Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog
14 février 2017 2 14 /02 /février /2017 15:40
Moartea care a avut ochii verzi

Recunosc că am fost reticent atunci când mi-a nimerit cartea în mâini. Nu-mi plac cărțile care reduc totul la o relație filială. E o molimă a secolului trecut și acest reducționism a fost cu adevărat devastator pentru societățile occidentale, inclusiv pentru literatură. Mi-a fost dat să fiu confruntat cu elementare potlogării, mărunte și meschine, justificate printr-o trimitere, by default, ți se crează impresia, la niște vagi și vechi probleme filiale. Too easy...

 

Dar bine, să trecem peste acest detaliu... Cartea Tatianei Ţîbuleac este totuşi despre altceva...

 

Fiecare din noi poartă, ca o culpă de care nu poți și nici nu ai cum să scapi, morți. În suflet, în cârcă, în buzunare, în catastife... Cu anii ei devin tot mai numeroși... Ferice de acei care știu să-i lase undeva în sertare sau doar în pomelnice, scoși spre vânzoleala ochilor străini doar atunci când se cuvine, când așa cere datina sau conjunctura, sunt și din aceștia, atunci când îți este convenabil, căci nu e bine să apari în fața lumii curat, fără „înaintași” corespunzători... Ferice de ei, zic, și vai de capul nostru, al tuturor, atunci când aceștia devin covârșitor de numeroși, într-atât de numeroși încât sunt capabili să defileze cu morții pe pancarte astupându-și propria nimicnicie. Nu se poate să te ascunzi după morţi, caci ei se răzbună, mai devreme sau mai târziu ei te scot la apă curată...

 

Moartea este un lucru uşor / Atunci când ţi se întâmplă / Şi un lucru insuportabil / Atunci când se întâmplă altora... (Predica(t), 2014)

 

Anume această relație și evoluția ei constituie pentru mine esența cărții Tatianei. Desigur, lectura unei cărți este un act strict individual. Nu pretind să prezint o grilă de lectură, căci aș minți și v-aș induce în eroare. O carte bună este polifonică și multidimensională. Mulți vor citi despre o transformare cvazi crizalidică a urii în dragoste. Unii vor căuta (și vor găsi!) o expresie și o justificare a actului creator prin și a durerii. Alții vor rămâne la acel conflict filial despre care scriam de la bun început. Toate aceste fațete de lectură sunt perfect valabile și, probabil, actul lecturii va rămâne incomplet fără a fi luate, cel puțin, în considerație.

 

Editorul, Gheorghe Erizanu, prezintă cartea drept una generaţională: „Vara în care mama a avut ochii verzi este cartea adolescenților din 2017. Impertinentă, cinică, agresivă."

 

Dar adolescenții (cea mai mare parte a lor) încă nu sunt prea îngreunați de morți. Nu-mi plac cărțile pentru adolescenți. Dacă ar fi cartea Tatianei doar atât, nu mi-ar fi plăcut. Mi-ar place să cred că am crescut. Mi-ar fi plăcut și să fi rămas adolescent. Fără morți. Măcar și pentru acest lucru. Să fiu impertinent, cinic și agresiv. Așa cum a devenit lumea din jur. Dar nu mai reușesc. Fanfaronadele pubertane nu-mi trezesc simpatie. Nu, cartea nu este doar pentru adolescenți.

 

Iată: în loc să scriu despre carte, încep a scrie despre mine. Pornire narcisică adolescentină. Semn că trebuie să pun punct aici. Şi să vă las să citiţi cartea Tatianei Ţîbuleac.

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
30 mars 2016 3 30 /03 /mars /2016 11:50
O zi obişnuită într-o lume întoarsă pe dos

A Perfect Day (2015, Fernando León de Aranoa, Spania, Rom.: O zi perfectă): Ce este o zi ordinară (sau chiar perfectă?) într-o perioadă extraordinară, pe timp de razboi? Din ce este făcuta ea? Filmul lui Fernando León de Aranoa ne descrie o zi (mai exact, două zile) a unei echipe dintr-o misiune umanitară ce-şi desfăşoară activitatea într-o zonă de conflict militar. Locul acţiunii nu prea a fost mascat şi se înţelege imediat că e fosta Yugoslavie… Filmul are şi un fir epic: într-o fântână a fost găsit un cadavru. Care trebuie scos de urgenţă, căci toată localitatea depinde de aprovizionare în apă de această unică sursă. Numai că nimic nu este mai complicat. Nu se găseşte o simplă funie, de exemplu, iar cel mai abracadabrant este faptul că nu există autorizaţie de la militarii ONU, care au proceduri de securitate (Dacă corpul e minat? Dacă apa este otravită? Dacă...?). Iar militari genişti nu sunt disponibili. Şi satul are nevoie de apă…

 

Filmul e o bijuterie cinematografică care ne descrie toată absurditatea războiului, felul în care realitatea devine distorsionată, în care nimic din ceea ce ne pare obişnuit într-o viaţă normală nu mai este… Şi o mână de oameni care încearcă să ajute, alţii care încearcă să supravieţuiască, alţii care au o misiune protocolară de indeplinit, alţii care omoară şi mulţi care… mor. Şi un copil care-şi aşteaptă părinţii şi vrea doar să joace fotbal, o minge…

 

Dar v-am spus deja prea multe. Priviţi filmul. Numai că v-aş îndemna să nu vă lăsaţi păcăliţi, pe unele situri specializate figurează în calitate de „comedie dramatică”… Nu ştiu ce înţeleg ei prin comedie, dar nu am văzut nimic comic în acest film...

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
23 mars 2016 3 23 /03 /mars /2016 12:30
Brokerii apocalipsei

 

The Big Short (2015, Adam McKay, SUA, Rom.: Brokerii apocalipsei): Din 2008 trăim o criză perpetuă (deşi nimeni nu mai ştie s-o definească) şi discursul crizo-schizoid s-a instalat solid în toate domeniile. Dar când şi cum anume a început totul? Despre aşa numita criză “subprime”, despre care se spune că ar fi fost la originea tuturor relelor, s-a scris şi s-a discutat enorm de mult. Cu toate acestea, pentru publicul larg mecanismele extrem de vicioase şi perverse care au culminat cu prăbuşirea unui sistem financiar supradimensionat rămân încă neînţelese. Filmul lui Adam McKay, focalizând atenţia spectatorilor asupra câtorva flibustieri în ale finanţelor, care au simţit că aţa s-a subţiat prea mult, face mult mai mult decât să ne povestească cum se pot face bani şi din crize. Prin prisma discuţiilor, demonstraţiilor, scenelor consecutive, regizorul ne explică într-o manieră cum nu se mai poate de simplă ce anume şi cum s-a întâmplat, facând uz de toate artificiile pe care cinemaul i le pune la dispoziţie. Magistral! Şi simplu ca 2×2=4! Iar odată ce explicaţiile şi demostraţiile sunt făcute, acuzaţii extrem de dure cad şi sunt greu de contestat. Mai puţin ortodox pentru arta cinematografică, care preferă să aducă spectatorul până la o concluzie fără a o enunţa, ultimul sfert de oră din acest film este un rechizitoriu deschis direct, sec şi fără concesii.

Notă pregătită pentru Revista de duminică Nr. 93 (Platzforma.md)

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
22 mars 2016 2 22 /03 /mars /2016 13:57
Iradiat de Vladimir Beşleagă

Atunci când subiectul despre care doreşti să scrii se pierde undeva spulberat de o avalanşă de emoţie devine practic imposibil să-l dibui… Despre întâlnirea pe care am avut-o în incinta Ambasadei Republicii Moldova de la Paris cu Vladimir Beşleagă am vrut să vă scriu chiar a doua zi dar… nu am reuşit. Şi, la drept vorbind, nici astăzi încă nu ştiu ce să vă spun anume. Dacă ar suporta o pagină, fie ea şi a unui simplu blog, un şir de semne de exclamaţie, mi-aş considera misiunea împlinită, dar nu sunt sigur că cititorul va aprecia această abordare primitivă, deşi absolut sinceră şi probabil cea mai fidelă din câte pot exista.

 

Ţinând cont de dificultatea cu care mă confrunt, voi porni de la câteva certitudini factuale: în primul rând îi voi mulţumi Doamnei Lucreţia Bârlădeanu pentru că a organizat şi moderat acel EVENIMENT din seara lui 4 martie. Nu voi uita nici să-mi exprim gratitudinea funcţionarilor Ambasadei, graţie cărora aceste întâlniri au devenit deja o tradiţie.

 

Întotdeauna am afirmat că lectura este o experienţă strict individuală. O carte are exact atâtea identităţi câţi cititori. Iar experienţele succesive lecturale sunt şi ele adevărate vieţi, parcursuri iniţiatice şi destine cognitive irepetabile. Şi dacă o viaţă este modelată şi jalonată de evenimente marcante – naşteri, descoperiri, iubiri, pierderi... –, lecturile îşi au şi ele momente de vârf nu mai puţin semnificative. În afară de orice grilă valorică instituţională impusă, fiecare cititor pasionat ajunge până la urmă să şi-o construiască pe a sa proprie.

 

Fiind deseori întrebat ce merită citit din literatura scriitorilor basarabeni, răspund următoarele: dacă nu conoşti nimic din ceea ce s-a scris la noi, începe cu aceste două cărţi: Zbor Frânt de Beşleagă şi Povestea cu cocoşul roşu de Vasilache. Sunt volume fundamentale, o temelie pe care se poate construi solid şi temeinic. Dacă le citiţi pe astea două, dacă le asimilaţi, vă mai dau vre-o zece titluri excepţionale pe care nu le voi pomeni aici, de teamă să nu comit vre-un sacrilegiu, lansându-mă în exerciţii de ierarhizare. Posibil ca aceste două volume să nu fie cele mai bune (aici intrăm în zona subiectivismului), dar ele sunt (cel puţin aşa cred eu) primordiale!

 

Vă puteţi acum închipui mai bine emoţia care m-a copleşit atunci când am primit invitaţia pentru această întâlnire de excepţie. Bineînţeles, seara a fost prea scurtă, căci Maestrul este şi un povestitor extraordinar, plin de viaţă şi energie. Am ascultat cu evlavie. Am aflat şi câte ceva din cele despre care nu se prea ştie.

 

Dar nu acest lucru a fost important. Există autori pe care-i citeşti poate nu din scoarţă-n scoarţă, dar le cunoşti temeinic scrierile. Şi atunci se întâmplă o mică minune. Mecanismul rămâne un mister pentru mine, dar pentru moment încă nu am dat greş (ca să vezi cum scrisul este cel mai bun paşaport al unui om!). Unora din scriitori le admir opera, sau o parte din ea, dar nu-mi vine nici un gând sau dorinţă nesăbuită sa-i şi întâlnesc. Vladimir Beşleagă, însă, face parte din acei autori pe care trebuie să-i vezi neapărat! Cărţile lui emană o lumină şi o energie de o forţă enormă! E ceva titanesc în acel scris şi înţelegi că neapărat, dar numaidecât!, trebuie să fii supus şi iradierii directe! Şi iată că s-a întâmplat! Şi nu-mi ramâne decât să-i mulţumesc destinului pentru acest lucru, iar Maestrului să-i doresc multă sănătate şi viaţă lungă!

 

Ce OM, fraţilor, ce OM! Mai tânăr decât atâţia din noi!..

Iradiat de Vladimir Beşleagă
Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
16 mars 2016 3 16 /03 /mars /2016 10:25
Experimentul

Experimenter: (2015, Michael Almereyda, SUA, Rom: Experimentatorul): În 1961, profesorul în psihologie Stanley Milgram începe o serie de experienţe în care încearcă să testeze obedienţa sau rezistenţa individului la o autoritate considerată legitimă. Ororile celui de-al doilea război mondial erau înca vii la acel moment şi profesorul de la Yale a încercat să înţeleagă cum de a fost posibil ca zeci de mii de persoane să execute orbeşte ordine criminale… Rezultatele sunt tulburătoare… „Experimentul Milgram” a deranjat mult, căci a demonstrat că între 61 si 65% din testaţi, cetăţeni americani, cetăţeni ai unei ţări libere şi democratice, mergeau până la capăt: administrau o descărcătură electrică de 450 de Volţi unei alte persoane, fiind conştienţi de suferinţa pe care o administrează… Filmul relatează istoria acelui experiment. De o intensitate incredibilă, filmul este în primul rând o chestionare a spectatorului: Eşti sigur? Eşti sigur că nu vei fi o unealtă potenţială? Să nu ne grăbim cu răspunsul. Milgram, chestionând direct un grup de persoane dacă acest lucru ar fi posibil, a obţinut o cifră care ne pare evidentă: 0 – 3%… Departe de rezultatele experimentului. Priviţi filmul şi reţineţi această cifră: 65%!…

 

Notă pregătită pentru Revista de duminică nr. 91 (Platzforma.md)

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
9 mars 2016 3 09 /03 /mars /2016 14:00
Homarul

 

The Lobster (2015, Yórgos Lánthimos, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Franta, Olanda, SUA, Rom: Homarul): Este unul din cele mai surprinzătoare şi stranii filme apărute în ultimii ani. Povestea ne duce într-o lume imaginară în care fiecare din adulţi sunt aduşi la un moment dat la un soi de pensiune şi i se pun la dispoziţie 45 de zile pentru a-şi găsi o pereche. La finele acestui termen, dacă nu a reuşit să se „îndrăgostească”, individul este transformat într-un animal la alegerea lui (alegere făcută la înscrierea în „hotel”). Eroul nostru, David (incarnat maiestuos de Colin Farrell!), alege homarul… Această dragoste „cu de-a sila” sistemică este bineînţeles combătută de un grup de rebeli care se opun „dictaturii”… Numai că opoziţia lor este la fel de radicală: rebelii persecută fără milă orice formă şi tentativă de a constitui un cuplu şi orice angajament într-o relaţie amoroasă… Deranjant în primul rând prin procedeele narative, filmul, abstractizând până la absurditate natura conflictului „ideologic”, anulându-i semnificaţia, ridică o întrebare esenţială şi din ce în ce mai stringentă: aceea a absolutismului sistemelor de valori şi de gândire. Cum scapă David de acest cerc vicios?… Lăsăm răspunsul în suspans. Dar recomand să vă rezervaţi timp pentru convalescenţă după vizionarea filmului…

 

Notă pregătită pentru Revista de duminică nr. 91 (Platzforma.md)

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
5 février 2016 5 05 /02 /février /2016 16:59
Volatilitatea originară a Vinilului

Mama lor de deformări profesionale!... Când am primit cartea lui Igor Guzun, în primul rând m-am gândit la polimer, la utilizări, proprietăţi…

 

Vinil… Aţi fi miraţi dacă v-aş spune că vinil nu există în mediul nostru ambiant? În chimie vinilul este un monomer, o substanţă volatilă şi reactivă care intră în componenţa diferitor polimere cunoscute cu alte nume: PVC, PVA sau PVF, de exemplu.

 

Nu ştiu cum au ajuns discurile pe care se inscria muzică să se numească „vinil”. Mecanisme metonimice obişnuite, pe semne… Înţeleg şi valoarea metaforică a titlului ales de autor. Acea trimitire spre un obiect căzut în desuetudine, dar atât de familiar din copilăria celor care astăzi au cel puţin 35-40 de ani...

 

Când eram mici ne amuzam cu soră-mea cu discurile din „vinil”: vă mai aduceţi aminte? Erau trei viteze: 16, 33 şi 45. Distracţia noastră principală era să învârtim discul, ascultat şi răs-ascultat, la o viteză diferită. Ce mai râdeam de acele sunete bizare, îngroşate şi lungite în nişte mugete bizaroide la turaţii mai mici şi piţigăiate şi săltareţe la turaţii mari!

 

Pentru mine însă, adevarata metaforă, folosită involuntar (cred) de autor, rezidă în caracterul volatil al monomerului despre care pomeneam mai sus... El este predestinat să intre în reacţie. Rezultatul acestei reacţii depinde de ce i se pune alături... Ceea ce ne propune Igor Guzun, într-o formă cvazi-poetică, este o retrospectivă a acestor reacţii. Suntem generaţia care cândva am fost „vinil”... Cu tot regretul, dar generaţiile mai tinere sunt făcute altfel. Ele sunt o matrice deja cristalizată. Ele sunt rezultatul acestor reacţii... Pentru ei e mai greu, căci pentru a schimba ceva e nevoie de a aplica multă energie, anume pentru a distruge această structură rigidă. Şi ei nu au memoria stării incipiente... Nu e neapărat doar vina lor. E şi vina generaţiei „vinil” care în propria transformare a încătuşat în structuri noi şi generaţiile ulterioare. Ce este această energie care îi (ne) poate elibera? Cunoaşterea! Lecturile multiple şi variate. Inclusiv a acestei cărti, „Vinil”!

 

Trecând peste forma lapidară şi suavitatea nostaligică a textului despre care au mai scris şi alţii, cartea ne propune o introspecţie şi un foraj al unui plast temporal de cel puţin 30 de ani. Un exerciţiu similar am mai întâlnit în alta carte (dar total diferită ca formă), de Annie Ernaux, „Les année” (Gallimard, 2008). Această evoluţie fenomenală tehnologică (vinil – casete – cd – renuntarea la suport fizic (odată cu mp3), pentru a nu folosi decât acest exemplu) ne-a modificat profund şi pe noi, relaţiile dintre noi.

 

Vrei nu vrei, dar generaţia „vinil” a intrat în reacţie. Ce a ieşit? Bune şi mai puţin bune. Şi dacă e să continuăm paradigma metoforei de la care porneam, din acel vinil a ieşit şi PVC, materie de duzină, de prost gust şi deseori chiar nocivă, dar şi PVF, un polimer de specialitate ceva mai nobil... În ambele cazuri însă, pericolul anchilozării rămâne acelaşi. Şi nu ne-ar strica să revenim, să ne reamintim de acea stare incipientă de volatilitate pentru a continua reacţia. Asta, bineînţeles, dacă nu decidem că ne place rezultatul la care am ajuns...

 

Puteţi cumpăra varianta electronică a cărţii AICI 

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
10 novembre 2015 2 10 /11 /novembre /2015 14:28
Timpul second-hand

Maintenant, les gens croient tous en des choses différentes. Eh oui, c’est comme ça… Les hommes ont toujours envie de croire en quelque chose. En Dieu ou dans le progrès technique. Dans la chimie, dans les molécules, dans une raison supérieure… Aujourd’hui, c’est dans le marché. Bon, admettons, on va se remplir le ventre, et après?*

Svetlana Alexievitch, La Fin de l’homme rouge ou Le Temps du désenchantement ((titlu original în rusă: Время секонд хэнд (Конец красного человека)), Actes Sud, 2013, p.209)

 

Undeva prin februarie plecam cu colegii într-o deplasare. Urma să luam avionul la o oră foarte devreme şi, trezit cu noaptea-n cap, am ieşit din casă uitând să-mi iau cartea pe care o citeam la acel moment. Ajuns la aeroport, am intrat într-o librărie să-mi aleg ceva. Şi atunci, involuntar, ochiul s-a oprit pe coperta cărţii Svetlanei Alexievitch, „La fin de l'homme rouge. Ou le temps du désenchantement” (în original cartea e cunoscută cu titlul „Время секонд хэнд”). Da, anume aşa, m-a intrigat coperta şi drapelul roşu de pe ea. Oare poate trece pe alături unul de alde mine, născut în URSS şi trecut prin Perestroïkă?

 

Numele autorului nu-mi spunea absolut nimic şi am crezut iniţial că este încă o carte-eseu din categoria studiilor despre perioada sovietică, un fel de trend oficial, în descreştere deja, care nici nu prea mă mai interesează, fiindcă majoritatea acestor cărţi apărute în occident sunt de o calitate foarte proastă, rău documentate, căci se citează reciproc, şi cu abordări unilaterale... Totuşi am luat cartea în mână şi am citit copertele. Şi am cumparat-o, în mare parte confortat în alegere şi de faptul ca i s-a atribuit prestigiosul premiu Medici în Franta.

 

Din păcate, acea deplasare s-a dovedit a fi una foarte intensă şi nu am mai apucat să încep s-o citesc. Revenit acasă, am revenit şi eu la lista lecturilor mele, iar Alexievitch s-a pomenit, într-un mod echitabil, undeva la coada acestei liste... Dar i-a venit şi acestui volum rândul câteva luni mai târziu.

 

Atunci când s-a anunţat lista pretendenţilor pentru Premiul Nobel din acest an îmi mai rămâneau circa o sută de pagini de citit, dar am avut imediat certitudinea că îl va lua. Nu mă întrebaţi din ce cauză, căci despre acest premiu, presupus literar, s-au scris destule. Pur şi simplu aşa s-au alineat astrele. Alexievitch nu putea să nu-l ia!

 

Nu am nici cea mai mică intenţie să mă lansez într-o discuţie inutilă şi astfel să mă pierd printre nenumăratele şi sterilele texte despre ce anume reprezintă Premiul Nobel, cine îl merită şi cine nu. Atâta doar: a discuta despre o carte, o opera omnia sau despre valoarea ei fără a o fi citit sau fără a fi citit opera tuturor nominalizaţilor, îmi pare de prost gust şi, în afară de evacuarea unor frustrări, nu serveşte la nimic.

 

Să revenim deci la cartea Svetlanei Alexievitch. E un must read!

 

Din păcate, am citit-o tradusă în franceză. Aş fi preferat s-o am în rusă, dar, când nu-i mai bun, e bun cum este. Cartea este una din experienţele de lectură din cele mai complete pe care le-am avut în ultimul timp. Alexievitch atacă un subiect extrem de sensibil pentru ex-sovietici: perioada de tranziţie. Bineînţeles, această carte se adresează mai cu seamă celor care au ieşit din URSS şi dacă e să fim pedanţi, focalizează textul pe Rusia, dar pentru noi, acei care încă mai privim, voluntar ori ba, „Pervyi Kanal”, rămâne perfect pertinentă.

 

Acelaşi hazard (ca să vezi: există lucruri care se întâmplă deloc...întâmplător!) a făcut ca în martie, fără a citi un rând din cartea cumpărată în februarie, să scriu un text (False Start. Tabula Rasa) în care chemam la o re-evaluare a acestei „tranziţii”. Ziceam atunci, iertată fie-mi această trimitere, deloc modestă: „Ceva a mers rău la un moment dat... Undeva ceva a fost setat greşit. La nivelul cel mai de bază, esenţial.” Subiectul respectiv, însă, mă frământă de mai demult (a se vedea „Requiem for a dream sau Povara libertăţii noastre” din 2011) şi sunt convins că numai o înţelegere a fenomenelor care ne-au măcinat în acest sfert de secol ne poate aduce explicaţiile, dar şi soluţiile!, pentru a ieşi din impasul în care ne aflăm astăzi.

 

Alexievitch nu aduce răspunsuri în cartea sa şi acesta este, după mine, unul din principalele merite ale ei. Vocea autorului nu apare decât epizodic în text, lăsând practic totalitatea spaţiului eroilor săi. Sunt ei care vorbesc. Sunt persoane vocile cărora nu le auzim practic niciodată (deşi criticii migăloşi i-ar putea reproşa „autoarei” că aceste voci sună cam uniform din punctul de vedere al registrelor vorbirii, ceea ce denotă o redactare stilistică, dar aici am face exces de zel, cum ar fi să cauţi purici la păduche), personaje ordinare care nu apar la televizor sau în presa scrisă (interesată întotdeauna de ceea ce reprezintă excepţia, singularul), destine care sunt întotdeauna înecate în statistici... Bine zicea care zicea: „Nenorocirea unui om este o tragedie. Tragedia miilor nu este decât statistică”...

 

Ceva s-a întâmplat în aceşti 25 de ani. Ceva profund, fundamental şi extrem de periculos. Svetlana Alexievitch le dă posibilitatea eroilor săi (şi aici nu contează dacă sunt ei ficţiune pură sau cât se poate de reali) să descrie o epocă. Şi să chestioneze o realitate. Soluţiile şi răspunsurile le vom găsi fiecare pentru sine. Dacă vom fi suficient de buni.

 

Dar oare nu acestea din urmă sunt distincţiile unui text profund literar? Şi la ce ar mai servi literatura, atunci?

 

* Astăzi oamenii cred fiecare în lucruri diferite. Da, asta e… Oamenii întotdeauna doresc să creadă în ceva. În Dumnezeu sau în progresul tehnic. În chimie, în molecule, într-o raţiune superioară… Astăzi, în economia de piaţă. Bine, să presupunem, ne vom umple cu toţii burţile, şi apoi? (traducere proprie)

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
7 octobre 2015 3 07 /10 /octobre /2015 08:00
Sectanţii mei

„Trebuie să înveţi să asculţi, să observi, să cunoşti. Trebuie să fii curios. Explorarea necunoscutului este cel mai bun învăţător. Cartea şi drumul. Trebuie să învăţăm mai întîi să mirosim, să auzim, să vedem şi să pricepem. Vorbim mai tîrziu, după ce am învăţat toate acestea, mă povăţuia tata în lungile drumuri cu trenul sau cu maşina.”, Vasile Ernu, „Sectanţii”, (Polirom, 2015, p.215)

 

Am citit-o deci. Câteva zile bune m-am tot gândit ce aş punea scrie despre cartea lui Vasile Ernu. Fiindcă despre această carte chiar am vrut să scriu. Şi cum nu sunt critic literar sau cronicar la vre-o gazetă ori, şi mai bine, plătit de editură pentru a face analize elogioase, nu am teoretic nicio obligaţie să scriu despre cărţile citite. Dar singularitatea acestei mărturiri merită menţionată! Fiindcă vine cu un punct de vedere (şi ar fi corect să fie abordat anume ca atare) despre istoria noastră a tuturor. Fiindcă ne vorbeşte despre o comunitate (sau câteva comunităţi) despre care nu ştim mare lucru, or noi astăzi, în epoca în care se erijează noi şi noi cetăţi (inclusiv prin intermediul reţelelor de socializare, când fiecare îşi construieşte o micro-comunitate confortabilă de persoane care împartăşă acelaşi punct de vedere), avem nevoie ca niciodată să învăţăm a ne interesa de acei care locuiesc alături, dar care sunt sau gândesc diferit.

 

Istoria este scrisă de către învingători şi nu suferă versiuni alternative. Prin definiţie. Fiindcă nicio „istorie”, oricare nu ar fi ea, nu se povesteşte şi nu se învaţă în calitate de variantă, ci doar în calitate de adevăr absolut...

 

Am să vă aduc aici alt exemplu: ce ştim noi despre exterminarea evreilor în timpul Războuiului II Mondial? Amprenta lăsată de manualele de istorie e simplă: naziştii şi simpatizanţii lui Hitler îi exterminau. Biruitorii au trecut totul pe seama fasciştilor, naziştilor şi simpatizanţilor lor. Nu că nu ar avea dreptate... Dar câţi dintre noi ştim că partizanii roşii vânau, literalmente!, prin păduri evrei care fugeau de trupele SS de prin oraşele şi satele ocupate? Câţi ştiu că Armata Roşie, oficial!, nu dorea să înroleze evrei în rândurile sale, ei fiind suspectaţi (anticipat) de trădare şi laşitate? Şi că multi din acei care nimereau totuşi pe front erau ucişi nu de un glonte inamic, ci de propriul comisar sau îl primea în spate de la vre-un „tovarăş de arme” la prima ocazie?...

 

Dar m-am îndepărtat de subiectul cărţii... Aşa-dar, „Sectanţii”: o carte care merită citită chiar şi pentru simplul fapt că ne prezintă o viziune alternativă a istoriei. Mai bine zis, paralelă.

 

Exegeţii şi meseriaşii au să vă facă (şi au făcut deja!) analize profunde şi savante despre cartea lui Ernu. Eu însă am să vă vorbesc despre altceva. Despre sectanţii pe care i-am cunoscut eu.

 

Locuiau peste drum de buneii mei. Poartă-n poartă, cum ar veni. Nu ştiu ce fel de sectanţi anume erau. Lumea le zicea „baptişti”, dar bănuiesc că era un termen generalizator. Era o familie mai neobişnuită: Ioana şi Ilisâi, cam de aceeaşi vârstă cu buneii mei, locuiau împreună, în aceeaşi gospodărie cu fata lor, Tamara, şi soţul ei, un „venetic” din lipoveni, Tolea. Dar nu acest lucru era neordinar, ci faptul că nu toţi ai casei erau „baptişti”. Ioana şi Tamara erau. Ilisâi însă, a rămas toată viaţa lui în legea ortodoxă. Pe Tolea nu prea-l înţelegeai. Era mai degrabă cu „baptiştii”, mai vizibil şi pronunţat li s-a alăturat în timpuri mai târzii, când a început marea criză a tranziţiei. Un singur lucru mă făcea să am dubii şi anume acela că Tolea, din când în când, mai lua câte un păhărel, ceea ce „baptiştii” nu o făceau nici în ruptul capului, dar el rămânea totuşi destul de sobru, iar pe lângă ţăranii noştri, chiar şi faţă de acei care „nu erau beţivi”, trecea drept un înger la acest capitol.

 

Ne înţelegeam foarte bine cu familia lor. Atunci când mămuca cocea plăcinte sau făcea colţunaşi, ne trimitea pe noi, nepoţii, să le ducem şi vecinilor câte o strachină bună, „de pomană”. La fel făceau şi ei când pregăteau din bucate mai alese. Din câte îmi dau seama eu astăzi, Ilisâi şi tătuca Ştefan erau prieteni foarte buni. Ilisâi venea în fiecare sâmbătă la tătuca cu „un şip” de vin (căci da!, vecinii noştri, mai bine zis Ilisâi, făcea vin şi nu era deloc rău!) şi se bărbiereau unul pe altul. „Se rădeau”, cum spuneau ei. Este şi o poză cu ei amândoi pe undeva pe acasă, făcută de tata, cu tătuca Ştefan aşezat pe scaun, cu faţa plină de spumă alături de Ilisâi cu un brici în mână... Ilisâi, chiar de nu era „dat în legea lor”, era un om foarte evlavios. Cât a durat puterea sovietică el a fost acela care a îngrijit răstignirile de lemn de la cimitir. A făcut-o toată viaţa lui! Era un om tare glumeţ şi iubitor de viaţă. Parcă îl vad cum intra pe poartă, căutând „azil” în zilele când la el în casă se adunau „baptiştii” la „adunare”: „Ian, bre Ştefane, scoate un păhar de vin să mai stăm puţin de vorbă, că eu cu „baptiştii” mei nu fac treabă!”.

 

În sat „baptiştii” nu aveau biserică ori „casă de rugăciuni”, cum ziceau ei. De aceea se adunau la cineva acasă. Se rânduiau. Şi, bineînţeles, le venea şi lor rândul. Şi atunci Ilisâi pleca de acasă. Cel mai des venea la ai mei.

 

Ioana mi s-a întipărit în minte la o perioadă mai tardivă... Tătuca Ştefan nu mai era... Nici Ilisâi. S-au dus cam odată... După ce a decedat bunelul, mămuca Anica a locuit cu noi la oraş, din cauza unui handicap care o ţinea la pat. Dar când ajungeam vineri seara o luam în maşină şi mergeam cu toţii la ţară, la ea acasă. Şi atunci începea defileul. Toţi bătrânii mahalalei veneau s-o vadă. Vorbeau pe îndelete, se iertau... Era ceva mistic... În fiecare duminică îşi luau rămas bun... Doi ani la rând.

 

Venea şi Ioana. Ea era destul de rezervată de felul ei. Mai participa şi ea la discuţii, dar mai mult tăcea, ţinând strâns în poale o carte de-a lor. Nu mai ştiu care anume. Şi atunci când rămânea doar cu bunica, începea predica. Spera, probabil, s-o convertească pe mămuca, nu ştiu. Îi citea mult din carte. Poate discutau şi despre altceva, nu prea ştiu, căci noi le respectam bătrânilor un soi de intimitate, ne căutam de lucru pe afară şi, la drept vorbind, de lucru era destul la 22 de desetini de pamânt care se prelucrau doar sâmbetele şi duminicele şi care, în treacăt fie spus, în acei ani de dezmăţ, când salariile nu se plăteau cu anii, ne-au salvat de foame sigură.

 

Pe atunci „baptiştii”, „iehoviştii”, ori cine mai erau ei, deveniseră destul de insistenţi, obraznici uneori, te acostau în stradă, sunau la uşile apartamentelor, greu scăpai de ei. Acest lucru genera destulă supărare, apăruseră chiar şi un şir întreg de bancuri şi metode deocheate despre cum să scapi de ei şi ţin minte cum am întrebat-o pe bunica de ce o lasă pe Ioana s-o bată la cap atâta... Răspunsul ei mi-a fost o lecţie adevărată: „De ce să n-o las? Doar ea nu-mi spune nimic de rău! Şi-apoi să ştii că pentru ea este într-adevăr important. Ea zice că mă salvează pe mine, dar adevărul este că ea se salvează astfel pe sine însăşi. Şi chiar îmi ţine de urât. Tu de ce crezi că vine atâta lume la mine? Să mă vadă? Poate... Ei au nevoie să fie ascultaţi. Iar eu îi ascult pe toţi, dacă mă întreabă, le dau câte un sfat, deşi nu de sfaturi au ei nevoie, ci de spovedanie... Şi Ioana tot vrea să fie ascultată. Nu vezi că pleacă de la noi mai împăcată?”...

 

Şi eternul „Iartă-mă, Anică”, „Dumnezeu să te ierte, Ioană”, „Iartă-măşi tu, Ioană”, „Dumnezeu să te ierte, Anică”... Aici nu mai era loc pentru confesiuni. Aceste iertăciuni conţineau atâta metafizică cât nici un manual de filozofie nu poate să încapă...

 

Pe Tamara o ţin minte mai bine din vremuri mai timpurii. Era o femeie energică, chipeşă şi frumoasă. Avea o voce puternică şi sonoră pe care deseori o auzeam din drum atunci când vorbea cu cineva. Cânta foarte frumos. Cântări religioase, desigur, dar la acele timpuri, urechile noastre nu prea făceau diferenţa. Cu noi, picii, întotdeauna era glumeaţă şi blândă. Şi, da, un detaliu foarte important: întotdeauna avea bomboane pentru noi! Dar a existat şi o întâmplare pe care nu am s-o uit niciodată: în timpuri mai târzii, când plecase în lumea celor drepţi şi bunica, părinţii ne lăsau (salut curajul lor!) pe noi, doi adolescenţi, singuri la ţară cât durau vacanţele de vară. Acum îmi dau seama că toţi vecinii erau mobilizaţi în „monitorizarea” noastră (Iată forţa şi puterea comunităţii! Tata şi mama primeau un raport detaliat şi complet de la vecini despre ce şi cum am făcut cât ei erau lipsă, dar cum noi eram copii cuminţi, părinţii au păstrat discreţia şi nu am aflat despre acest lucru decât foarte târziu.), însă atunci aveam senzaţia unei autonomii totale timp de 5 zile până veneau ai noştri vineri seara de la Bălţi. Şi iată că într-o zi am păţit o nevoie: m-am intoxicat cu ceva... Efectele au fost destul de violente, cu pântecăreală şi vomă (iertaţi-mi detaliile) şi mă speriasem mult, iar soră-mea a fugit să caute ajutor pe mahala. Prima care a venit a fost Tamara. Mi-a făcut nu mai ştiu ce fierturi, soluţii cu bicarbonat de sodiu, m-a făcut să le beau... Ce să mai? M-a pus pe picioare. Când au venit părinţii era deja o amintire.

 

De Tolea-rusul (aşa-i ziceau în sat) îmi aduc aminte cu zâmbet. Era un bărbat uscăţiv, muncitor şi... destul de coleric. Aşa şi nu scăpase de accentul rusesc. Avea unul foarte nostim, deşi vorbea destul de corect. Şi accentul se... accentua şi devenea şi mai hazliu atunci când Tolea se enerva. Iar faptul că lumea începea involuntar să zâmbească atunci când el se indigna de ceva, îl enerva şi mai tare. Atunci dădea a lehamete din mână şi pleca acasă. Altfel era un om bun şi foarte gospodăros.

 

Tamara cu Tolea nu au avut copii. Mai târziu au luat de suflet un băiat. Era deja mare când l-au adus. Nu ştiu de unde, c-o fi de la o casă de copii, c-o fi pe linia „baptiştilor”... Dar băiatul le zicea chiar din ziua când a ajuns „mamă” şi „tată” şi era foarte muncitor. Împreună cu Tolea răsturnau munţi!

 

Cam aşa mi-au rămas în memorie „Sectanţii” mei... Oameni buni, muncitori, veseli. O casă şi o grădină îngrijită, cu flori la poartă...

 

Satul nu avea treabă cu confesiunea lor. Adică chestia asta chiar nu deranja şi nu interesa pe nimeni. Nici barem în "gura satului" nu intrau. Mai degrabă se ocupau, când îi apuca damblaua obscurantismului, de două-trei băbuţe din mahala, de lege ortodoxă, pe care le suspectau de "vrăjitorie" şi că ar lua mana de la vaci... În anii ’90 comunitatea lor devenise destul de măricică. Timpurile erau grele, dezmăţul şi alcoolismul începuse deja să bântuie prin satele noastre, de mână cu sărăcia, iar ei mai reuşeau cumva să se descurce. Suscitau chiar un fel de simpatie şi invidie, în special la femei, bărbaţii cărora o îndeseau cu păhărelul...

 

Până când nu a venit un popă cam nebun (dacă nu nebun de-a binelea), unul Rafail. Câtă ură şi zâzanie a putut aduce acel popă în sat nu a adus nimeni până la el... Cei mai mulţi râdeau de Rafail (cât face numai faptul că Rafail a umblat cu cadelniţa împrejurul iazului, „spurcat” de o ceremonie de botez a „baptiştilor”, ca să-l sfinţească la loc, chipurile), dar erau şi din acei care-l ascultau...

 

Apropo, acest Rafail şi-a făcut destul de rapid mănăstire la Nicoreni, pe locul lagărului de odihnă pentru copii, dezafectat, şi a făcut şi „carieră” în ierarhia lui Marchel...

 

Demult a fost... Au trecut mai mult de 10 ani de când nu am fost prin locurile celea... Cine ştie ce-o mai fi devenit „sectanţii” mei?...

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article
6 octobre 2015 2 06 /10 /octobre /2015 12:53
Cromoterapie

În casă la noi sunt trei. Nu v-aş spune câte tablouri am pe pereţi, dar trei sunt ale Cezarei Colesnic.

 

Eu nu sunt un critic de arte plastice. Mă plictiseşte sa vorbesc savant despre artă şi nu am dexteritatea şi nici vocabularul automatizat pentru asta. Deşi aş putea să „storc” şi eu din depozitele dicţionarului pasiv câteva rânduri cu „paletă cromatică”, „dinamică circulară şi concentrică a liniilor”, „multiplicare de planuri si de orizonturi”, „dialog continuu şi interconecţiune a dimensiunilor, spaţiale şi temporale, prin deformare de spaţiu pictural şi tematică a subiectelor abordate”, s.a.m.d...

 

No, pe bune... E şi asta o meserie şi tot respectul pentru acei care o practică. Despre altceva voiam să scriu. Să explic de ce am aceste lucrări pe pereţi (căci mai am şi câteva, de la alţi pictori, „depozitate”). Aş putea să vă spun simplu: „Fiindcă îmi plac.” sau chiar ceva mai mult: „Fiindcă plac tuturor în familie, de la mic la mare!”, criteriu deloc neglijabil!, şi să pun punct. Dar este totuşi ceva mai complicat decât atât. Am, spre exemplu, o lucrare a cuiva care stă împachetată nu din cauza că nu-mi place (dimpotrivă!), dar nu pot s-o pun pe perete... E pur şi simplu pentru alte spaţii...

 

Cândva, încă pe timpurile când eram la liceu, aveam un prof la „Istoria artelor” care încerca să ne înveţe ce-i asta „artă”. Definiţia savantă pe care ne-a dat-o atunci n-o mai am în minte – mdeh, sunt un tip cu un nivel de cultură foarte înalt, dacă e să ţinem cont de toate pe câte le-am uitat şi de celebra definiţie a lui Edouard Herriot –, dar nu voi uita niciodată ceea ce ne spunea în „off”: „Măi băieţi măi, din punctul de vedere artistic, mă doare-n cot al cui e monumentul, poate fi Ştefan, poate fi Lenin, poate fi Petru I, dar atunci când trec pe alături el trebuie să strige la mine de pe postamentul lui!”. Cum şi in ce fel strigă, e altă mâncare de peşte. Şi Aureliu Busuioc zicea în unul din interviuri: „Eu nu mă pricep în teoria literaturii. Eu ştiu un criteriu... îmi place sau nu-mi place. Ăsta e criteriul cu care mă apropii.” Cam acestea sunt şi criteriile mele. Simplu, nu?

 

Numai că „strigătul” cu „plăcutul” nu sunt suficiente pentru a explica de ce lucrările Cezarei Colesnic stau pe perete în casa noastră. Fiindcă un strigăt de durere, o chemare la luptă împotriva nedreptăţii, o denunţare a hidosului pot fi şi ele expresii ale acestei vocaţii artistice de a schimba lumea spre mai bine... Însă pânze de genul unui „Strigăt” de Edvard Munch, „Guernica” de Picasso sau orice din Francis Bacon (opere artistice de o valoare incontestabilă! pentru a nu aduce decât aceste exemple) nu se pot regăsi în casă. Cel puţin, nu în casa mea.

 

Ajungem şi la criteriul determinant şi discriminatoriu la care ţin foarte mult. Casa şi familia sunt şi un refugiu. O oază de pace şi de linişte. Un spaţiu de reconfort şi serenitate. În casă trebuie să domine dragostea şi încrederea în ziua de maîne...

 

Toate aceste sentimente şi stări iradiează din tablourile Cezarei!

 

Situl oficial al Cezarei Kolesnik: http://www.cezarakolesnik.com/ 

Cromoterapie
Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher