Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
2 mars 2020 1 02 /03 /mars /2020 11:38
Săptămâna în care a fost împuşcată nobleţea

Pe bune, fraților, devine plictisitor și obositor să scrii despre Republica Moldova... Oricât nu aș înfrumuseța textul cu zorzonele și zeflemea, tot nu pot scăpa de impresia că adie a ceva foarte rău mirositor și lugubru de la ceea ce sunt nevoit să scriu. Putem repeta de nenumărate ori că e marasm absolut, că e schizofrenie, că avem o societate gangrenată de la vlădică la opincă, tot degeaba! În afară de insulte și acuzații din toate părțile nu culegi mare lucru…

Iată, spre exemplu, cum să explici faptul că 60% din acei rămăși în R. Moldova ar vota pentru aderarea la UE, iar totodată 54% ar vota împotriva Unirii? Sau așa o cifră: același sondaj, 32% zic că ar vota pentru Unire, iar la opțiuni electorale partide unioniste – ioc! Și uite idiotisme din astea sunt claie peste grămadă! Explicația e la suprafață și e foarte simplă : propaganda rusească și războiul hibrid. În sfârșit încep a pricepe câte unii, precum deputatul din primul parlament, Alecu Reniţă (mă rog, el poate o ştie de demult, nu-i cunosc opiniile). Dar iată aud parcă cum deja începe a hohoti o parte din galeria de pom-pom girls (indiferent dacă poartă pantaloni sau fuste) al acestui circ: ah iată-l din nou pe ăsta cu „mâna moscovei”! Bine, fraților, oi fi eu țicnit, fie, numai că în RîMî președinte e Dodon, iar tot ce mișcă între Prut și Nistru e controlat de oamenii lui, sau de acei obedienți Kremlinului. Admirați!

23 FEBRUARIE Toată conducerea RîMî a sărbătorit această zi. De la Halat-Alb până la acei care chiar au fost la o recepție la Amabasada Rusiei. Ministrul Justiției, Fadei Nagacevschi; Ministrul Apărării, Victor Gaiciuc; șefi ai administrației separatiste de la Tiraspol, Victor Ignatiev și Oleg Beleakov; șeful Marelui Stat Major al Ministerului Apărării, Igor Gorgan; șeful adjunct al Serviciului de Informații și Securitate, Artur Gumeniuc; șeful adjunct al Serviciului Protecție și Pază de Stat, Petru Corduneanu; șeful Inspectoratului General de Carabinieri, Ștefan Pavlov; secretarul general al Guvernului, Liliana Iaconi; secretarul general al Parlamentului, Adrian Albu... Și mulți alții! „Securitate de stat” zice careva? În principiu, am putea pune punct final aici la textul de azi. Și felicita pom-pom girls-urile! Da, vom aminti, pentru a îngroşa trăsătura absurdului, că 23 februarie a fost ziua armatei sovietice.

CAPITALIŞTII ROŞII Săptămâna care vine se vor împlini 28 de ani de la declanșarea războiului de pe Nistru. În toți acești ani baronii roșii de la Tiraspol și-au crescut imperiul și au făcut ce au vrut pe teritoriul RîMî. Și nu doar ieri. Krasnosselski şi astăzi trece ca prin unt prin AIC, iar la ieșire este așteptat de către un întreg alai de escortă! Un alt separatist și „inamic al păcii”, Victor Gusan, e posesorul unei întregi insule în delta Dunării! Iar dacă toate astea nu sunt suficiente, vom aminti că Tiraspolul face presiuni asupra tutror, inclusiv OSCE, pentru ca băncile lor să iasă în largul mare al capitalismului! Halal de așa război, și zice eu... Apropo, rândurile respective conțin și un răspuns clar şi evident la cum poate fi oprită definitiv această absurditate pre nume „Transnistria” (dacă vreți, numiți asta „soluţionarea „conflictului””).

DECLARAŢIE Repede mai evoluează unii: de la „război civil” până la proiect de declarație „extremistă” (calificativul îi aparține lui Diakov) în Parlament pentru comemorarea zilei de 2 martie! Ce mimicrie, tovarăși! Pariez că dacă ar fi continuat coaliția celor de la ACUM cu PSRM totul ar fi fost exact invers: PD ar fi venit cu un proiect de declaraţie, iar ACUM ar fi zis că e „extremistă”. Pilonul în jurul căruia dansează pom-pom-girls-urile ar fi fost același – PSRM.

NOBLEŢE ÎMPUŞCATĂ Noutatea care m-a dezgustat cel mai mult: un cerb nobil, un animal din cartea roșie, care a fost reintrodus cu mare dificultate în Codrii noștri a fost împușcat de niște braconieri, aparent pentru a fi vândut la un restaurant din Chișinău. Totul e armonie și toate decurg în cel mai firesc mod pe acest pământ. Inclusiv în RîMî.

Chiar nu mai am nicio poftă să continui. Voi trece rapid peste ştirile care mi-au părut semnificative în mod telegrafic:

CEDO-RESPONSABILITATE Greceanîi este aparent responsabilă de o condamnare a Moldovei la CEDO. Să vedem ce va mai zice Chicu acum după declaraţiile sale furioase referitoare la dosarul „Gemenii”.

NU VĂ DIORGĂIŢI PMAN a fost rezervată oficial de socialiști pe tot anul înainte! Fiecare week-end al anului 2020! Asta zic și eu frică de proteste!

SPPS PARTY Cât timp șeful de la SPPS se odihnește la ambasada Rusiei, subalternii au făcut zob o mașină nou-nouță, un RAV 4, nu o Dacie oarecare, la Hânceşti. Fiindcă ei fac acum ce vor! Sau cel puțin așa cred: că pot face ce vor!

DOROGOI BRAT Ucraina anunţă că RîMî ar putea cumpăra gaze cu aproximativ 20% mai ieftin. La preţ de piaţă. Nu la preţul cu care ni-l vinde prieteneşte Rusia.

PARTIDE! MULTE PARTIDE! FOARTE MULTE PARTIDE! E probabil cea mai importantă noutate a săptămânii: CCM a luat o hotărâre cel puțin stranie. Ei au zis că legea partidelor nu e bună. Sesizarea a fost depusă de un oarecare grup, „Oameni, Natură și Animale” în... iunie 2019! Trecută oarecum neobservată, noutatea respectivă poate deveni o veritabilă bombă în viitorul cel mai apropiat. Isteria crescândă a socialiștilor la adresa unioniştilor, imposibilitatea de a mai masca ridicolul maşinaţiilor între actorii actuali (toți actorii!), chiar și cu suportul pom-pom girls-urilor, care demult au depășit stadiul tinereţilor inocente, toate denotă că arsenalul în configurația actuală s-a cam epuizat. Dacă pământul fuge de sub picioare, el va fi schimbat!

În acelaşi timp România renovează case de cultură, grădiniţe, concepe planuri de dezvoltare între localităţi înfrăţite (săptămâna trecută comuna Băcioi s-a înfrăţit cu Oradea), iar UE şi Occidentul finanţează programe precum PARE 1+1 prin care moldovenii pot să-şi creeze afaceri, să creeze locuri de muncă.

Cam astea au fost. Cireșica de pe tort din această săptămână aș multiplica-o până la numărul bisericilor mitropoliei lui Kantarean, precum a făcut Iisus cu pâinea, să le ajungă tuturor. Cică au fost tipărite 1500 de exemplare care așa și se cheamă: „Pomelnicul familiei Dodon”. Eu cred că el și așa e suficient de pomenit de cetățenii recunoscători, dar... vrea omul pomenire, ce să-i faci?

Partager cet article

26 février 2020 3 26 /02 /février /2020 20:00
Consilierul (V)

Partea I

Partea II

Partea III

Partea IV

La ora 7, în chiar dimineața în care Alexei îl aștepta la sediu, Mihail Prohorovici Zahovailov așezat confortabil pe bancheta din spate a Land-Roverului masiv, urmărea prin sticla fumurie a portierei cum se scurgea vertiginos undeva în spate peisajul reputat și descris în ghiduri turistice drept pitoresc și mioritic. Mașina avansa grăbită spre Holercani, mai bine zis spre o vilă anume. Zahovailov urma să-și viziteze „pista”. Care nu era altceva, sau mai bine zis altcineva, decât vechiul (la propriu și la figurat) său prieten, politrukul din armată, care era și proprietarul legal al firmei de construcții pe care o conducea cu mână fermă Mihail Prohorovici, fapt pentru care politrukul încasa anual o sumă nici prea mare (raportată la rulmentul afacerii), dar nici prea mică, cu siguranţӑ net superioară venitului anual al 95% din pensionerii țării. Aseară, după discuția cu Alioșa, Zahovailov îl sunase pe politruk. Nu apela la serviciile acestuia decât foarte rar. Adică aproape niciodată. Nici nu prea știa multe despre el. Au păstrat o legătură relativ distanțatӑ. De mulți ani deja, toate „întrebӑrile” care apăreau erau „rezolvate” la telefon. Dar de această dată politrukul a refuzat categoric să discute, invocând clasicul „nu e o discuție pentru telefon” și invitându-l insistent la o vilă anume de la Holercani. Invitația nu lăsa loc pentru refuz.

Mihail Prohorovici niciodată nu a reușit să iasă din tiparele acelei relații din tinerețe – superior / subaltern – și acest lucru îl everva peste măsură. De aceea prefera să nu-l vadă. Știa că politrukul a rămas „în sistem” toți acești ani, dar fără să știe exact care-i era rolul, nici cât de mult cântarea în configurațiile puterilor care s-au tot succedat și re-ordonat. Cert e că politrukul părea să fie mereu în joc și mereu călare pe cal. Când îl sunase ieri nici nu apucase să-i explice ce și cum, că acela l-a și întrerupt. Părea să fie perfect la curent cu situația: „Mâine la opt dimineața să fii la mine. Nu-mi spune nimic. Nu e discuție pentru telefon.” Și a închis.

Zahovailov nu a prevenit pe nimeni că pleacă. Nu a anulat sau amânat întâlnirea cu Alexei. Nici nu credea că era neapărat necesar. Alioșa va încerca să-l sune cam 5-10 minute după ora 7, va lăsa un mesaj și va aștepta să fie contactat. Un SMS drept răspuns că totul e ok, să aștepte, va fi suficient. Așa și s-a întâmplat.

La opt fără un sfert, după câteva minute de drum de țară printr-o pădurice pe care a intrat după ce a ieșit de pe drumul principal, mașina a ajuns în fața unei porți masive de metal. Era o poartă veche, cu o ramă din țevi groase de vreo 10 cm diametru. Partea ei de jos era constituită din tablă grosolană, pe alocuri cu găuri minuscule, ciuruită de rugină, iar partea de sus o alcătuiau doi sori improvizați din armatură groasă. Cei doi batanți erau legați cu un lanț masiv la fel de ruginit de care anina un lacăt care părea să nu fi fost descuiat de-o veșnicie. Nici nu au dovedit să se apropie bine că din nicăieri, dintr-un un tufiș lateral probabil, s-a apropiat de poartă un bărbat la fel de zdravăn ca și bodyguardul lui Zahovailov. Surprinzător, a descuiat fără dificultate aparentă lacătul, a deschis porțile și le-a făcut semn să avanseze mai departe pe drumușor.

Mașina a mai continuat la vreo 300 de metri pe același fel de drum, iar apoi a intrat pe o porțiune asfaltată și a mai mers cam tot pe-atâta, când pădurea s-a dat brusc la o parte și în față a apărut un cottage nu prea mare, dar destul de elegant și bine îngrijit. Stilul său arhitectural denota o construcție a anilor 70, dar vădit relookatӑ de atunci, și nu o singură dată. Ochiul experimentat de constructor al lui Mihail Prohorovici putea lesne delimita epocile în care a fost „improspӑtatӑ” vila după materialele care erau la modă și considerate drept „de lux” de-a lungul anilor. Șoferul a oprit Land-Roverul în fața peronului. Bodyguardul s-a grăbit să iasă și să-i deschidă portiera lui Zahovailov. În același timp, parcă automat sincronizată, s-a deschis și ușa vilei. În prag a ieșit un bărbat destul de zvelt, de vreo 35-40 de ani, îmbrăcat în blugi și o cămașă neagră. Fără să scoată un cuvânt s-a ferit din pragul ușii invitându-l prin postura sa pe Mihail Prohorovici să intre.

- Mişaniaaa, da-ra-goooi! Politrukul, în halat de casă, avansă spre Zahovailov cu brațele deschise de îndată ce acesta intră în sufrageria spațioasă, cu ferestre panoramice din care se deschidea o priveliște spectaculoasă spre Nistru.

Zahovailov a simțit, ca aproape de fiecare dată când se vedeau, cum îl cuprindea iritarea... Faptul că el era îmbrăcat de oraș, iar politrukul îl întâmpina în halat îl poziţiona pe acesta din urmă automat într-o postură de superioritate.

- Sper cӑ n-ai mâncat încӑ. Serioja ne-a pregӑtit un mic dejun cum numai el ştie sӑ le facӑ pentru amândoi. Treci, daragoi, treci.

Sau așezat la masa masivă unul în fața celuilalt. Serioja, bărbatul în cămașă neagră, îl deservea pe politruk. Zahovailov se descurca singur. Politrucul mânca fără grabă, rumegând meticulos fiecare îmbucătură, din când în când adresându-i lui Zahovailov câte o întrebare protocolară despre familia acestuia. Mihail Prohorovici se străduia să imiteze ritmul de îngurgitare al gazdei, deși nu simțea nimic din gustul omletei, toasturilor cu magiun, fructelor, din cauza iritării și încordării interioare. La o adică nici foame nu-i prea era, căci mâncase un sandwich în mașină. La un moment dat, politrukul s-a sculat de la masă, ștergându-se pe gură, lăsând de înțeles că a luat sfârșit colaţiunea, fără pic de considerație pentru comeseanul din față.

- Terminӑ-ţi sucul, Mişa, e din fructe din livada de alӑturi, produse 100% naturale, nu ca la piaţӑ. Serioja azi dimineaţӑ l-a pregӑtit. Elixir adevӑrat! Eu revin imediat.

Mihail Prohorovici s-a apropiat de fereastra panoramică. Cuprindea practic tot peretele și avea și o ușă culisantă care dădea spre un mic peron din lemn care continua cu un gazon englezesc ce ducea până la o mică plajă privativă de pe malul Nistrului. De un debarcader mic, dar elegant, de lemn era legat un zodiac cu motor și, ceea ce l-a surprins pe Mihail Prohorovici, căci nu și-l imagina pe politruk călare, o motocicletă acvatică.

Dar Zahovailov nu a avut timp să-și ducă gândul până la capăt. Politrukul a intrat în sufragerie, îmbrăcat într-un trening Adidas, invitându-și oaspetele la o plimbare:

- Nimic nu face mai bine digestiei decât o micӑ plimbare. Hai, Mişa, sӑ mergem puţin!

Zahovailov tocmai a tresărit de surprindere. Politrukul era vesel și jovial, iar sfârșitul frazei și l-a încheiat cu o mișcare circulară a arătătorului, dându-i de înțeles oaspetelui că aici nu se putea vorbi nestingherit. Tot atunci a deschis ușa de sticlă și ambii au pășit afară.

Un timp au mers în liniște, de parcă își doreau să fie siguri că au lăsat până și umbra casei în afara zonei de audibilitate. Zahovailov – în costumul și pantofii cu care obișnuia să meargă la birou, celălalt – în trening și adidași. Zahovailov era conștient de ridicolul comparației și turba de mânie, ce gândea politrukul nu se știe, dar cu certitudine nu-l inetersau stările sufletești ale lui Mihail Prohorovici. La un moment dat, fără a se opri din mers, a zis:

- Îmbătrânim, Mișca, îmbătrânim... A venit timpul să lăsăm locul tinerei generații. Uită-te la noi dintr-o parte: ce am ajuns, Mișca? Doi boșorogi. Daaaa, Mișa, doi boșorogi... Nu zic, doi boșorogi cu merite, cu biografie și rezultate remarcabile și toate cele, dar cum n-ai da, timpul nu cruță... Iată, spre exemplu: vezi chestia aia? Ei o numesc motocicletă acvatică. Mi-a adus-o Serioja mai deunăzi, mi-au repartizat-o de la Centru. Dar eu ce să fac cu ea? De parcă eu știu să conduc drăcovenii din astea? Lumea noastră a rămas în trecut, Mișa. Trebuie să ne retragem.

A urmat o pauză. Politrukul aștepta pare-se o reacție, ori întrebări, dar Zahovailov tăcea cu încăpățânare. A venit rândul politrukului să se enerveze. Îl irita faptul că Zahovailov nu-i dădea posibilitatea să-și demonstreze superioritatea și mai mult... Să savureze mai îndelung momentul... Era o bătălie în care învingătorul era cunoscut dinainte și de aceea refuzul confruntării era considerat de politruk drept un atentat la plăcerea lui.

- Karoce, Mișa. Compania de construcţii va fi vândutӑ. Adicӑ ea deja a fost vândutӑ, e doar o chestie de timp pentru a perfecta actele. A venit timpul sӑ plecӑm la odihna binemeritatӑ.

Mihail Prohorovici asculta impasibil care va fi continuarea. Poltrukul se simțea ca peștele aruncat pe nisip. Ce fel de om era și Mișa ăsta? I se ia afacerea la care a muncit o viață, pe care o dirija cum știa el mai bine, mecanismul căreia îl cunoștea până la cea mai neînsemnată piuliță, ale cărui roticele dințate au fost personal instalate și unse cu grijă de Zahovailov, iar acum el nu zicea nimic? Nu așa își închipuia el această scenă... Cu cât se scurgeau clipele cu atât mai ridicol se simțea politrukul față de acest Mișca care refuza orice formă de protest sau rebeliune.

- Peste câteva zile te va contacta un om de la cumpӑrӑtor ca sӑ preia tot. Sӑ nu-ţi faci griji, vei fi rӑsplӑtit onest. Cam asta. Întrebӑri?

- Da. Douӑ.

- Hai, spune. Prima?

- Cu angajaţii cum procedaţi?

- Mişa, daragoi, trebuie sӑ înţelegi, eu nu decid nimic. Politrukul a strâns din umeri şi a ridicat teatral mâinile a nedumerire și neputinţӑ.

Iatӑ-l, momentul de satisfacţie sadicӑ aşteptat!

- Eu doar transmit informația. Cred că vor fi păstrați: compania trebuie să funcționeze și mai departe. Dar nu-i exclus să fie aduși oameni noi. Care vrea – rămâne. Care nu-i de acord – să plece. Oricum ei lucrează altfel, experiența lucrului cu tine nu-i va ajuta în niciun fel... A doua?

- Nu, nu mai e nevoie. Mulțumesc pentru tot. Cred că trebuie să mă întorc la birou. Să pregătesc totul.

Zahovailov s-a întors şi s-a îndreptat înapoi spre vilӑ. Politrukului i s-a tӑiat cracul pe care abia de-l încӑlecase.

- Cu şantierul trebuie sӑ te culci, Mişa! Sӑ te culci, auzi?! i-a strigat politrukul din urmӑ.

Zahovailov nici nu s-a întors, doar a ridicat brațul drept dând de înțeles că a înțeles. Ajuns în dreptul peronului de lemn, nu a intrat înapoi prin sufragerie, ci a luat-o la stânga, ocolind casa.

Șoferul și bodyguardul fumau relaxați, rezemați de capota Land-Roverului. Apariția neașteptată a patronului, și mai ales de undeva dintr-o parte, aproape dintr-un tufiș, i-a luat prin surprindere. Au sărit ca fripți, căutând zăpăciți unde să stingă și să arunce chiștoacele. Până la urmă, şoferul l-a stins pe-al său de roata mașinii, iar bodyguardul a ridicat piciorul și la stins direct de talpa pantofului. Ambele chiștoace au aterizat în sticla de plastic de apă a șoferului și toate astea au fost efectuate până a fi ajuns Mihail Prohorovici la mașină.

Zahovailov s-a trântit pe bancheta din spate. Niciodată nu și-a simțit corpul mai greu. De parcă fiecare celulă din organismul său s-a umplut brusc cu o substanță vâscoasă și grea. Și-a desfăcut nodul de la cravată și și-a descheiat bumbul de la cămașă. A coborât geamul portierei. Cât mașina avansa încet pe drumul de pădure aerul proaspăt care a dat năvală în salon putea fi răcoritor și plăcut. Poarta de metal era deja deschisă, iar zbirul de odinioară aștepta ca ei să iasă din domeniu. Încet – încet viteza automobilului creștea și curentul de aer ce năvălea de afară devenea tot mai violent. Pasagerul de pe bancheta din spate nu părea să-l simtӑ. Mihail Prohorovici își expunea figura vântului parcă căutând o forță suficient de puternică și violentă pentru a-i pune în mișcare fluizii propriului corp.

Cei doi din față însă, începeau a da semne de neliniște. Comportamentul patronului era departe de orice au putut ei să vadă și să cunoască. Zahovailov era un tip care detesta excentricitățile de orice fel, dar la fel nu suporta ca subalternii să-i pună întrebări sau să-i acorde prea multe semne de grijă, fără a mai vorbi de cea mai mică formă de jenă sau amestec în treburile sale. De aceea șoferul cu bodyguardul nu prea știau ce să facă, aruncându-și priviri îngrijorate, dar fără a îndrăzni să intervină cumva.

Mihail Prohorovici continua să-și expună fața curentului de aer. Părul îi era vâlvoi și se zbătea în jocul aerului. Șocul dimineții după discuția cu politrucul părea să se fi estompat cumva și acum Zahovailov era concentrat, nu fără o oarecare mirare, asupra stării sale fizice și senzațiilor pur corporale. Niciodată până acum nu a simțit povara anilor. De pe la 40 de ani a început a duce un mod de viață echilibrat și fără excese. Piscină în fiecare miercuri, tenis – vinerea, în celelalte zile – câte o jumătate de oră de bicicletă de cameră... Rutină, muncă. Check-up medical integral anual. De două ori pe an – sejururi pe la stațiuni diverse și cu virtuți curative variate. Bătrânețea parcă nici nu era despre el... Parcă partea care-i era destinată se acumula într-un fel de cont specific de fidelitate an după an... Iar astăzi a sosit momentul decontării.

Dar la un moment dat, la o smucitură de aer, o foaie de hârtie din dosarele care-l acompaniau mereu pe Zahovailov în deplasările sale s-a desprins din teanc și, fâlfâind isteric, mai nu a zburat pe fereastră afară. Cu o mișcare fulgerătoare a brațului, Mihail Prohorovici a prins hârtia. Apoi a închis fereastra. Corpul său, și mai ales mintea, îi ieșeau din amorțeală.

- Dacӑ-i pensie, atunci pensie sӑ fie, a rostit. Nu-i nimic, trӑieşte lumea şi la pensie.

Apoi, văzând că mașina se deplasa relativ încet căci șoferul ținea totuși cont de geamul deschis, i se adresă acestuia:

- Mânӑ mai repede la oficiu. Alioşa ne aşteaptӑ. Și avem treabӑ.

Șoferul a zâmbit uşurat şi a apӑsat pedala acceleratorului.

 

Partea VI

Partager cet article

24 février 2020 1 24 /02 /février /2020 15:24
Săptămâna în care s-a rupt PDM-ul

În vâltoarea „crizei instituţionale” din iunie a anului trecut, atunci când fostei puteri nu-i venea a crede că a fost dată jos (opoziția a reușit să-i convingă până și pe ei că sunt atotputernici!), scriam un text desfășurat în care îmi expuneam punctul de vedere despre evoluția ulterioară din R. Moldova pe care-l mascam sub forma unui pamflet și în care le dădeam „sfaturi” fiecărui din partidele care au fost alese în Parlament. E un text care se citește foarte fain astăzi! Vi-l recomand (cu scuzele de rigoare pentru lipsa de modestie. Ştiu, e enervant, dar totuna citiţi deja ce am scris). Textul de mai jos va fi și mai savuros.

BRÂNCUŞI, LE-LE-LE! Săptămâna trecută s-au împlinit 144 de ani de la nașterea unuia din cei mai emblematici artiști români, Constantin Brâncuși. Irina Rimes, originară din Soroca și probabil cea mai în trend interpretă de muzică pop din România, a fost numită „Ambasador al Zilei Brâncuşi”. Internetul vuiește de o săptămână! Am dubii că efectul ar fi fost similar dacă ambasador ar fi fost numit un academician sculpturolog obscur. Înseamnă că acțiunea și-a atins scopul! Restul e bâzâit de fundal. Personal nu am probleme nici cu Brâncuși, nici cu Rimes. Care cunoaște câte ceva din „fenomenul Brâncuşi” poate lesne detecta elemente de pop și chiar glamour avant la lettre în viața și opera lui Brâncuși. Mie unuia combinația Rimes + Brâncuși îmi pare îndrăzneață și corespunzătoare „spiritului Brâncuşi”!

Dar să trecem de la BUZZ-ul săptămânii la lucruri mai puţin plăcute...

S-A RUPT PDM Adrian Candu, împreună cu alți cinci deputați au declarat că părăsesc PDM-ul și că formează o nouă fracțiune parlamentară. Acei din PDM zic că e din cauza funcțiilor. Candu zice că e din cauza negocierii unei coaliții cu PSRM. Foarte repede lucrurile se vor limpezi și mai mult, dar vom menționa că PDM nu a susținut moțiunea simplă împotriva Ministrului de externe, Ciocoi. În textul pe care vi-l recomandam în primul alineat (din iunie 2019) eu ziceam că PSRM ar trebui să facă tot pentru a atinge o majoritate parlamentară atrăgând de partea lor deputați din PDM. Când ai toate instrumentele coercitive ale statului la dispoziție, nu e greu. Oricum, evoluția va fi curioasă. Apropo, pariez că la sfârșitul mandatului parlamentar nimeni nu-și va aduce aminte cum arăta Parlamentul imediat după alegeri. Tradiție locală și niciun mister!

ŞTREANG-TV Încă o televiziune rusească își face loc în Moldova, o oarecare Nika TV care va avea tematică religioasă și va difuza emisiuni în rusă de la Spas TV, televiziunea Bisericii Ortodoxe Ruse, care a și început a-l băga pe Putin în icoane (neformal pentru moment). Concomitent, a devenit oficial: Primul în Moldova și Accent TV au trecut definitiv în mâna lui Ceaika. Kremlinul vrea să-l țină pe Dodon în lesă. Dacă nu-i cuminte, ei îl vor promova pe altul.

FINITA LA „ARENA” Vă aduceți aminte cum ni se vindea „Arena Chişinău”, inclusiv de către Candu? Era prezentată drept afacerea secolului! Un El-Dorado, un New-Vasiuki! Statul băga bani prin partenariatul ăla public-privat, căci ar fi făcut beneficii sigure! Iată că Dodon ne anunță că au fost luate niște credite nu știu care și că propune să fie vândute terenurile aferente pentru a le rambursa! Ce schemă, tovarăși! Ce schemă! Și bani furați, și teren luat la licitaţie!

GEMENII MILIARDARI Republica Moldova mai pierde un proces la CEDO. De această dată suma e uriașă: 1,5 mln de euro despăgubiri de achitat! Pe care statul trebuie să le plătească până-n mai, nu peste zeci de ani. Chicu propune ca banii să fie dați din bugetul pentru justiție. Adică tot din banii noștri! Poate îi punem la zid pe acei care sunt cu adevărat responsabili?...

AEROPORTURI. MULTE. LA PACHET Tot ce poate să se numească „aeroport” în RM va fi de acum încolo gestionat de aceeași companie. Iar Goncearenko zice că renunță la AIC (Usatîi, care tradițional știe tot, zice că Dodon l-ar fi amenințat cu o amendă de 50 de mln $). Cum credeți, va avea unde ateriza Ceaika? Pare-se că i se pregătește o pistă pe măsura greutății sale.

DODON – SUPĂRATUL Dodon e supărat tare-tare. El vrea bani, dar nimeni nu-i dă. A ajuns până la aceea că a acuzat direct ambasadorii de la Chișinău! Cică unii din diplomații occidentali fac presiune ca să nu-i dea europenii bani lui, căruia și glodul de sub unghii îi este antieuropean! Cică le-a zis că dacă vor să facă politică în Moldova nu au decât se devină cetățeni ai Moldovei. Îi vom aminti că unul chiar a făcut-o (e drept că nu era ambasador, ci ditamai ex-președinte de țară), anume pentru a face politică în Moldova, numai că Dodon, de frică pe semne, i-a retras cetățenia. „За базар отвечать надо!”, tovarăș Dodon! Asta orice Ceaika o să-ți spună. Iar dacă vrei lovele de la europeni, nu-i mai amenința cu Vladivostokul pe la Munchen, adică chiar la ei acasă. Crede-mă, în Europa, în afară de câțiva țicniți, nimeni nu se vede în Siberia. Chiar dacă, din politețe, acceptă să facă câte un selfi pe coridoare. Și geaba semnați voi scrisori deschise pentru ca UE să vă mărească finanțările. Ei poate că și vor mari bugetul pentru Parteneriatul estic, numai că în parteneriat sunt mai multe țări, și bani vor primi vecinii de treabă, nu prietenii celor ce sperie lumea cu rachete.

ACUM A REFUZAT SĂ VOTEZE PENTRU PARCURSUL EUROPEAN Nu, nu este un fake. Numai că se întâmpla demult, cam pe la sfârșitul legislaturei trecute, atunci când PDM a propus să fie trecut „parcursul european” în Constituție. ACUM, dacă vă aduceți aminte, a refuzat atunci să voteze, fără a aduce v-un argument cât de cât valabil. Iată că acum umblă cu o fițuică, un fel de declarație „privind ireversibilitatea parcursului european al R. Moldova”. Ceva nu pricep, ei parcă au refuzat-o deja o dată, nu?...

PACE CIVILĂ Toate țările NATO launloc aveau 17.000 de soldați în Afganistan în martie 2019. Transnistria cică vrea 4.200 de „pacificatori” ruși. Comparați proporțiile. Ah da: și mai vor permisiune de zbor pentru helicopterele lor. Cred că ucrainenii au fost fericiți să audă asta, mai ales în contextul escaladărilor recente din Donbass.

ROMÂNIA AJUTĂ FRAŢII Între timp se confirmă ceea ce o știam: România devine, din ce în ce mai pronunțat, principalul partener economic al Moldovei (iată acest trend pare a fi cu adevărat ireversibil!). SMURD din România continuă să salveze vieți în Moldova, iar Orban a anunțat un adevărat program de investiții pentru orașele înfrățite. Demult era cazul ca ajutoarele românești și europene să capete un sens. Bani vor fi doar pentru frați. Ceilalți – să viseze la Vladivostok!

Cam astea au fost. Iar Cireşica de pe tort o voi trimite Centrului de Studii Sociale și Marketing „CBS-Research”. Ei au estimat valoarea mitei plătite în Republica Moldova în 2019 la 516 milioane de lei. Cum poţi calcula chestia asta din sondaj sociologic, habar nu am. Mai ales într-o ţară de mitomani ca a noastră. În fine, în această poveste există doar o certitudine: PNUD şi Norvegia vor plăti 2.019.516 USD (echivalentul a 6.866 salarii/pensii a câte 5000 MDL fiecare) pentru „consolidarea integrității în Republica Moldova”. Le urez succese mari!

Partager cet article

20 février 2020 4 20 /02 /février /2020 11:00
Povestea fierarului sau Jaful secolului

Imaginați-vă un sat pierdut în timp și spațiu, în care oamenii își duc viața nici bine, nici rău, ba poate chiar destul de rău pentru un ochi străin, venit din sânul civilizației galopante și înfloritoare. Nici sătenii nu zic că ar duce-o înfloritor, dar nici de plâns nu se plâng peste măsură, cu atât mai mult că nici de la „castel” nu prea-i supără careva tare abitir. Are satul respectiv de toate, nu chiar din belșug, dar strictul necesar și-l asigură. E acolo și o babă care vrăciuiește cu ierburi și rădăcini, îndreaptă oase și moșește neveste (iar pentru o plată mai specială face și desface și altfel de legăminte), e și un popă pentru cele trebuincioase la o naștere sau moarte și pentru cele cuvioase, că să fie obrazul satului curat în fața oricui ar întreba, e și un primari, cu tot cu sfat pe lângă el, pentru cele ce țin de grijile comunității (un drum de îndreptat, un pod de reparat, un gard de tocnit), e chiar și un dascăl pentru ca să țină plozii la școală grămadă și cuminți cât e ziua de lungă, iar dacă-i mai învață și câte ceva cu folos, tot e înainte. Are satul chiar și un fierar, un munte de om, care potcovește caii și pe cei mai zăluzi din săteni.

Despre fierar de fapt voiam să vă zic ceva mai multe. Închipuiți-vă că vine la acel fierar un individ dintr-un sat de peste deal și-l roagă frumos să-i facă o pereche de cătușe fiindcă el, de fapt, are de gând să-și ia lui fierăria, căci așa crede el că-i corect, în numele adevărului istoric. El are și o carte cu desene colorate, imprimată tot de el la el în sat, și câteva filme cu suspans despre istoria fierăriei, dovezi incontestabile că fierăria, iar dacă e să ne gândim bine și satul în întregime, îi aparțin. Fierarul e rugat să facă cătușele exact pe măsura brațelor sale, iar dacă se isprăvește bine, a doua comandă va fi o altă pereche, pentru glezne. Acuma bănuiesc că vă gândiți că, logic, muntele nostru de om i-ar fi dat o scatoalcă bună obraznicului și că cu asta s-ar fi terminat povestea, ori cel puțin ar apuca-o pe alt făgaș, dar... Se vede că fierarului nostru îi plac tare cărțile cu desene colorate. Ce-o fi în capul lui nu se știe, poate că s-a speriat să nu rămână fără lucru (că fierăria e a lui nici nu și-a amintit), poate că l-a speriat rău veneticul cu altceva, dar s-a apucat de făcut cătușe! Și le-a făcut pe ale lui, după care și le-a încuiat de bună voie și la brațe și la glezne, iar cheia i-a înmânat-o veneticului, apoi a început a meșteri și pentru toți ceilalți din sat, astfel încât fiecare s-a ales cu o pereche, ba chiar și câte una-două pentru copii și pentru progeniturile eventuale viitoare... Această muncă îi ocupă tot timpul de dimineață și până-n seară astfel că celelalte munci, atât de necesare, erau lăsate pentru altădată.

Încetul cu încetul satul rămânea fără uneltele pe care nu avea cine să le repare, se rupeau cuțitele la pluguri, sӑpile, hârlețele și târnăcoapele... Lucrările țăranilor întârziau, caii, rămăși fără potcoave, își sfărâmau copitele, ușile săreau din bӑlӑmӑli și lacătele nu mai aveau belciuge, așa că s-au început hoțiile de tot felul și totul era făcut de mântuială sau lăsat de izbeliște...

Mă veți întreba despre ce este această poveste și am să vă răspund: este despre cea mai mare hoție care are loc în spațiul care se cheamă pretențios „Republica Moldova”, jaf continuu pe lângă care așa numitul „furt al meleardului” e floare la ureche! Citeam mai zilele trecute o „ştire” care m-a făcut să sar de pe scaun. Credeam această hoție deja consumată, dar iată că aflăm că fierarul încă nu a obosit și-i dă zor înainte!

Se întâmplă în satul Crocmaz, raionul Ștefan Vodă. Pentru ca să fie conectaţi la rețeaua de gaz, gospodarilor li se cer câte 21.000 de lei! O schemă veche de când hăul, încă de pe timpurile independenței. La sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut Republica Moldova era o țară destul de slab gazificată. Gazificarea satelor a fost un subiect fierbinte pe agenda tuturor politicienilor până hăt încoace la Voronin. Această „gazificare” era efectuată în mare parte din mijloacele cetățenilor de la care se adunau bani (întotdeauna destul de mulți) pentru a construi gazoductele. Pân-aici – nimic scandalos. Însă ceea ce se întâmplă mai departe nu încape în nicio minte sănătoasă.

Așadar, am ajuns la etapa când pe banii cetățenilor se construiau conducte de gaz. Conductele respective au devenit proprietatea întreprinderii de stat Moldova-Gaz! Și astfel s-au constituit trepatat, an după an, activele de care dispune Moldova-Gaz! Ca să înțelegeți mai bine (fiindcă se pare că chestia asta așa și nu o pricepe lumea): asta cum ar fi ca fiecare dintre dumneavoastră, de bună voie!, să transfere câte o sumă uriașă pe contul unui eventual voronin, filat sau plahotniuc! Iar drept recompensă ați fi primit dreptul de a vă deschide un cont la banca care aparține tot unuia din aceștia trei (nume arbitrare, alegeți care vă este mai simpatic).

Desigur, îmi veți putea răspunde că nu a existat altă posibilitate de a „trage gaz”, căci alte mijloace nu au fost. Țară săracă, etc., etc. Numai că această dilemă putea fi soluționată foarte simplu: prin distribuirea de cote-părți (acțiuni, de exemplu) corespunzătoare cu aportul în capitalul Moldova-Gaz. Dar acest lucru nu a fost făcut (nici barem sub o formă mult mai injustă sau voalată precum un bon în contul consumului ulterior. Să zicem, ați plătit 10.000, puteți beneficia de gaz în această valoare. În fine, înțelegem că această variantă era chiar mai complicat de realizat, căci gazele nu sunt produse de Moldova-Gaz...), respectiv putem, fără nicio jenă sau reticență, vorbi despre un jaf de cele mai mari proporții, care continuă și astăzi.

Ulterior, schema a căpătat alură de trădare de stat! Activele constituite pe spinarea cetățenilor, au fost cedate gratis (!) Gazpromului, întreprindere de buzunar a regimului putinist, transformată în armă de șantaj geopolitic! Oficial, pachetul majoritar al Moldova-Gaz a fost transferat în contul unor datorii faraonice pentru gaze (subiect care meritӑ o investigaţie aparte)...

Cel mai hilar este faptul că nici astăzi lumea nu înțelege că sunt furați în continuare! Scandalul de la Crocmaz nu a izbucnit fiindcă oamenii au fost puși să plătească conducta, ci pentru că li s-a cerut ceva mai mult decât era prevăzut inițial...

În realitate (dar aici eu nu sunt expert, ci mă bazez doar pe o cunoaștere intuitivă a unor sisteme de drept), situația respectivă ar putea fi un element suficient pentru re-naționalizarea Moldova-Gaz. Și nu vorbim aici de acțiuni haiducești de expropriere socialistă, ci de un proces în toată legea prin care s-ar aduna cât mai multe mărturii și s-ar dovedi că activele Moldova-Gaz au fost constituite ilegal... Dar pentru asta e nevoie, probabil, și de ceva voință politică.

Uite-aşa fierӑrim noi de treizeci de ani...

Partager cet article

19 février 2020 3 19 /02 /février /2020 20:00
Consilierul (IV)

Partea I

Partea II

Partea III

Relațiile cu adjunctul erau foarte clare. Era un manager perfect, știind din experiență care sunt limitele în luarea de decizii pe care nu le poate depăși. În rest se descurca exemplar în toate: de la chestii delicate cu politicieni și ONG-iști, până la relația cu cei mai răi bandiți. De afacerile curente nici nu mai zic. Cu timpul au ajuns la un nivel de complicitate într-atât de trainic, încât mai de-și mai dădeau binețe. Și de această dată au intrat direct în miezul subiectului, fără politețuri protocolare care însoțesc conversațiile telefonice:

- E aici un grup în frunte cu consilierul municipal Ivan Vacari care au blocat șantierul. A chemat și niște ONGiști și nu lasă băieții să lucreze. Au chemat și presa, mai în scurt, fac gălăgie. Cică atentăm la spații verzi și chestii din astea...

- Noi avem toate actele în regulă. Care spații verzi? Noi nu ne băgăm peste copaci. Și acolo, în tufișurile alea, în afară de drogați oricum nu e nimeni. Acolo-i gunoiște, nu pădure. Poliția ai alertat? Ce zice?

- Vacari are acoperire mai sus. Poliţia e de faţӑ, dar nu face nimic.

- Ce vrea, ai aflat?

- Da, dar nu ştiu dacӑ pot la telefon... Trimit prin Telegram?

- Nu trimite nimic. Acuş pornesc. Aşteaptӑ-mӑ.

Mihail Prohorovici a aruncat iritat telefonul la o parte. Apoi l-a luat din nou în mână și a chemat un taxi pentru aeroport. S-a ridicat și a început a-și face valiza. În acest moment ușa s-a deschis și soția intră în cameră.

- Ce sa întâmplat, Mişulicӑ? Pleci undeva?

- Trebuie sӑ mӑ întorc de urgenţӑ acasӑ, Irocika... Am ajuns şi eu sӑ am necazuri cu inamicii tӑi, scumpo.

- Cu care din ei? Cӑci eu am mai mulţi, îi rӑspunse Doamna Curechi zeflemitor.

- Cu Ivan Vacari, de la consiliu. A blocat şantierul de lângӑ tufişurile alea. Ţii minte, ziceam cӑ va trebui cumva amenajat locul, cӑci clienţilor n-o sӑ le placӑ cuibul ӑla de drogaţi şi alcoolici şi cӑ ni se va deprecia metrul pӑtrat din cauza lor... Mӑ duc sӑ rezolv. Nu ştiu încӑ dacӑ-i legat de tine, de politicӑ, ori e altceva la mijloc. Alioşca zice cӑ nu, cӑ-i altceva, dar te ţin la curent de îndatӑ ce ştiu şi eu mai multe.

- Ah, canalia! Ăsta e un mizerabil! Mucosul!

Cât timp Doamna Irina tuna şi fulgera, Mihail Prohorovici îşi cam apropiase de adunat valiza. Tocmai sunase şi taxiul cӑ a ajuns.

- Bun, hai Irocika, distreazӑ-te. Nu mӑ cӑuta. Te sun eu când rezolv.

- Ai grijӑ, Mişa. Vacari acesta poate fi mai periculos decât credem...

- Rezolvӑm noi, nu-i prima datӑ. Ce zici, dacӑ-i cade întâmplӑtor o cӑrӑmidӑ în ţeastӑ, nu vei regreta prea mult, nu? Ha-ha-ha... râsul i-a ieşit cam scremut...

- Nu îndruga prostii, Mişulicӑ... Am trecut noi de vârsta aia.

Mihail Prohorovici a sӑrutat-o pe ambii obraji şi a ieşit pe uşӑ afarӑ.

Land Rover-ul cu neschimbații șofer și bodyguard a venit să-l ia pe Mihal Prohorovici direct la trapa avionului. Lângă bodyguard îl aștepta și un grănicer, dar acesta din urmă abia de a reușit să aplice ștampila, că maşina o și pornea în trombă spre porțile orașului.

Zahovailov a mers direct la oficiu. Ei împărţeau cu vicele sӑu același spațiu aflându-și posturile de lucru la extremitățile unei mese masive și lungi care le servea în caz de necesitate și drept sală de reuniune, și drept masă pentru cinele luate la birou. Alexei îl aștepta cu telecomanda în mână. În fața unui scaun era o farfurie cu câteva tartine. Patru la număr: două cu cârnaț și două cu sprats. Alexei a așteptat până patronul a mâncat primele două tartine apoi a scos din mini-bar o sticlă de Divin și a turnat în două păhărele. Unul i l-a întins lui Mihail Prohorovici, iar altul l-a păstrat pentru el. Au ciocnit sec și au dat paharele peste cap. Zahovailov a terminat și celelalte douӑ tartine, iar Alexei a îmbucat cu o felie de lămâie dintr-o farfuriuță de pe aceeași masă.

Podaru a apӑsat un buton pe telecomandӑ, a pornit ecranul și imediat a început o înregistrare a unui reportaj difuzat anterior pe NasheTV, realizat, excepţional pentru acest canal, în română: în fața șantierului un grup de vreo 20 de persoane se țineau de mâini blocând accesul camioanelor care stăteau să intre în zona delimitatӑ de gardul dupӑ care se întrevedeau câteva excavatoare încremenite pe loc în loc sӑ sape de zor groapa pentru subsolul imobilului viitor - un nou bloc de apartamente. Se vedea doar un singur drapel roșu, dar cameramanul avea bine grijă să-l aibă mereu în cadru. În fața grupului Ivan Vacari dădea un interviu fâlfâind cu o hârtie care, chipurile, era o copie a autorizației de construcție: „A venit timpul să oprim fărădelegile în oraș! Cetățenii s-au săturat de hoți! Iată aveți aici dovada, semnătura vice-primarului în persoană! Cât se poate, oameni buni? Mă întreb și vă întreb: oare oamenii din acest cartier au fost consultați? Oare a fost consultată societatea civilă despre acest proiect? Și vreau să vă mai spun: noi aici nu facem politică, noi nu am venit de la partid, dar fiindcă suntem aproape de cetățeni și fiindcă dorim să-i ajutăm să-și apere scuarul de această construcție abuzivă. Vă spun, dacă aș fi fost eu primar, asemenea chestii nu s-ar fi întâmplat!”.

- Alioşa, daragoi, ai zis cӑ ştii ce vrea.

Erau primele cuvinte pe care şi le adresau de când a intrat.

- Da, am luat legӑtura cu omul lui de încredere, e unul din brigada lui Belâi. A zis cӑ vrea 5 apartamente în bloc.

Zahovailov a fӑcut ochii mari şi s-a uitat lung la Alexei.

- Nihuia sebe! Obosnui! (Mihail Prohorovici în momente de încordare maximӑ, trecea automat la o rusӑ suburbanӑ)

- Dacӑ nu acceptӑm, mâine scoate şi alţi ONG-işti la protest, iar apoi şi pensionarii Raiei Caruta. Dar atunci se va renegocia. Pretenţiile lui vor creşte.

- Care sunt soluţiile noastre?

- Nu ştiu, Mihal Prohorâci, e acoperit de sus. Ale noastre circuite nu funcţioneazӑ. Ce facem?

- Mai am eu o pistӑ. Mâine dimineaţa, la 7h00, ne regӑsim aici.

A doua zi Zahovailov nu a venit la birou la ora 7. Nu a venit nici la 8, nici la 9. A fost de negӑsit prima jumӑtate a zilei.

În fața șantierului mitingul crescuse cu câteva zeci de persoane. Apăruseră și niște tineri cu look de hipsteri, un fel de caricaturi de hippie, care băteau în tobe, tamburine, căldări de plastic și străchini. De această dată reportaje au fost difuzate și la alte televiziuni naționale precum JurnalierTV, TV878, iar o duduie tinerică, bine făcută și cu un decolteu pronunțat îi tot lua la întrebat pe manifestanți. Steagul roșu, chiar dacă nimerea mai rar în cadru, nu lipsea din decor. Apoteoza reportajelor televizate a fost discursul duduiei cu un accent teribil palatalizat: „Dupa cum vedeți, dragi telespactatori, oamenii sunt indignați, dar protestează pașnic. Cu toate acestea, poliția a venit numeroasă, gata să intervină, și am fost preîntâmpinați că vor fi foarte duri. De ce?! Ce vină au acești oameni?! Că-și apără drepturile?! Dreptul de a-și plimba copiii la umbra acestor arbori seculari și nu a blocurilor de beton?! Noi am încercat să sunăm la vice-primarul municipiului, dar nu l-am găsit. Dacă ne auziți, domnule vice-primar, vă rugăm să luați legătura cu noi, nu vă ascundeți. Și încă ceva: nicio televiziune controlată de holdingul oligarhilor nu a venit la protest, dar noi vom continuă să vă ținem informați! Rămâneți cu noi!”.

De aceastӑ datӑ Ivan Vacari nu a apӑrut în cadru.

 

Consilierul (V)

Partager cet article

17 février 2020 1 17 /02 /février /2020 11:24
Săptămâna în care a fost lansată a IV-a revoluţie industrială

Săptămâna care a trecut nu prea ne-a adus evenimente semnificative. Majoritatea din cele întâmplate sunt urma și ecourile declarației-bombă lansate de Ministrul de externre, Ciocoi. Au reacționat aproape toți, de la deputății primului parlament până la veteranii războiului de pe Nistru, care chiar au ieșit în stradă. Și cu cât mai mare e tămbălăul cu atât mai enervant este. Enervant, fiindcă azi, după 28 de ani, suntem nevoiți să discutăm despre lucruri E-LE-MEN-TA-RE și E-VI-DEN-TE! Dovezi și acte oficiale cu caracterizări ale războiului sunt suficiente astăzi pentru a nu mai avea titluri în presă despre “rolul ambiguu al Rusiei”… Nu există demult nicio „ambiguitate” nimic! Cu atât mai mare iritarea. Căci cineva parcă ne-ar ține artificial în această mocirlă. Iar a nu reacționa la idiotismele lui Ciocoi nu e posibil... Iată că și Krasnoselski, parcă sincronizat cu declarațiile de la Chișinău, vine cu ale lui mesaje „de prietenie”. Iar la Chișinău socialiștii „reanimează” o comisie care va lucra asupra unui pachet de legi pentru a extinde autonomia Găgăuziei! Proiectul „Găgăuzia”, ținând cont de legitimitatea lui electorală (la ultimul scrutin prezența abia de a ajuns la pragul minim și această prezență a fost vădit „forţată”), ar trebui de anulat definitiv încetul cu încetul, dar... nu! Kremlinul are nevoie de el! Cea mai amuzantă în această poveste a fost declarația celor de la PAS: să mori de râs nu alta! Nu tare demult propriul lor ministru ne anunța că a fost „război civil” și era tare bun, iar acum Ciocoi cică nu le place! Fiți consecvenți, bobocei! Nu săriți din luntre-n luntre! Căci declarația lui Popescu și cea a lui Ciocoi e exact din același fir logic... Ca și cea a lui Bătrâncea, acel de rupea hărți în Parlament, despre „război fratricid”.

CÂND ŞTII CE VREI Ferice de țările și de popoarele care știu ce vor! Mai devreme ori mai târziu, dar acest lucru se întâmplă. Probabil, atunci când au decis acei din Macedonia de Nord că vor în NATO, ei nu s-au gândit că va dura într-atât de mult. Dar macedonienii au fost și sunt perseverenți și constanți! Au dreptate orientalii: deseori mișcarea contează mai mult decât momentul când ajungi la destinație. A mai rămas doar Spania să zică „da” și Macedonia de Nord va fi membră a NATO! 27 de ani a durat, dar iată-i aproape intrați. Și noi? Unde-am fost acolo suntem...

METICULOZITATE ŞI LA NOI Le fel, știu exact ce vor (și pare-se că au chiar și un plan de acțiuni) și prietenii noștri de la Tiraspol. Fostul ofițer MGB, „reţinut” amical la AIC de către poliția de frontieră, ar fi divulgat că Tiraspolul are intenții clare de a „curăţa” Benderul de prezența autorităților de la Chișinău și de a expulsa liceul român. Și nu-i exclus să la reușească. Fiindcă, precum ziceam mai sus, important e să știi ce vrei și tenacitatea. Picătura sfarmă piatra: totul e o chestie de timp. Apropo, și nevasta lui Krasnoselski știe ce vrea (la fel precum și acei aproape 4000 de cetățeni ruși care au cerut cetățenia României)!

FACEŢI MUZICĂ, NU RĂZBOI! Îmi aduc aminte de una din cele mai impresionante prestații scenice de la noi din ultimii ani: Vali Boghean și o serie de artiști de diferite etnii interpretând „Plânsul pӑmântului”... Nu știu, poate că anume aceasta este calea cea bună, dacă rațiunea sau exemplul personal al Doamnei Krasnoselski nu funcționează?... Moldovan National Youth Orchestra, condusă de Andriano Marian, a organizat un concert la Tiraspol împreună cu alți artiști și copii de acolo. Pe bani europeni, de la sine înțeles... Mai știi, poate ajută?...

HOŢIA E ÎN TOI! Nu știu care din clasicii ruși a zis ceva de genul „Daca se vorbește despre patriotism, înseamnă că în altă parte se fură!”. Credeam că hoția asta, un adevărat scandal, revelator al naivității și incompetenței noastre colective, a rămas undeva în trecut, dar iată: se întâmplă chiar astăzi în satul Crocmaz, raionul Ștefan Vodă. Oamenilor li se cer câte 21.000 de lei pentru „conectare” la gaz! Este probabil cea mai mare hoție și cea mai mare trădare din această țară de la Independență încoace! Furtul meleardului pe lângă ea e răsărită de scuipat! Și ea continuă! Asta cum ar fi ca un fierar să-și facă cu mâna lui, de bună voie, cătușele cu care va fi prins de zăbrelele temniței! Vă explic: acești bani se adunau pentru a plăti conducta, așa-i? Și conducta, făcută pe banii oamenilor, după asta cui aparține? Companiei Moldova-Gaz! Iar Moldova-Gaz cui aparține (pachetul majoritar)? Gazpromului! Activele constituite pe banii oamenilor au fost cedate întreprinderii care constituite principala armă geopolitică a putinismului, în contul așa-numitor datorii! Ce au primit oamenii în schimbul acestor plăți? Acțiuni la Moldova-Gaz? O risturnă pentru livrări de gaz? NI-MIC! Și vă voi aduce aminte că „prietenii” noștri din Transnistria au crescut un buboi de vreo 6 miliarde de dolari de datorii față de Gazprom! Vreți „reîntegrare”? Hmmm... Ei și la asta s-au gândit!

DODON CAUTĂ BANI Se pare că se cam sufocă dodonismul. Sub Halatul-Alb e gol-goluț! Iar în copcă lovele nu se prind. România a anunțat că nu mai finanțează guvernarea, ci doar inițiative locale și de infrastructură. Și cerere există: primarii din Republica Moldova chiar vor investiții directe! Europa, la fel e mult mai reticentă și tinde din ce în ce mai mult să mandateze România pentru tot ce ține de Republica Moldova. Iar Rusia... Rusia și-a făcut demult publică strategia în materie de susținere a vasalilor: «Денег нет, но вы держитесь». După ce a venit cu idei năstrușnice să ia bani din rezerva de stat și i s-a spus că nu se poate, iată că Dodon vrea să ia măcar „beneficiile” de la activitatea BNM! Numai că și aici i se zice că nu-i posibil! Putem desigur să-l acuzăm de „populism” precum mulți o și fac, dar eu altceva vreau să zic: halal Doctor în științe economice! Probabil din aceleași motive își dorește guvernul înapoi AIC care e gestionat astăzi de o companie rusească! Eu unul îi susțin întru totul în această inițiativă. Și le doresc succese mari!

CHICU E VARZĂ Săptămâna trecută am avut dovada faptului că Republica Moldova are intenția să se prefacă, cu Chicu, Dodon și Ciocoi în frunte, într-un fel de hub exportator și promotor al putinismului peste hotare. În afară de unele declarații absolut hilare prin idiotismul și bădărănismul lor la „colegiul lărgit al ministerului de externe” (oare ce o fi asta?), șase ambasadori au fost rechemați la Chișinău. Nu cred că e greu să presupunem care va fi profilul celor trimiși în locul lor. Numai și numai astfel poate fi tălmăcită vizita ministrului de externe ungar, Péter Szijjártó la Chișinău. Nu există alt motiv decât anti-românismul și anti-europenismul lui Dodon pentru această vizită.

PRIMUL ÎN MOLDOVA Știți care este cel mai exportat produs din Repblica Moldova? Vinurile? Greșit! Serviciile IT! Concluziile să le faceți singuri.

A 4-A REVOLUŢIE INDUSTRIALĂ Între timp socialiștii au început a 4-a revoluție industrială pe care o așteaptă așa de mult Chicu! După ce au instaurat „pacea socială” între ramurile puterii în stat, ei și-au plasat omul lor la șefia Pieții Centrale din Chișinău. Primarul Ion Ceban i-a solicitat noului director interimar ca cel puțin pană în luna aprilie să prezinte conceptul de modernizare a Pieței Centrale. Încă puțin, tovarăș Chicu, până-n aprilie nu e mult! Degrabă începe revoluția industrială! Și cân’ or începe atunci să se-ntoarcă moldovenii acasă! Poate atunci se vor găsi brațe de muncă pentru acele 8500 de locuri disponibile?

Cam atât. Cireşica de pe tort din această săptămână o voi trimite la garajul Parlamentului. Cică Ceban s-a înțeles cu Greceanii ca să transforme 3 etaje din cele 5 în parcare publică! No, sună desigur frumos, „socialist” așa. Numai că... Există noțiuni elementare de securitate pentru instituții care ar trebui să beneficieze de sisteme de protecție ceva mai drastice decât cele elementare. Dar... Voi pune punct aici, nu de alta, dar mă tem să nu dau cuiva prea multe idei.

Partager cet article

12 février 2020 3 12 /02 /février /2020 20:00
Consilierul (III)

Partea I

Partea II

 

Astăzi Domnul Zahovailov trebuia să depună la Primărie un următor dosar. Roverul său s-a învârtit destul de mult în jurul Primăriei, căutând în van un loc potrivit de parcare, chiar dacă mașina sa era doar un 4x4 și nu chiar van (Mihail Prohorovici insista ca șoferul să se gareze doar și doar regulamentar, ceea ce-l enerva la culme pe acesta din urmă, dar nu avea de ales). Până la urmă, văzând că timpul trece și ora la care era programat se apropie amenințător, Zahovailov a rugat să fie lăsat în fața Primăriei, lăsând șoferul să exploreze în continuare centrul istoric al capitalei. Bodyguardul a ieșit din mașină și i-a deschis ceremonios portiera. Din Land Roverul negru a ieșit un om în etate, îmbrăcat într-un costum de o croială cam demodată (ceea ce denota că nu-i chiar primul an de când îl poartă), la cravată, în cămașă albă. Nimic, niciun detaliu vestimentar nu părea extravagant sau „trendy”. O ținută impecabil de... impersonală. Bătrânul era destul de zvelt, o siluetă pe care am numi-o azi „sportivă”, fără exces supraponderal vizibil. Dacă nu ar fi ieșit din Rover și dacă nu ar fi zbirul lângă el, nici nu ai fi bănuit că e un om de afaceri. Mai degrabă ai zice, așa cum arăta el, alb ca neaua, purtând ochelari de plastic cu dioptrie importantă, cu barba îngrijit tunsă, că ar fi un pensionar cu mai știi ce dosar de compensații sau recalcul, din acei care luau regulat cu asalt serviciile sociale ale Primăriei, poate puțin mai norocos ca ceilalți.

Au intrat în incinta Primăriei și au ajuns la biroul de care aveau nevoie. Știind că mai sunt câteva minute până la ora de audienţă fixată în prealabil (programările încă nu erau o regularitate, dar pentru Zahovailov nu era lucru mai enervant decât pierderea de timp în antecamere), Mihail Prohorovici s-a așezat, nu fără o anumită smerenie ostentatorie, în fața biroului cuvenit cu dosarul pe genunchi și în văzul tuturor. Toți puteau astfel să-l vadă cum așteaptă să fie „primit” de rând cu ceilalți. (Desigur, garda sa de corp alertase funcționarul cu pricina cu un SMS că au ajuns și că așteaptă la ușă.)

Din birou a ieșit secretara, cu un teanc de hârtii, chipurile îndreptându-se cu treabă pe undeva. Și de-odată s-a oprit în fața lui: 

- Vai, Domnule Zahovailov, dar aveți programare! De ce nu vă anunțați? Domnul Capătă vă așteaptă deja!

- Dar nu-i nimic, domnișoară, nu-i nimic... Așteptam să fiu chemat. Nu vreau să dau busna...

Desigur, Mihail Prohorovici era primit tot atunci, lăsa dosarul la secretară și intra să mai schimbe câteva vorbe cu șeful departamentului, să bea o cafeluță pentru care tocmai a adus o minunată ciocolată pe care a păstrat-o special pentru această ocazie din ultima sa vizită la feciorul său la Bruxelles. Despre asta discutau, nimic despre afaceri. Despre familie, copii, sănătate...

La ieșirea din clădirea primăriei Zahovailov știa, fără a fi schimbat o silabă despre proiectul imobilului, când va fi aprobat în consiliu, când va fi înaintată autorizația spre semnătură, știa că avea cine să aibă grijă ca ea să fie semnată la timp și știa deja când anume vor putea începe lucrările pe șantier. De aceea, fără tăgăduială, de îndată ce s-a instalat confortabil pe bancheta din spate a Land Roverului, a început a da telefoane pe la firmele cu care lucra de obicei, ocupându-se de planificarea a ce-i plăcea lui mai mult: șantierul propriu-zis, acolo unde el se simțea în largul său, om atotputernic și stăpân peste destine și circumstanțe. Totodată a trimis un SMS agenției imobiliare cu care lucra, dându-i undă verde pentru vânzarea apartamentelor. În curând fluxurile de tot felul se vor pune în mișcare: comenzi, mesaje, muncitori, clerci, mașini, camioane, macarale, uzine și fabrici de materiale de construcție... Și bani, râuri de bani... Din tot ce făcea, anume acest moment era pentru Zahovailov punctul culminant de la care îl treceau fiori. Când închidea ochii și încerca să-și închipuie cum de la câteva mesaje sau apeluri, se pune în mișcare un univers întreg! O lume întreagă la cheremul buricelor degetelor sale! Ce putea fi mai jubilator și mai desăvârșit decât această senzație?

Dar o umbră vagă se apropia de împărăția senină a lui Mihail Prohorovici. De ceva timp Zahovailov primea vești alarmante din Primărie. Se pare că începeau să se agite spiritele pe acolo. Veștile respective încă nu-l speriau pe Mihail Prohorovici. Ca de obicei, toată această agitație atingea doar vârful piramidei, cu care el nu prea avea de furcă. Oricare-ar fi primarul sau viceprimarul, tot va trebui să semneze actele ce i se pun în față. Zahovailov urmărea totuși cu mare curiozitate aceste mișcări, nu știi niciodată de unde sare iepurele. Trebuia să fie precaut în orice circumstanță. Îl stresa puțin când nu puteau să se desfășoare ședințele consiliului din cauza „luărilor cu asalt” ale primăriei de către diverse grupuri bizare, ba niște pretinși combatanți, ba niște pensionari isterici, ba alți săriți de pe fix..., sau când v-un consilier o lua razna și făcea scandal, perturbând sesiunile, precum a făcut-o mucosul ăla de Ivan Vacari împreună cu un zdrahon cu mutră de bandit, Gorea, de mai nu s-au luat la bătaie cu primarul... Dar astea erau lucruri care, pentru moment, nu-i afectau afacerile curente. Mihail Prohorovici mirosea de la o poștă asemenea „mişcări spontane de protest” perfect teleghidate, văzuse el destule la viața lui, chiar el organizase pe timpuri din astea, și în afară de constatarea, nu fără un anumit regret, că metodele nu evoluau deloc, nu-i trezeau niciun sentiment. Șantierul său putea continua.

De îndată ce fluxurile erau pornite și punctul culminant depășit, Domnul Zahovailov pierdea interesul pentru orice șantier... Excitarea inițială se evapora încetul cu încetul. Nu avea la firmă mulți colaboratori, dar suficienți cât să asigure o pilotare eficientă a construcției. Avea câteva săptămâni în care putea să se destindă puțin, înainte de a începe a pune pe rol un nou proiect. Pentru moment au decis să plece cu Irina la munte în România. Auzise de niște grote din care se extrăgea cândva sare și era foarte curios să le vadă, mai ales că i s-a comunicat insistent că ar avea și proprietăți curative, dar chiar și de nu aveau, câteva săptămâni la munte nu avea cum să-i facă rău. Și Doamna Irina Curechi ar putea profita pentru ale ei nevoi. Întâlniri, poze în locuri pitorești din România-mamă, doar lucruri utile! Astfel cuplul a plecat în vacanța binemeritată, alimentând regulat conturile oficiale ale Doamnei Curechi de pe rețelele sociale cu poze și mesaje pozitive patriotice.

Dar iată că într-o bună zi telefonul lui Mihail Zahovailov (în vacanță el nu folosea decât unul) a început a vibra nervos. Fiind fără ochelari, bătrânul a fost nevoit să apropie practic la nas ecranul telefonului care-i gâdila neplăcut palma ca să deslușească cine anume îl deranja. Era adjunctul său, Alexei Podaru. Până s-a dumirit ce și cum apelul a încetat, iar Zahovailov a văzut că este al 7-lea apel de dimineață de la adjunct... Nu era a bine. Fără a aștepta mai mult, Zahovailov a sunat înapoi.

- În sfârsit, Mihail Prohorovici! Trebuie să reveniţi de urgenţă, avem probleme cu şantierul.

- Ce probleme, Alioşa?

 

Consilierul (IV)

Partager cet article

11 février 2020 2 11 /02 /février /2020 16:39
Bocete de nuntӑ

E întotdeauna complicat să scrii despre cărțile oamenilor pe care îi cunoști personal. E suficient să vezi persoana o singură dată în viață și simți cum sfori invizibile de ață îți împânzesc buricele degetelor împiedicându-te să lovești tastele la fel de dezinvolt ca mai înainte. Și nu vorbesc aici de a scrie de rău sau de bine despre o carte (eu, principial, nu înțeleg de ce ar trebui să scrii despre ceva ce nu-ți place), ci de libertatea în a alege cuvintele: pe bune, și dacă nu o să-i placă? Dacă, involuntar, comiți o gafă și jigneşti fără să vrei? În cazul cărții Lilei Calancea, acest lucru nu se mai poate întâmpla, căci în cadrul unei lansări la Paris tot ce am avut de spus despre „Bocete de nuntӑ” a fost spus, gafele - comise și impresiile - împărtășite. Cu alte cuvinte, ceea ce voi spune aici a fost deja testat și într-n fel validat pe pielea autorului!

„Bocete de nuntӑ” este probabil cea mai „basarabeanӑ” carte a Lilei Calancea. Ea revine la o scriere tradițională a noastră, canonică chiar (și nu în zădar e ponegrit și atacat acest stil din toate părțile: canoanele de aia și există, pentru a fi atacate și denunțate! Dar acest lucru nu face decât să statornicească un stil în statut de canon!), acea scriere deseori numită „patriarhalӑ” despre o realitate rurală, cu acel stil inconfundabil care face uz de cuvinte și frazeologisme locale și niţel arhaice, folosește figuri de stil rudimentare ca structură, dar surprinzӑtoare prin conținut. Oricât de mult nu s-ar răzvrăti răsturnătorii de canoane literare și apărătorii sincronizării literaturii „basarabene” cu acea „mondială”, acest stil există și va exista, cel puțin atât cât vor exista texte care vor descrie Basarabia rurală. Fiecare realitate necesită un stil anume și nu ai cum fugi de asta fără a cădea în ridicol.

Volumul este alcătuit din mai multe texte scurte, marea majoritate din ele fiind amintiri din copilărie, amintirile unui copil de la oraș care-și petrece vacanțele la țară. O postură de observator privilegiat, căci legile nescrise ale comunității - tabuurile, obligațiile, drepturile și satisfacţiile impuse de această societate rurală - nu i se aplică în mod automat, la fel de violent și opresiv, copilului de la oraș. Dar, în acelaşi timp, copilul nu este suficient de „strӑin” pentru ca satul să se îmbrace în straie de sărbătoare și să-și ascundă poveștile după zale de cumsecădenie și falsă cuvenienţӑ.

Descoperim, astfel, o lume crudă, extrem de violentă în toate manifestările ei, atât în urӑ cât și în dragoste. O lume care a dispărut de atunci, fapt constatat şi de autor într-un text din volum, pe care tovarășii de generație ai Lilei (din care fac parte) o regretă cât se poate de firesc, căci este imposibil să nu regreți sau cel puțin să nu resimți un fel de nostalgie față de copilӑrie, dar în care, trebuie s-o recunoaștem, nu am dori să ne întoarcem...

Aceastӑ dihotomie dulce-amarӑ este, în opinia mea, acea coloanӑ în jurul cӑreia se construieşte cartea. Și ne aduce suficiente chei pentru a înţelege multe din procesele actuale din Basarabia!

Partager cet article

10 février 2020 1 10 /02 /février /2020 23:24
Post-Oscar-izări

Cel mai bun film: „Parasite”, de Bong Joon-ho

Cel mai bun regizor: Bong Joon-ho, pentru „Parasite”

Cel mai bun actor în rol principal: Joaquin Phoenix, pentru „Joker”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Renee Zellweger, pentru „Judy”

Cel mai bun actor în rol secundar: Brad Pitt pentru „Once Upon a Time… in Hollywood”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Laura Dern – „Marriage Story”

Cel mai bun film străin: „Parasite”, de Bong Joon Ho

Cel mai bun lung metraj de animaţie: „Toy Story 4”, de Josh Cooley

Cea mai bună scenografie: Barbara Ling, Nancy Haigh – „Once upon a time… in Hollywood”

Cel mai bun scenariu adaptat: Taika Waiti – „Jojo Rabbit”

Cel mai bun scenariu original: Bong Joon Ho, Han Jin Won – „Parasite”

Cea mai bună imagine: Roger Deakins, pentru „1917”

Cel mai bun montaj: Michael McCusker şi Andrew Buckland, „Ford vs Ferrari”

Cea mai bună coloană sonoră: Hildur Guðnadóttir, pentru „Joker”

Cel mai bun cântec: Elton John şi Bernie Taupin – „(I’m Gonna) Love Me Again” din „Rocketman”

Cel mai bun montaj de sunet: Donald Sylvester, pentru „Ford vs. Ferrari”

Cel mai bun mixaj de sunet: Mark Taylor şi Stuart Wilson, pentru „1917”

Cele mai bune efecte speciale: Guillaume Rocheron, Greg Butler şi Dominic Tuohy, pentru „1917”

Cele mai bune costume: Jacqueline Durran – „Little women”

Cel mai bun machiaj: Kazu Hiro, Anne Morgan şi Vivian Baker, pentru „Bombshell”

Cel mai bun scurt metraj animat: „Hair Love”, de Matthew A. Cherry

Cel mai bun scurt metraj de ficţiune: „The Neighbours’ Window”, de Marshall Curry

Cel mai bun lung metraj documentar: „American Factory”

Cel mai bun scurt metraj documentar: „Learning to Skateboard in a Warzone (If You’re a Girl)”

 

Așa au fost împărțite premiile.

Cu câteva zile în urmă vă prezentam un mic clasament personal. Filmul meu preferat din competiție a fost „Jojo Rabbit”. Dar mă bucură că nu a luat Oscar-ul. Am explicat de ce anume când am scris despre filmul lui Taika Waititi. Filmul a luat totuși o recompensă și asta e bine!

Într-un fel, triumful filmului pe care eu îl clasam al doilea în preferințele mele, „Parasite”, e oarecum contradictoriu cu tradiția Oscar-ului. Oscar-ul e despre panouri monumentale, de la care respiră spațiu și grandoare. Oscar e, tradițional, despre un cinema luxuriant și grandilocvent! Astfel de filme anul acesta au fost „Joker” și „1917”. Dar juriul a decis să se joace puțin de-a „arta adevărată” și a ales acelaşi film care a luat „Palme d’Or” la Cannes. Mă rog, și eu zic că „Parasite” e tare bun, nu o să mă dezmint, dar brand-ul și reputația se mențin! Nu sunt sigur că face bine Oscar-ului această alegere, la fel cum „Gladiator”, să zicem, nu ar arăta bine cu un premiu la Cannes, dar se înscrie perfect în tradiția Oscar-ului!

Acum despre „premiile individuale”: Joaquin Phoenix și-a meritat Oscarul din plin! La această „categorie” aș mai dori să menționez o prestație de cea mai înaltă probă: Willem Dafoe în „The Lighthouse”! Dar filmul nu a fost nici barem pomenit la categoriile Oscarului, așa că… Iar dacă ar fi fost, ar fi putut lesne concura şi la categorii precum „cea mai bună imagine”, de exemplu.

Pentru cea mai bună actriță sunt puțin decepționat. Renee Zellweger a fost desigur somptuoasă în rolul unui star turmentat în „Judy”, numai că filmul e tocmai din alea care sunt făcute anume pentru o categorie a Oscarului (cum a fost „The Revenant” în 2016, făcut pentru ca Di Caprio să-și ia statueta). Eu aș fi preferat-o pe Scarlett Johanson. Pentru mine, rolul ei din „Marriage Story” e mult mai complex. Și filmul e mai bun. Dar e o preferință individuală, nu e niciun scandal aici. 

În rest, rămâne ca de obicei: premiile contează mai puțin pentru noi, spectatorii. Important e să privim filme bune!

Partager cet article

10 février 2020 1 10 /02 /février /2020 12:32
Sӑptӑmâna sentinţelor platonice

În ţară, două soiuri de boieri

Împart puterea între ele,

Boieri de-o zi, boieri de ieri,

Stăpânitorii vieţii mele,

Şi unii, şi-alţii de pripas,

Şi nu le poţi mai da de nas.

 

Unii purced de la Fanar,

Şi alţii de la coada vacii,

Dar întăriţi cu acelaşi har,

Să sugă ţara şi săracii,

Şi toţi de-o teapă şi un soi,

Şi unii şi-alţii sânt ciocoi.

 

Dintre clănţăi şi-nvăţători

Se pregăteşte-a treia teapă,

Omizi, gândaci şi lipitori,

Şi-alt supt, mai crâncen, va să-nceapă,

Căci corciturile dădură

Pe cea de-a treia corcitură.

 

Şi fiecare cârd se cheamă

Cumva, cu numele bălţat,

Şi se prefac, ca-n panoramă,

Că se înfruntă şi se bat,

Dar ca şi corbii, pe un leş,

Sunt întru totul înţeleşi.

 

Când crede împlinit sorocul,

Suflerul face semn să vie

Alţi măscărici să ţie locul

Şi ţara luată cu chirie -

Şi unii vin, şi alţii pleacă,

Lăsând-o-n jale mai săracă.

(Tudor Arghezi, „Boierii”)

 

Săptămâna trecută vă ziceam că declarații și inițiative, una mai provocatoare ca alta, la capitolul „limbă-alfabet” vor mai fi și vor fi din ce în ce mai multe. Ceea ce vă zic eu în aceste rânduri de șase ani de zile nu ține nici de miracol, nici de capacități supranaturale premonitorii. E din categoria elementarului și a firescului. E ca și cu vasele comunicante: poți desigur să te minunezi de fenomen, dar acest lucru nu denotă decât faptul că ai învățat rău la școală. Apar deja și primele reacții iritate la această avalanșă de declarații de intenții, fapt la fel de firesc, de altfel, căci suntem prinși în această capcană de 30 de ani și mai bine. Dar o bubă rea o tratezi și dacă e inflamată rău, o tai cu bisturiul, nu te faci că nu există! Printr-un efort autosugestiv, poți s-o ignori un timp, numai că durerea nu pleacă nicăieri. Ea revine inevitabil. Cam asta s-a întâmplat și se întâmplă la noi. Sigur, putem zice oricând că de la faptul că va defila Armata Națională la Moscova, ori că va fi deschisă o filială a nu știu care muzeu la Chișinău salariile nu se vor micșora și nici nu vor crește, numai că această afirmație este total greșită. Și iată această conecţiune a cauzei spre efect este cu sârguință ștearsă din închipuirea noastră despre lume! În primul rând fiindcă noi tocmai că (dacă nu greșesc cumva) dorim ca „să crească salariile”, adică ne dorim o schimbare a pardigmei noastre existențiale și iată-ne astfel ajunşi la al „doilea rând”: această schimbare nu se va produce decât atunci când ne vom schimba definitiv cadrul referențial. Cu alte cuvinte, cât nu vom scăpa de buboi ne va durea. Ori buboiul ne va omorî definitiv. Cu riscul de a deveni sâcâitor, căci repet acest lucru săptămână după săptămână, dar aceste exerciţii de autosugestie, de „punere a batistei pe ţambal” sunt la fel de periculoase și nocive, mult mai perverse pe de-asupra, decât a opta direct pentru paradigma trecutului.

Vom reveni la acest subiect, dar vom începe cu altceva:

CONDAMNARE PLATONICĂ Se schimbă domnia, se schimbă și acuzații! Morari, acel care i-a intentat dosar lui Dodon pentru finanțare ilicită, stă în continuare la pârnaie, dar Platon, ultimul din condamnații simbolici din dosarul „laundromatului” din care face parte și „furtul meleardului”, a câștigat brusc 12 ani de viață! Anume cu atât i-a fost prescurtat termenul de detenție de către Curtea de Apel. În toată lumea largă se cunoaște noțiunea de „dragoste platonică”. Republica Moldova a inventat un nou concept: justiția platonică! Dar ia spuneți, nu-i așa că știam cu toții de la bun început că Platon va fi eliberat?

BOTNARI E VINOVAT. TARE-TARE! Ex-șeful SIS-ului, acel care i-a ridicat pe profii turci și trimis direct în temnița lui Erdogan, a fost cică recunoscut vinovat... Numai că Botnari a colaborat exemplar cu ancheta și nu a stat o oră la zdup. Îi este tare-tare rușine și a promis că mai mult nu o să facă. Pe cuvântul său de cinste! Pe bune, băieți așa de sufletiști și de sinceri, cum să-i bagi la dubă?... Iar acei 125 mii euro pe care ni i-a impus CEDO tot noi o să-i plătim, cine altul? Ori Erdogan. Iar pentru Botnari nu cred că trebuie să ne facem griji. Dar noi nici nu ne făceam, nu-i așa?

DISCRIMINARE PRIN CONCURS O știre care, pariez, nu a șocat pe nimeni și pe care probabil ați trecut-o cu vederea. Bănuiesc că ați clasat-o la știri pozitive sau la cele, numeroase, care se adună în teancul nalt cât turnul Babel din categoria „europenii dau bani, dar moldovenii votează cu Dodon”. Știrea este următoare: Banca Mondială a acordat un credit preferințial și a selectat 160 de școli pentru a le furniza „echipament pentru laboratoarele de fizică, chimie și biologie”. A fost cică concurs! Au participat inițial 270 de școli... Din punctul meu de vedere este absolut uluitor! Adică dacă sunteți o școală mare, cu mulți elevi, mai primiți și ajutoare pe de-asupra?... „în baza criteriilor de acces și calitate a educaţiei”?!!! Școala este elementul-cheie prin care statul trebuie să asigure mult-pătimitul „ascensor social”! Logica ar trebui să fie exact inversă: să se investească acolo unde e lipsă! Copilul care s-a născut în convenţionalul „Fundurii de Jos” ar trebui să aibă aceleași șanse în viață ca și acel născut în centrul Chișinăului! Dar la acest capitol mă tem că, așa cum nu am avut susținători atunci când se „optimizau” școli, la fel voi rămâne singur şi în continuare. Idiotism desăvârșit... În 2012 ziceam că adevăratele consecințe ale „optimizării” le vom simți cel devreme peste 5 ani. Ei cum, dragilor? Vă place ce citiți în newsfeed-ul dumneavoastră despre Republica Moldova?... E abia începutul. Și fiți atenți când mergeți pe stradă...

IDIOTISM ŞI LA CCM La categoria „ştiri din absurdistan” (mă întreb dacă mai rămân din altele) vă invit să vedeți și reacția lui Alexandru Tănase la o iniţiativă a CCM: ăștia au organizat o şedinţă a așa-numitului „Consiliu consultativ”, unde au pus în discuție (atenție!) sesizările aflate pe rol! Eu înțeleg indignarea Domnului Tănase, dar și aici am aceeași întrebare: dacă ați ascultat „interviurile” (pe mine m-a împins păcatul) celor care au candidat la „concurs”, dacă ați urmărit atent cum au fost aleși ulterior, cum am mai putea fi surprinși?...

REMANIERI LA GOVERNARE Chicu anunță că cică vor exista remanieri la „govern”. Că nu-i place „randamentul” unor miniștri. Unii, pe semne, au randament prea slab la produs idiotisme. Pariez că Ciocoi va rămâne! El e bun!

PACE DE LA CIOCOI Minitrul nostru de externe (cu siguranță nu-i al Integrării Europene) ne asigură că Rusia a intervenit în războiul din Transnistria pentru... a stopa „vărsarea de sânge”! Ca să înțelegeți ce enormitate a produs vă propun o echivalență (mă scuzați pentru analogie, dar se pare că doar din astea funcționează pe la noi): să presupunem că avem un maniac care prinde o fată și o sechestrează. O bate, o violează, își bate joc de ea, îi trece cu un pumnal pe la beregată, dar nu o omoară. Iar după asta zice că a „stopat o vărsare de sânge”! Apropo, analogia respectivă se potriveşte şi la declaraţiile ministrului anterior despre „războiul civil”. Pe lângă asta, tupeul de a-l propune pe Chirtoacă (nu Dorin, ci Nicolae) în calitate de ambasodor în țara din care a fost expulsat în calitate de spion al GRU (!!!) e floare la ureche. („Nicolae Chirtoacă a fost angajat al GRU. El a făcut parte din cei 47 de spioni sovietici expulzaţi de la Ambasada URSS din Franţa în 1983. Nicolae Chirtoacă a fost una dintre persoanele-cheie care au negociat cu Rusia acordul de încetare a focului pe Nistru în 1992”, scria în 2009 „Jurnal de Chişinău”.) Acum înţelegeti mai bine cine sunt „contingentul” care ne conduce?... Apropo, pentru această „performanţă” îi vom acorda, anticipat, lui Ciocoi Cireşica de pe tort din această săptămână!

ÎN PAS CU ŢARA Grigore Cobzac, originar din Hânceşti, care şi-a anunţat candidatura la alegerile repetate pentru circumscripţia nr. 38, Hânceşti, a fost dat afară din PAS. Pentru că a îndrăznit să se prezinte în locul candidatului de la Chişinău. Logic si conform spiritului locurilor.

IDEI PENTRU IVAN CEBAN Pe Insula Paștelui este un muzeu, „Sebastian Englert”, care vorbește lumii despre o civilizație întreagă, Rapa Nui, care a dispărut misterios și tragic. Vă dați seama? O civilizație întreagă! ... Câte învățăminte am putea trage din această dispariție! La Kigali, în Rwanda, există un memorial dedicat genocidului din 1994. La cest memorial sunt adunate osemintele a 250.000 de persoane... Per total au fost exterminate aproximativ 800.000 de persoane, pe motive de apartenență la o etnie. N-ar fi rău o filială la Chișinău, nu? La Erevan există Memorialul Tsitsernakaberd dedicat genocidului armenilor din 1915-1916. Nimeni nu știe câți au pierit, cifrele variază de la 600.000 până la peste un milion... Ar fi bine să avem o filială și la Chișinău, pe undeva pe lângă Președinție! Şi la Phnom Penh, capitala Cambodgiei, există memorialul Tuol Sleng, pentru a comemora victimile Khmerilor roșii. 20% din populație, 1.500.000 de persoane exterminate... Tot n-ar strica o filială, pe undeva pe lângă complexul Eternitatea, de exemplu. Aș putea continua lista. Din păcate, omenirea cunoaște destule epizoade „glorioase”. Ce zici, tovarăș Ivan? De ce să te limitezi doar la filiala blocadei Leningradului? Dacă e să facem „Disney Land” din masacre, apoi să facem unul adevart, cu anvergură și exotism, nu unul de mântuială... Angajează-mă în calitate de director artistic: să vezi ce show facem! Drept că și la noi a dispărut 1/3 din populație în doar 10 ani, între 1940 și 1950... Dar asta pe cine să intereseze?... Cu certitudine nu pe ciocoii de azi.

6.000. ÎN FIECARE AN În fiecare an 6000 de cetățeni ai Republicii Moldova mor de cancer. Săptămâna trecută a fost Ziua internațională a luptei împotriva cancerului. O asemenea diagnoză în RM este echivalentă cu o sentință. Nu-s bani, nu-s mijloace, nu-s oameni...

4 MLN PENTRU ETERNITATE Fiindcă banii sunt cheltuiți pe aiureli. Căci dacă credeți că toate aiurelile astea ale socialiștilor nu au alt cost decât priponirea noastră într-o lume arhaică ori izolarea de orice formă de speranță de a mișca carul din loc, greșiți amarnic. Mai și plătim din buget pentru prostia lor (și a noastră, la o adică). Iată doar un exemplu: 4 mln de lei vor fi cheltuiți pentru „reparaţia” memorialului „Eternitatea”. Nu există în toată ţara monument „reparat” mai des! Echivalentul a 800 de salarii a câte 5000 de lei fiecare. Și ăsta e doar începutul. Fiindcă socialiștii lui Putin ne pregătesc festivități de amploare de 9 mai, nu foaie verde! Să vedeți voi atunci cheltuieli! Din banii noștri, nu ai lui Dodon! Iar de 9 mai, după cum vă mai ziceam, tinerii noștri vor defila în fața lui Putin, onorându-i orgoliul, umilindu-se și umilindu-ne...

NU-S OAMENI, NU-S BANI Şi oamenii pleacă. Şi tot vor pleca. Iar bani în ţară trimit tot mai puţini. Fiindcă nu mai au cui trimite. Seacă încet cu încet robinetul magic.

2 MLN PENTRU BENDER „Măsuri de Promovare a Încrederii” așa au numit acei de la UE chestia asta. Mă rog, bani cheltuiți pentru conservarea cetății. Patrimoniu. Au găsit și niște artefacte. Pe care le-au și predat administrației cetății. Eu le-aș recomanda să urmărească atent piața neagră. Sau e-bay. Zic oamenii știutori că se vinde bine patrimoniul.

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher