Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
24 janvier 2014 5 24 /01 /janvier /2014 07:00

„Da’ acum, bunic, mă întreb: nu cumva e mai înţeleaptă oaia şi negara? Ele doar nu-şi vorbesc de zei, credinţe, nici nu se proclamă domni peste oceane şi planete necălcate, peste alte nimicuri...”

Vasile Vasilache, „Elegie pentru Ana-Maria”

 

În una din poveştile anterioare vă povesteam despre cum l-am făcut pe bunul meu cu oi… Vă mai povesteam şi despre o oiţă brumărie... Nu ştiu cum alţii, copiii ca copiii, care cu un cîine, care cu o pisică, care cu un hamster ori un papagal, dar eu unul am avut o oaie.

Şi se făcea că eram mici, şi se făcea că toţi ai mei erau cu mine, şi eu cu ei, şi toţi împreună, şi era bine:

ma-douce-brebis-huile-2012.JPGÎn fiecare primăvară oile bunelului, ca şi oricare alte oi ce se respectă, se puneau pe fătat. Aşa le este menirea. Că d-aia şi ţine ţăranul oi: să fete şi să dea lapte. Noi veneam cu părinţii la bunei de cu vineri şi plecam înapoi la oraş duminica. Tătuca făcea ce ştia el, dar în această perioadă, cînd ajungeam la bunei, întotdeauna erau cîte un mieluţ-doi în ocol şi noi cu soră-mea ne jucam cu ei cît ţinea ziua de mare (noroc că nu erau zilele încă prea lungi). Cam atît dura însă idila noastră: un week-end.

Bunelul mai mult de 6-7 oi nu putea să ţină, pe atunci pielicica de „caracul” era încă preţuită (iar efectul cîrlionţat de „caracul” la mieluţi nu ţine decît cîteva zile) şi cînd veneam peste o săptămînă ori nu mai găseam mieluţii în ocol, ori găseam alţii... Dispariţia mieilor rămînea un soi de acord mut şi tacit, niciodată verbalizat, între ai casei... Ne protejam reciproc. Sacrificarea mieilor făcea parte din tabu-ul familiei. Aşa era rînduiala. Aşa se cuvinea. Noi nu puteam să-i spunem nimic bunelului, căci involuntar însemna să-l acuzăm de miel-ucidere... Iar bunelul ce era să spună?...

Dar iată că se întîmpla minunea: într-o dimineaţă de sîmbătă, cînd am dat pe la ocolul oilor, în mijlocul miţoaselor de o culoare indefinită de un brun-gri-negru murdar şi spălăcit, în loc de un mieluţ negru cum erau ei de obicei, zburda un cîrlănaş brumăriu! O pată de lumină de un gri-albăstriu deschis care efectiv iradia lumină şi blîndeţe biblică... Unul Dumnezeu ştie ce mutaţii genetice şi de unde i s-a aruncat seminţa! Şi cum tocmai citisem la şcoală lacrimogena (dar atît de frumoasa) povestioară a lui Mihail Cibotaru, mieluţa noastră a fost botezată pe loc: avea s-o cheme Miţa!

(Din cîte am înţeles, această extraordinară povestire a fost scoasă din programul şcolar... cu ce-o fi păcătuit oare? O fi cariera politică a autorului cauza? Dacă acesta ar fi răspunsul, atunci ar trebui să-l interzicem şi pe marele ideolog şi promotor al legionarilor, Micea Eliade, şi mulţi alţii... Poate ar fi cazul să ne lămurim ce predăm în şcoli: literatură sau politică?)

Dar pe măsură ce treceau orele, extazul şi fericirea noastră se preschimba în nelinişte... Duminică seara noi plecam la Bălţi... Nu se putea! Numai nu Miţa! Miţa trebuia salvată! Nicio cutumă seculară nu putea să ne stea în cale! Am decis să mergem la bunelu’ să luptăm pentru viaţa mieluţei. De fapt, nu prea a fost nevoie de mari eforturi, tătuca Ştefan a cedat fără a opune rezistenţă, dar noi tot nu eram încrezuţi... Oare de puţine ori mint adulţii? Crezînd că fac un mare bine copilului, chipurile să-l ogoiască... Atunci, la moment... Dar ce crede oare piciul cînd descoperă că a fost minţit mişeleşte de oamenii în care ar trebui să aibă poate cea mai mare încredere?... Aşa că noi am tot continuat cu sîcîitul: am rugat, am ameninţat (cu ce puteam noi, copiii, ameninţa), am cerut să ni se dea „cuvîntul de cinste”... Şi doar atunci cînd tătuca ne-a spus că oricum a venit timpul să reînnoiască seminţa la oi şi că nu are ce face cu o blană brumărie pe lîngă celelalte negre (argumente de doi bani, dar sărmanul nu mai ştia nici el ce să mai găsească ca să-i dăm crezare), ne-am lăsat de capul lui... Suspiciunea şi anxietatea ne-a măcinat totuşi toată săptămîna următoare...

Tătuca s-a ţinut de cuvînt! O săptămînă mai tîrziu Miţa era în ocol!

De acum încolo Miţa a fost corcolită şi alintată cum nicio oaie nu a fost răsfăţată nici pînă la ea, nici după!

Şi a fost o vară în care am cutreierat toate sărăturile şi dealurile Nicorenilor cu Miţa mereu după noi, care ne urma mai ceva ca un căţeluş. Şi a fost zbenguială şi hîrjoneală, şi întreceri la viteză cu cîrlanul (să ştiţi că aleargă al naibii de repede oile!). Şi a fost pînă şi o bătălie pe cinste cu un băieţandru din mahala, care - ce obrăznicie! - vroia să călărim cîrlanul. Şi a crescut Miţa, şi din cîrlan s-a făcut mioară, şi din mioară s-a făcut oaie...

Dar, ori de cîte ori ne vedea, Miţa alerga neapărat drept la noi şi căuta cu botul ei umed pe la mîinile noastre, sigură fiind că se va alege cu ceva gustos... Iar cînd mergeam vara la stînă cu tătuca era suficient să strig odată-dădăori: „Miiiţaaaa” şi toate oile bunelului se alegeau singure, ieşind grămăjoară din turmă şi venind spre noi cu Miţa în frunte. Celelalte surate ale Miţei au înţeles repejor sistemul: noi, copii cu simţul echităţii dezvoltat de mici, nu puteam să nu le facem parte din gustoşenii şi celorlalte, bine-bine, nu chiar dreaptă, căci aveam totuşi vedeta noastră...

Şi a trecut de atunci un sfert de secol... Şi încep a mă face şi eu acum brumăriu pe la tîmple...

Povestea dată a avut un final trist şi banal. Miţa şi toate oile tătucai au fost vîndute în toamna lui 1988... Oricît de mult n-am fi vrut, dar oi în apartament nu prea ţine lumea...

Nu ştiu cum alţii, copiii ca copiii, care cu un cîine, care cu o pisică, care cu un hamster ori un papagal, dar eu unul am avut o oaie!...

 

Imagine: Yvette Delmas "Ma douce brebis"

Partager cet article
21 janvier 2014 2 21 /01 /janvier /2014 17:34

Numai sîngelui meu îi e dor, într-adevăr, de inima mea, cînd o părăseşte.

N. Stănescu

 

Vinerea trecută am primit un telefon : „Tu eşti Vitalie Vovc ? Ai un colet de primit de la Moldova. Vino la Nation de la 5 la 8.”

Era un colet DE LA MAMA, DE ACASĂ.

Microbuze_in_Vama.jpgDupa cum îmi este obişnuinţa, atunci cînd merg după colet, stau cîteva minute şi discut cu şoferii. Despre tot şi despre nimic. Despre cum e să mergi prin Europa, despre cît de mult a nins prin Germania, despre preţurile la benzină în diferite ţări ale Europei, despre cum este acasă, despre cum este să treci vămile. Alteori stau doar aşa, să mai văd cine vine, să mai aud ce se discută, să mai schimb cîteva cuvinte cu necăjiţi de alde mine, căci la uşa microbuzului cu o geantă în mînă toţi suntem la fel...

Din cîte am înţeles, şoferii au în ultimul timp mari bătăi de cap la vamă. Cu intermitenţe: ba „moldovenii” îşi fac de cap, ba pe „români” îi apucă strechea... Mde, ne ajutăm frăţeşte... Iată şi mama îmi zicea la telefon ultima dată: „Am vrut să-ţi trimit nişte vin de casă, dar băieţii au zis că nu-i voie...”.

„Ehe-heeee, de-ai vedea ce se face în vamă... zeci de microbuze! Se duc în toate colţurile Europei.”, îmi zice şoferul.

Eu unul le sunt recunoscător transportorilor. Ei probabil nici nu sunt conştienţi de rolul pe care îl au... Sutele, miile de microbuze care circulă astăzi spre Europa sunt mai ceva decît „Lend-Lease”-ul, mai importante decît Дорога жизни din timpul războiului II mondial, căci ceea ce se întîmplă în Moldova atinge proporţii de catastrofă comparabilă...

La drept vorbind, posibilitatea de a trimite sau a prmi un colet nu este o necesitate vitală nici pentru mine, nici pentru mama (dar aici nu pot afirma pentru toată lumea, bineînţeles). Este totuşi ceva mai mult decît valoarea nutritivă sau monetară ale produselor care circulă. Căci nu coletul contează în sine. Coletele sunt acea punte care ne mai aduce aminte de casă. Sunt micile atenţii care permit fiilor, taţilor, mamelor să întreţină o legătură afectivă cu apropiaţii lor. Este pentru mulţi din părinţii noştri una din puţinile raison d’être. Ce sens ar mai avea viaţa lor dacă nu ar mai putea trimite o geantă pentru băiat sau fată, din moment ce ultimii nu mai pot veni ca altădată?

Atunci cînd mama îmi trimite un borcan de „harbuji” muraţi chiar de ea sau nişte „verzi” nu murătura contează, ci grija pe care o are faţă de un fecior plecat în străini şi pentru care mai poate face ceva. Şi dacă credeţi că nu se găsesc printre străini sălături, greşiţi amarnic. Dar nici un „cornichon à la russe”, oricît de autentic şi identic la gust, nu va putea fi DE LA MAMA. Niciun măr, oricît de bio sau organic, nu va avea gustul mărului din copacul din capătul viei. Atunci cînd intri la un măcelar francez, trebuie să ai o fantezie bogată pentru a imagina un produs care ar lipsi, dar bucata de slană de acasă sau cîrnaţul cu şunca afumată nu pot fi făcute decît ACASĂ. Şi nu atît gustul lor contează, cît conştiinţa că aceste bucate sunt făcute cu dragoste şi cu gîndul la tine. Şi ştii perfect ce înseamnă acea muncă, căci ai tăiat şi tu porc, ai pus slănină la sărat, ai făcut cîrnaţ şi afumat costiţe... Cîndva, într-o altă viaţă. Acea adevărată. Cind mai erai în viaţă.

Şi atunci cînd mama îmi spune „Am vrut să-ţi trimit un şip de vin de la Nicoreni, dar băieţii mi-au spus că nu-i voie” îmi vine să urlu... Eu vin pot să cumpăr. Pot să vă scald pe toţi în vin! Dar eu vreau să simt gustul vinului pe care-l făcea cîndva bunul, pe care l-a făcut tata, care mai este încă astăzi făcut de rude... E sînge din sîngele meu, nu vin!

Şi-atunci cînd aud şi văd şmecheri de tot felul, la Chişinău, la Bucureşti sau Bruxelles, scremîndu-se să inventeze cauze pentru ca să nu mai existe acest pod al dorului, nu mă interesează nici cauzele, nici responsabilii, nici motivele pentru care mama nu poate să-mi trimită vin, slană sau şuncă...

Nu am decît un singur lucru să le spun, europeneşte: „I hate you!”.

 

Origine imagine

Partager cet article
13 janvier 2014 1 13 /01 /janvier /2014 17:22

Cădere liberăchute_libre-copie-1.jpg

Direcţie vectorială

Fără alternative

Verticalitate

Cu o finalitate

Invariabilă

Şi viteză

Calculabilă

a = F / m

Accelaraţie

Spre neant

Chemare telurică

Fatală

Privim în jos

Înspăimîntaţi

Sperînd fiecare

În sinea lui

Pentru sine

În forul interior

Dorinţă concavă

Ca forţa

Coagulatoare

A humei

Să ne menţină

Întregi

Cînd se va întîmpla

Fatidicul „Big Bang”

Întilnirea noastră

Cu limita de jos

 

Aripi!

Daţi-ne aripi!

Sau cel puţin

O paraşută...

 

Cine vinde aripi?!

Cît costă aripile?!

 

Atenţie: pe piaţă

Au fost depistate

Aripi contrafacute!

 

 Origine imagine

Partager cet article
9 janvier 2014 4 09 /01 /janvier /2014 15:48

rastignacambitieux.jpgA fi moral într-o lume imorală este imoral

Imre Kertész, „Procesul verbal”

 

Se întimpla „în april, în april” al depărtatului an 1961, cînd tata şi mama aveau cîte 11 ani fiecare, Stalin era mort de 8 ani, „Frunze de dor” avea 4 ani, „Zbor frînt” urma să apară peste 5 ani, pînă la „Singur în faţa dragostei” mai rămîneau 8 ani, iar „Noroc” avea să-i facă inexistenţi pe „Beatles” pe meleagurile noastre peste exact 6 ani, cam în aceeaşi perioadă cu „mai 1968” de la Paris...

Ceea ce urma să spună omuleanul ăla în scafandru oranj, a devenit deviza unei epoci pentru o umanitate întreagă: „Поехали!!!”.

Приехали...

A mai fost Perestroïka. Eu am trăit-o! Eu sunt un copil al acestei epoci! Nu, nu eu am făcut-o, căci eram prea mic... A fost mai intens: eu am crescut în ea! Nu aş putea compara anii 60 cu Perestroïka. Este un exerciţiu la fel de inutil şi imposibil precum încercarea de a compara echipele Braziliei de fotbal din 1970 cu cea din 1994...

A murit şi ea.

Stranie senzaţie îmi lasă timpurile noastre. Intrăm într-un an electoral, dar nu mă regăsesc în nicio formaţiune care îşi va disputa turta. Mai rău, nu mă regăsesc nici în opiniile care circulă: pe net (pe reţelele sociale în mod special), la radio (televiziune nu privesc, ori privesc foarte puţin, insuficient pentru a şti ce opinii predomină), în presă...

Există cîteva discursuri-tip cu atribute argumentative bine construite şi ambalate care (re)ies unul din altul ca din păpuşile ruseşti şi care îţi sunt propuse pe un talger (cu bordură albastră?). Nu ai decît să alegi şi... la luptă, tovarăşe! Шаг вправо.Шаг влево: Расстрел!

Şi dacă ele sunt false?

Iar ele sunt false!, căci realitatea este implacabilă... Atunci cînd un hoţ îţi vorbeşte despre combaterea corupţiei şi îşi măreşte salariul; cînd un contabil închide (fiindcă nu-i iese la socoteală) şcoli şi creează inegalităţi şi bariere impenetrabile pentru accesul la învăţămîntul de calitate, dar este lăudat pentru „îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt”; cînd ţi se vorbeşte despre bunul simţ, solidaritate (se fac pînă şi apeluri la gesturi caritative!), dar vezi reportaje despre cum aceiaşi demnitari construiesc palate, iar construcţia lor îţi este prezentată drept o recompensă pentru muncă onestă întru binele ţării (pentru care îşi împart pînă şi înalte distincţii de stat), ţară în care nu se ajung bani pentru şcoli şi spitale şi, respectiv, sunt necesare acte de caritate, etc., etc., aceste discursuri nu pot fi valabile!

Opoziţia? „Opoziţia” face exact acelaşi lucru, voalaţi de celelalte discursuri de pe „talgerul cu bordură albastră”.

Acei care ar trebui să formuleze altfel de discursuri nu o fac. Din lene, din lipsă de timp, din lipsă de interes, din incapacitate de a le formula (căci îşi asumă roluri false)...

Noi am avut idealuri, ei au doar interese”, zicea Ana Blandiana, dacă nu greşesc (iar dacă greşesc, asta nu schimbă nimic, oricum).

Acei care nu ştiu să formuleze un discurs, formulează concluzii: „Toţi sunt la fel. Toţi sunt hoţi. Сталина на них нет...”. Şi acţionează în consecinţă: pragmatic şi raţional. Cine poate – integrează sistemul, cine nu – pleacă. Iar dacă cineva le cere cu insistenţă să facă un efort, să formuleze şi altceva decît concluzii, ei aleg a lehamite din păpuşile ce le stau la dispoziţie. Ceea ce nu modifică însă comportamentul sau acţiunile lor. Fiecare, deci, acţionează exact la fel, indiferent de ce veşminte discursive poartă. Discursurile (inclusiv politice) sunt complect decorelate de cotidianul şi comportamentul cetăţenilor (atunci cînd, şi mai rău, nu-l contrazic)...

În ceea ce mă priveşte, din prefabricate folosesc doar conserve alimentare (foarte rar), atît. Eu, copilul Perestroïkăi, am fost nevoit să caut răspunsuri. Libertatea cuvîntului (Glasnost’) a mai dezlegat din limbi şi peniţe. A existat o perioadă foarte scurtă de timp cînd vechile credinţe au fost zdruncinate (dar încă nu şi oficial), iar un alt „adevăr instituţional” nu a fost propus. Am fost nevoit să-mi construiesc propriul adevăr, bazat pe ceea ce văd, nu pe ceea ce mi se spune, pe lecturi, la urma urmelor...

Drept consecinţă, am învăţat să caut răspunsuri şi să nu cred păpuşilor (cică la noi există şi „păpuşari”, dacă nu aţi uitat de ei).

Acei care au făcut perestroïka nu au ştiut, de fapt, să facă acest lucru. Perestroïka lor a constat în a schimba o păpuşă pe alta. Au reuşit. Şi s-au apucat de educat generaţii. Fiindcă ei erau atunci făuritorii, pe cînd copiii perestroïkăi erau încă mici. Acum fiii perestroïkăi au crescut, dar îi au în faţă pe acei care au făcut Perestroïka şi în spate pe acei care au fost educaţi de acei care au făcut Perestroïka. Copiii Perestroïkăi sunt strînşi între două fălci ale menghinei compuse din acei care manipulează păpuşi... Şi presiunea este mare... Elitele de altădată îşi promovează, ca şi oricare dascăl, ucenicii.

Dar poate păpuşile sunt acelea care au dreptate? Poate e mai bine să aplauzi cînd e necesar, să deschizi o matrioşcă cînd este util, să-ţi trăieşti viaţa după regulile lor?... De cîte ori nu mi s-a spus: „Toată lumea face aşa şi pe dincolo, şi tu?”, „Tu îl cunoşti pe cutare sau cutărică, la o ocazie nu ai putea să-i spui să...?”. Sau întrebarea fatală: „Şi ce ai tu din asta?”...

Dacă toată lumea te consideră prost, poate ar fi cazul să-i dai dreptate? Cum zic unii din amicii mei: „Trebuie să te încadrezi în sistem pentru a-l modifica din interior...”? Ei se încadrează (straniu, dar nu se prea văd modificări în sistem)... Eu nu pot. Educaţia nu-mi permite...

Poate are dreptate tînărul Rastignac atunci cînd, privind luminile Parisului (de la înălţimea Montmatre-ului probabil, pe unde îmi place şi mie să mă plimb, într-o doară fie spus) la picioarele lui, zice: „ A nous deux maintenant!”? Ori nu acesta este modelul (şi pot fi date la gunoi toate comentariile literare care îl califică pe intrepidul Eugène de om fără scrupule, arivist şi intrigant) atît de promovat şi adulat astăzi? Nu acesta este modelul „omului de succes” spre care tinde orişicare? Căci ce a rămas din Quijote? Memoria unui nebun sărind ca un idiot la nişte banale, dar atît de reale, mori de vînt? Noroc de el ca a avut un Sancho alături şi de un Cervantes care i-a înveşnicit delirul...

Să nu credeţi, îmi caut şi eu de „fericirea” mea cum pot şi nu sunt adeptul utopiilor idilice, dar, precum zicea Boris Vian, „Ce qui m'intéresse, ce n'est pas le bonheur de tous les hommes, c'est celui de chacun”.

De nu, mai este şi varianta locotenentului Ragaiac, făcîndu-şi datoria conştiincios, cu un zel moderat, aşteptînd să-i cadă Rusoaica în braţe.

 


 

 

Partager cet article
3 janvier 2014 5 03 /01 /janvier /2014 14:58

Без умолку безумная девица

Кричала: "Ясно вижу Трою павшей в прах!"

Но ясновидцев - впрочем, как и очевидцев -

Во все века сжигали люди на кострах.”

В. С. Высоцкий

 

Acum cîteva zile o „noutate” m-a veselit bine de tot. Un tip cu un nume suficient de sugestiv şi caragialesc ne promitea urgii şi nenorociri în anul care a început deja, galopînd şi nechezînd, probabil totuşi chinezeşte, caci ai noştri harmăsari şi mîrţoage tac mîlcom de teamă să nu nimerească în conservele europene.

Nu atît existenţa acestor coţcari este supărătoare, cît prezenţa lor în mass-media. Este şi acesta un indicator al „sănătăţii mintale” a societăţii noastre. Ar trebui totuşi să ne bucurăm că această prezenţă diminuează, necătînd la toate, şi nu mai este „omni-” ci doar epizodică. Suntem, cum n-ai da, departe de timpurile cînd şarlatani de genul lui Kaşpirovski sau Ciumac ocupau spaţii de vîrf în grila programelor televizate, iar legende despre babe vrăjitoare şi lecuitoare circulau în toate satele şi cătunele ţării. Nu cred că există pe acest pămînt vre-un dascăl sau profesor cu mai mulţi ucenici decît babuţa aia oarbă clarvăzătoare din Bulgaria, pre nume Vanga.

Dar această poveste este veche, precum Nostradamus, dacă e să ne limităm doar la celebrităţi, şi va mai continua cam tot atît cît va exista prostia lumească, cu alte cuvinte - veşnic.

cassandre.jpgŞi dacă tot se vînd bine noutăţile astea cu vrăji şi premoniţii, am să vă aduc şi eu cîteva prevestiri, nu înainte de a vă asigura că eu nu greşesc niciodată şi că am prezis pînă şi căderea meteoritului din Tunguska! Vă asigur că anume aşa a fost, iar faptul că la acel moment nu eram încă născut nu este decît o mică discordanţă astrală, căci ştim noi bine că spiritualul şi trupescul nu e chiar acelaşi lucru.

Deci, iată ce vom păţi noi în 2014:

Vor fi date în exploatare cîteva porţiuni de drumuri, poate vre-un spital – două, poate va fi renovată cîte o şcoală, inaugurări pompoase pe care le vom urmări la televizor, bineînţeles. Saturn şi inelele sale se vor învîrti în acest an în jurul nostru (unele subţiindu-se treptat chiar în zona cervicalelor) şi toate aceste saturnalii vor începe imediat din primăvară. Dar tot în acest an vor continua să fie „optimizate” alte spitale şi şcoli (fără televiziuni), căci niciun politician nu poate să se opună unor procese cosmice şi planetare, banco-mondiale, oricît de mult nu şi-ar iubi el nărodul.

În anul care vine vor fi majorate salariile pentru bugetari şi pensiile pentru bătrîni. Se va întîmpla neapărat prin septembrie – octombrie, căci exact pe atunci Luna va fi în spectrul lui Mercur şi ăla se va arăta mărinimos peste obişnuita-i măsură. Dar nu înainte ca aceste majorări să fie total anticipate (un fel de pre-compensaţii) de măriri spectaculoase a preţurilor. Căci niciun ministru sau bancher nu poate să se opună legii conservării energiei universale. Atunci cînd adaugi undeva, scade în altă parte, care nu poate fi decît propria parte a turtei. Ori faci altfel: întîi iei, apoi pui la loc şi zici că ai adăugat. Iar dacă ceea ce ai adăugat e mai mic decît ceea ce ai luat, mai eşti şi în cîştig!

Tot în acest an o săgeată de-a lui Eros va nimeri, deviată de furtuni magnetice, într-o căţeluşă pre nume Molda şi toată lumea îşi va descoperi subit o dragoste nemărginită pentru bucata de pămînt cu acelaşi nume. Din atîţia indecişi şi nefericiţi, ne vom alege cu siguranţă cu vreo 75 % de „moldoveni” mîndri de statalitatea care ne are, la propriu şi figurat, din faţă şi pe la spate, în urma unui recensămînt care în sfîrşit îi va împăca pe împăraţii acestui loc, ei făurindu-şi un rost şi acordîndu-şi carma cu o formă etatistă atît de intermitentă şi ceţoasă pînă la acel moment.

Pe aceşti împăraţi îi va apuca damblaua în anul care vine. Verde-Împărat va tot muşca din Roşu-Împărat care la rîndul său va avea probleme cu orientarea în spaţiu şi timp. Roz-Împărat va uita cu desăvîrşire pînă şi ce limbă vorbeşte, încurcîndu-se definitiv în diversitatea formelor pe care le-a tot luat în ultimii ani. Albastru-Împărat va bate în tobă şi va cînta din goarnă, dar va merge pe jos, căci calul i l-au furat propriii valeţi şi gonaşi. Ăştia din urmă, însă, nu ştiu ce-i aia călărie şi au uitat că de cal nu te apropii pe la spate, căci azvîrle. Riscă să ia o copită drept în plexul lor, solar, pînă una-alta. Toate bune, dar hîrjoneala împărătească nu poate să-i amuze decît pe împăraţi, căci fiecare ghigosit de-al lor îl plătim noi, plebea. Plătim cash cu sudoare şi sînge.

O furtună mare se va abate peste ţara noastră cam tot prin septembrie – octombrie. Vînturile care vor veni din apus vor sparge o fereastră mare spre lumea cea bună şi veche. Şi chiar de nu vom intra la ei cu toporul, precum a făcut-o ţarul Petru, va trebui să adunăm destul busuioc pentru a-l oferi apusenilor drept dovadă ca nu suntem o hoardă de barbari şi că nu noi le-am furat-o pe frumoasa Elena, căci acest rapt este, de fapt, o veche poveste de-a lor, în care noi nu avem niciun amestec. Dar cum nimic în lumea asta nu se dă gratis, cu siguranţă vor mai fi modificate (încă o dată) modelele tichetelor magice cu care se circulă liber. Fiindcă aşa o spun zeii locurilor noastre: dacă nu plăteşti într-o parte – plăteşti în alta şi se cuvine să achiţi tribut Împăratului pentru tot.

O secetă mare se va abate peste cîmpurile şi satele Moldovei. Dacă anul care a trecut a fost cît de cît echilibrat în ceea ce priveşte cantitatea de vlagă la metru pătrat, anul care vine poate să fie diferit (şi nu este nimic excepţional pentru noi). Oricum, acest lucru are o importanţă (fatală) doar pentru acei din ţărani care practică o agricultură de subzistenţă. Pentru restul, indiferent de cîtă ploaie dă bunul Dumnezeu, va fi secetă. Căci nu doar din ploaie cresc lanuri mănoase, iar Ion – rebrenescul demult nu mai suferă de pamîntofilie acută, ademenit de sirenele altor insule.

Vom fi din ce în ce mai străini în raport cu totul ce ne înconjoară, căci Împăraţii înstrăinează din ce în ce mai intens, acaparînd bunuri ce sunt, într-un fel, şi ale noastre. Şi tot înstrăinînd şi înstrăinînd, şi acaparînd înstrăinările, vor ajunge şi ei înstrăinaţi de noi. Existenţa noastră va deveni, astfel, din ce în ce mai spirituală, iar materialul (bunurile imobiliare) din ce în ce mai inaccesibile. Vom fi aproape de Nirvana. Cobain a rezistat 27 de ani.

În rest, vom rămîne săraci, căci aşa ne este scris: „Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!”. Ne vor lipsi cu desăvîrşire locurile de parcare şi ieslele pentru sutele de cai ascunse în mercedesuri, bmwuri şi bentleyuri, vom duce dorul unui etaj suplimentar la castelul din centrul cetăţii, ne vor mai lipsi cîteva mii de adaos la salar pentru a nu mai fi hoţi, vom face „Propagandă” la tejgheaua barului, căci în alte părţi nu se cuvine, de teamă să nu supărăm Împăraţii multicolori. Ne va lipsi, precum lipseşte decînd hăul, acel mandat (sau cîteva mandate) decisiv pentru ca, în sfîrşit, să putem lucra şi pentru binele ţării, nu doar al mandatului.

Ne va lipsi, pînă la urmă, şi acel mic dram de bun simţ pentru a alege grîul de neghină, prea multă fiind neghina şi prea rar (ori cu „kleikovină” puţină) grîul, ori pentru a decide, fiecare în sinea lui, cît adevăr sau cîtă mitomanie gogonată ascunde acest text.

Şi ce au alegerile cu premoniţiile despre anul care vine? Nimic, bineînţeles.

Origine Imagine

 

Partager cet article
31 décembre 2013 2 31 /12 /décembre /2013 15:42

la-multi-ani.jpgCică în avioanele multor din companiile aeriene nu există rînd cu numărul 13. Dar numărătoarea calendaristică nu ne permite luxul de a omite zile şi luni, cu atît mai puţin ani. Mai rămîn încă cîteva ore şi-l vom petrece şi pe acest 2013.

Oricît de drăcesc nu ar fi fost el, cu siguranţă a inclus şi multe lucruri frumoase, clipe de fericire, momente de graţie, care, fiindcă aşa suntem noi făcuţi, vor căpăta odată cu trecerea timpului o pondere din ce în ce mai mare în memoria noastră şi vom privi peste ani şi ani altfel, nostalgici şi plini de dor, la anul care s-a scurs. Oare nu este acest lucru încă o dovadă a faptului că binele iese întotdeauna triumfător asupra răului?

De mîine începe un nou an, 2014, care se anunţă deloc uşor (de parcă ar fi fost acei de pînă acum anunţaţi diferit), pe care vom încerca să-l traversăm fiecare cum ne duce capul şi norocul.

Eu unul vă doresc tuturor să nu uităm că şi acei de alături au un cap şi un noroc şi să încercăm să mai ascultăm şi de aproapele nostru. Dar şi să-l auzim. Căci binele se hrăneşte şi se înmulţeşte din dragostea pe care o împărtăşim cu ceilalţi, pe cînd răul din ură creşte. Lăsaţi răul să se ofilească fără a-i servi seva prin care proliferează. Binele nu poate învinge prin luptă!

Nu vă fie teamă să iubiţi şi să împărtăşiţi lumină în jur, oricît de mică. Şi să vă gîndiţi de trei ori înainte de a spune sau gîndi ceva rău (nemaivorbind de a face). Căci cuvintele sunt începutul începuturilor şi esenţa vieţii fiecărui din noi.

Vă mai doresc cumpătare, răbdare şi sănătate multă. Şi dacă anul 2014 se anunţă unul anevoios, presetat parcă să fie aşa din chiar aceste clipe, numai capacitatea noastră de a iubi îl va face luminos.

Cele rele să se spele! Cele bune să se-adune!

La Mulţi Ani, dragii mei!

Partager cet article
27 décembre 2013 5 27 /12 /décembre /2013 16:57

 „Те же старые слова в новом шрифте.

Комический куплет для падающих в лифте.

По улицам провинции метет суховей,

Моя Родина, как свинья, жрет своих сыновей;

С неумолимостью сверхзвуковой дрели”

Борис Гребенщиков, "500"

 

Toată lumea face bilanţuri în aceste zile. Este bună această pauză. Orice am spune, dar jalonarea scurgerii de timp, oricare ar fi periodicitatea jaloanelor (lună, trimestru, an, perioadă electorală) ne face să ne punem meningele în mişcare şi să reconstituim retrospectiv o perioadă, asociindu-i prin acest efort un sens. Îndeosebi acestui exerciţiu se pretează sfîrşitul de an, fiindcă el ne impune o pauză şi o ruptură calendaristică semnificativă.

allumettes-brulees-Matchstick-Men-Wolfgang-Stiller-5.jpgSensurile sunt profund intime şi ar fi iluzoriu să tragem concluzii cu pretenţii de universalitate chiar şi în raport cu un spaţiu geografic restrîns. Indiscutabil aprecierea evenimentelor care au marcat anul 2013 va fi influenţată de catre experienţele personale: ceea ce va fi evaluat pozitiv de unii, va fi ignorat de alţii sau considerat un eveniment cu sens negativ, dacă nu chiar catastrofă.

De aceea încercarea de bilanţ care va urma nu pretinde nici la obiectivitate, nici la universalitate. Dar nici nu pot să-mi permit să mă împotmolesc într-un exibiţionism existenţial din simplu respect faţă de persoanele (foarte apropiate), viaţa cărora a fost şi este direct influenţată de evenimentele din ţară...

Oricît de mult nu aş încerca, dar anul 2013 a fost un an negru pentru mine în ceea ce priveşte raportul meu cu patria. Niciun Vilnius, care, printre altele, nu mi-a afectat absolut deloc cotidianul, nu va putea atenua tristeţea şi durerea, materializată într-o indignare ce tot creşte continuu, cauzată de nişte experienţe individuale, rezultat direct al politicilor „progresiste” ale Guvernului nostru.

Nenorocirile care se întîmplă altora, oricît de empatici nu am fi, trec la capitotlul generalizărilor (ori al statisticilor pentru cei mai cinici) destul de rapid şi nu înţelegi pe deplin monstruozitatea lor decît odată confruntat direct cu ele.

Eu nu am astăzi niciun motiv de bucurie sau, şi mai puţin, speranţe pentru 2014 în ceea ce priveşte Republica Moldova şi raportul meu cu evenimentele din ţară.

Mă bucură că se construiesc drumuri, că se parafeaza nişte documente, că există o creştere economică (pentru cineva), etc., etc. Am încercat, atunci cînd am avut ocazia şi limitat de modestele mele posibilităţi, să contribui la ceva pozitiv. Am încercat, necatînd la toate, să ramîn colaborativ, inclusiv cu instituţiile statului (şi m-a costat un efort foarte mare, căci mă urmareşte un gînd şi o culpă: acel de a fi un colaboraţionist) fiind convins că criticanismul şi catastrofismul nu este productiv. Dar ajuns la acest sfîrşit de an, nu reuşesc să-i dau o tentă pozitivă...

Nu va fi posibil din motive evocate mai sus să vă aduc mai multe explicaţii... Am să vă spun doar atît: după vacanţele din această vară nu am mai fost la nicio întrunire (deşi la Paris au fost organizate reuniuni tradiţionale cu miniştri şi alţi oficiali din R. Moldova: lucru pozitiv, nu?) cu „diaspora” la care am fost invitat. Din simplu motiv că aş fi rezistat cu greu ispitei să-i înjur copios, căci bătăuş, din păcate, nu am fost niciodată. Eu nu mai doresc, ţinînd cont de alte evenimente din acelaşi an 2013, nici măcar să fiu denumit „diasporă”. Statutul de emigrat îmi convine. Dacă doriţi şi insistaţi, dragii mei, acei cărora „le pasă”, puteţi să mă numiţi şi „trădător”, nu schimbă nimic, din moment ce eu unul am un sentiment de „trădat”...

Desigur, atunci cînd participi fizic la unele evenimente nu poţi să nu interiorizezi şi, respectiv, obiectivizezi ulterior prin discurs (căci cuvîntul este material, nu-i aşa?) experienţele pozitive. Cum poţi să nu rămii extatic atunci cînd pleci la Vilnius la bordul aceluiaşi avion cu însuşi Prim-Ministrul ţării şi participi direct la un eveniment solemn, considerat pe drept realizarea anului în R. Moldova? Nu este un reproş. Este o constatare.

Doar că experienţele mele au fost altele. Şi sunt consecinţele directe ale deciziilor (sau lipsei de decizii) acestui executiv. Pe care l-aş lua la pălmuit, dacă aş putea.

 

Imagine: „Matchstick men”, Wolfgang Stiller

Partager cet article
24 décembre 2013 2 24 /12 /décembre /2013 16:04

motan.jpgDacă şi există un lucru pe care l-am învăţat de la politicienii noştri, indiferent de perioade, regimuri şi culori, atunci este acesta: dacă se înteţesc discuţiile în spaţiul public despre limbă-identitate-unire, înseamnă că se lucrează intens în altă parte asupra unei hoţii de proporţii sau dacă nu hoţii, atunci cu siguranţă nişte micmaşuri sau aranjamente în care mass-media ori societatea civilă nu este dorită să-şi bage nasul ori, şi mai rău, să participe la discuţii.

Intensitatea cu care s-a discutat săptămînile trecute despre limbă şi unire, m-a făcut să caut şi să răscolesc în memorie şi în arhivele internetului piste eventuale.

Şi iată ce am a vă spune:

Cel mai la suprafaţă ar fi setul de documente parafate la Vilnius şi făcute publice. În afară de cîteva comentarii incipiente nu prea am văzut discuţii serioase asupra conţinutului acestor dosare... Dar în acest caz nici nu prea poţi să-i incriminezi ceva puterii. Ei au facut public documentul. Cine se face vinovat de faptul că ne interesează mai mult alte subiecte? Cu siguranţă nu oficialităţile. Dar, fiţi de acord: cade bine, mult prea bine, faptul că toată lumea s-a dezinteresat subit de acest acord.

Să lăsăm însă acordul, care, orice nu s-ar spune, nu înseamnă încă absolut nimic, deşi este bineînţeles o promisiune importantă. Şi să nu uităm să aducem mulţumiri speciale, inclusiv lui Yanukovici şi Rusiei, pentru succesele guvernului nostru.

Mult mai intrigant este un alt subiect: privatizările!

Acum cîteva luni, iar mai exact pe 11 septembrie 2013, o ştire, menită sa demonstreze (probabil) cît de dinamic este Guvernul, ne anunţa că circa 200 de proprietăţi urmau a fi privatizate (în limbaj mai nou: „înstrăinate”. S-or fi săturat ei de „prihvatizatul” atît de statornic în limbaj).

În afară de loturi relativ nesemnificative şi care chiar nu au ce face în proprietatea statului (întrebarea va rămîne deschisă asupra procesului de privatizare în mod general: faptul cum a decurs de la bunul lui început, modalităţile alese şi echitatea lui, dar rămîne deschisă într-atît de demult încît a căpătat un iz retoric şi nici nu-i mai căutăm răspuns) loturi destul de „gustoase” erau anunţate: Rețelele Electrice de Distribuție Nord și Nord-Vest, Moldtelecom, Farmaco. S.A., Barza Albă, S.A. Aroma, S.A. Tutun-CTC, Î.S. Compania aeriană AIR Moldova, Circul din Chișinău, Editura Ştiința, tipografia Academiei de științe... (1)

Procesul este în plină desfăşurare, după cum atestă şi alte noutăţi care din cînd în cînd apar în mass-media (2,3). După cum vedem, nicidecum nu putem acuza instituţiile statului de „secretizare” excesivă şi este, bineînţeles, doar vina noastră că acest subiect nu ne interesează mai mult decît atît. Noi avem alte griji. Mult mai măreţe şi importante. Nu ne rămîne decît să ne văicărăm ulterior, cînd privim din ferestrele „rutierelor” sau trecînd alături pe jos, alignind dintr-un picior pentru a feri de ochii lumii talpa ruptă a pantofului, castelele ce se înalţă în chiar plină inimă a capitalei. Iar seara, în faţa televizorului, să facem spume la gură, să ne muşcăm limba de ciudă, să strîngem pumnii încît să ne intre unghiile-n palme din cauza nemernicilor care nu doresc să recunoască limba „română” sau necărturarilor în ale istoriei care nu doresc să pună „punctum” după „suntem români şi ”.

Eu unul aş face altceva: aş pune un semn de întrebare în locu-i: „Suntem români. Şi?...”

Între timp, doar un singur „scandal” a avut loc, acel cu privatizarea bunurilor spitalului „Toma Ciorbă" (4), dezamorsat rapid de Guvern, nu cumva să i se mărească rating-ul lui Ghimpu, mai ales acum, cînd au apărut PLR-iştii.

Sindicatele parcă au făcut „cîrc”, dar a urmat un „mîrc” imediat şi nu de la cineva anume, dar tocmai de la FMI - Atotputernicul si s-a aşternut o linişte de mormînt peste acest subiect atît de (in)sensibil (5)...

Iată că tocmai acum apar la iveală şi alte „bombe”, dar, precum zic francezii, le mal est déjà fait.(6)

Dacă e să credem informaţiile disponible, (http://www.app.gov.md ) aceste procese de înstrăinare a averilor publice au loc chiar în acest moment, dacă nu sunt deja tranzacţii efectuate. Repejor-repejor, să reuşim pînă la alegeri!

Dar, oricare ar fi reacţia Domniilor voastre le cele de mai sus, nu acesta este subiectul textului meu.

Acum doi ani şi jumătate mă revoltam împotriva (7) acestei stări de fapt patologice: „... astăzi mi se flutură din nou o petică roşie în faţă... Şi eu nu vreau să fiu bou, fie el şi în varianta sa semantică denumită emfatic „taur”... Or, cineva (vă las să ghiciţi singuri cine hotărăşte ascuns de anonimatul acestui pronume nehotărît) încearcă să mă facă paracopitat. Acel cineva s-a acomodat foarte bine şi huzureşte nestingherit de nimeni, căci noi avem alte „cauze măreţe” de supravegheat...”

Din pacate, nu s-au schimbat mult lucrurile. Ar fi totuşi onest şi corect să menţionam un progres notoriu în domeniul transparenţei. Informaţie se poate găsi. Greu, cu sclipuita, deseori alambicată şi încîlcită, dar un jurnalist sau comentator cu salar anume pentru atîta lucru ar putea să caute şi, - O, minune! - chiar să găsească...

Ar putea. Şi probabil ar face-o dacă ne-ar interesa cu adevărat. Căci jurnalistul are de vîndut. Şi el ne vinde ce ne interesează: dezbateri sterile.

 

P.S.: Ah, ce băieţi buni sunt comuniştii şi PLR-iştii ăştia: uite cum ţin în alertă! Ce fum au făcut! Numai bun de camuflat manevre! Iar cînd mai vine şi Băsescu cu o mîină de ajutor, atunci chiar e perfect!

„A мы чо? A мы ничо... Нас и тут неплохо кормят”!

 

(1)http://unimedia.info/stiri/Guvernul-vrea-sa-scoata-la-privatizare-alte-peste-200-de-proprietai-ale-statului-65425.html

(2)http://unimedia.info/stiri/primele-bunuri-ale-statului--scoase-la-licitatie-pretul-initial-depaseste-un-miliard-de-lei-67868.html

(3)http://www.europalibera.org/content/news/25166318.html

(4)http://www.europalibera.org/content/article/25158747.html

(5)http://trm.md/ro/economic/seful-misiunii-fmi-privatizarea-unor-intreprinderi-de-stat-ar-putea-aduce-beneficii-salariatilor/

(6)http://adevarul.ro/moldova/economie/sotia-unui-ministru-democrat-si-a-cumparat-intreprindere-stat-1_52b53162c7b855ff56e5708d/index.html

(7)http://vitalie.vovc.over-blog.com/article-ruperea-malurilor-76805072.html

Partager cet article
18 décembre 2013 3 18 /12 /décembre /2013 17:13

Singur Tank-Man.jpg

Stai

În transcendenţă

Absolută

În faţa unei

Coloane

Tip 59

Ce nu incumetă

Să-ţi strivească

Ochelarii

Nici să-ţi păteze

Cămaşa

Albă

De sărbătoare

Fiul lumii

Ca un zeu

Imbrăţişînd

Speranţele

Universului

Lăsînd

În urmă

Tot lumescul

În chiar clipa

Cînd ai făcut

Primul pas

Te-ai desolidarizat

De noi

Ai renunţat

La mamă

Tată

Frate

Soră

Fecior

Fiică

Şi ne-ai lăsat

Să ne zbatem

Să ne batem

Să ţinem piept

Bîtelor

Gloanţelor de cauciuc

Gazelor lacrimogene

Furtunurilor de apă

Ciubotelor cu bot de fier

La Chişinău

Pungeşti

Madrid

Sofia

Atena

Kiev

Oriunde

Peste tot

În chiar clipa

Cînd ai făcut

Primul pas

Ne-ai făcut

Să fim mai vii

Partager cet article
15 décembre 2013 7 15 /12 /décembre /2013 17:17

кирпичные рожи вещают с экранаperete-kremlin.JPG

о том как стены нам вместе придётся класть.

почти как кремлёвского цвета стены,

ну может быть хуже, но только немного,

в масть бы попасть !

 

из ящика пялятся мундирные лица,

они нас гоняют : „тебе – на вот лыжи, тебе – карабин,

а ты что-то низок, сказал прямо в лоб,

тебе - не на лыжи, тебе - прямо в боб!”

 

кирпичные рожи, бетонные лица...

а нам бы остаться, остепениться,

немного отмыться и снова родиться...

 

кирпичные рожи вещают с экрана

о том как стены нам вместе опять прошибать,

о том что догоним, вот-вот перегоним...

 

и строим мы стены ни шатко ни валко

стреляем неплохо, бобслей, вот, спустили...

а он улетел. видать гололёд надоел

и в тёплые дали хотел...

 

все лица в погонах, сплошной перезвон!

когда-ж-мы догоним

что все они гонят?

когда-ж-мы, спросонья,

бумажные уши глазами проколим?

 

такой вот прогон,

такой самогон...

вот так и живём...

вот так и живём...

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher