Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog
8 septembre 2017 5 08 /09 /septembre /2017 17:37
Un „love story” despre Limba română

Nu știu dacă am citit vreodată ceva mai pătrunzător, mai autentic și mai sincer despre limba maternă. Un adevărat thriller. Cu pasiuni, drame personale, chinuri existențiale... Dar și cu incursiuni în istoria noastră nu prea veche şi, din păcate, într-atât de repede uitată, cu aventuri pline de suspans în care a încăput până și o veritabilă course-poursuite, iertat fie-mi acest franțuzism, o davada în plus că și autorul acestor rânduri își are povestea proprie cu limba pe care o vorbește și folosește pe „hârtie”.

Este a doua carte a Tamarei Cărăuș pe care o citesc și dacă prima, „Capcanele identităţii”, m-a intrigat mai mult intelectual, în cazul în care îmi este îngăduit să mă exprim astfel, „Limba de hârtie” m-a pasionat cu adevăratelea. Nici faptul că e scris negru pe alb „eseu” pe copertă, nici numeroasele referințe și citate spre și din lucrări cu adevărat științifice nu au știrbit din acest efect al romanescului, cu un adevărat fir epic, cu personaje mustoase, cu un „eu liric” omniprezent și celelalte componente caracteristice altor genuri literare.

Mai mult decât atât, pentru cineva care a avut de furcă în viața lui cu lingvistica, care face căsnicie cu o lingvistă, cartea e o bombonică, nectar și balsam pentru suflet! Noțiunile și teoriile îmi sunt cunoscute, iar faptul că rămân în carte abordate simplu, fără prețiozitate pseudo livrească (ceea ce îmi evită frustrările din cauza unor eventuale deficiențe de memorie), nu doar că nu îngreunează acel fir epic despre care scriam mai sus, ci îi conferă o nuanță specifică, aproape intimă.

Dar cititorul ne-inițiat în științele despre limbaj nu ar trebui să se teamă, dimpotrivă, va avea ocazia să guste (autorul nu comite niciun faux pas de gust, dozele „ştiinţifice” fiind perfect digerabile de către orice minte cât de cât ageră) dintr-un domeniu delicios, căci, vorba lui Păcală: „Ce poate fi mai bun decât limba, cinstite boierule?”

Mi-am revăzut și propria mea poveste de dragoste cu limba română, acel „love story” nesfârșit, în plină desfășurare, despre care scrie Tamara... M-am revăzut la vârsta de 10-11 ani, atunci când deconsideram „limba mamei”, cam din aceleași motive ca și autorul, doar că noi, în orașul Bălți, o sacrificam de tot, de dragul unei alte limbi, cea rusă... Trebuia să fim în rând cu lumea... Tot un fel de „ascensiune” socială. M-am revăzut cum mi-o reapropriam din nou, revenind la ea umilit, ca un câine vinovat ce se apropie de stăpân cu coada între vine. M-am revăzut în momentele când m-am autoînfiinţat un cavaler al limbii, al alfabetului latin, fără frică şi reproş, atunci când am început a scrie cu caractere latine la școală, înainte de apariția decretului oficial. Eram singurul care a îndrăznit, dacă nu din școală, cel puțin din clasă... M-am văzut străduindu-mă să stăpânesc acea „limbă de hârtie”, poate cu mai puțin zel decât autorul cărții, dar cu aceeași motivație... Apoi m-am văzut apărându-mi „siboletul”, limba mamei, cu aceeași înverșunare cu care am apărat și asaltat grafia latină și „limba de hârtie”, fiind ferm convins că nu există loc și nici motive pentru a le opune...

Poate că avem noi, basarabenii, un raport mai specific cu limba română, mai dramatic, mai profund, care ne frământă și ne lasă cicatrici mai adânci... O fi, nu sunt chiar sigur. Dar cu siguranță că acest „love story” al nostru merită o carte ca acea a Tamarei Cărăuș!

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
16 août 2017 3 16 /08 /août /2017 22:10
Andreï Zviaghintsev: „Se caută dragoste!”

Aliosha a fugit de acasă. Părinții, care sunt pe cale să se separe și care trăiesc fiecare o poveste de amor în afara cuplului, dau alerta abia a doua zi. Poliția nu face mare lucru. Nu vrea, nu poate, nu are mijloace... O organizație de voluntari este alertată și încep căutările. Dar Aliosha așa și nu este găsit… De fapt, nu este prea clar, dacă este găsit mort ori acela care a fost găsit chiar nu era Aliosha… Însă acest lucru nici nu mai contează. Căci acest film nu este despre căutarea fiului dispărut ci despre o lipsă, un mare vid. Căci în acest film este tot în afară de… dragoste. Este, în opinia mea, cel mai tare film al lui Zviaghintsev! Regizorul a atins o maturitate și o perfecțiune narativă care îl înscrie (deja!) în tagma celor mari. Leviatanul a fost un film foarte bun, dar i se puteau aduce destule reproșuri, iar cu unele aspecte interpretative chiar nu eram deloc de acord. Am avut impresia că voind să spună prea multe explicit, Zviaghintsev obținea exact efectul contrariu. În Нелюбовь (oare cum va fi tradus oficial în română? „Fără dragoste”?) nu am găsit (încă) note false. Totul este perfect dozat. Filmul este o adevărată matrice cristalină în care simbolurile se suprapun și fiecare fir narativ e la locul său ca într-o țesătură de mătase de cea mai mare finețe. Nicio ruptură, niciun nod, chiar și în planurile secunde sau terțe. Mai ales în planurile secunde și terțe...

Scena de final: Un an sau doi după dramă, mama lui Aliosha privește împreună cu noul concubin un reportaj propagandistic isteric despre războiul din Ucraina de-al lui Kisselev. Apoi iese pe terasă și începe să alerge pe un covor rulant. Este îmbrăcată într-un trening roșu pe care scrie Rossia... De privit! Un must!

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
10 juillet 2017 1 10 /07 /juillet /2017 11:20
Anișoara la Paris

Se zorește de ziua… Anișoara iese din casă după o noapte în care a stat ghemuită în patul ei în timp ce câțiva bărbați își urlau beția după perete, launloc cu bunelul său… Anișoara merge direct spre un hârb de autobuz (vă aduceți aminte ce-i asta PAZ?) parcat lângă stația din sat. Deschide fără mare dificultate ușa, urcă la volan, scoate autobuzul din viteză... PAZ-ul se duce hodorogind la vale, apoi pornește motorul și autobuzul cu Anișoara la volan se îndepărtează pe un drum pitoresc cum numai în Moldova mai găseşti… Anișoara zâmbește fericită. Din vârful dealului fratele său mai mic o petrece cu privirea… Spectatorul răsuflă ușurat. Sfârșit...

Unde pleacă Anișoara? Unde poate ea ajunge cu acest mecanism preistoric?... Dacă stai să te gândești bine, acest final nu poate prevesti nimic bun, dar... orice scăpare din realitatea satelor moldovenești este privită ca o izbăvire.

Izbăvire... Ufff, a scăpat. Este exact sentimentul cu care am rămas după vizionarea filmului. Dar de îndată ce emoțiile s-au mai domolit, o altă întrebare, nesuferită precum un țiuit în ureche, și-a făcut loc în capul meu: Ce fel de mediu, ce fel de realitate trebuie să fia asta, dacă un final precum acel descris de mine la începutul acestui text e considerat drept o izbăvire?...

Filmul Anei-Felicia Scutelnicu, „Anişoara”, proiectat la Paris, la Cité Internationale des Arts în seara lui 5 iulie, se înscrie în categoria filmelor de autor, filme care solicită la maximum totalitatea simțurilor și a rațiunii. În film se vorbește foarte puțin, dialogurile, chiar și atunci când există, sunt abia perceptibile. Nu știu dacă a fost un efect vrut, dar inversarea prim-planului sonor – zgomotele de fundal constituie încărcătura principală auditivă – contribuie din plin la acea stare de neliniște și... deznădejde care crește și învăluie spectatirul de-a lungul filmului.

Lung-metrajul e compus din patru tablouri: vara – toamna – iarna – primăvara. Intrăm în film prin vară cu o scenă memorabilă, plină de melancolie și tandrețe: un grup de săteni merg la cules harbuji. Dar această scenă rămâne practic unica cât de cât luminoasă, căci de acum încolo suntem plonjați în realitatea și cotidianul dur al satului din Moldova. Filmul este unul extrem de realist, protagoniștii, eroii filmului, nu sunt actori profesioniști, ci locuitori ai satului, ceea ce adaugă, fără îndoială, dramatism și autenticitate.

Unica notă „falsă” din film rămâne epizodul „iarna”, atunci când Anișoara este dusă de către Dragoș la mare pe motocicletă în plin crivăț. Înțelegem că acest lucru nu prea avea cum să se întâmple, sunt mai multe incongruităţi în acel epizod, dar să nu uităm că filmul rămâne totuși o ficțiune, o născoceală, iar unele „inexactitudini” sunt perfect justificate dacă contribuie să vehiculeze un alt mesaj. Acest epizod cuprinde și unul din momentele cele mai tari, mai neașteptate din film: atunci când spectatorul este practic convins că se va întâmpla o tragedie, personajul, care se aștepta a fi un monstru, se așează la pian și interpretează maiestuos o arie clasică. De aici încolo înțelegem că realizatoarea este ferm decisă să-și protejeze eroina, încălcând și sfidând logica realității... (Ana-Felicia a și confirmat această dorință în timpul sesiunii de întrebări/răspunsuri care a urmat după proiecție). Dar acest truc cinematografic doar accentuează tensiunea spectatorului, el înțelegând că acest înger păzitor nu are de unde fi prezent în viața reală...

Am asistat în seara lui 5 iulie la un eveniment cinematografic marcant, un film de o intensitate și o măiestrie deosebită. Păcat doar că evenimentul pare a fi unul select și singular, căci filmul ar merita să fie difuzat cât mai larg, în special în Republica Moldova.

Vedeţi aici pagina oficială a filmului, de unde puteţi afla mai multe detalii despre el.

Mulţumesc, Ana-Felicia! Aşteptăm şi alte realizări! Pentru autorul acestor rânduri filmul a fost o adevărată revelaţie!

Tatiana Tâbuleac, Ana-Felicia Scutelnicu şi Vitalie Vovc după proiecţia filmului la Paris

Tatiana Tâbuleac, Ana-Felicia Scutelnicu şi Vitalie Vovc după proiecţia filmului la Paris

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
14 février 2017 2 14 /02 /février /2017 15:40
Moartea care a avut ochii verzi

Recunosc că am fost reticent atunci când mi-a nimerit cartea în mâini. Nu-mi plac cărțile care reduc totul la o relație filială. E o molimă a secolului trecut și acest reducționism a fost cu adevărat devastator pentru societățile occidentale, inclusiv pentru literatură. Mi-a fost dat să fiu confruntat cu elementare potlogării, mărunte și meschine, justificate printr-o trimitere, by default, ți se crează impresia, la niște vagi și vechi probleme filiale. Too easy...

 

Dar bine, să trecem peste acest detaliu... Cartea Tatianei Ţîbuleac este totuşi despre altceva...

 

Fiecare din noi poartă, ca o culpă de care nu poți și nici nu ai cum să scapi, morți. În suflet, în cârcă, în buzunare, în catastife... Cu anii ei devin tot mai numeroși... Ferice de acei care știu să-i lase undeva în sertare sau doar în pomelnice, scoși spre vânzoleala ochilor străini doar atunci când se cuvine, când așa cere datina sau conjunctura, sunt și din aceștia, atunci când îți este convenabil, căci nu e bine să apari în fața lumii curat, fără „înaintași” corespunzători... Ferice de ei, zic, și vai de capul nostru, al tuturor, atunci când aceștia devin covârșitor de numeroși, într-atât de numeroși încât sunt capabili să defileze cu morții pe pancarte astupându-și propria nimicnicie. Nu se poate să te ascunzi după morţi, caci ei se răzbună, mai devreme sau mai târziu ei te scot la apă curată...

 

Moartea este un lucru uşor / Atunci când ţi se întâmplă / Şi un lucru insuportabil / Atunci când se întâmplă altora... (Predica(t), 2014)

 

Anume această relație și evoluția ei constituie pentru mine esența cărții Tatianei. Desigur, lectura unei cărți este un act strict individual. Nu pretind să prezint o grilă de lectură, căci aș minți și v-aș induce în eroare. O carte bună este polifonică și multidimensională. Mulți vor citi despre o transformare cvazi crizalidică a urii în dragoste. Unii vor căuta (și vor găsi!) o expresie și o justificare a actului creator prin și a durerii. Alții vor rămâne la acel conflict filial despre care scriam de la bun început. Toate aceste fațete de lectură sunt perfect valabile și, probabil, actul lecturii va rămâne incomplet fără a fi luate, cel puțin, în considerație.

 

Editorul, Gheorghe Erizanu, prezintă cartea drept una generaţională: „Vara în care mama a avut ochii verzi este cartea adolescenților din 2017. Impertinentă, cinică, agresivă."

 

Dar adolescenții (cea mai mare parte a lor) încă nu sunt prea îngreunați de morți. Nu-mi plac cărțile pentru adolescenți. Dacă ar fi cartea Tatianei doar atât, nu mi-ar fi plăcut. Mi-ar place să cred că am crescut. Mi-ar fi plăcut și să fi rămas adolescent. Fără morți. Măcar și pentru acest lucru. Să fiu impertinent, cinic și agresiv. Așa cum a devenit lumea din jur. Dar nu mai reușesc. Fanfaronadele pubertane nu-mi trezesc simpatie. Nu, cartea nu este doar pentru adolescenți.

 

Iată: în loc să scriu despre carte, încep a scrie despre mine. Pornire narcisică adolescentină. Semn că trebuie să pun punct aici. Şi să vă las să citiţi cartea Tatianei Ţîbuleac.

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
30 mars 2016 3 30 /03 /mars /2016 11:50
O zi obişnuită într-o lume întoarsă pe dos

A Perfect Day (2015, Fernando León de Aranoa, Spania, Rom.: O zi perfectă): Ce este o zi ordinară (sau chiar perfectă?) într-o perioadă extraordinară, pe timp de razboi? Din ce este făcuta ea? Filmul lui Fernando León de Aranoa ne descrie o zi (mai exact, două zile) a unei echipe dintr-o misiune umanitară ce-şi desfăşoară activitatea într-o zonă de conflict militar. Locul acţiunii nu prea a fost mascat şi se înţelege imediat că e fosta Yugoslavie… Filmul are şi un fir epic: într-o fântână a fost găsit un cadavru. Care trebuie scos de urgenţă, căci toată localitatea depinde de aprovizionare în apă de această unică sursă. Numai că nimic nu este mai complicat. Nu se găseşte o simplă funie, de exemplu, iar cel mai abracadabrant este faptul că nu există autorizaţie de la militarii ONU, care au proceduri de securitate (Dacă corpul e minat? Dacă apa este otravită? Dacă...?). Iar militari genişti nu sunt disponibili. Şi satul are nevoie de apă…

 

Filmul e o bijuterie cinematografică care ne descrie toată absurditatea războiului, felul în care realitatea devine distorsionată, în care nimic din ceea ce ne pare obişnuit într-o viaţă normală nu mai este… Şi o mână de oameni care încearcă să ajute, alţii care încearcă să supravieţuiască, alţii care au o misiune protocolară de indeplinit, alţii care omoară şi mulţi care… mor. Şi un copil care-şi aşteaptă părinţii şi vrea doar să joace fotbal, o minge…

 

Dar v-am spus deja prea multe. Priviţi filmul. Numai că v-aş îndemna să nu vă lăsaţi păcăliţi, pe unele situri specializate figurează în calitate de „comedie dramatică”… Nu ştiu ce înţeleg ei prin comedie, dar nu am văzut nimic comic în acest film...

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
23 mars 2016 3 23 /03 /mars /2016 12:30
Brokerii apocalipsei

 

The Big Short (2015, Adam McKay, SUA, Rom.: Brokerii apocalipsei): Din 2008 trăim o criză perpetuă (deşi nimeni nu mai ştie s-o definească) şi discursul crizo-schizoid s-a instalat solid în toate domeniile. Dar când şi cum anume a început totul? Despre aşa numita criză “subprime”, despre care se spune că ar fi fost la originea tuturor relelor, s-a scris şi s-a discutat enorm de mult. Cu toate acestea, pentru publicul larg mecanismele extrem de vicioase şi perverse care au culminat cu prăbuşirea unui sistem financiar supradimensionat rămân încă neînţelese. Filmul lui Adam McKay, focalizând atenţia spectatorilor asupra câtorva flibustieri în ale finanţelor, care au simţit că aţa s-a subţiat prea mult, face mult mai mult decât să ne povestească cum se pot face bani şi din crize. Prin prisma discuţiilor, demonstraţiilor, scenelor consecutive, regizorul ne explică într-o manieră cum nu se mai poate de simplă ce anume şi cum s-a întâmplat, facând uz de toate artificiile pe care cinemaul i le pune la dispoziţie. Magistral! Şi simplu ca 2×2=4! Iar odată ce explicaţiile şi demostraţiile sunt făcute, acuzaţii extrem de dure cad şi sunt greu de contestat. Mai puţin ortodox pentru arta cinematografică, care preferă să aducă spectatorul până la o concluzie fără a o enunţa, ultimul sfert de oră din acest film este un rechizitoriu deschis direct, sec şi fără concesii.

Notă pregătită pentru Revista de duminică Nr. 93 (Platzforma.md)

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
22 mars 2016 2 22 /03 /mars /2016 13:57
Iradiat de Vladimir Beşleagă

Atunci când subiectul despre care doreşti să scrii se pierde undeva spulberat de o avalanşă de emoţie devine practic imposibil să-l dibui… Despre întâlnirea pe care am avut-o în incinta Ambasadei Republicii Moldova de la Paris cu Vladimir Beşleagă am vrut să vă scriu chiar a doua zi dar… nu am reuşit. Şi, la drept vorbind, nici astăzi încă nu ştiu ce să vă spun anume. Dacă ar suporta o pagină, fie ea şi a unui simplu blog, un şir de semne de exclamaţie, mi-aş considera misiunea împlinită, dar nu sunt sigur că cititorul va aprecia această abordare primitivă, deşi absolut sinceră şi probabil cea mai fidelă din câte pot exista.

 

Ţinând cont de dificultatea cu care mă confrunt, voi porni de la câteva certitudini factuale: în primul rând îi voi mulţumi Doamnei Lucreţia Bârlădeanu pentru că a organizat şi moderat acel EVENIMENT din seara lui 4 martie. Nu voi uita nici să-mi exprim gratitudinea funcţionarilor Ambasadei, graţie cărora aceste întâlniri au devenit deja o tradiţie.

 

Întotdeauna am afirmat că lectura este o experienţă strict individuală. O carte are exact atâtea identităţi câţi cititori. Iar experienţele succesive lecturale sunt şi ele adevărate vieţi, parcursuri iniţiatice şi destine cognitive irepetabile. Şi dacă o viaţă este modelată şi jalonată de evenimente marcante – naşteri, descoperiri, iubiri, pierderi... –, lecturile îşi au şi ele momente de vârf nu mai puţin semnificative. În afară de orice grilă valorică instituţională impusă, fiecare cititor pasionat ajunge până la urmă să şi-o construiască pe a sa proprie.

 

Fiind deseori întrebat ce merită citit din literatura scriitorilor basarabeni, răspund următoarele: dacă nu conoşti nimic din ceea ce s-a scris la noi, începe cu aceste două cărţi: Zbor Frânt de Beşleagă şi Povestea cu cocoşul roşu de Vasilache. Sunt volume fundamentale, o temelie pe care se poate construi solid şi temeinic. Dacă le citiţi pe astea două, dacă le asimilaţi, vă mai dau vre-o zece titluri excepţionale pe care nu le voi pomeni aici, de teamă să nu comit vre-un sacrilegiu, lansându-mă în exerciţii de ierarhizare. Posibil ca aceste două volume să nu fie cele mai bune (aici intrăm în zona subiectivismului), dar ele sunt (cel puţin aşa cred eu) primordiale!

 

Vă puteţi acum închipui mai bine emoţia care m-a copleşit atunci când am primit invitaţia pentru această întâlnire de excepţie. Bineînţeles, seara a fost prea scurtă, căci Maestrul este şi un povestitor extraordinar, plin de viaţă şi energie. Am ascultat cu evlavie. Am aflat şi câte ceva din cele despre care nu se prea ştie.

 

Dar nu acest lucru a fost important. Există autori pe care-i citeşti poate nu din scoarţă-n scoarţă, dar le cunoşti temeinic scrierile. Şi atunci se întâmplă o mică minune. Mecanismul rămâne un mister pentru mine, dar pentru moment încă nu am dat greş (ca să vezi cum scrisul este cel mai bun paşaport al unui om!). Unora din scriitori le admir opera, sau o parte din ea, dar nu-mi vine nici un gând sau dorinţă nesăbuită sa-i şi întâlnesc. Vladimir Beşleagă, însă, face parte din acei autori pe care trebuie să-i vezi neapărat! Cărţile lui emană o lumină şi o energie de o forţă enormă! E ceva titanesc în acel scris şi înţelegi că neapărat, dar numaidecât!, trebuie să fii supus şi iradierii directe! Şi iată că s-a întâmplat! Şi nu-mi ramâne decât să-i mulţumesc destinului pentru acest lucru, iar Maestrului să-i doresc multă sănătate şi viaţă lungă!

 

Ce OM, fraţilor, ce OM! Mai tânăr decât atâţia din noi!..

Iradiat de Vladimir Beşleagă
Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
16 mars 2016 3 16 /03 /mars /2016 10:25
Experimentul

Experimenter: (2015, Michael Almereyda, SUA, Rom: Experimentatorul): În 1961, profesorul în psihologie Stanley Milgram începe o serie de experienţe în care încearcă să testeze obedienţa sau rezistenţa individului la o autoritate considerată legitimă. Ororile celui de-al doilea război mondial erau înca vii la acel moment şi profesorul de la Yale a încercat să înţeleagă cum de a fost posibil ca zeci de mii de persoane să execute orbeşte ordine criminale… Rezultatele sunt tulburătoare… „Experimentul Milgram” a deranjat mult, căci a demonstrat că între 61 si 65% din testaţi, cetăţeni americani, cetăţeni ai unei ţări libere şi democratice, mergeau până la capăt: administrau o descărcătură electrică de 450 de Volţi unei alte persoane, fiind conştienţi de suferinţa pe care o administrează… Filmul relatează istoria acelui experiment. De o intensitate incredibilă, filmul este în primul rând o chestionare a spectatorului: Eşti sigur? Eşti sigur că nu vei fi o unealtă potenţială? Să nu ne grăbim cu răspunsul. Milgram, chestionând direct un grup de persoane dacă acest lucru ar fi posibil, a obţinut o cifră care ne pare evidentă: 0 – 3%… Departe de rezultatele experimentului. Priviţi filmul şi reţineţi această cifră: 65%!…

 

Notă pregătită pentru Revista de duminică nr. 91 (Platzforma.md)

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
9 mars 2016 3 09 /03 /mars /2016 14:00
Homarul

 

The Lobster (2015, Yórgos Lánthimos, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Franta, Olanda, SUA, Rom: Homarul): Este unul din cele mai surprinzătoare şi stranii filme apărute în ultimii ani. Povestea ne duce într-o lume imaginară în care fiecare din adulţi sunt aduşi la un moment dat la un soi de pensiune şi i se pun la dispoziţie 45 de zile pentru a-şi găsi o pereche. La finele acestui termen, dacă nu a reuşit să se „îndrăgostească”, individul este transformat într-un animal la alegerea lui (alegere făcută la înscrierea în „hotel”). Eroul nostru, David (incarnat maiestuos de Colin Farrell!), alege homarul… Această dragoste „cu de-a sila” sistemică este bineînţeles combătută de un grup de rebeli care se opun „dictaturii”… Numai că opoziţia lor este la fel de radicală: rebelii persecută fără milă orice formă şi tentativă de a constitui un cuplu şi orice angajament într-o relaţie amoroasă… Deranjant în primul rând prin procedeele narative, filmul, abstractizând până la absurditate natura conflictului „ideologic”, anulându-i semnificaţia, ridică o întrebare esenţială şi din ce în ce mai stringentă: aceea a absolutismului sistemelor de valori şi de gândire. Cum scapă David de acest cerc vicios?… Lăsăm răspunsul în suspans. Dar recomand să vă rezervaţi timp pentru convalescenţă după vizionarea filmului…

 

Notă pregătită pentru Revista de duminică nr. 91 (Platzforma.md)

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
5 février 2016 5 05 /02 /février /2016 16:59
Volatilitatea originară a Vinilului

Mama lor de deformări profesionale!... Când am primit cartea lui Igor Guzun, în primul rând m-am gândit la polimer, la utilizări, proprietăţi…

 

Vinil… Aţi fi miraţi dacă v-aş spune că vinil nu există în mediul nostru ambiant? În chimie vinilul este un monomer, o substanţă volatilă şi reactivă care intră în componenţa diferitor polimere cunoscute cu alte nume: PVC, PVA sau PVF, de exemplu.

 

Nu ştiu cum au ajuns discurile pe care se inscria muzică să se numească „vinil”. Mecanisme metonimice obişnuite, pe semne… Înţeleg şi valoarea metaforică a titlului ales de autor. Acea trimitire spre un obiect căzut în desuetudine, dar atât de familiar din copilăria celor care astăzi au cel puţin 35-40 de ani...

 

Când eram mici ne amuzam cu soră-mea cu discurile din „vinil”: vă mai aduceţi aminte? Erau trei viteze: 16, 33 şi 45. Distracţia noastră principală era să învârtim discul, ascultat şi răs-ascultat, la o viteză diferită. Ce mai râdeam de acele sunete bizare, îngroşate şi lungite în nişte mugete bizaroide la turaţii mai mici şi piţigăiate şi săltareţe la turaţii mari!

 

Pentru mine însă, adevarata metaforă, folosită involuntar (cred) de autor, rezidă în caracterul volatil al monomerului despre care pomeneam mai sus... El este predestinat să intre în reacţie. Rezultatul acestei reacţii depinde de ce i se pune alături... Ceea ce ne propune Igor Guzun, într-o formă cvazi-poetică, este o retrospectivă a acestor reacţii. Suntem generaţia care cândva am fost „vinil”... Cu tot regretul, dar generaţiile mai tinere sunt făcute altfel. Ele sunt o matrice deja cristalizată. Ele sunt rezultatul acestor reacţii... Pentru ei e mai greu, căci pentru a schimba ceva e nevoie de a aplica multă energie, anume pentru a distruge această structură rigidă. Şi ei nu au memoria stării incipiente... Nu e neapărat doar vina lor. E şi vina generaţiei „vinil” care în propria transformare a încătuşat în structuri noi şi generaţiile ulterioare. Ce este această energie care îi (ne) poate elibera? Cunoaşterea! Lecturile multiple şi variate. Inclusiv a acestei cărti, „Vinil”!

 

Trecând peste forma lapidară şi suavitatea nostaligică a textului despre care au mai scris şi alţii, cartea ne propune o introspecţie şi un foraj al unui plast temporal de cel puţin 30 de ani. Un exerciţiu similar am mai întâlnit în alta carte (dar total diferită ca formă), de Annie Ernaux, „Les année” (Gallimard, 2008). Această evoluţie fenomenală tehnologică (vinil – casete – cd – renuntarea la suport fizic (odată cu mp3), pentru a nu folosi decât acest exemplu) ne-a modificat profund şi pe noi, relaţiile dintre noi.

 

Vrei nu vrei, dar generaţia „vinil” a intrat în reacţie. Ce a ieşit? Bune şi mai puţin bune. Şi dacă e să continuăm paradigma metoforei de la care porneam, din acel vinil a ieşit şi PVC, materie de duzină, de prost gust şi deseori chiar nocivă, dar şi PVF, un polimer de specialitate ceva mai nobil... În ambele cazuri însă, pericolul anchilozării rămâne acelaşi. Şi nu ne-ar strica să revenim, să ne reamintim de acea stare incipientă de volatilitate pentru a continua reacţia. Asta, bineînţeles, dacă nu decidem că ne place rezultatul la care am ajuns...

 

Puteţi cumpăra varianta electronică a cărţii AICI 

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher