Industria cinematografului nu a fost vreodată foarte dezvoltată în spațiul dintre Prut și Nistru. Vorbesc desrpre industrie în primul rând, nu despre artă, căci artiști talentați (și actori, și regizori) am avut și mai avem, char dacă mulți trăiesc mai mult în și prin teatru. Dar cinematografia, dacă e s-o apreciem drept industrie, presupune o infrastructură și o armată întreagă de specialiști în ale imaginii, sunetului, decorațiilor, costumație, și multe altele. Titrele interminabile de la sfârșitul filmelor produse în țări cu solidă tradiție cinematografică sunt o ilustrare perfectă a acestui fapt.

Existența studiolui Moldova-Film pe timpuri nu ar trebui să ne inducă în eroare, căci o simplă comparație cu studioul de film de la Odesa, spre exemplu, ne plasează imediat la locul nostru în această grilă valorică. Dar și din Moldova-Film s-a ales pulbere și praf după anii 90 ai secolului trecut...

Astea fiind spuse, înțelegem din ce cauză orice film care apare în Republica Moldova trebuie salutat și considerat drept un adevărat eveniment!

La sfârșitul lunii septembrie va fi prezentată publicului larg o nouă creație cinematografică: filmul PANDEMIA.MD de Valeriu Jereghi. Despre istoria apariției acestui film vă va povesti realizatorul, dacă va considera necesar. În ceea ce mă privește, îi voi aduce Maestrului sincere mulțumiri și felicitări pentru curaj și tenacitate. Pentru curajul de a fi abordat subiecte într-atât de dureroase și ample, dar și de a fi dus proiectul până la capăt în condițiile în care o bună parte din co-producători (din Ucraina) au fost nevoiți, după 24 februarie, să se retragă...

Autorul acestor rânduri este printre puținii care au avut norocul și privilegiul să privească filmul în avant-premieră. Voi căuta neapărat să văd și varianta care va ieși în sălile cinematografice, căci, din câte am înțeles, cu o lună înaintea priemierei oficiale echipele mai lucrau asupra unor detalii de finisare.

Valeriu Jereghi ne prezintă un film extrem de ambițios. Acei care se așteaptă la o poveste despre Covid vor fi dezamăgiți. De altfel, pandemia reală pe care am traversat-o este ultima cheie de lectură a filmului posibilă, dacă nu ar trebui exclusă de tot, pentru a nu ne polua câmpul referențial semantic. Jereghi caută alt „virus”, altă molimă, cea care ne bântuie de 30 de ani și care ne-a adus în realitatea de astăzi. Eterna întrebare care frământă toate firile sensibile de-o eternitate: oare cum de s-a ajuns „aici”?..

PANDEMIA.MD nu are fir epic. Unitatea filmului este asigurată de către și prin personajul principal, „regizorul”, (superb interpretat de Nicolae Jelescu) și familia sa. Cu, sau fără participarea eroului central, filmul este o succesiune de „tablouri”, pure alegorii cinematografice. Prin densitatea alegorică PANDEMIA.MD amintește de „Underground”-ul lui Kusturica. Dar Kusturica avea o poveste de relatat și asta a făcut. Valeriu Jereghi a ales să ne pună în fața unui univers și nu avea altă soluție decât să ne prezinte o paletă vastă de personaje care, fiecare în parte, constitue un portret colectiv. Desigur, pentru a dezvolta personajele ele sunt „puse în situație” ceea ce și crează multitudinea de „tablouri” despre care pomeneam mai sus.

Nu putem trece cu vederea nici caracterul autoreferențial al filmului, începând cu imagini apocaliptice din ȘI VA FI (Cannes-93, Selecţie oficială Un certain regard), cu proiecții inserate sau cu participarea actorilor din ARRIVEDERCI (2008), etc. Lesne ghicim în personajul „regizorului” o tentativă de autoportret cinematografic, acel „eu liric” despre care se discută mai mult în literatură decât în cinema.

PANDEMIA.MD este, în pofida burlescului abundent, o adevărată tragedie cinematografică. Spectatorul atenționat primește o răsunătoare palmă cognitivă. Valeriu Jereghi nu doar chestionează realitatea, ci ne avertizează cât se poate de direct despre iminența unei catastrofe (dacă nu am fi fost în plina ei desfășurare deja...)

PANDEMIA.MD ne trimite înapoi la marea cinematografie a secolului XX, atunci când cineaștii nu căutau spectatori, rating și like-uri, ci creau în funcție de convingerile proprii. Atunci când publicul era oarecum snobat și pus la încercare, obligat să se ridice, să urmeze nivelul filmului și nu inversul.

Petrovii în vremea gripei (Kiril Serebrennikov, RUS, 2020 („Петровы в гриппе”)) : Cu "Ucenicul" (film despre care vă scriam aici) Serebrennikov a devenit un candidat serios la ascensiune în liga elitistă a realizatorilor de cinema. Se aștepta o confirmare care ar fi anulat ipoteza unui fericit accident artistic. Din păcate, filmul care a urmat, Leto, a fost mai degrabă un moft personal, o ofrandă pe altarul propriei tinereți, dedicată „rockului rus” al anilor 80 și mai ales lui Viktor Țoi. Fără a fi un rateu, filmul nu este un chef d’oeuvre cinematografic, chiar dacă nu poate lăsa indiferent un strat destul de semnificativ generațional: toți acei crescuți în epoca celebrului „Rock-club de la Leningrad”. Filmul a fost criticat destul de dur de unii din protagoniștii epocii care nu s-au recunoscut în personaje sau evenimente, alții au menționat că Serebrennikov a reușit să redea „spiritul epocii”, dar pe toți i-a împacat Boris Grebenşcikov, spunând că filmul e departe de realitatea evenimentelor, dar trebuie tratat că o operă artistică.

Filmul care a urmat, „Petrovii în vremea gripei”, selectat și pentru competiția finală a celebrului festival de la Cannes, este, fără îndoială, cel mai bun film al realizatorului rus de până acum. Filmul nu are o poveste închegată și un fir epic unic, ci ne prezintă mai degrabă un pot-pourri din mai multe mini nuvele, foarte eteroclite și ca formă de expresie artistică și din punctul de vedere al conținutului lor. Frontierele între real, imaginar și fantastic, între prezent și trecut sunt greu de delimitat, toate aceste nuvele fiind organic conectate prin intermediul personajelor principale, familia Petrovilor, iar delirul cinematografic justificându-se (dacă logica spectatorului ar avea nevoie de așa ceva) prin criza fiziologică a personajelor. Această justificare permite narațiunii, pe de asupra, o ancorare inversată solidă în prezent și elaborarea unei veritabile rețele de legături cu realitatea ambiantă obiectivă. Și impresia lăsata de această construcție multidimensională e apăsătoare, dureroasă și lasă mult de gândit...

Este unul din cele mai bune filme din competiția de la Cannes, poate că cel mai bun, cu siguranță mult peste, din toate punctele de vedere, acea incongruitate căreia i s-a acordat „Palme d’Or” anul acesta.

Ce este Omul din eprubetă (mai bine zis, Embrionul)? Un experiment al profesorului Brauner? Un extraterestru materializat pe Terra? Un geniu? Un suflor ratat? Un magician? Un psihanalist? O dovadă materială a constantei Psi? Un șarlatan?...

Dar stați!, că noi despre carte scriem, nu despre personajul ei!

Cartea „Omul din eprubetă” ne este prezentată drept un roman de-al lui Nichita Danilov! A încerca să storci în câteva rânduri un presupus fir epic din această scriere monumentală (mă refer la cel puțin un sens al acestui cuvânt, căci cartea are peste 500 de pagini!) este un exercițiu ingrat și cvazi imposibil. Poate că am și reuși, dacă nu era afurisitul de Cronovizor care dă peste cap orice continuitate narativă, spațială, temporală, dimensională...

Unde ești, sacră unitate a timpului, spațiului și acțiunii? Cum unde? Acolo unde a plasat-o istoria literaturii: în epoca clasicismului francez. S-o lăsăm deci unde stă şi să revenim la tipurile noastre!

Și totuși ce este „Omul din eprubetă?”

Un delir! În cel mai direct sens al cuvântului (vom insista și aici asupra sensului cel mai pozitiv al cuvântului respectiv)! Câteva artificii – cronovizorul, constanta Psi, experimentul unui savant nebun, deplasarea unei părți a acțiunii undeva aiurea, pe Andromeda, – îi permit autorului să nu mai țină cont de nicio convenție (scripturală, de la sine înțeles). Aceste propteli narative sunt un alibi suficient pentru florilegiul de reflecții și fantezii din cele mai neverosimile, curajoase, provocatoare pe alocuri, zeflemitoare deseori, despre... despre aproape tot! Prezent, trecut și viitor, condiția puterii și exercițiul ei, religie, filozofie, stări existențiale, conștient și inconștient, fatalitate și liber arbitru (și încă multe alte bazaconii) sunt prezentate cititorului de-a lungul acestei odisei lecturale absolut delicioase.

Vom pune și noi punct aici (ori puncte de suspensie) acestei note de lectură, invitându-vă să vă alăturați periplului intersideral, plonjând în lectura acestei scriituri fantasmagorice!

Ucenicul (Kiril Serebrennikov, RUS, 2016 (Ученик)) : În mai 2017, la exact un an de la proiectarea filmului la festivalul de la Cannes, au loc percheziții la domiciliul realizatorului Kiril Serebrennikov. În luna august a aceluias an Serebrennikov este arestat de către autoritățile ruse pentru pretinse deturnări de fonduri alocate teatrului pe care îl conducea. Realizatorul a fost plasat în arest la domiciliu, iar în iunie 2020 este condamnat la 3 ani cu suspendare.

S-ar părea că nu există legătură directă între aceste două șiruri de evenimente, dar dacă veți privi filmul lui Serebrennikov și îl veți situa bine în contextul socio-politic rus, o corelație imediată devine mai mult decât evidentă. Reacția bolnăvicioasă a sistemului opresiv nu face, acum, când au trecut deja cinci ani de la apariția filmului, decât să accentueze și să valideze (dacă ar mai fi nevoie de așa ceva) justețea și incisivitatea celor relatate. Așa ceva se poate întâmpla: voluntar sau involuntar, un cuvânt spus, un articol, un cântec, în cazul nostru – un film, nimerește exact în țintă, peste o bubă puroindă, în nervul dezgolit. Și atunci reacția e pe măsură chiar dacă la moment poate să ne pară drept supradimensionată.

Filmul relatează povestea unui elev, Veniamin, care consideră că lumea a luat-o razna, că forțele malefice devin omniprezente și că doar el deține cheia izbăvirii. Fiindcă el citește din cartea sfântă, din Biblie, fiindcă el deține cheile sacrului grație acestor lecturi. Și fiindcă el este „știutor”, iar ceilalți, indiferent de cine ar fi ei – colegi de clasă, învățători, directoare, preot, propria mamă – nu sunt decât niște ignoranți, Veniamin consideră că poate decide de soarta lor.

Dar filmul nu este doar despre fanatism religios și monstruozitățile generate de el. Această tumoare se dezvoltă în văzul tuturor, inclusiv al autorităților (școala, poliția, biserica) și nimeni nu îndrăznește să i se opună. Mai mult decât atât, unica persoană care înțelege ce se întâmplă cu tânărul băiat și care încearcă cumva să se împotrivească este sancționată... Fiindcă „autoritățile” nu îndrăznesc să combată răul evident care poartă hainele ideologiei oficiale.

Dacă nu ați privit încă acest film, se impune! Pentru o mai bună înțelegere a lumii de azi.

(film recomandat în Revista Timpul din România, ediția Republicii Moldova (nr. 7))

Lista completă a trofeelor care au fost decernate la gala Oscar 2021.

Cel mai bun film: "Nomadland"

Cel mai bun regizor: Chloe Zhao ("Nomadland")

Cel mai bun actor în rol principal: Anthony Hopkins ("The Father")

Cea mai bună actriţă în rol principal: Frances McDormand ("Nomadland")

Cel mai bun actor în rol secundar: Daniel Kaluuya ("Judas and the Black Messiah")

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Yuh-Jung Youn ("Minari")

Cel mai bun lungmetraj internaţional: "Another Round" (Danemarca)

Cel mai bun lungmetraj de animaţie: "Soul"

Cea mai bună scenografie: "Mank"

Cel mai bun scenariu adaptat: "The Father"

Cel mai bun scenariu original: "Promising Young Woman"

Cea mai bună imagine: "Mank"

Cel mai bun montaj: "Sound of Metal"

Cea mai bună coloană sonoră: "Soul"

(ACEST TEXT A FOST PUBLICAT ÎN REVISTA CULTURALĂ « TIMPUL », Nr. 5)

Occidentul a abdicat! De-abia de i s-a presărat puțină sare pe coadă și s-a retras speriat în propria-i cochilie... Iată impresia generală pe care mi-a lăsat-o lista premiaților. Să detaliem puțin:

Ediția “Oscar” din 2021 mi s-a părut una din cele mai sărace, cinematografic vorbind, din toate cele pe care le-am urmărit. În mod special, îmi pare enorm decalajul față de paleta filmelor din 2020. Adevărul e că 2020 a fost unul somptuos și excepțional: „Parasite”, „Joker”, „1917”, „Jojo Rabbit”, „Marriage Story”, „Once upon a time… in Hollywood”: ce florilegiu! Cred că fiecare din aceste filme e peste oricare din cele prezentate în 2021...

O fi Covid-ul de vină? Nu cred. Un film nu se face în doar câteva luni. Cred că adevărata cauză rezidă în altă parte: ideologia omoară orice artă, nu doar cinematografia... Hollywood-ul, servind alte cauze decât arta cinematografică, își taie creanga pe care stă. Hollywood nu știe să facă propagandă. Mai bine zis, știe, dar niciodată nu a băgat un convențional „Rambo” în vitrină. Trădându-și propria esență își va pierde inevitabil din lustru...Mai mult decât atât: Hollywood-ul a devenit fricos. Subiectele pe care le tratează sunt mărunte și secundare. Drept rezultat obținem un fel de angajament „politic corect”, care sună fals și pipernicit: niște filme de mucava...

Doar trei filme mi s-au părut că ar merita cu adevărat atenția cinefililor: "Sound of Metal", „Nomadland” și „Minari”. Până la urmă juriul a scos, cu o excepţie (dar strigătoare la cer), ce a fost mai bun de scos din lista nominalizărilor prezentată.

„Sound of Metal” de Darius Marder a fost preferatul meu film din cele nominalizate, iar Riz Ahmed a meritat incontestabil distincția pentru cel mai bun actor! Filmul ne prezintă povestea unui toboșar care-și pierde treptat auzul. Iar odată cu această „pierdere” trece inevitabil într-o altă lume, într-o altă viață, cu codurile și personajele sale. Filmul este despre rezistență și eforturile disperate ale eroului de a reveni în lumea lui obișnuită, eforturi care, vă dați bine seama, sunt sortite să ramână vane. O sagă despre resemnare şi acceptarea inevitabilului. Dar și multe alte fire epice subtile (care și fac un film cu adevărat bun!) pe lângă trama principală: film despre un sacrificiu ratat, despre încastări sociale, despre micro-comunități și presiunea cvazi-dictatorială din sânul lor, desre curaj... De privit!

„Nomadland” de Chloe Zhao a fost câștigatorul oficial al anului. A luat premiile pentru cel mai bun film, regie, iar Frances McDormand - pentru cel mai bul rol feminin și acesta din urmă îmi pare incontestabil. Nici premiul pentru cel mai bun film nu este scandalos, de fapt, fiindcă el corespunde mult mai bine spiritului premiului „Oscar” decât „Sound of Metal” (scriam anul trecut că „Joker”, și nu „Parasite”, ar fi trebuit să ia Oscarul, anume din această cauză). „Nomadland” e un road-movie somptuos și poetic care se desfăşoară pe fundalul unei drame sociale și individuale. E o adevărată panoramă cinematografică care, chiar dacă recurge deseori la un instrumentariu prea ușor – somptuozitatea peisajelor Statelor Unite -, este multidimensională și plină de dramatism. În copilărie citisem undeva că un mega-meteorit ar putea „dezbate” Pământul de pe traiectoria sa gravitațională... Nu știu cât de fondat științific este acest scenariu-catastrofă, dar e cert că mult timp am trăit cu această frică. Într-un fel, exact asta se întâmplă cu personajul principal din „Nomadland”: un accident industrial o aruncă pe eroina filmului din câmpul gravitațional al unei vieți sedentare de oraș provincial pe drumurile Americii de Nord și, după cum o vom contsata pe durata filmului, într-un mod ireversibil.

„Minari” de Lee Isaac Chung: ah, dacă s-ar fi învrednicit acest film de un adevărat final! Filmul ne prezintă povestea unei familii de coreeni (tata, mama, o fiică și un băiat) care se instalează undeva în Arcansas și care încearca din răsputeri să-și facă o stare. Visul tatălui e să pună o livadă și o gradină. La scurt timp li se alătură și bunica care vine direct din Corea (Yuh-Jung Youn a luat Oscarul pentru cel mai bun rol secundar feminin, perfect meritat). Locul pare însa să fie blestemat: băiatul suferă de inimă, izvorul seacă, comerciantul refuză să cumpere roada, bunica are atac cerebral și dă foc la hambar, femeia nu acceptă visul bărbatului... Numai că boala băiatului dispare aproape misterios, iar undeva în pădurea din vecinătate crește luxuriant o plantă aromatică adusă din Corea de bătrână și semănată acolo împreună cu băiețelul. Planta se cheamă Minari. Un imn vieții, muncii și perseverenței. „Visul american” există și va mai crea încă multe capodopere, inclusiv cinematografice!

Pentru celelelalte filme ne vom limita la câte o frază – două, atât cât merită:

„The Father”: Anthony Hopkins a făcut tot ce i-a stat în puteri. I s-a dat și un Oscar pentru chin, dar i s-a dat mai mult pentru nume. Degeaba. Filmul e mediocru și sună fals. În rest, o oră alături de un bătrân e o investiție mult mai bună și mai utilă.

„Mank”: Dacă doriți să vedeți un film bun în alb-negru, vă recomand „L’Artiste” de Michel Hazanavicius. Dacă doriți să aflați ceva despre Mankiewicz, căutați mai bine biografia pe net. Filmul lui lui David Fincher e plin de clișee și prejudecăți stângiste, deseori frizând ridicolul. Și la ce i-a trebuit lui Fincher să-l facă alb-negru?...

„Judas and the Black Messiah”: Filmul parcă e finanțat de mișcarea BLM. Probabil după ce și-a cumpărat vilă de milioane, doamnei i-au mau rămas bani și de-un film... În afară de orice glumă, filmul nu prezintă niciun interes, chiar dacă-i făcut meseriaș, ca la Hollywood.

„Promising Young Woman”: Acesta e pus pe altarul feminismului. Povestea unei tinere care se răzbună mulți ani după ce în tinerețe prietena ei a fost violată la o petrecere cu mult alcool. Meseriaș și acesta, dar plat. De duzină.

„The Trial of the Chicago 7”: Încă un film din competiția pentru marele titlu. E din categoria filmelor despre procese de judecată. Multe personaje, dar prea extravagante pentru genul respectiv și pentru a fi credibil. Dacă vă interesează un film bun din această categorie, vă recomand „Dark Waters” de Todd Haynes.

Dar cel mai scandalos mi-a părut totuși premiul pentru cel mai bun lungmetraj internațional. Este de fapt decizia care a generat și intonația acestui text. Cum?! Cum poți acorda acest premiu pentru “Another Round” (un film, cert, bunicel, dar care rejoacă o placă despre ravagiile alcoolismului, uzată demult) când ai în competiție “Quo Vadis, Aida?” (dar acest FILM e atât de mare încât merită un text aparte)?!

Pe bune, Occidentul a obosit... și a abdicat.