Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
2 avril 2020 4 02 /04 /avril /2020 01:00
Sonia caută o lume firească

De fiecare dată când citesc o carte, îmi rămâne un fel de arrière-goût care, de cele mai multe ori, este departe de subiectele, tramele, temele și înțelesurile centrale ale textului. Dar sunt niște percepții foarte și foarte statornice și din cele mai rezistente uitării. Tocmai fiindcă țin de percepții, nu de conștientizări. Și cum toate comentariile despre cărți din acest spațiu sunt un fel de tablouri impresioniste verbale (nu intenționez să mă lansez în arta „analizelor literare”, există suficienți exegeți pe piață și fără timidele mele încercări...), nu voi putea să le omit nici aici. Voi încerca să mă/vă lămuresc ce-i cu acest arrière-goût, insistând dacă mai este nevoie, pe caracterul lui secundar, dacă nu terțiar.

Nu sunt un cunoscător nici fin, nici barem superficial al lumii bucureștene. Cărțile care le citeam despre Bucureşti erau carecumva despre altceva, iar conecţiunile pe care le am cu bucureșteni sunt relativ superficiale sau se bazează pe alte valori. Ori pur și simplu sunt un norocos și dau doar peste oameni de treabă (știți vorba aia despre familie ca un dat și prietenii pe care ți-i alegi?).

În fine, lumea pe care am descoperit-o în romanul Laviniei m-a întristat mult... Doar atât? Aici să fim? Reiese că ceea ce se vede acolo sus, care ne scandalizează și ne indignează până la isterii varii și diverse în spațiul mediatic, nu este decât un vârf firesc al unei piramide societale cât se poate de firești?

Personajele pe care ni le prezintă autorul sunt mărunte, meschine, cinice, pline de orgoliu și trufie, de prețiozitate ridicolă... Sonia, care la prima vedere ne apare ca un element eterogen în acest organism viciat, este permanent redusă la tăcere și la gesturi stângace de a „ridica mana” modest și timid... Acea presiune a mediocrității și prostiei o face pe Sonia să se îndoiască de tot, de prezent, de trecut, de viitor, de propriile capacități și personalitate... Problema e că Sonia ajunge să caute refigiu și leac în aceeași mediocritate... Problema e că Sonia însăşi ridică această mediocritate la rang de arbitru! Atunci când Sonia merge la „terapie” așa și-mi venea să-i strig: „Nu! E o capcană! Numai nu și tu!”... Dar cine s-ar găsi suficient de tare și stoic pentru a nu ceda acestei lumi și acestor circuite mediocre?...

Ziceam de trecut puțin mai sus. Printr-un concurs de circumstanțe Sonia se pomenește nevoită să scrie un scenariu despre epoca ceaușistă. Fire onestă (vă ziceam: un corp eterogen!) Sonia încearcă să dea de adevăr, dar... Înțelege că acest lucru a devenit practic imposibil! Cu cât se documentează mai mult, cu atât are impresia că se încurcă, căci ceea ce se vehiculează în prezent despre acel trecut nu coincide deloc cu ce află. Mai cu seamă, relaţia faţa de trecut şi evenimentele din trecut sunt denaturate, departe de ce consideră Sonia că ar fi corect să fie! Și Sonia se revoltă: ea caută dreptate, caută ceva firesc, caută o relație logică de la cauză la efect, dar nu găsește nimic din toate astea. Nici barem în cele mai simple relații umane...

Partager cet article

24 mars 2020 2 24 /03 /mars /2020 23:46
Antonovka... coaptă

Жила-была одна баба (2011. Andrei Smirnov. Rom: „A fost odată o muiere”): Demult nu am văzut vreun film rus bun de recomandat... Dar se pare că rușii nici nu mai fac filme cu adevărat bune. Orice încercare a mea din ultimile luni de a privi ceva a fost un eșec. Ori am privit filmul, dar nu m-aș încumeta să-l recomand (chestie de reputație), ori l-am abandonat... Marea lor majoritate nici nu am îndrăznit s-o deschid, ținând cont de titlu și sinopsis.

Dar acum câteva săptămâni, pe undeva pe net, am auzit despre un film bun rusesc și chiar l-am privit. Și mai nu mi-a dat peste cap o anumită închipuire despre starea lucrurilor de azi, dar nu a fost să fie: filmul e vechi, chiar mai vechi decât 2011. A fost lansat în producere în 2008. Iar de lucrat, Andrei Smirnov a lucrat la el din... 1987! Până și URSS nu avea să se destrame decât 4 ani mai târziu! Da, asemenea filme în Rusia nu se mai fac. Și degrabă nu se vor face. În Rusia mai pot fi realizate doar filme de studio, din alea experimentale, dar cu buget mic, ori panouri largi costisitoare, dar cu o încărcătură propagandistică de la care ți se face greață.

Dar să revenim la filmul lui Smirnov: el cuprinde o perioadă tragică din istoria Rusiei: 1909 – 1921. Și este povestită prin prisma destinului unei țărance din regiunea Tambov. E un panou magistral, o adevărată frescă istorică realizată cu migală și amploare. Și, poate, o sursă de documentare pentru mulți din sovieto-nostalgici. Și pentru toți acei care consideră că tot răul a început de la Stalin, care ar fi deviat de la cursul „leninist”...

P.S.: Mi-ar place să găsesc o versiune franceză pentru un prieten de-al meu de aici de la Paris care mai crede și azi în Lenin...

Partager cet article

11 mars 2020 3 11 /03 /mars /2020 07:00

Das Finstere Tal (2014, Andreas Prochaska, Austria. Rom: „Valea sumbră”): Oricât de straniu nu ar părea, dar acest film este un... western în toată firea! Şi apropo unul nu rău deloc. Scenariul e simplu: un sătuc pierdut în Alpi. Localitatea este terorizată de către o familie de derbedei în frunte cu bătrânul tată... Nimic nu se face în sat fără concursul lor. Nici chiar nunţile, în special partea aia cu dreptul la prima noapte... Dar iată că în sătuc vine un fotograf necunoscut să înveşnicească măreţia peizajelor alpine. Şi îi curăţă pe toţi fraţii derbedei... Un act de răzbunare bine gândit şi perfect executat. Dacă scenariul pare a fi unul banal, tipic pentru western-uri, realizarea filmului este excepţională. Imagini superbe, o bandă sonoră de calitate în disonanţă cu epoca din film, artişti ce joacă incredibil de bine... Un western superb!

The Salvation (2014, Kristian Levring, Danemarca – Marea Britanie – Africa de Sud): Iată încă un western care nu are treabă directă cu Statele Unite. Realizat de un danez, filmul nu putea să nu vorbească despre un... danez. Dar acţiunea este totuşi plasată în SUA. Un pionier danez îşi aşteaptă soţia şi băiatul care vin la el din Danemarca. Dar în drum spre ferma sa, soţia şi băiatul sunt omorâţi de către oamenii unui oarecare Delarue. Pionierul îi omoară la la rândul său pe asasini. Delarue însă nu poate accepta o rebeliune în „teritoriul” său. Începe o luptă epică între pionier şi bandit... Realizare superbă si aceasta, cu decoruri somptuoase, pe alocuri de-a dreptul suprarealiste. Scenariul se prezintă ceva mai complex decît într-un un western banal... Firul epic este alimentat în permanenţă de personaje şi micro-povestioare una mai savuroasă decât alta şi un happy-end apocaliptic cu turnuri de petrol... De privit!

Partager cet article

7 mars 2020 6 07 /03 /mars /2020 07:00
Și astfel a crescut minciuna...

Mr. Jones (2019, Agnieszka Holland): Din când în când subsemnatul mai privește câte un film din alea care sunt categorizate de către „publicul atent și avizat” drept filme de propagandă. Am privit de tot felul și de toată naționalitatea: rusești, americane, franceze, chinezești, coreene, indiene... Chiar și unul turcesc despre Vlad Țepeș am văzut recent (nu vi-l recomand, ba chiar aș avertiza persoanele slabe de înger să nu riște să-l caute)! O fac dintr-un interes cvazi științific, căci aceste filme sunt un indicator foarte relevant despre acele matrice discursive și de gândire care sunt impuse într-o țară sau alta. Căci bine zicea tătuca Lenin: „Pentru noi cinematrograful este cea mai importantă artă!”.

Recunosc că nu am avut așteptări mari de la acest film. În primul rând fiindcă porneam cu un mic apriori și-l suspectam să fie un film din categoria celor menționate mai sus. În al doilea, nu mă așteptam să aflu ceva nou. Mă consider o persoană relativ documentată și cu opinii destul de cristalizate despre perioada comunistă (mai bine zis, despre diversele perioade din istoria a ceea ce a fost URSS). Nu este vanitate sau bravură ceea ce zic: sunt departe de a fi un expert în istorie, dar ajungi la un moment când orice nou detaliu, document, relatare sau carte despre trecut nu face decât să se înscrie arminios în acel ansamblu al interpretărilor proprii fără a-l modifica.

Dar să revenim la film. Trebuie să recunosc că dubiile și reticențele mi-au fost date peste cap! Agnieszka Holland a avut curajul să vină cu un mesaj inedit, în opinia mea. Ea nu a pus accentul pe Holodomor și pe ororile regimului comunist (chiar dacă, prin definiție, aceste subiecte sunt abordate și tratate cu suficientă măiestrie), ci pe minciună! Și iată acest lucru îmi pare foarte important. Nu țin minte să fi văzut altceva care o spune într-atât de direct. Care să acuze nu atât evidențele (sper că este evident pentru toată lumea că URSS, cu Lenin și Stalin launloc au generat monstruozități incalificabile...) cât mecanismele care fac ca aceste evidențe să fie ocultate și uitate. Filmul este o palmă fariseismului și ipocriziei celor care au cauționat, prin minciună, iar uneori doar prin omitere, crime și atrocități ale regimului sovietic. Minciuna și ipocrizia celor din occident în primul rând, pentru care acestea au fost o alegere deliberată, nu una impusӑ de frică sau eroare din cauza spӑlӑrii de creier...

P.S.: În 2017, în Franţa 49 de localitӑţi aveau câte o stradӑ „V. I. Lénine” şi una – „Staline”...

Partager cet article

4 mars 2020 3 04 /03 /mars /2020 13:49
Cântecul numelor

“Rebe, acest tânӑr vrea sӑ ştie…”

Cum credeți, un cântec care durează 5 zile fără întreruperi e un cântec lung sau scurt? Dar dacă ați ști că acest cântec este compus din nume? Doar un șir de nume și nimic altceva… Legenda filmului lui François Girard (o adaptare după romanul lui Norman Lebrecht), „The Song of Names”, spune că supraviețuitorii lagărului din Treblinka au alcătuit din numele celor exterminați un cântec. Pentru ca să nu dispară niciodată. Pentru că așa e mai ușor de ținut minte …

“Rebe, acest tânӑr vrea sӑ ştie…”

Dar filmul nu e doar despre Holocaust. Filmul nici nu este despre cei morți. Filmul este despre cei vii. Filmul este despre soarta supraviețuitorilor și despre povara memoriei. Filmul este despre durere și relația noastră strict individuală cu durerea: a noastră, ca o evidență firească, dar și a celor din preajma noastră. Ce știm despre ea? Ce înțelegem din ea? Suntem oare capabili să ne depășim propriile dureri și să întrevedem în spatele imensității suferinței proprii măcar o parte din suferința aproapelui?

“Rebe, acest tânӑr vrea sӑ ştie…”

Un film peste care am dat din întâmplare, dar care m-a zguduit profund…

Partager cet article

11 février 2020 2 11 /02 /février /2020 16:39
Bocete de nuntӑ

E întotdeauna complicat să scrii despre cărțile oamenilor pe care îi cunoști personal. E suficient să vezi persoana o singură dată în viață și simți cum sfori invizibile de ață îți împânzesc buricele degetelor împiedicându-te să lovești tastele la fel de dezinvolt ca mai înainte. Și nu vorbesc aici de a scrie de rău sau de bine despre o carte (eu, principial, nu înțeleg de ce ar trebui să scrii despre ceva ce nu-ți place), ci de libertatea în a alege cuvintele: pe bune, și dacă nu o să-i placă? Dacă, involuntar, comiți o gafă și jigneşti fără să vrei? În cazul cărții Lilei Calancea, acest lucru nu se mai poate întâmpla, căci în cadrul unei lansări la Paris tot ce am avut de spus despre „Bocete de nuntӑ” a fost spus, gafele - comise și impresiile - împărtășite. Cu alte cuvinte, ceea ce voi spune aici a fost deja testat și într-n fel validat pe pielea autorului!

„Bocete de nuntӑ” este probabil cea mai „basarabeanӑ” carte a Lilei Calancea. Ea revine la o scriere tradițională a noastră, canonică chiar (și nu în zădar e ponegrit și atacat acest stil din toate părțile: canoanele de aia și există, pentru a fi atacate și denunțate! Dar acest lucru nu face decât să statornicească un stil în statut de canon!), acea scriere deseori numită „patriarhalӑ” despre o realitate rurală, cu acel stil inconfundabil care face uz de cuvinte și frazeologisme locale și niţel arhaice, folosește figuri de stil rudimentare ca structură, dar surprinzӑtoare prin conținut. Oricât de mult nu s-ar răzvrăti răsturnătorii de canoane literare și apărătorii sincronizării literaturii „basarabene” cu acea „mondială”, acest stil există și va exista, cel puțin atât cât vor exista texte care vor descrie Basarabia rurală. Fiecare realitate necesită un stil anume și nu ai cum fugi de asta fără a cădea în ridicol.

Volumul este alcătuit din mai multe texte scurte, marea majoritate din ele fiind amintiri din copilărie, amintirile unui copil de la oraș care-și petrece vacanțele la țară. O postură de observator privilegiat, căci legile nescrise ale comunității - tabuurile, obligațiile, drepturile și satisfacţiile impuse de această societate rurală - nu i se aplică în mod automat, la fel de violent și opresiv, copilului de la oraș. Dar, în acelaşi timp, copilul nu este suficient de „strӑin” pentru ca satul să se îmbrace în straie de sărbătoare și să-și ascundă poveștile după zale de cumsecădenie și falsă cuvenienţӑ.

Descoperim, astfel, o lume crudă, extrem de violentă în toate manifestările ei, atât în urӑ cât și în dragoste. O lume care a dispărut de atunci, fapt constatat şi de autor într-un text din volum, pe care tovarășii de generație ai Lilei (din care fac parte) o regretă cât se poate de firesc, căci este imposibil să nu regreți sau cel puțin să nu resimți un fel de nostalgie față de copilӑrie, dar în care, trebuie s-o recunoaștem, nu am dori să ne întoarcem...

Aceastӑ dihotomie dulce-amarӑ este, în opinia mea, acea coloanӑ în jurul cӑreia se construieşte cartea. Și ne aduce suficiente chei pentru a înţelege multe din procesele actuale din Basarabia!

Partager cet article

10 février 2020 1 10 /02 /février /2020 23:24
Post-Oscar-izări

Cel mai bun film: „Parasite”, de Bong Joon-ho

Cel mai bun regizor: Bong Joon-ho, pentru „Parasite”

Cel mai bun actor în rol principal: Joaquin Phoenix, pentru „Joker”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Renee Zellweger, pentru „Judy”

Cel mai bun actor în rol secundar: Brad Pitt pentru „Once Upon a Time… in Hollywood”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Laura Dern – „Marriage Story”

Cel mai bun film străin: „Parasite”, de Bong Joon Ho

Cel mai bun lung metraj de animaţie: „Toy Story 4”, de Josh Cooley

Cea mai bună scenografie: Barbara Ling, Nancy Haigh – „Once upon a time… in Hollywood”

Cel mai bun scenariu adaptat: Taika Waiti – „Jojo Rabbit”

Cel mai bun scenariu original: Bong Joon Ho, Han Jin Won – „Parasite”

Cea mai bună imagine: Roger Deakins, pentru „1917”

Cel mai bun montaj: Michael McCusker şi Andrew Buckland, „Ford vs Ferrari”

Cea mai bună coloană sonoră: Hildur Guðnadóttir, pentru „Joker”

Cel mai bun cântec: Elton John şi Bernie Taupin – „(I’m Gonna) Love Me Again” din „Rocketman”

Cel mai bun montaj de sunet: Donald Sylvester, pentru „Ford vs. Ferrari”

Cel mai bun mixaj de sunet: Mark Taylor şi Stuart Wilson, pentru „1917”

Cele mai bune efecte speciale: Guillaume Rocheron, Greg Butler şi Dominic Tuohy, pentru „1917”

Cele mai bune costume: Jacqueline Durran – „Little women”

Cel mai bun machiaj: Kazu Hiro, Anne Morgan şi Vivian Baker, pentru „Bombshell”

Cel mai bun scurt metraj animat: „Hair Love”, de Matthew A. Cherry

Cel mai bun scurt metraj de ficţiune: „The Neighbours’ Window”, de Marshall Curry

Cel mai bun lung metraj documentar: „American Factory”

Cel mai bun scurt metraj documentar: „Learning to Skateboard in a Warzone (If You’re a Girl)”

 

Așa au fost împărțite premiile.

Cu câteva zile în urmă vă prezentam un mic clasament personal. Filmul meu preferat din competiție a fost „Jojo Rabbit”. Dar mă bucură că nu a luat Oscar-ul. Am explicat de ce anume când am scris despre filmul lui Taika Waititi. Filmul a luat totuși o recompensă și asta e bine!

Într-un fel, triumful filmului pe care eu îl clasam al doilea în preferințele mele, „Parasite”, e oarecum contradictoriu cu tradiția Oscar-ului. Oscar-ul e despre panouri monumentale, de la care respiră spațiu și grandoare. Oscar e, tradițional, despre un cinema luxuriant și grandilocvent! Astfel de filme anul acesta au fost „Joker” și „1917”. Dar juriul a decis să se joace puțin de-a „arta adevărată” și a ales acelaşi film care a luat „Palme d’Or” la Cannes. Mă rog, și eu zic că „Parasite” e tare bun, nu o să mă dezmint, dar brand-ul și reputația se mențin! Nu sunt sigur că face bine Oscar-ului această alegere, la fel cum „Gladiator”, să zicem, nu ar arăta bine cu un premiu la Cannes, dar se înscrie perfect în tradiția Oscar-ului!

Acum despre „premiile individuale”: Joaquin Phoenix și-a meritat Oscarul din plin! La această „categorie” aș mai dori să menționez o prestație de cea mai înaltă probă: Willem Dafoe în „The Lighthouse”! Dar filmul nu a fost nici barem pomenit la categoriile Oscarului, așa că… Iar dacă ar fi fost, ar fi putut lesne concura şi la categorii precum „cea mai bună imagine”, de exemplu.

Pentru cea mai bună actriță sunt puțin decepționat. Renee Zellweger a fost desigur somptuoasă în rolul unui star turmentat în „Judy”, numai că filmul e tocmai din alea care sunt făcute anume pentru o categorie a Oscarului (cum a fost „The Revenant” în 2016, făcut pentru ca Di Caprio să-și ia statueta). Eu aș fi preferat-o pe Scarlett Johanson. Pentru mine, rolul ei din „Marriage Story” e mult mai complex. Și filmul e mai bun. Dar e o preferință individuală, nu e niciun scandal aici. 

În rest, rămâne ca de obicei: premiile contează mai puțin pentru noi, spectatorii. Important e să privim filme bune!

Partager cet article

7 février 2020 5 07 /02 /février /2020 17:11
Aşteptându-l pe Oscar

După acest week-end vom cunoaște care film, care realizatori și actori vor fi recompensați cu una din cele mai importante distincții cinematografice mondiale, Oscar. Că ne place, ori nu, nu mai contează. E la fel ca și cu premiul Nobel în literatură. Putem oricât de mult contesta, dar Nobel pentru moment încă e Nobel. 

Anul acesta am făcut ce nu am făcut niciodată până acum: de îndată ce au fost anunțate nominalizările, am făcut un check-up și am căutat să văd toate filmele din competiția pentru cel mai bun film al anului. Mi-am dat seama că nu aveam decât trei la activ... 

În cele ce urmează va prezint un clasament strict individual. Pentru ca luni să pot zice că ăia de la Oscar nu înțeleg nimic în cinema, la fel precum cei de la Nobel în literatură, de altfel!

JoJo Rabbit de Taika Waititi. E incontestabil filmul anului şi de departe! Dar despre JoJo Rabbit am scris deja şi nu mӑ voi repeta aici.

Parasite de Bong Joon Ho. Un film care m-a surprins și care a luat deja o recompensă prestigioasă anul acesta, Palme d’or la Cannes. Filmul începe ca un film din cele care atacă o problemă socială despre inegalități, despre șomeri și bogați. Recunosc că aici mai nu m-a pierdut în drum, căci pentru prima dată când am început să-l privesc (înainte de a fi nominalizat și de a-l băga în acest challenge quasi-sportiv) l-am abandonat după primul sfert de oră. Numai că pe măsură ce avansează filmul devine din ce în ce mai cinematografic, mai alegoric și mai metaforic. Acțiunea accelerează și iese totalmente din zona realității, reușind concomitent să focalizeze measajul cheie (cel puțin așa l-am perceput eu): o lume în care cei mici luptă pentru dreptul de a-i servi pe cei mari.

Joker de Todd Phillips. Din fericire, filmul este mult mai mult decât un film scris pentru titlul de cel mai bun actor pentru Joaquin Phoenix și cred că anume asta se va întâmpla. Dacă ar fi să-i găsim o frază - fir epic, am putea zice ceva de genul: „un film despre cum se fabrică un personaj negativ”. Este, deci, un film psihologic, în primul rând. Dar farmecul acestui film e în multitudinea de trame paralele și detalii, departe de orice mediu super-eroic (filmul de altfel nu are absolut nimic din acest univers, în afară de numele personajului și orașului), care-l fac un film de-a dreptul bun, candidat serios pentru Oscar!

Marriage Story de Noah Baumbach. Încă un film din categoria celor psihologice, dar care investighează relația unui cuplu, nu evoluția individuală. Dar, din nou, ca și în Joker, avem dovada că fără piper și sare adăugat „conflictul principal” rămâne searbăd. Marriage Story devine cu adevărat palpitant și extrem de acid atunci când cuplul, pe cale să divorțeze, face apel la avocați. Și nu putem trece cu vederea prestația actorilor: Adam Driver și Scarlett Johansson – magistrali! Pentru mine, Scarlett Johansson este fără îndoială demnă de Oscar anul acesta pentru titlul individual! Să reamintim că ea joacă și în Jojo!

Once Upon a Time... in Hollywood de Quentin Tarantino. Straniu film. Se privește bine, e făcut meseriaș, dar nu ai ce să spui despre el. Cea mai memorabilă scenă mi-a părut vizita personajului lui Brad Pitt în bârlogul grupului de hippie. Cam puțin. Dar nici nu rămâi cu regrete după ce-l privești.

1917 de Sam Mendes. Cel mai migălos film (dar și cel mai linear și politically correct) din competiție la nivel de realizare și un exemplar film despre război. Atenția pentru detaliu și prezentarea ororilor războiului, anume prin acumularea lor, mi-a adus aminte de „Underground” al lui Emir Kusturica. Un ideal film pentru Oscar. Un detaliu marcant: cântecul ostașului din scena de dinainte de atac. Cel mai bun din competiție! Altfel, ar merita şi un premiu pentru lucrul cameramanului.

Le Mans 66 de James Mangold. Un film pe care l-am privit cu o plӑcere copilӑreascӑ, la fel precum am privit „Cars” pe timpuri. Matt Damon şi Christian Bale – foarte buni. Atât. Bunӑ publicitate pentru Ford. Aşteptӑm o replicӑ de la Ferrari!

The Irishman de Martin Scorsese. O plӑcere sӑ-i vezi pe Robert De Niro şi Al Pacino jucând în filme! Poate nu chiar trei ore continuu. Zâmbeşti atunci când De Niro încearcӑ sӑ-l joace pe un tinerel, chiar dacӑ nu înţelegi ce vârstӑ o fi având „tânӑrul”... Bӑnuiesc cӑ şi lui Scorsese îi plac. Un film pentru albumul de familie al lui Scorseze, nu pentru Oscar

Little Women de Greta Gerwig. Un film fӑcut special pentru premiul celor mai bune costume. Imbatabil la aceastӑ categorie!

 

Și în calitate de bonus: Wayfaring Stranger din 1917!

Partager cet article

14 janvier 2020 2 14 /01 /janvier /2020 23:22
The rabbit is always cute sau Cum s-a jucat omenirea de-a războiul

Din punct de vedere cinematografic, fiecare început de an este marcat de două evenimente majore, fără îndoială cele mai marcante și mai monetizate de pe mapamond: decernarea premiilor Golden Globes și Oscar. Orice argument nu am aduce referitoare la această grilă valorică, Palmierul, Ursul și Leul vin din urmă.

În 2019 nu am fost bun nici la privit filme - pe care le-am privit au fost cam „pe-alături”-, nici la scris despre ele. Astfel, atunci când au fost anunțați laureații la Globes și nominalizările pentru Oscar, m-am pomenit doar cu trei filme la activ: „Joker”, „The Irishman” și „Once upon a time in Holywood”. Toate sunt meseriașe și demne de industria Hollywood-ului. Din astea trei „Joker” e clar favoritul meu, mult peste povestea lui Tarantino, iar Scorseze cred că și-a făcut un epic album de familie, bogat ornamentat, cu invitați de onoare, dar se pare că a uitat de spectator.

Între timp, în această cursă de lichidare a restanțelor am privit și „1917” și voi spune că și în acest an Golden Globe a fost acordat pe merit. Am privit și „Ford vs. Ferrari”: e un film fain, cum a fost „Aviator” cu Di Caprio pe vremuri, dar te întrebi cât o fi plătit Ford pentru ca să apară în listă.

Însă nu despre aceste filme doresc să scriu, căci despre ele s-a vorbit și oricum sunt puse suficient în valoare „par ailleurs”. Un alt film pomenit în lista pretendenților la Oscar m-a impresionat și vă recomand insistent să-l priviți. Nu cred că va lua Oscar-ul, e de altă factură, dar ar fi păcat să trecem peste el.

JoJo Rabbit” de Taika Waititi a produs asupra mea cam același efect ca și „Zimna wojna” de Pawlikowski anul trecut. Este clar peste orice am văzut până acum. Categorizat drept „comedie”, filmul oscilează la frontiera blasfemiei, abordând un subiect extrem de grav și tragic: nazismul și holocaustul. Waititi alege să povestească războiul și dictatura ca un joc, încercând probabil să ni-l prezinte din „punctul de vedere” al unui copil (nu sunt sigur că a reușit, dar poate că e doar o interpretare a mea). Totul este tratat cu lejeritate, totul e haios și vesel. Hitler este pe post de personaj imaginar al copilului, naziștii sunt niște bufoni colorat împopoțați, cele mai ridicole amenințări sunt luate în serios, iar adevăratele pericole și tragedii (până și niște spânzurați) sunt trecute lejer la capitotlul „accidente secundare și colaterale”.

Anume din cauza acestor distorsionări de percepție nu consider că este un film tocmai recomandabil pentru „masele largi”. Nu prea înțeleg ce efect poate avea el asupra persoanelor care nu cunosc bine ce au însemnat dictaturile sângeroase în secolul 20, ce a însemnat nazismul în particular, ce a însemnat holocaustul, cum s-a derulat al doilea război mondial... Taika Waititi are, fără îndoială, toată legitimitatea să facă un asemenea exercițiu de echilibristică de stil, mama lui fiind evreică, dar această condiție prealabilă a cunoașterii istoriei îmi pare un imperativ inevitabil aici. Numai că nu poți să examinezi fiecare spectator la istorie înainte de film, nu-i așa?...

Altfel, este un film despre valori fundamentale, despre noțiuni de bine și de rău, care ne sunt transmise în familie, în primul rând, dar și despre dezastrul care poate fi cauzat de către ideologie. Un film despre puterea nemărginită a dragostei (chiar și un Hitlerjugend are nevoie de îmbrățișări!), despre acte umane care depășesc însemnele uniformei... Dar mai este și un film despre importanța conștientizării acestor valori. Ai impresia că Waititi a asemuit omenirea unui copil care se joacă de-a războiul și a uitat ce e bine și ce e rău...

Filmul a devenit, imediat după ce l-am văzut, preferatul meu din listele Oscar-ului (chiar dacă încă nu le-am văzut pe toate. Mă îndoiesc, însă, ca celelalte să fie de același nivel, măcar și la nivel de tupeu, așa că nu mă învinuiți de lipsă de „obiectivitate”), dar cu siguranță nu trebuie să i se dea premiul! Și nici privit fără pregătire cuvenită nu ar trebui...

Dar cititorii mei sunt din altă categorie, nu-i aşa?

Partager cet article

24 octobre 2019 4 24 /10 /octobre /2019 00:30
Charlie să fii, dar când e de murit...

The Necessary Death of Charlie Countryman (2013, Fredrik Bond, SUA – Romania,. Rom: Moartea necesară a lui Charlie Countryman): Ce poate căuta un american debusolat, care şi-a pierdut Nordul, care îşi pierde şi mama şi care cade pradă unei depresii cu alcool şi droguri, în Europa de Est? Poate tocmai asta: Nordul, nişte repere. A căuta repere în Bucureştii post-sovietici este... debusolant. Şi Charlie, în acest delir total, în care nu se mai înţelege ce este realitate şi ce este halucinaţie, încearcă să se ancoreze de ceva care îi pare cel mai solid: dragostea. Două dimensiuni paralele şi două personaje pe care destinul le împinge unul spre celălalt: Charlie, pentru care nimic în această lume nu mai are contururi reale în afară de dragoste şi Gabi, o tânără violoncelistă legată de un bărbat interlop în realitatea căreia nu mai există loc pentru dragoste. Un film despre realitate şi delir, despre cât poate valora o viaţă şi o moarte, un film despre ceea ce ne poate salva – dragostea. De privit!

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher