(text situativ de unică folosinţă şi cu durată limitată de actualitate)

Ce pot însemna exploziile la Tiraspol? Hai să nu afirmăm una sau alta gratuit, și să pornim doar de la ceea ce cunoaștem, iar de cunoscut nu cunoaștem mare lucru în afară de faptul că aceste „explozii” au avut loc. În realitate, cunoaștem și mai puțin: doar faptul că ni s-a comunicat că aceste explozii au avut loc. Tirul cu lansatorul de grenade de la „MGB” pare totuși destul de realist. Ni s-au prezentat până și tuburile folosite ceea ce a permis identificarea lansatorului, iar acesta nu este, oficial, în dotarea armatelor nici a moldovenilor, nici a ucrainenilor... Dar acest lucru nu ne spune încă nimic.

Vom porni de la câteva presupuneri: cine ar fi putut trage?

Au tras rușii: e cea mai plauzibilă variantă, ținând cont de seria de declarații venite din partea crainicilor în slujba Kremlinului. „Запад готов к уничтожению Молдавии”, titrează RIA-Novosti pe 26 aprilie. Iar când Occidentul dorește să distrugă ceva, misiunea sfintei rusie e să se opună și să mai „elibereze” pe careva, ca la Mariupol, Bucea, Irpeni, Borodeanka, ș.a.m.d. ... Dar cel mai evident indiciu provine chiar din Kremlin. Este elementar: atunci când la Moscova se anunță că Rusia nu va face sau nu a făcut ceva, trebuie înțeles exact contrariul, conform tradiției ultimilor ani. Să nu uităm nici de obiectivele militare anunțate de Kremlin pe 22 aprilie: joncțiunea cu Transnistria.

Totuși ar trebui să răspundem și la altă întrebare: care-i scopul rușilor? Implicarea Transnistriei în conflict – da, dar ce misiune ar avea ea?

Atacul asupra Ucrainei, spre Odesa? Din punct de vedere militar e o nebunie curată, atât timp cât nu există suport terestru din partea Hersonului, iar el nu există. Probabilitatea unei debarcări dinspre mare a scăzut mult de când a fost scufundată „Moscova”, char dacă rușii mai dețin suficiente nave în Marea Neagră și ar putea încerca să mai testeze o dată sistemele de apărare antinavală ucrainene (drept exemplu, s-a vorbit foarte mult despre rachetele „Harpoon” livrate de către britanici). Trupe aeroportate la Tiraspol din Crimea? Dubioasă aventură, ținând cont de rateurile tuturor acestor „operațiuni” în această fază a războiului... Cu toate acestea, nimic din cele menționate mai sus nu poate fi exclus, ținând cont de idiotismul militar al armatei ruse de care au dat dovadă din 24 februarie. De învins pe această direcție ei nu vor învinge, dar sânge vor vărsa destul...

Atacul asupra Chișinăului? Despre ipoteza respectivă se vorbește mult mai puțin, dar ea nu poate fi exclusă. Putin are disperat nevoie de o „victorie” pentru 9 mai! Măcar ceva. În Ucraina nu le prea iese... Și dacă ar reuși să „elibereze” Republica Moldova? Nu vreau să scriu de-i realizabil ori ba în spațiul public acum și care ar fi forțele implicate. Dar nici invazia Ucrainei nu părea realizabilă înainte de 24 februarie!... Ceea ce a ieșit din „ocuparea Ucrainei în trei zile” am văzut...

Au tras ucrainenii: Ucraina niciodată nu a ascuns că Transnistria le stă în coastă, că îi încurcă și că și-ar dori o soluționare a acestei probleme. Varii comentatori și experți (dar nu și oficialitățile, de la sine înțeles!) au sugerat că Moldova ar putea cere ajutorul Ucrainei în soluționarea problemei Transnistriei. Mai simplu spus: Ucraina rezolvă militar problema armatei ruse de acolo, transmite teritoriul sub controlul Chișinăului, iar drept răsplată își ia tot materialul militar care există în Transnistria. Aceiași experți însă nu uită să menționeze că asemenea scenariu e posibil doar la o eventuală solicitare din partea Chișinăului, care, ținând cont de statutul „neutru”, nu a fost și nu va fi făcută.

Toate bune până aici, dar dacă și-ar dori Ucraina să atace Transnistria cu adevărat, nu prea înțeleg de ce le-ar trebui să pună toată lumea în alertă, inclusiv Transnistria, cu niște atentate de doi bani. Să genereze un „casus belli”? Păi Ucraina și așa luptă cu Rusia, această etapă este depășită. Iar APCE a recunoscut Transnistria drept „regiune ocupată”. Nu cred că Ucraina se află în situația să se complice cu chichițe de genul ăsta. Ei au toată legitimitatea (în special după declarația Marii Britanii de mai ieri) să atace orice instalație militară a Rusiei, indiferent de teritoriu.

Au tras separatiștii de la Tiraspol: Dacă au făcut-o la comanda Kremlinului, atunci mergeți mai sus la capitolul „Au tras rușii”. Ar fi putut ei s-o facă fără știrea Kremlinului? Nu cred nicio clipă. În primul rând, populația Transnistriei e împotriva războiului. Per ansamblu, locuitorii nu-și doresc să intre în război. Nici împotriva Ucrainei, nici împotriva Moldovei. Dovadă sunt și cozile la ieșirea din Transnistria spre Republica Moldova de după incident. Nu prea seamănă să aștepte careva „eliberarea”. Mai degrabă am impresia că, dacă ar fi să cadă presiunea propagandei putiniste și cea a fricii, populația de rând ar accepta fără ezitări o renunțare la toată această mascaradă care se cheamă „Transnistria”. Dar aceasta este o altă discuție.

Au tras moldovenii de la Chișinău: Chiar și scriind aceste rânduri mă umflă râsul. Până și versiunea că ar fi debarcat o farfurie zburătoare, ar fi ieșit niște marțieni verzi lipicioși și ar fi tras în clădirea MGB este mai verosimilă!

După efervescența din săptămâna trecută, cauzată în mare parte de noutățile care au plouat după reuniunea comună a guvernelor române de la București și Chișinău și de povestea caragialeană, de un hilar stratosferic cu petrecearea de la ATTICO, a urmat o altă săptămâna despre care nu prea vreau să vă scriu... Evenimente trăsnite au fost și zilele trecute, despre care am fi scris și am fi râs copios în alte condiții (cât fac doar ambulanța care a stat blocată de polițiști pentru ca să treacă un cortegiu oficial sau un ditamai Airbus de la AirMoldova închiriat de naiba știe care mahăr ca să scrie „Relax” pe cer cu ocazia lansării unui post de radio!), dar ele s-au înecat în oceanul de anxietate legat de evenimentele din Ucraina. Îmi vine greu să scriu despre altceva, să pun pe același cântar valoric alte actualități...

La modul general sunt oarecum interlocat (în afara celorlalte sentimente) de lejeritatea cu care publicul tratează subiectul respectiv. Din ce în ce mai des îmi trec prin cap paralele istorice... Povești trecute (nu bag mâna în foc că ar fi și adevărate, dar totuși...) precum acea a lui Daladier. Cică în 1938, după semnarea acordurilor de la Munich, Daladier ar fi fost convins, cât a durat zborul retur, că va fi linșat la întoarcerea lui în Franța. Dar pe atunci telegraful era deja inventat, toți ascultau un fel de Facebook al epocii – radioul, iar avioanele zburau mai lent. Cât a plutit Daladier prin ceruri, propaganda și-a făcut treaba. Daladier, spre marea lui surprindere, descoperea că era întâlnit în calitate de erou național. El era omul care „aducea pacea” francezilor! Daladier ar fi rostit atunci „Ah les cons!”, dar există și variante care susțin că ar fi fost puțin mai politicos și că ar fi spus doar „Ces gens sont fous!”. Unii afirmă că totul ar putea fi o invenție livrească a lui Jean-Paul Sartre pentru romanul său „Les Chemins de la liberté” (chiar dacă însuși Daladier ar fi recunoscut că ceva totuși a fost spus).

Adevărul e că peste doar un an începea „oficial” cel mai teribil măcel din istoria omenirii - WW2! Iar Franța lui Daladier cădea în doar câteva săptămâni în 1940...

Din păcate, ceea ce ne-a fost prezentat drept o eventuală destindere în Ucraina nu au fost decât palabre. Rusia nu doar că nu și-a retras armata, ci a continuat pregătirile... Noi unități aduse, tehnică capibila să tragă cu muniții nucleare tactice (hârburi vechi datând din timpul URSS-ului), poduri militare care apar peste noapte în Belorusia, la câțiva kilometri de frontiera cu Ucraina...

Poate că am citit prea multe cărți despre război, poate că sunt prea empatic... Dar dacă și există un lucru de care mi-e teamă, este războiul...

Doamne, păzește-ne!

Și în Republica Moldova oare ce se întâmplă în același timp?

Oficialii anunță că ei controlează situația și că nu ne amenință nimic, căci suntem un „stat neutru”. Prețurile cresc iar Banca Națională ne anunță rate de inflație record...

În Republica Moldova, neutră pâna la neuroni, a fost viceministrul rus de externe, Andrei Rudenco. Apoi viceministrul rus de externe, Andrei Rudenco, a mers la Tiraspol, unde a onorat „însemnele statale” ale separatiștilor. Bănuiesc că Rudenco a venit să organizeze retragerea trupelor ruse de ocupație din Transnistria și să participe la auditul MoldovaGaz de către experți independenți. Nu văd ce ar căuta altceva la Chișinău în condițiile actuale. Apropo de MoldovaGaz: Igor Grosu ne-a spus următoarele: „Noi vrem să ştim şi să fim siguri dacă datoriile care se înaintează nouă, cu adevărat sunt ale noastre.” Nu cumva Preşedintele Parlamentului R. Moldova ne spune că noi plătim actualmente fără a ști cu adevărat pentru ce anume plătim?

LEGEA ANTI-OPOZIȚIE Aș fi pus punct aici, dar cred că este imperativ să vorbim despre un proiect de lege vicios și potențial extrem de periculos. Nu exagerez deloc. Citiți atent, dar foarte și foarte atent, ce scrie aici. Ne spune același Grosu: „Fiind vorba despre stare de urgență în energetică, sănătate publică sau, Doamne, ferește, ceva mai grav. Acest proiect de lege îi vă viza pe cei care fac propagandă și manipulează. Sancțiunile vor fi graduale. După ce terminăm consultările pe interior, vom aprecia opiniile jurnaliștilor la acest subiect. Acolo vor fi vizați chiar și cei care acum difuzează știri, dar până acum nu erau monitorizați nicăieri, diferite site-uri. Vă fi reglementată, inclusiv, propaganda în mediul online.”

Și acum vă explic: a combate propaganda rusească nu e doar bine, e un imperativ! E, dacă doriți, o chestie vitală, de securitate națională. Pân-aici suntem de acord. O spune și Asociația Presei Independente: „Republica Moldova a fost și rămâne ținta propagandei străine, în special, a propagandei pro-Kremlin prin instituțiile media, foarte multe la număr, care sunt retransmise aici.”

Dar de aici încolo încep problemele. Ați văzut undeva scris „Rusia” în citatul lui Grosu? Eu – nu, dar nu-i exclus să nu pot citi. Dacă dorești să combați propaganda rusă, interzici posturile rusești de propagandă. Ori poate nu știți care sunt ele? Inspirați-vă de la ucraineni atunci: ei au o listă oficială. Sau de la țările baltice: ei au una mai mică, dar tot o au.

Da, eu nu am văzut scris „Rusia” în textul lui Grosu.

În schimb am văzut mi-a atras atenția această frază: „Acolo vor fi vizați chiar și cei care acum difuzează știri, dar până acum nu erau monitorizați nicăieri, diferite site-uri. Va fi reglementată, inclusiv, propaganda în mediul online”. Și cine anume va decide care știri sunt „fake” și care nu sunt?... Şi dacă mâine cineva va decide că subsemnatul face "propagandă în mediul online" şi „manipulează”?

În URSS acei care îndrăzneau să spună că regimul nu este tocmai bun, erau duși la casa de nebuni. Fiindcă puterea a decis că trebuie să fii nebun ca să afirmi asta!

Vin - vin. Nu vă faceți iluzii. Și dacă ar exista un singur lucru care ar trebui să-l rețineți din absolut tot vacarmul mediatic la acest subiect, scurta sintagmă „Vin rușii” e suficientă. Ea trebuie încrustată undeva pe scoarța cortexului ca o axiomă și toate deciziile (daca aveți puterea de a decide ceva) sau atitudinile (aici toți suntem actori și factori de decizie) să pornească de la constatarea respectivă.

Nu am avut intenția să scriu la subiectul respectiv, căci e supraproducție de texte la capitolul dat, dar multitudinea de reacții din spațial public și, mai ales, aiurelile care plouă de peste tot mă fac să intervin cu câteva aserțiuni pentru a clarifica niște aspecte care deseori deplasează discuția spre zone stratosferice ale absurdului. Să purcedem! Pe pucte:

Va începe Rusia un război în Ucraina, ori ba?

Întrebarea respectivă conține deja un fals. Războiul în Ucraina a început în 2014! Acest război a luat deja viața a peste 15.000 de persoane, a cauzat un număr de aproximativ 2 milioane de refugiați. În urma acestui război Rusia a anexat peninsula Crimeii și a creat două entități separatiste la Estul Ucrainei. Despre ce început vorbim? Războiul a fost deja început și a fost început de Rusia. Nimeni nu a atacat în niciun fel (nici nu există, de altfel, așa nebuni pe glob) Rusia. Nici un soldat sau mercenar ucrainean nu a intrat cu arma în mână în Rusia în 2014. Occidentul însă a tăcut, a acceptat evenimentele, aplicând Rusiei doar niște sancțiuni sumare care nu au afectat mult regimul lui Putin. Dimpotrivă, i-a permis lui Putin să creadă că e stapân pe situație și că are carte blanche în spațiul ex-URSS.

„Poate că Putin e rău pentru noi, dar el apără interesele Rusiei. Pentru Rusia el e bun. Merită respect.”

De câte ori mi-a fost dat să aud argumente din acest șir logic!.. Și cu cât mai puțin cunoaște omul realitatea din Rusia, cu atât mai mare e probabilitatea să enunțe inepții similare. Corolarul: cu cât mai departe în Occident - cu atât mai des poți auzi afirmații de acest gen. Adevărul e de cu totul altă natură: acțiunile lui Puțin au fragilizat Rusia, au destabilizat sistemul ei economic, au cauzat o scădere drastică a nivelului de trai și a puterii de cumpărare a cetățenilor ruși, în mod special a păturilor sociale vulnerabile și de mijloc. Despre prestigiul mondial al Rusiei nici nu mai vorbim. Altădată invitată la masa celor mari, astăzi Rusia e o țară-paria... Nici chinezii nu mai vor să vorbească cu Putin.

„Putin e nevoit să se opună Occidentului care amenință Rusia”

Înca o prostie monumentală care e tirajată de „soft power”-ul rusesc de ani buni. Lista războaielor declanșate de Rusia după implozia URSS-ului în țările din vecinătatea ei imediată e suficient de lungă pentru ca o minte lucidă să uite o dată și pentru totdeauna de idea însăși că cineva în Occident ar amenința cumva Rusia. Dimpotrivă, occidentalii (me refer la oficialități) au fost mereu foarte ingenioși și creativi pentru a găsi justificări tuturor agresiunilor Rusiei în vecinătate. S-a ajuns până la aceea ca, în 2008, Georgia să fie acuzată de declanșarea războiului atunci când armata rusă înainta în territoriul gruzinilor, pe când niciun ostaș georgian nu a călcat pământ străin. Și Putin a prins la curaj. An după an, război după război, Puțin a însușit că Occidentul nu se va opune...

„Americanii îl provoacă pe Putin”

Mai degrabă americanii, europenii, prin inacțiunea lor de-a lungul anilor l-au încurajat continuu pe Putin să atace și să genereze conflicte militare. Pentru acei care au uitat: în 2014 Rusia și-a încalcat propriul angajament prin care a garantat Ucrainei inviolabilitatea frontierelor în schimbul renunțării la arsenalul nuclear. În chiar aceste zile Rusia încalcă convenția de la Viena (Rusia a semnat-o) care regulamentează foarte strict deplasarea de trupe militare în afară de localitățile dislocării și care stipulează că vecinii trebuie informați detaliat despre mișcări de trupe.

Concluzii: multitudinea de „analiști” și „experți” la subiectul respectiv depășește, cred, masa de epidemiologi și virologi din ultimii doi ani. Dar opinii care ar da dovadă de o înțelegere clară a situației sunt mai puține decât degete la o mână. Cei mai lucizi la subiectul respectiv sunt, oricât de straniu nu ar părea, chiar rușii. Desigur nu acei din armata informațonală putinistă. Dar, din păcate, ei scriu și enunță rusește...

Voi simplifica: acțiunile lui Puțin nu au nimic cu relația Rusiei sau a apropiaților lui Putin (așa numiții oligarhi) cu Occidentul. Cauzele agresivității Rusiei sunt numai și numai interne! Regimul lui Putin caută disperat posibilități de a se menține la putere. Conștienți de faptul că puterea lor a pierdut orice urmă de legitimitate, ei și-o construiesc inventând permanent dușmani atât pe exterior, cât și pe interior. Al doilea element este edificarea unei mitologii întregi despre o misiune aproape mistică a lui Putin. Nu vom strădui aici asupra componentelor semantice ale acestei „misiuni supreme”, căci e la suprafață. Regimul putinist devine din ce în ce mai dur cu orice formă de gândire ostilă puterii pe interior și extrem de agresiv pe exterior.

În mare, nu există nimic inedit în această „evoluție”. Totul decurge exact după modelele pe care le-am cunoscut și studiat (la capitolul „studiat”, din păcate, nu sunt deloc sigur) pe durata secolului XX...

Să revenim acum la întrebarea inițială: vor intensifica rușii războiul în Ucraina?

Există doar o singură condiție pentru ca acest război să nu capete dimensiuni apocaliptice: dacă regimul putinist vă înțelege că acest conflict îi va fi fatal. Și mai simplu spus: daca vreți să nu fie război „mare” – înarmați ucrainenii! Nu există altă soluție...

P.S.: Condiția de mai sus este una necesară, dar nu și suficientă... Din păcate, regimul putinist beneficiază, abslut inexplicabil, de suportul unei armate întregi de „idioți utili”. De la antiamericaniști rudimentari și până la toți acei care ne conving de atâtea zile că totul e doar bluff... Și cu cât mai mult circulă această opinie, cu atât mai aproape e „războiul”...

Dosarul (Alexei Gherman - junior, RUS, 2021 („Дело”)): Alexei Gherman e mai degrabă un „client” fidel al festivalului de la Berlin decât al celui de la Cannes, dar anul acesta filmul său s-a pomenit în programul „Un certain regard”. „Dosarul” e un film tipic de pandemie. Ţinând cont de restricțiile sanitare, Gherman - junior a pus în stand-by proiectul cinematografic asupra căruia lucra și a scos din sertar un scenariu mai vechi, scris împreună cu Maria Ogneva. Filmul e din categoria celor care se derulează în huis clos („The Father”, spre exemplu, cu Anthony Hopkins în rolul principal, e din aceeași categorie). Toate filmările au avut loc într-un apartament și în curtea unui bloc delabrat de două etaje (destul de comod în condițiile când călătoriile și deplasările sunt problematice), tipic pentru orășelele provinciale din Rusia. În acest apartament se află în arest la domiciliu un profesor universitar, David Guramovici, specialist în literatura secolului 19 (așa numitul „secol de argint”), acuzat de delapidarea fondurilor acordate pentru organizarea unei conferințe științifice internaționale.

Dar chiar de la începutul filmului spectatorul e pus la curent cu faptul că adevărata cauză a problemelor lui David este postarea acestuia pe o rețea de socializare în care îl acuză pe primar de deturnare a banilor publici. Alexei Gherman încearcă o imersiune în calvarul cotidian al unui cetățean care a îndrăznit să se ia la harță cu sistemul, cu „verticala puterii”. Nu vom insista enumerând toate încercarile prin care a trecut „acuzatul”, dar vom spune că realizatorul mai că nu și-a omorât personajul. Filmul este unul foarte realist, aproape de reportaj, fără niciun fel de fiorituri cinematografice, bazat în exclusivitate pe geniu actoricesc și acumularea actelor de hărțuire și presiune pentru a-l face pe profesor să renunțe, să „se culce”... Iar ceea ce uimește cel mai mult în acest film este anume faptul că nu prea găsești în el elemente de ficțiune... Era, cred, și timpul ca publicului din Occident să i se pună în față calvarul opresaților regimului putinist. Nu știu dacă există o aluzie directă la soarta lui Serebrennikov, dar similitudinile sunt evidente. Un film de privit și de recomandat tuturor prietenilor (mai ales europeni)!

Petrovii în vremea gripei (Kiril Serebrennikov, RUS, 2020 („Петровы в гриппе”)) : Cu "Ucenicul" (film despre care vă scriam aici) Serebrennikov a devenit un candidat serios la ascensiune în liga elitistă a realizatorilor de cinema. Se aștepta o confirmare care ar fi anulat ipoteza unui fericit accident artistic. Din păcate, filmul care a urmat, Leto, a fost mai degrabă un moft personal, o ofrandă pe altarul propriei tinereți, dedicată „rockului rus” al anilor 80 și mai ales lui Viktor Țoi. Fără a fi un rateu, filmul nu este un chef d’oeuvre cinematografic, chiar dacă nu poate lăsa indiferent un strat destul de semnificativ generațional: toți acei crescuți în epoca celebrului „Rock-club de la Leningrad”. Filmul a fost criticat destul de dur de unii din protagoniștii epocii care nu s-au recunoscut în personaje sau evenimente, alții au menționat că Serebrennikov a reușit să redea „spiritul epocii”, dar pe toți i-a împacat Boris Grebenşcikov, spunând că filmul e departe de realitatea evenimentelor, dar trebuie tratat că o operă artistică.

Filmul care a urmat, „Petrovii în vremea gripei”, selectat și pentru competiția finală a celebrului festival de la Cannes, este, fără îndoială, cel mai bun film al realizatorului rus de până acum. Filmul nu are o poveste închegată și un fir epic unic, ci ne prezintă mai degrabă un pot-pourri din mai multe mini nuvele, foarte eteroclite și ca formă de expresie artistică și din punctul de vedere al conținutului lor. Frontierele între real, imaginar și fantastic, între prezent și trecut sunt greu de delimitat, toate aceste nuvele fiind organic conectate prin intermediul personajelor principale, familia Petrovilor, iar delirul cinematografic justificându-se (dacă logica spectatorului ar avea nevoie de așa ceva) prin criza fiziologică a personajelor. Această justificare permite narațiunii, pe de asupra, o ancorare inversată solidă în prezent și elaborarea unei veritabile rețele de legături cu realitatea ambiantă obiectivă. Și impresia lăsata de această construcție multidimensională e apăsătoare, dureroasă și lasă mult de gândit...

Este unul din cele mai bune filme din competiția de la Cannes, poate că cel mai bun, cu siguranță mult peste, din toate punctele de vedere, acea incongruitate căreia i s-a acordat „Palme d’Or” anul acesta.