Once upon a time in Holywood”. Toate sunt meseriașe și demne de industria Hollywood-ului. Din astea trei „Joker” e clar favoritul meu, mult peste povestea lui Tarantino, iar Scorseze cred că și-a făcut un epic album de familie, bogat ornamentat, cu invitați de onoare, dar se pare că a uitat de spectator.

Între timp, în această cursă de lichidare a restanțelor am privit și „1917” și voi spune că și în acest an Golden Globe a fost acordat pe merit. Am privit și „Ford vs. Ferrari”: e un film fain, cum a fost „Aviator” cu Di Caprio pe vremuri, dar te întrebi cât o fi plătit Ford pentru ca să apară în listă.

Însă nu despre aceste filme doresc să scriu, căci despre ele s-a vorbit și oricum sunt puse suficient în valoare „par ailleurs”. Un alt film pomenit în lista pretendenților la Oscar m-a impresionat și vă recomand insistent să-l priviți. Nu cred că va lua Oscar-ul, e de altă factură, dar ar fi păcat să trecem peste el.

JoJo Rabbit” de Taika Waititi a produs asupra mea cam același efect ca și „Zimna wojna” de Pawlikowski anul trecut. Este clar peste orice am văzut până acum. Categorizat drept „comedie”, filmul oscilează la frontiera blasfemiei, abordând un subiect extrem de grav și tragic: nazismul și holocaustul. Waititi alege să povestească războiul și dictatura ca un joc, încercând probabil să ni-l prezinte din „punctul de vedere” al unui copil (nu sunt sigur că a reușit, dar poate că e doar o interpretare a mea). Totul este tratat cu lejeritate, totul e haios și vesel. Hitler este pe post de personaj imaginar al copilului, naziștii sunt niște bufoni colorat împopoțați, cele mai ridicole amenințări sunt luate în serios, iar adevăratele pericole și tragedii (până și niște spânzurați) sunt trecute lejer la capitotlul „accidente secundare și colaterale”.

Anume din cauza acestor distorsionări de percepție nu consider că este un film tocmai recomandabil pentru „masele largi”. Nu prea înțeleg ce efect poate avea el asupra persoanelor care nu cunosc bine ce au însemnat dictaturile sângeroase în secolul 20, ce a însemnat nazismul în particular, ce a însemnat holocaustul, cum s-a derulat al doilea război mondial... Taika Waititi are, fără îndoială, toată legitimitatea să facă un asemenea exercițiu de echilibristică de stil, mama lui fiind evreică, dar această condiție prealabilă a cunoașterii istoriei îmi pare un imperativ inevitabil aici. Numai că nu poți să examinezi fiecare spectator la istorie înainte de film, nu-i așa?...

Altfel, este un film despre valori fundamentale, despre noțiuni de bine și de rău, care ne sunt transmise în familie, în primul rând, dar și despre dezastrul care poate fi cauzat de către ideologie. Un film despre puterea nemărginită a dragostei (chiar și un Hitlerjugend are nevoie de îmbrățișări!), despre acte umane care depășesc însemnele uniformei... Dar mai este și un film despre importanța conștientizării acestor valori. Ai impresia că Waititi a asemuit omenirea unui copil care se joacă de-a războiul și a uitat ce e bine și ce e rău...

Filmul a devenit, imediat după ce l-am văzut, preferatul meu din listele Oscar-ului (chiar dacă încă nu le-am văzut pe toate. Mă îndoiesc, însă, ca celelalte să fie de același nivel, măcar și la nivel de tupeu, așa că nu mă învinuiți de lipsă de „obiectivitate”), dar cu siguranță nu trebuie să i se dea premiul! Și nici privit fără pregătire cuvenită nu ar trebui...

Dar cititorii mei sunt din altă categorie, nu-i aşa?

Partager cet article

13 janvier 2020 1 13 /01 /janvier /2020 11:34
Dodon si Thomas Mayr-Harting (2017): https://www.youtube.com/watch?v=R0dhAUNn2KY

Dodon si Thomas Mayr-Harting (2017): https://www.youtube.com/watch?v=R0dhAUNn2KY

Din cauza sărbătorilor de iarnă (am trecut de cele „pe nou” și le-am început pe cele „pe vechi”) nici evenimente nu prea au fost în Republica Moldova. Îmi plac astfel de săptămâni. În ceea ce ne privește, regula „no news – good news” funcționează la perfecție.

Chiar și cele care merită menționate cu adevărat nu sunt evenimente propriu-zise, ci statistici și cifre. Nu zic ba, trebuie cunoscute. Cu ele și vom începe:

DATORĂM 7,3 MILIARDE $ Este doar datoria externă (în Franța, spre exemplu, se folosește noțiunea de „datorie publicӑ”). Ceea ce reprezintă 61% din PIB. Nu este o catastrofă în sine. Dar nici mare bine nu-i. Aici ar trebui să avem o atitudine mai degrabă neutră. Republica Moldova nu este un elev tocmai rău la acest capitol de pe mapamond. Atâta doar că bătrânica cu o pensie de 1000 de lei pe lună nu prea e încălzită de această constatare.

5,7 MILIOANE PENTRU CSI Fanteziile și extravaganțele guvernanților ne vor costa în 2020 5,7 milioane de lei. Este echivalentul a 2.850 de pensii în valoare de 2000 de lei! Cea mai tâmpită plată: 3,4 milioane de lei pentru reprezentanța teleradiocompaniei interstatale „Mir” în Republica Moldova! Genială ecuație: plătim din bugetul statului pentru propagandă antistatalӑ! Este adevărat că plătim și pentru celelalte organizații (8,3 mln lei vor merge la Consiliul Europei, spre exemplu), dar de la ei avem cel puțin folos... Putem lesne și meritat să-i sărim în cap lui Dodon pentru asta, dar eu doresc doar să amintesc că am adresat personal întrebarea respectivă: „Cand ieșim definitiv din CSI?” și pe timpul „povestii de succes”, dumnului Leancă în persoană. Răspunsul a fost „nu este momentul oportun”...

ROMÂNIA CREȘTE FMI ne comunică că în 2020 România va depăși Turcia la capitotlul PIB per capita. Scump i-a mai costat pe turci reparația Președinției lui Dodon...

DENEG NET, NO VY DERZHITES’ Salariile din Transnistria au fost cu 50% mai mici în 2019 decât cele din partea dreaptă a Nistrului. Mai devreme ori mai târziu asta trebuia să se întâmple. Alegerile costă. Se referă și la cei din dreapta Nistrului.

RĂMÂNEM GOI Vești bune, dragii mei! Dacă ați urmărit cu sufletul la gură știrile din Australia, să știți că așa ceva la noi nu poate să se întâmple! Pur și simplu la noi degrabă nu va mai avea ce să ardă! 73 de hectare forestiere sunt tăiate ZILNIC! 3 hectare pe oră! Așa că, dragii mei, sӑ ştiţi că la noi lemnul, dacă și arde, atunci doar în scpuri nobile, în sobe. Iar de murit, vom muri din alte cauze, nu de pojar forestier. De sete, de exemplu...

Cam atât cu statisticile... Sӑ trecem şi la celelate.

SMURD DIN ROMÂNIA SALVEAZĂ VIEŢI ÎN MOLDOVA Nu este nici asta o noutate, ci o constantă. Dar mi-am promis că nu voi osteni să omagiez acești adevărați „eroi ai timpurilor noi”: Sambăta, 4 ianuarie, o echipă SMURD de la Galați a efectuat o intervenție aeriană pentru a aduce de la Vulcănesti la Chisinău o femeie în varstă de 37 de ani.

LISTA LUI RENIŢĂ Iurie Reniţӑ a publicat o listă cu nume ale persoanelor care ar fi beneficiat de credite dubioase de la cele trei bănci din „furtul miliardului”. Sunt pagini care provin din raportul Kroll. Numele sunt relativ puțin cunoscute, dar extrem de eteroclite. Într-un fel, ceea ce am văzut eu confirmă ipoteza mea inițială despre caracterul pur mediatic al acestui eveniment, jaful fiind unul sistemic și vechi de când hăul. Măcar și pentru asta îi sunt recunoscător lui Reniţӑ. Cât privește declarațiile lui despre o înregistrare audio care ne-ar arăta cine anume de la ACUM a insistat pentru o coaliție cu PSRM, aici Reniţӑ e mai degrabă enervant. Ai ceva de arătat, apoi arată, omule! Sunt sătul până peste cap de declarații din astea. Toți, dragă, știu tot, dar „încӑ nu a venit timpul”, „veţi afla la momentul oportun”... Ptfu!... La o adică, poza cu mâinile ridicate ale celor de la ACUM pentru „coaliţie” a circulat. Iar Maia Sandu zice că nu regretă. Asta e. Reniţӑ trebuie să facă înregistrarea publică. Dar responsabilitățile aparțin tuturor care au votat.

FRATTINI OUT Thomas Mayr-Harting preia misiunea lui Frattini la OSCE pentru Transnistria. Despre relațiile de „prietenie” ale lui Frattini cu Lavrov am aflat. Despre austriacul Mayr-Harting încă nu se știe mare lucru. Cu toate acestea, și austriacul are un un trecut „moscovit”. El a fost amabasador câțiva ani la Moscova. Apropo, Harting vorbeşte forte bine ruseşte. Această încăpățânare a occidentalilor de a ne vedea exclusiv prin prisma Rusiei devine jenantă. Poate încercați altceva? Nu știu dacă această schimbare trebuie să ne bucure. Noul venit va veni și el cu inițiative de „destindere”, dorind să arate tuturor că e un „negociator” mai bun ca precedenții și să „mişte carul din loc”? Dar acest lucru până în prezent a însemnat doar una: noul negociator impune Chișinăului concesii drept „semn de bună credinţӑ”, iar Tiraspolul face promisiuni, după care dă înapoi acuzând Chișinăul cӑ nu avanseazӑ „negocierile”...

Cam astea au fost. Cireșica de pe tort o voi trimite jurnaliștilor care au acceptat vișinată și tuşonkӑ de la Dodon, chiar dacă tot ei au beneficiat de ea și săptămâna trecută. Dar în această săptămână am să le dau un exemplu cum se procedează cu un „cadou otrӑvit”. Președintele Estoniei a fost felicitată cu ocazia zilei de naștere de către Ambasada Rusiei. Drept cadou a primit flori și „Șampanie de Crimeea”. Sticla a fost trimisă înapoi. Sunt curios sӑ ştiu câte colete au venit la Preşedinţie dupӑ ce jurnaliştii „inocenţi” au fost „luaţi prin surprindere” şi au descoperit conţinutul pachetului...

Partager cet article

9 janvier 2020 4 09 /01 /janvier /2020 12:02
Lunecarea de la identitar spre geopolitic

В море синем, как в аптеке, всё имеет суть и вес.

Кораблю, как человеку, имя нужно позарез.

Имя вы не зря даёте, я скажу вам наперёд,

Как вы яхту назовёте, так она и поплывёт.

(Cântec dintr-un desen animat sovietic)

 

Există în lingvistică o teorie veche de când hăul care afirmӑ, aproape biblic, că limbajul ar fi material. Nu vom reface aici o lume întreagӑ și o știință, dar vom afirma, fără a permite dubiilor să se instaleze în acest exercițiu scriptural, că există o relație mai mult decât directă între realitatea obiectivă și discurs. Dialectică chiar!

Dar pentru a nu ne asemui domnului Toma din superbul roman „Simion Liftnicul” (Petru Cimpoieşu) care bagӑ „dialectic” peste tot ca să pară mai deștept, vom folosi și o altă trimitere, spre scrieri mult mai categorice și lumi care nu suferă îndoieli: „La început a fost cuvantul” scrie în cea mai vândută carte de pe fața pământului de până acum. (Aici sunt nevoit să recunosc că această a două referință nu ne aduce mai multă credibilitate la capitolul „inteligenţӑ”...)

Discursul oficial și cel mediatic nu este niciodată inocent, el este acel care modulează viziuni și care, drept consecință, ne fasonează realitatea. Acel care stăpânește discursul stăpânește astfel și realitatea care ne înconjoară. La prima vedere afirmațiile respective sunt niște banalități, dar tocmai aici și rezidă marea artă: în crearea banalităților discursive, un fel de structură ontologică, un schelet de definiții reprezentative pe care nu le mai chestionează nimeni (deci banalități!) pe care se poate îmbrăca carnea evenimentelor.

E exact ca în paleontologie: pe scheletul unui velociraptor poți îmbrăca un anumit set de mușchi, îl poți imagina roșu, verde ori albastru, îl poți imagina cu solzi sau cu pene, dar nicidecum nu poți imagina că e pasăre phoenix și nici erbivor placid. Astfel, orice nu ai pune pe velociraptor, el va rămâne un predator care rupe carne.

Să revenim însă la discurs. În îndepărtatul 2016 vă explicam cum „statul capturat” îl va aduce pe Dodon la putere. Este exact ceea ce s-a întâmplat, chiar dacă în această ecuație Dodon nu este decât pe post de penaj al velociraptorului din anologia de mai sus. Cred că a venit timpul să chestionăm și alte schelete discursive asemӑnӑtoare, dacă nu dorim să pățim ca în vechiul banc despre uzinele sovietice: „orice nu ai face, la sfârșit iese un kalashnikov”.

Ne vom interesa aici la ceea ce constituie, istoric, pe teritoriul Republicii Moldova, drept fundament discursiv în eternul conflict civilizaţional „Vest vs. Est” și noțiunile discursive care permit perenizarea clivajelor și imposibilitatea soluționării lor, alegerii unui model viabil societal. Devide et impera, nimeni nu a anulat axioma respectivă...

În perioada care a rămas în istorie drept anii „mişcӑrii de eliberare naţionalӑ” clivajul respectiv era unul mai degrabă identitar. Pe atunci, să ne aducem aminte, băștinașii moldoveni nu reprezentau decât 64%, ceea ce permitea, ținând cont de simpatizanții celor 36% din rândul celor 64%, un status quo și o perenizare a conflictului. Lucrurile erau simple: moldovenii erau înzestrați cu un set de atribute naționaliste și naționale, patriotarde și patriotice, pe care nu trebuie neapărat să le considerăm negative, căci totul gravita în jurul ideii de emancipare, de democrație, de sete de libertate și de rupere din lumea colonială a imperiului sovietic. De cealalata parte erau „rusofonii”, o lume relativ pestriță căreia nu i se putea atribui o singură „naţionalitate”, la care se alăturau „mancurţii” din rândul băștinașilor. Cam aşa arӑta scheletul discursiv atunci.

În definitivă, și acesta este un element cheie de înțeles!, ne aflam în situația unei colonii cu o majoritate de băștinași românofoni marginalizați social, și o minoritate importantă imperială care deținea accesul la resurse. Apartenența la elite, ca și în oricare colonie imperială, se cumpăra nu cu „capacitӑţi și talente”, ci cu obediență și loialitate imperiului.

Dar această formă de clivaj nu putea fi exploatată indefinit. Ca și orice stat post-colonial, am fost rapid confruntați cu enorme probleme caracteristice, de ordin economic, dar mai cu seamă de ordin de „justiţie socialӑ”, cu banditism, hiper-corupție, etc., etc., cu atât mai mult că nici vechiul centru colonial nu se împӑca cu pierderea fostelor teritorii (cuplate cu probleme caracteristice oricărui stat post-sovietic, dar acest lucru în cazul nostru e secundar, dovadă e și faptul că aceste probleme au fost soluționate în alte țări post-socialiste europene, dar nu și la noi. Insist asupra acestui fapt, căci grila de lectură a proceselor din RM nu ar trebui să fie una a țărilor post-sovietice, ci una a țărilor post-coloniale)...

Treptat procentajul băștinașilor devenea din ce în ce mai important, odată cu exodul celor care au simțit că pierd avantajul statutului de colon prioritar, fără „rădăcini” și dileme identitare. Ei nu făceau neapărat parte din vârful elitelor, dar beneficiau de tratamente favoritare care au dispărut rapid și la care s-a acumulat și un sentiment de insecuritate pe fundalul evenimentelor din fosta URSS și propagandei agresive. Din prietenii mei de copilărie ruși cu care stăteam la bloc în orașul Bălți, nu a mai rămas practic nimeni. (E drept că și ceilalți au plecat, dar mult mai târziu...)

„Moldoveni” vs. „rusofoni” nu mai poate funcționa din moment ce primii sunt 75%! A reveni la clivajul identitar este astăzi puțin eficient și chiar riscant (dacӑ dorim sӑ menţinem clivajul), fiindcă el imediat duce și la soluționarea dilemei „Est vs. Vest”. Cu atât mai mult că și lumea a evoluat enorm în ultimii 30 de ani (trecând oarecum pe lângă noi, încarcerați în clivaje și indecizie). Pe bune, dacă suntem și noi români, atunci cum să justifici că trăim mai rău decât românii-români care trăiau mult mai rău decât românii-moldovenii în 1989? Și de ce trӑim separat, dacӑ suntem aceiaşi, din moment ce nu existӑ nicio altӑ legitimitate pentru RM?

Acest clivaj discursiv identitar a suferit o primӑ lovitură considerabilă în 2001, atunci când PCRM-ul lui Voronin a luat majoritatea covârșitoare la alegeri exploatând sentimentele nostalgice ale moldovenilor pentru fostul imperiu, cedând lamentabil sub povara libertății.

De atunci clivajul este direcționat și întreținut folosind o altă expresie: „vectorul geopolitic”!

Poți fi pro-european, dar nicidecum român! Cuvântul „român” stârnește o reacție la fel de vehementă ca și în 89 și e cazul să ne întrebăm care este cauza, căci nu suntem în aceeași configurație ca acum 30 de ani. Recunoașterea statutului de român pentru cetățenii din Repubica Moldova înseamnă dispariția statului Republica Moldova, căci această formațiune statală nu și-a găsit o altă legitimitate decât perenizarea şi accentuarea avantajelor celor puțini din elite. A fi pro-european e bine, căci nu alterează în niciun fel pozițiile elitelor actuale și, poate cel mai important, nu scoate teritoriul din tutela Kremlinului.

Poți fi anti-european. Ca și în îndepărtatul 89 aici e o cacealma din orice: de la rasism anti-român, la sovieto-nostalgici, bigotism religios, intoleranţe de tot felul... Mai pe scurt, e suficient să priviți „Pervîi kanal” ca să aveți o paletă completă. Iar propaganda lucreazӑ întotdeauna la îngroşarea caracteristicilor care ar lipsi în mod firesc...

La urma-urmelor, mai există o subtilitate aici: și în Rusia sunt suficienți pro-europeni! Și în Rusia se duce o luptă acerbă pentru o lume mai bună, pentru „civilizaţia europeanӑ”, împotriva dictaturii regimului putinist ș.a.m.d. Dacă mâine devine Rusia pro-europeană atunci, oficial, va deveni pro-europeană și Republica Moldova, nu-i așa? Poți fi un simpatizant al lui Navalnîi la fel precum un simpatizant al lui Putin. Important e să-ți rămână referințele în „lumea rusӑ”!

Astea fiind spuse, schematic și simplist, avem de ales: încercăm să îmbrăcăm carne pe scheletul dinozaurului discursiv care ni se propune, acel cu „vectorul geopolitic”, cu „pro-europeni” vs. „anti-europeni”, sincronizându-ne automat cu „russkii mir” și așteptând „să moară Putin”, conștienți că valorile europene vor ajunge la noi doar tranzitand prin cabinetele Kremlinului, ori...

Ori punem întrebarea tranşant şi direct, într-un mod care apeleazӑ la o eliminare definitivӑ a clivajelor: cu cine suntem: „cu România”, ori „cu Rusia”?

Fiindcӑ atunci când eşti „cu românii” eşti automat cu europenii şi cu NATO şi nu existӑ alternative posibile, cu toate avantajele aferente.

Iar a fi „cu ruşii” îţi lasӑ libertatea de a te considera pro-european sau anti-european. Libertatea în opinii, atât. Cӑci deciziile sunt luate în altӑ parte.

 

P.S.: Notӑ pentru naţionaliştii anti-români: „cu România” nu este un privilegiu exclusiv pentru etnicii români.

Partager cet article

6 janvier 2020 1 06 /01 /janvier /2020 15:52
Săptămâna în care CA a crecit televiziunea

Ăştia-s mai buni pentru popor decît ăia, deh, ăştia mereu au fost mai buni – o pîine bună de mîncat pentru presă, în afară de capacitatea de a mima şi simula intransigenţa faţă de abuzurile puterii, scandalizîndu-se eventual pînă dincolo de limita extremismului”,

Radu Aldulescu, „Cronicile genocidului”, (Polirom, 2015, p.218)

 

Iată-ne ajunși și în 2020! Vă doresc, dragii mei, un an mănos, plin de bucurii! Sănătate, în primul rând, și puțin noroc, căci restul depinde doar de fiecare. Să nu uităm că Dumnezeu dă, da-n traistă nu pune.

Ar fi ridicol să vă doresc ca anul în care am intrat să fie mai bun decât 2019, căci, pe bune, în contextul acestor scrieri săptămânale (suntem în al șaselea lor an!), nu ar fi greu deloc și nu ar constitui o performanță. Anul care s-a scurs a fost de-a dreptul macabru pentru Republica Moldova. Un echivalent ar fi îndepărtatul 2001, dar să nu uităm că atunci PCRM-ul acapara puterea legitim, în urma scrutinului parlamentar...

Din cauza sărbătorilor de sfârșit de an evenimente au fost puține, chiar dacă destul de semnificative, cu precădere unul din ele. Altfel, zilele astea știrile au semănat mult a un fel de cronici de război, sau un fel de film de groază. Nu mai știu cum se cheamă filmul anume, dar există așa un scenariu-șablon cinematografic conform căruia se anunță o noapte în care totul e permis, orice crimă... Nu știu dacă a luat sfârșit, dar sper că ați ieșit teferi din acest revelion.

RĂZBOIUL TELEVIZIUNILOR Așa dar, s-a întâmplat! TVR a revenit în eter! Încă nu am avut confirmare de la cineva de prin satele Moldovei dacă acest lucru chiar s-a întâmplat, dar o decizie a fost luată în acest sens de către CA. Este, fără îndoială, un eveniment de importanță primordială. Concomitent însă, același CA a mai acordat drept de emisie și pentru Pervîi kanal, care de acum încolo este controlat direct de ruși, căci Accent TV și tot holdingul media dodonist a fost vândut mai mult decât controversatului „om de afaceri” Chaika. Dacă ați uitat cine este, vă invit să vă împrospătați memoria privind acest reportaj. Vom mai aminti că acum câteva luni fratele lui Dodon devenea partener de afaceri cu acest individ. Probabil e o parte a procesului de „dezoligarhizare”, dar intrăm deja în alt subiect... Revenind la televiziuni vom remarca următoarele: partea bună e că față de ce aveam în trecut e un pas înainte, căci Pervîi kanal va fi diluat cu TVR. S-a întâmplat exact precum anticipa un prieten acu ceva timp: TVR a revenit doar la pachet cu Pervîi! Partea rea este că Kremlinul se va implica de acum încolo direct, fără intermediari. Iar primul care ar trebui să-și facă griji este Dodon. Dacă nu-i cuminte și se joacă cu focul, Kremlinul oricând poate promova un altul în locul lui.

MELEARD, EPIZODUL 2 Dodon vrea și el un miliard! De ce nu? Dacă ceilalți au putut, de ce să-i fie tocmai lui interzis? Cică el vrea să fie luat din rezerva de stat un miliard (de dolari, nu lei!) pentru „investiţii”! Vom aminti că Dodon a fost cândva ministru (2006-2009). Și nu al sportului, ci al economiei! Perioadă suficientă pentru a se ocupa de investiții, atribuția lui directă de atunci, nu credeți? Dar în acea perioadă actualul președinte s-a făcut cunoscut îndeosebi prin instaurarea monopolului pe importul de carne. „Mafia cărnii” – își mai aduce careva aminte de acest dosar? (vedeți aici o mostră). Iată cu acest individ au făcut unii coaliție pentru a „dezoligarhiza” țara și a o scoate din „captivitate”.

ERDOGAN RECUNOSCĂTOR Erdogan i-a mulțumit lui Dodon pentru că i-a oferit pe tavă disidenții de la liceul Orizont, recunoscând implicit cine i-a executat moftul în Republica Moldova. Știu că nu este corect să faci analogii istorice, dar cred că e necesar pentru a înțelege ce anume s-a întâmplat atunci, cu atât mai mult că analogia respectivă nu-mi iese din minte... Această poveste îmi amintește de comuniștii antifasciști pe care Stalin i-a arestat și trimis lui Hitler la rugămintea acestuia. (căutați cine a fost Margarete Buber-Neumann, dacă doriți detalii, dar au fost sute de persoane, nu doar câteva...). Vom mai aminti aici că România a refuzat extrădări similare cu doar câteva zile în urmă.

SONDAJ DEVASTATOR PENTRU ACUM Încă un sondaj a fost publicat care denotă cifre absolut categorice și devastatoare pentru ACUM. Explic: acest sondaj ne arată că 60% din respondenți ar vota pentru aderarea la UE! Dar precum ziceam și într-un text recent pe care vă invit să-l citiți, orice procentaj e valabil doar în comparație cu altceva. Și iată aici e de-a dreptul impresionant: împotriva aderării la UE ar vota doar 25%! (Așa zice sondajul, nu eu) În afară de ceea ce spun cifrele, iată că se deschide în fața noastră hăul enormității comise de blocul ACUM! Căci antieuropenii PSRM-ului dețin astăzi o putere absolută în țară, ceea ce nici Voronin nu a visat... Și toate astea grație clarviziunii și inteligenței nemărginite politice ale blocului ACUM...

FERICIUN CRECIT CU TUŞONKĂ Iată-ne ajunși și la Cireșica de pe tort! Parada absurdităților ridicole a continuat. Săptămâna trecută în presă a fost mare tămbălau, ridicat de niște borcane cu carne oferite de către Dodon jurnaliștilor invitați la o recepție. Mulți s-au năpustit asupra celor ce au luat pachetul... Poate că și au dreptate, nu știu. Eu zic că acest „pachet” spune mult mai multe despre instituția Președinției decât despre presă. În toate țările au loc recepții de acest gen. În Franța e o tradiție anuală care are loc în ianuarie. Dar am dubii că Macron va oferi calendare cu propriul patret și emblema partidului sau bucate pregătite de Brigitte. E o chestie de demnitate, care la noi lipsește. La fel ca și simțul ridicolului. Tot săptămâna trecută a continuat și povestea cu „fericiun crecit”. Mașinăria propagandistă socialistă încearcă acum să dedramatizeze, să scoată gafa respectivă din zona ridicolului și a rușinii și s-o deplaseze în zona umanului, glumelor inocente, s-o facă cool și s-o îmbrace în tot felul de „hi-hi, ha-ha”. Zdob & Zdub, spre exemplu, a publicat un video de „felicitare” în care folosește de mai multe ori la rând „fericiun crecit”. Cam mârșav arată clipul, tovarăși Zdubi! Cum să nu ne aducem aminte de un clip de-al lor mai vechi, „bună dimineaţa”, plin de culori și simboluri sovietice? Căutați când a fost el lansat și veți descoperi o coincidență curioasă...

Partager cet article

31 décembre 2019 2 31 /12 /décembre /2019 07:00
Marea Adunare a Unirii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918

Marea Adunare a Unirii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918

În spațiul public se discută mult în ultimul timp despre unificarea „unioniştilor” și coagularea lor într-o singură forță, capabilă să dea o expresie politică pe măsura celor 35% (conform ultimului sondaj IMAS) de cetățeni ai Republicii Moldova care ar vota chiar azi la un referendum pentru Unirea cu România. Este cel mai important procentaj înregistrat vreodată de un sondaj, în creștere substanțială față de ultimile 25%, reper care ni s-a întipărit în minte în anul Centenarului. Vom ține cont și de faptul că acest sondaj nu ia în calcul emigrații, iar statisticile referitoare la originea remitenţelor financiare nu ne mai permit să afirmăm că opiniile celor plecați în Occident ar fi statistic anulate de cele ale moldovenilor plecați „la Moscova”.

Am da însă dovadă de o naivitate idioată dacă ne-am bucura prea tare. Orice procentaj nu are valabilitate decât în comparație cu altele, iar același sondaj ne arată că 50% (poate fără câteva, vezi mai sus argumentul despre opiniile emigraților) ar vota pentru aderarea la Uniunea Vamală putinistӑ. Chiar dacă aceste două acte politice nu sunt echivalente (mai sunt și din acei care cred în aiureli fanteziste despre aderări concomitente la UE și la UV), căci aderări la uniuni statale nu presupun dispariția statului Republica Moldova, în cazul dat ne interesează opiniile care într-o formă rudimentară (dar unica adevărată în spațiul nostru) ar suna astfel: „cu românii” vs. „cu ruşii”. Intenționat nu pomenesc de „vector geopolitic”, căci lunecarea de la un clivaj „naţional” spre unul „geopolitic” nu-mi pare arbitrară și are repercusiuni directe pragmatice în politica pruto-nistreanӑ.

Astea fiind spuse, vom reveni la constatarea inițială: 35% din alegători sunt unioniști! Concomitent, nicio formațiune politică unionistă nu este reprezentată în Parlament! Acest decalaj și dezechilibru enorm nu putea să nu genereze mișcări pe eșichierul politic, căci natura, din câte se cunoaște, nu suportă vidul, cu atât mai puțin vacuumul. Astfel, proliferarea mișcărilor politice unioniste e ceva absolut firesc, chiar și fără ipoteza, destul de fondată de altfel, că atomizarea acestui curent ar fi rezultatul unei intervenții conștiente și concertate. La fel, nu cred că e necesar să stăruim asupra faptului că o singură forță politică, indiferent de forma ei, ar avea șanse electorale mult mai mari la un eventual scrutin. Așa se face că, din punct de vedere electoral, un bloc cu 30% din voturi poate obține cu un mandat-două mai mult decât trei partide a câte 10% fiecare în urma repartizării proporționale a voturilor pentru forțele care nu depășesc pragul electoral.

Există totuși un element asupra căruia aș dori să insist: Unirea nu este o doctrină politică! Unirea este un scop! Concret, bine definit, care va avea o dată în calendar și va fi comemorată de generațiile viitoare, la fel precum și acei care vor înfăptui-o! În chiar momentul în care Unirea va fi înfăptuită unioniştii vor deveni inutili și puși la conservat în manuale de istorie. Acei care vor rămâne în circuitele puterii nu vor rămâne pentru calitatea lor de „unionist”, ci din alte motive. Iar dacă acele „alte motive” vor lipsi, vor fi aruncați fără milă din tren. Ceea ce zic e și o „punere în gardӑ” pentru toți acei flibustieri politici care vor să călărească trendul în creștere: povestea tuturor „unioniştilor” va lua sfârșit în ziua Unirii! Dar ceea ce afirm aici este și un avertisment pentru toți acei care-și doresc Unirea cu adevărat: avem nevoie să ne încredem în oameni care nu pretind altceva decât Unirea! Și care-și asumă rolul deplin şi obştescul sfârşit. Există un punct în istorie după care utilitatea lor va dispare.

Zic asta fiindcă tentația de a călări calul Unirii indefinit în timp e mare. Or nu lupta pentru Unire și justificarea „aflӑrii în pâine” în calitate de luptător cu toate beneficiile aferente este scopul, ci Unirea! O dată bine definită în timp!

Există un singur premiu la final de drum: Panteonul istoriei. Oricât de paradoxal și de absurd nu ar suna, dar acest premiu îi va reveni făuritorului Unirii indiferent de orice altă calitate a lui. Dacă Dodon face Unirea, el va fi eroul! Dacă ar fi făcut-o Plahotniuc – el ar fi rămas în istorie. Dacă o va face Maia Sandu – al ei va fi trofeul! Dacă o vor face o mână de oameni, 5, 10 ori 20, ori chiar 101, numele lor va fi consemnat și venerat în egală măsură. Altă recompensă nu va exista!

Eroarea multor unionişti este că ei încurcă două lucruri: Unirea și procesele de sincronizare între două teritorii. Cu riscul de a mă repeta: Unirea este un act politic cu o dată în calendar. Procesele de sincronizare se înscriu în timp. Și ele sunt în plină derulare. Pentru moment sincronizările sunt lente și li se opune o rezistență enormă. Dacă dorim să le accelerăm (mai are rost sӑ spun care sunt beneficiile pentru cetӑţenii de rând?), înfăptuim Unirea și ele se vor accelera în progresie geometrică. Dar sӑ fie clar: „unioniştii” vor dispare și vor rămâne acei care știu cum să sincronizeze, inclusiv din acei care nu sunt astăzi „unionişti”.

Cu cât ne vom uni mai târziu cu atât decalajele vor fi mai mari și Unirea se va înfăptui printr-o rupere a digului subită și momentană. Și acel val îi va mătura pe mulți... din acei care constituie digul, în primul rând, dar nu numai. Să fiu înțeles corect: nu este o amenințare, ci o constatare. „Ruperea digurilor” în istorie poate fi o nenorocire, s-a mai văzut, cu efecte imprevizibile, iar eu personal detest imprevizibilul atunci când vorbim de procese sociale...

Drept concluzie la acest text voi afirma urmӑtoarele:

  1. Unirea se va înfӑptui. Și aici nu mai existӑ alternative.
  2. Unioniştii vor dispare, iar asta înseamnӑ drame individuale. Pregӑtiţi-vӑ la suferinţӑ, dragi unionişti.
  3. Proliferarea partidelor unioniste este un lucru firesc, ele rӑspunzând la o cerinţӑ socialӑ, dar şi ca o strategie pentru a stӑvili unionismul din punct de vedere politic. Nu trebuie sӑ ne temem de asta.
  4. Primul scop al oricӑrui „unionist” este sӑ creascӑ numӑrul celor care astӑzi sunt 35%! Dezinteresat. Vezi punctul 2: majoritatea din noi vor fi uitaţi de istorie. Deprindeţi-vӑ cu aceastӑ „soartӑ vitregӑ”. Politicul este secundar. Importantӑ este acea masӑ criticӑ care apasӑ digul.
  5. Politicienilor „unionişti” le recomand sӑ îngroape toporişca rӑzboiului înde ei. Grӑbiţi-vӑ sӑ faceţi Unirea. Spre binele tuturor. N-o faceţi voi, o vor face alţii. Din pӑcate, în istoria Republicii Moldova a rӑmas doar un singur titlu de nobleţe. Și el încӑ e disponibil. E într-atât de mӑreţ, încât are puterea magicӑ de a absolvi de orice alt pӑcat. Corolarul e la fel de adevӑrat: ceilalţi vor avea un loc în istorie puţin de invidiat...

Partager cet article

30 décembre 2019 1 30 /12 /décembre /2019 10:18

Ce să vă mai zic? Mi-a luat bucata de pâine… După cea mai desăvârșită, succintă, dar atât de amplă prin absolutismul ei, urare, care prin laconismul ei sfidează genialitatea, nu poți să mai spui nimic!

Fericiun crecit, dragii mei!

După 30 de ani de „independenţă” avem o țară fără o treime din cetățenii ei, plecați în străinătate, care, prin definiție, ar trebui sӑ fie forța ei motrică; avem o țară cu un teritoriu care nu mai aparține cetățenilor în sensul cel mai direct (aflam anul acesta că echivalentul a patru raioane a ajuns proprietatea companiilor obscure străine), cu două regiuni subordonate direct Kremlinului; cu punctele nevralgice de infrastructură controlate de același Kremlin; o țară fără de clasă politică alta decât cea poclonindu-se vițelului de aur; fără de elite economice capabile să producă altceva decât crimă și fraudă; fără de repere culturale capabile să apere şi poarte modele care ar rezista kirkorovilor și shansonului banditesc; o țară fără de presă și gânditori, fără intelectuali capabili să înțeleagă ce li se întâmplă, adunați în comitete de complezență, aflați la solda celor cu bursa mare (se mai şi mândresc cu asta!..), ușor de cumpărat dar și de convins; o țară fără de sistem educațional; o țară cu o biserică contralata din exterior…

Am putea continua la nesfârșit, dar nu a rezumat nimeni mai bine nenorocirea în care ne-am pomenit la acest sfârșit de 2019, decât acea paramatie de om, membră a unui clan familial, Pilipeţchii, care deține puterea absolută în raionul Soroca:

Fericiun crecit, stimați „maldavani”!

Partager cet article

23 décembre 2019 1 23 /12 /décembre /2019 13:28
Săptămâna în care pornozaurii au invadat PMAN

Săptămâna care a trecut mari noutăți nu prea am avut în Republica Moldova. E cazul să ne bucurăm, căci de acum încolo și până la următoarele alegeri cu cât mai puține actualități vor veni de acasă – cu atât va fi mai bine, ținând cont de profilul celor care trebuie să le genereze. Vom reveni totuși la actualități, dar nu înainte de a comemora două date importante pentru noi:

13 DECEMBRIE 1991 Ghenadie Iablocichin, Mihail Arnăut, Valentin Mereniuc şi Gheorghe Caşu. Sunt numele a patru polițiști căzuți în această zi. Anume data de 13 decembrie 1991 trebuie să fie oficial recunoscută drept dată a începutului războiului din Transnistria și nicidecum 2 martie 1992!

La 13 decembrie 1991, la şase dimineaţa, îşi aminteşte generalul Anton Gamurari, nimeni nu se aştepta la o confruntare armată cu focuri de mitralieră. Atunci, vrând să intrăm în Dubăsari peste pod, nu ne-am gândit că vor împuşca în noi. Eram poliţişti care aveam misiunea de a apăra ordinea publică. Totuşi, dincolo de pod ne aştepta gata de atac un detaşament bine înarmat adus din Râbniţa. Am văzut apoi în documentele lor că erau lepădături adunate din diferite colţuri ale Rusiei. Am înţeles că acţiunile lor erau coordonate. Am trecut podul peste Nistru şi, când am ajuns în apropierea clădirii poliţiei rutiere, gardiştii au deschis foc asupra noastră de la al doilea etaj. Eram în autobuz.”...

E și aici o „şmecherie”... Impusă, cred. Dacă considerăm că războiul a început pe 2 martie, mascăm și diluăm responsabilitatea adevăraților declanșatori ai războiului. Iar evenimentele din 13 decembrie nu lasă posibilități pentru speculații. (Aici puteți descărca un vast document despre acele evenimente)

15 DECEMBRIE 1989 La Timişoara începe revolta, care va duce la căderea regimului Ceauşescu!

Ambele evenimente, sau, mai bine zis, șir de evenimente, trebuie studiate și tălmăcite din nou și din nou. Nu se poate uita niciun epizod, nici din ce le-a precedat, nici cum au fost declanșate, nici derularea lor și nici cum au fost ele digerate de societate. Fiți de acord, mistere încă mai rămân și astăzi. Și aceste „mistere” sunt veritabile breșe, vulnerabilități exploatate de coțcari și, hai să nu ne ascundem după corectitudinea politică, de dușmani care ne vor slabi și supuși. (ce retorică macabră sunt obligat să folosesc!...)

Acum să revenim la actualitățile care ne au:

UNIREA E APROAPE! IMAS a publicat un sondaj din care reiese că 34% ar vota chiar azi pentru UNIRE! Cifra este enormă dacă luăm în considerație că sondajul, prin definiție, nu ține cont de opiniile emigraților și de omniprezența propagandei putiniste în Republica Moldova. Ceea ce mă face să cred (de fapt, eu demult sunt convins de acest lucru) că e suficient câteva luni ca toată presa (măcar cea așa-zis națională) să vorbească despre Unire în loc de a-și împărți „mere” pe la ceremonii corporatiste și chiar și unioniştii „latenţi”, acei care urmează turma mainstreamului, vor bascula imediat. Dar și așa procesul este ireversibil, căci decalajele sunt enorme și din ce în ce mai evidente. Peste Prut e altă lume şi asta nu mai poate fi ascuns!

PERVÎI KANAL ÎN LOC DE TVR Tocmai din această cauză așa și nu revine TVR în emisie liberă! Săptămâna trecută aflam că s-ar pregăti terenul pentru acordarea licenței televiziunii putiniste Pervîi Kanal, difuzat astăzi de Dodon. Dar acest lucru nu ne mai miră, nu-i așa?

DECALAJ? NU, O ALTĂ LUME! Vă aduceți aminte cum au fost umflați pe sus profesorii turci la Chișinău și trimiși direct în închisoarea lui Erdogan? În cele mai fidele tradiții ale NKVD-ului stalinist! Acum comparați cu ce s-a întâmplat la București: Erdogan cere extrădarea fiicii lui Turgay Șen, directorul liceului „Orizont”. Poliția din România o reține. Procedură, ce să-i faci? După asta urmează o audiență la Parchet, iar în cursul zilei Curtea de Apel decide să anuleze procedura de extrădare. Fiindcă există ceea ce se cheamă „Stat de drept” și există Republica Moldova: două lumi diferite! Și oamenii nu pot sa nu nu vada, sa nu simta asta! Cu înţelesul e mai greu, cu conştiintizarea şi externalizarea, dar la nivel de feeling e fără alternativă. Iar acei care beneficiază de poziții avantajoase în Republica Moldova nu vor accepta niciodată să le piardă de bună voie.

AVANTAJE Şi apropo, la capitolul avantaje: să nu credeţi că doar indivizi de alde Dodon, care-şi trag indemnizaţii de jumate de milion (oare ce mari năpăstuiri să indemnizeze?) la sfârşit de mandat, au de pierdut. Săptămâna trecută am rămas mai mult decât interlocat de alte salarii. Nicolae Spataru ar fi câştigat în 2018 358.000 de lei! Spătaru a câștigat 75 314 lei salariu de la Uniunea Scriitorilor (câte 6,2 mii de lei pe lună!), 17 414 lei salariu de la Direcția Cultură a Bibliotecii municipale B.P. Hasdeu, o indemnizație de 177 456 de lei de la Consiliul de Observatori al Companiei „Teleradio Moldova” (câte 14 450 de lei pe lună), 5 500 de lei din oferirea unui spațiu în arendă, 31 535 de lei din achiziția de carte și un onorariu de 1 500 de lei de la Fondul Culturii Scrise din Moldova. Dar voi ziceți că cultura nu aduce bani! Iar eu, prostul de mine, mi-am jurat că nu voi face parte din nicio uniune de scriitori... Ce naivitate!...

Și aş mai avea o curiozitate: cu câți bani se poate salva o prețioasă colecție de artă a Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” care se află într-o stare critică în subsolurile de la... Casa Scriitorilor din Chisinău?! Nu, totuși nu cred că salariul lui Spătaru ar fi suficient...

SABOTAJE LA NIVEL DE STAT Nu în zadar s-au activat și radicalizat toate mișcările românofobe din Moldova. Controlul asupra instituțiilor de stat, asupra punctelor nevralgice de infrastructură (aflăm că și portul de la Giurgiuleşti ar putea fi dat rușilor), constituţionalizarea suveranităților regiunilor secesioniste (ex.: acordul de la Bratislava încă negociat), launloc cu eliminarea elementelor de suveranitate ale Republicii Moldova (ex: declarația lui Ciocoi despre neutralitate: cică doar astfel armata Rusiei se va retrage)... Toate astea merg la pachet! În plus la asta Dodon cu Gaiciuk încearcă din răsputeri să ne certe cu americanii: primul vrea să anuleze decizia de a la acorda spațiul fostului Stadion Republican pentru ambasadă, iar Gaiciuk participă la o „conferinţă” la ruși despre cum să lupți împotriva... influenței americane! Delir total!

ROMÂNIA SALVEAZĂ Iar echipele SMURD din România continuă să salveze vieți în Republica Moldova! Tot în această direcție, a Unirii, va funcționa și construcția podurilor suplimentare peste Prut. Vă ziceam: e un proces ireversibil!

PORNOZAURII Demult spun că bunul simț a dispărut definitiv din Republica Moldova. Și cu cât mai sus urci pe așa numita „scară socială” cu atât mai puțin se găsește. Iar când ajungi la politicieni, dispare definitiv. Și nu doar bunul simț, ci și rușinea, umorul, simțul ridicolului (de inteligență nici nu a mirosit v-o dată)... Iar dacă apare măcar o mică posibilitate de a rupe un ban nu mai rămâne NI-MIC! În PMAN a fost instalat un carusel cu fete goale, așa o distracție pentru copii. Apoi – un fel de reptilă gigantică gonflabilă. Apoi – a apărut o construcție megalomană din lemn, care cica va fi... tobogan! Ce-i în capul celor care instalează astfel de abominaţii nici nu mă duce mintea. Explicațiile cred că trebuie căutate în buzunare, nu în cutii craniene. Apropo, de când a plecat Chirtoacă (ah, răul!) de la Primăria Chișinăului cheltuielile ei au crescut cu 1 miliard de lei!

LISTA LUI DODON Vă invit să consultați lista publicațiilor la care a abonat Dodon Președinția. O listă echilibrată și care nu denotă v-o preferință geopolitică, după cum și era de așteptat.

Cam astea au fost.

Cireșica de pe tort din această săptămână o voi trimite la Cupcini. Angajații instituțiilor de învățământ au primit mesajul respectiv: „Vă rugăm, drag colectiv, duminică, la ora 17:00, să veniți la inaugurarea bradului, pentru că va veni Președintele Parlamentului, doamna Zinaida Greceanîi. Eu cred că prezența dvs. trebuie să fie obligatorie!” Ce să zic? Există apucături care pe acest pământ rămân neschimbate!

Săptămâna care vine vom sărbători Crăciunul. Vă doresc sărbători luminoase! Să primiţi colindători, să mergeţi cu colinda... Aşa cum vă e frumos pentru suflet. Iar pentru revelion vă recomand să învăţaţi o hăitură. Una puţin mai ţicnită. Cu care să mergeţi pe la casele cu ziduri mari.

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher