Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
20 juillet 2020 1 20 /07 /juillet /2020 18:34
Photo: Nadejda Roscovanu

Photo: Nadejda Roscovanu

Chiar dacă întârzii cu cel puțin o zi, mi-am zis că nu ar fi bine să vă las fără comentariile tradiționale. Măcar și așa, lapidar. Din fericire pentru avântul și efortul meu de scrib, fire evenimențiale nu au fost chiar multe. Să începem de la vești bune care, tradițional, vin din Vest și doar din Vest. Le vom enumera, căci am impresia că mintea ne este scurtă, ca de răsărită, adică tot spre Est privim (bine, bănuiesc totuși că nu se referă la cititorii acestui site)... Așadar, culese doar în această săptămână:

  • România continuă să fie principalul partener comercial al Republicii Moldova și să consume majoritatea exporturilor Republicii Moldova.
  • 20 de mln. de euro au mai fost deblocate pentru RîMî din partea Uniunii Europene. Pariez, că pensiile și salariile celor cu capul de răsărită tot din aceste „ajutoare macrofinanciare” sunt plătite.
  • Lupta cu pandemia tot se face pe bani și mijloace occidentale. Echipamente medicale continuă să sosească de la UE și de la OMS. De obicei, când te duci la o aniversare, te gândești la un cadou ceva pentru omagiat. În RîMî și asta e pe dos. De ziua Americii Hogan a făcut o donație de echipamente. Și de ziua Franței, ambasadorul Le Deunff a venit cu un cadou similar...
  • Și trenurile tot pe echipamente occidentale merg! CFM a primit primele 6 locomotive din 12 prevăzute de un proiect finanțat de occidentali: UE, BERD și BEI.
  • Despre sutele de grădinițe și școli renovate pe banii României sa tot vorbit, chiar dacă oricum e puțin. Dar la noi până și parcurile tot pe bani românești se amenajează: parcul „Alunelul” din capitală va fi renovat pe banii primăriei sectorului 6 din București.

Iar acum, ca să sesizaţi mai bine contrastul, să revenim la răsărită:

AEROPORT SPRE GAURA NEAGRĂ Cică APP a reziliat contractul de concesionare a AIC cu Avia Invest. Eu nu știu de-i bine sau de-i rău. Dar știu că decizii din astea ne-au costat deja de-a lungul anilor sume astronomice în instanțe de arbitraj internațional. Olesea Stamate afirmă că ar putea să ne coste încă un miliard. Nu că ar fi Stamate mult mai credibilă, dar... Precedentele sunt grăitoare.

BANII PARTIDULUI Despre finanțarea PSRM-ului din surse dubioase am tot auzit. Iată că și în această săptămână a apărut un material care pretinde că PSRM ar fi finanțat din greu din offshoruri... Sumele evocate sunt astronomice. Suficiente pentru a explica dragostea moldovenilor pentru răsărită.

COD ROŞU ELECTORAL Mai mulți observatori și oficiali europeni bat alarma: modificările prevăzute ale Codului electoral ar privilegia candidatul puterii (știm noi bine cine este acesta) la prezidențiale. Am putea și să nu-i credem, dar nu s-a văzut încă o putere să modifice regulile jocului în propriul detriment. Și graba socialiștilor este un semn la fel de elocvent. Ce-i drept, după mai multe semnale alarmante, socialiștii au amânat puțin decizia. Pentru a o vota mai bine mai târziu, fără îndoială.

MOŢIUNE FĂRĂ MOŢ Moțiunea de cenzură împotriva guvernului a fost depusă în Parlament de către ex-blocul ACUM (acei care sunt primii responsabili de instaurarea guvernării actuale, în treacăt fie spus). Ce și cum va fi mai departe rămâne de văzut. Nimic nu-i sigur la moment. Adică nu, greșesc, dacă nu trece această moțiune, guvernul actual va fi și mai puternic.

COMBATEREA COMBATANŢILOR Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Acțiunile sfidătoare ale lui Dodon în raport cu Tiraspolul au scos combatanții în stradă. Acolo unde au fost întâmpinați cu bâtele și gaze lacrimogene de zbirii puterii. Nu am fost de față ca să pot lua cu fermitate partea cuiva, mai ales că aceiași „combatanţi” s-au manifestat destul de dubios de-a lungul ultimilor ani, dar voi menționa că atât Promo-LEX cât și Amnesty International au condamnat violența polițiștilor. Ce tristă soartă: acum 30 de ani ei apărau statalitatea Republicii Moldova, astăzi – sunt maltratați de un stat care-și strigă „statalitatea” impotentă peste tot și flirtează cu acei care au combătut această statalitate pe vremuri...

TIRASPOLUL VREA FRONTIERĂ Până și Dodon a fost obligat să convoace CSS pentru a discuta instalarea posturilor ilegale de frontieră de către separatiști. Chiar dacă primul responsabil de obrăznicia autorităților de la Tiraspol este Dodon în persoană.

Cam atât. E vremea răsăritei. De aia nu vor fi cireşe în această ediţie.

Partager cet article

11 mars 2020 3 11 /03 /mars /2020 20:00
Consilierul (VII)

Partea I

Partea II

Partea III

Partea IV

Partea V

Partea VI

Așa și l-a prins Mihail Prohorovici pe Alexei: cu picioarele pe masă, cu paharul de whiskey în mâna stângă din care nici nu prea băuse, cu trabucul stins în scrumiera masivă de cristal din care nici nu prea fumase, învârtind în degetele mâinii drepte un Zippo stilat, gravat la comandă cu inițialele sale, un AP meseriaș executat în caractere gotice. Podaru privea atent spre ecranul computerului său, iar în televizorul plat de pe perete „experţii” continuau să discute despre fărădelegile strigătoare la cer din primărie și necesitatea scoaterii ei din captivitatea oligarhilor.

Zahovailov a intrat în birou. A aruncat geanta de piele pe un scaun și s-a plioştit în fotoliul său de la celălalt capăt al mesei. A privit interlocat spre Alioșa, care nu s-a mișcat din loc, atât doar că privea acum contemplativ la ceva pe fereastră și nu la ecran. Patronul a conchis că Podaru îi purta pică pentru că nu a venit dimineața după cum s-au înțeles. S-a supărat, se vede... Cine știe ce s-o fi întâmplat între timp?

- Am încercat să rezolv cu afacerea, Alioșa. Nu aveam de ales.

- Mulțumesc, Mihal Prohorâci. Și cred că e cazul să-mi cer iertare.

- Adică?

- Am crezut că nu mai reveniți. Aici la noi s-au întâmplat chestii bizare azi.

- Intuiesc. Nici eu nu am vești bune. Ne culcăm, Alioșa. Nu avem soluții. Contactează-l pe omul lui... cum îi zice? Belâi parcă? și dă-le ce vor.

- Prețul a crescut. Azi Vacari a scos „bronevikul revoluţiei” din garaj. Nu știu cât va vrea acum

- Dӑ-i ce vrea. Negociazӑ puţin dacӑ simţi cӑ cer prea mult, dar numai de ochii lumii. Oricum, nu asta-i cea mai rea noutate.

Acum a venit rândul lui Podaru sӑ-l priveascӑ pe Zahovailov interlocat.

- Ne-au vândut, Alioşa. Închidem prӑvӑlia. Adicӑ, na!, mӑ rog, mi s-a zis cӑ cine vrea poate şi sӑ rӑmânӑ, dar pentru mine s-a terminat. Gata, m-au scos la pensie. Dar poate cӑ e şi mai bine aşa...

Zahovailov a tăcut. Podaru nu îndrăznea să-l întrebe mai multe. În birou se auzea deslușit doar „expertul” în scheme și corupție din emisiunea duduiei care turuia necontenit și excitat: „Asta devine deja insuportabil pentru chişinӑueni! Vă dați seama? Absolut toate instituțiile primăriei sunt capturate de această mafie. Schemele sunt bine rodate. Și aici sunt legături și legături de demascat. Iată, încercați să vedeți a cui semnătură stă pe toate proiectele care au stârnit controverse în ultimul timp: veți descoperi o chestie curioasă: e peste tot aceeași semnătură, pe care o arăta și Ivan Vacari azi! Nu vă pare asta dubios?”

- Închide-i, te rog, pe clovnii ӑştia, Alioşa!

De îndatӑ ce televizorul a fost închis, s-a aşternut o linişte de mormânt... A durat câteva secunde, în care Mihail Prohorovici urmӑrea ceva pe geam, probabil se uita la acelaşi lucru ca şi Podaru odinioarӑ... Dar nici mӑcar aceastӑ eternitate nu poate dura mai mult de câteva clipe.

Zahovailov s-a îndreptat din spete, l-a fixat pe Podaru şi i-a zis:

- În una din zilele următoare vom fi contactați și va trebui să predăm afacerea. Compania într-adevăr a fost vândută. Nici nu știu cui măcar... Avem trei-patru zile la dispoziție, cred. Iată ce propun eu: Toate fondurile disponibile le distribui în felul următor: 30%-mie, 30%-ție, celelalte 40% le distribui cum crezi tu mai echitabil celorlalți salariați. Cred că va fi o sumă frumușică pentru ei. Măcar atâta. La conturile oficiale ale firmei nu umbli. Acolo oricum nu-i mare lucru. Tot ce-i oficial pe bilanțul contabil, acolo să rămână, să nu dispară nicio piuliță! Să nu ne trezim cu dosare pe urmă. Ăștia-s capabili. Restul – lichidezi, dărui muncitorilor, faci ce știi! Dar ei să nu obțină un capăt de ață în plus de ce-i pe bilanț! Până la urmă, vezi că am avut dreptate? Da’ tu: „facem tot prin bancӑ” și „prin bancӑ”... Da, încă ceva: ei mi-au zis că păstrează personalul. Faci cum vrei, desigur, dar nu te sfătui să rămâi aici. Dacă ai nevoie, voi încerca să te plasez pe undeva. Mă rog, am și eu relații, mai are nevasta...

Podaru îl asculta atent, dar nu pӑrea nici şocat, nici scandalizat.

- Dacă-i să lichidăm, atunci lichidăm, Mihal Prohorâci! și a dat peste cap paharul cu whiskey pe care-l mai ținea în mână, golindu-l dintr-o dușcă. Nu va fi complicat. La noi totul e ordonat mai ceva ca la băncile elvețiene. Ваша школа, Михал Прохорыч! Cât privește soarta mea de mai departe, nu știu... Mulțumesc pentru propunere. Dar eu cred că am să pun și eu punct aici. Copiii cresc, trebuie să mă gândesc și la viitorul lor. M-am zaibit și eu. Vreau să muncesc liniștit și să-mi cat de grijă, să cat de nevastă, să-mi duc copiii la școală. Chestii din astea. Știți, o viață din aia de mic burghez ca în filmele americane. Puțin capital am pus de-o parte. Cu astea 30% cred că se poate de încercat ceva. Canada, SUA, de ce nu Australia ori chiar Noua Zelandӑ? Văd ce crede și soția, dar ea zicea că vrea să rămânem în Europa, mai aproape de casă cică... În ceea ce mă privește, cu cât mai departe, cu atât mai bine! Lumea-i mică în ziua de azi, de venit acasă poți de oriunde. Important e să nu vină acàsa peste tine...

 

Epilog

Chiar în aceeași zi Podaru îl suna pe „omul lui Belâi” să se întâlnească pentru a discuta de preț. Ăla cerea 10 apartamente pentru Vacari & Co, dar au redus la 8. Tipul a zis că are „încredere” în cuvântul lui Alexei și că nu era necesar să semneze pentru moment ceva anume. Cu așa oameni nici nu era nevoie de acte, zicea el. Cică la ei e totul e „po poniatiam” și ei „otveciaiut za bazar”. Mă rog, în relațiile cu indivizi de alde Belâi înșelăciunile circulau exclusiv pe o autostradă cu sens unic. Contrasensul era mortal. La o adică, ținând cont de „vânzarea” iminentă, Podaru nici nu prea-și bătea tare capul. Dacă ar fi lucrat pentru ei, ar fi încercat să insiste cumva abil, să se protejeze printr-un martor ceva din ăștia cu „avtoritet” sau poate chiar un fel de contract semnat, dar așa... Avea zeci de alte detalii de rezolvat și nu era măcar sigur cât timp avea la dispoziție. 2-3 zile? O săptămână? Mai mult?

Imediat, exact în ziua care a urmat după înțelegere, blocajul de la șantier s-a evaporat. Niciun manifestant nu și-a mai arătat nasul pe acolo, ei deplasându-se înapoi în parcul central. Discuțiile la televiziuni au continuat, dar nimeni nu mai pomenea de acest caz anume, ci au lunecat spre „demascarea și combaterea oligarhilor și a statului capturat”. Peste o zi lucrările au fost reluate exact din punctul în care au fost abandonate.

Câteva luni mai târziu, după ce a fost ridicat blocul, iar apartamentele din el vândute, la cerința noilor locatari și a celor din câteva blocuri megieşe (cerință scrisă, cu semnături cu tot) păduricea a fost rasă cu lama buldozerului, iar în locul ei, pe banii primăriei (ei au numit asta „partenariat public-privat”), au fost „amenajate” câteva „obiective sociale”: o parcare imensă multietajatӑ din care un etaj era rezervat locuitorilor din vecinătate contra un abonament la preț redus și un mic teren de joc pentru copii. Partea „privatӑ” din această înțelegere consta în contractul de concesionare a parcării semnat cu o filială a ex-firmei lui Zahovailov, care își mărea considerabil, de când cu noii proprietari, perimetrul de activități. Contractul pentru „amenajarea spațiului viran” a fost obținut în urma unui tender și executat de filiala „istoricӑ” de construcții a ex-firmei lui Zahovailov. Panglica simbolică a „dӑrii în exploatare” a fost tăiată solemn de Ivan Vacari în persoană, care nu a uitat să menționeze că „proiectul original” al terenului de joc a fost elaborat de tineri artiști, reprezentanți ai „societӑţii civile”. Un reportaj despre un exemplu de inițiativă civică și colaborare cu autoritățile a fost difuzat la mai multe televiziuni, inclusiv la JurnalierTV și TV878, în care tânărul artist cu look de hipster explica cât de important pentru chişinӑueni este să se implice în crearea spațiilor de viață comună... Dar astea aveau să se întâmple mult mai târziu, într-o realitate în care nici Mihail Prohorovici Zahovailov, nici Alexei Podaru nu mai figurau în calitate de actori.

Cam la vreo zece zile după ridicarea blocajului, Zahovailov a fost sunat și i s-a cerut să fie a doua zi la birou ca să „predea afacerea”. La ora indicată Mihail Prohorovici și Alexei Podaru așteptau în biroul devenit auster după ce din el dispăruseră toate obiectele care aveau cât de cât preț sau înlocuite cu altele, de duzină. Ușa s-a deschis și reprezentantul cumpărătorului a intrat în birou. Era „omul lui Belâi”.

Partager cet article

4 mars 2020 3 04 /03 /mars /2020 20:00
Consilierul (VI)

Partea I

Partea II

Partea III

Partea IV

Partea V

Alexei Podaru îl aștepta pe Zahovailov în oficiul firmei de construcții trântit în jilțul său, cu un whiskey într-o mână și un trabuc în alta. Ținea picioarele pe masă ca în filmele proaste americane. Pe ecranul computerului avea pornit un live transmis pe reţelele de socializare de tinerii ONG-iști care-i blocau șantierul. Ecranul de pe perete transmitea TV878. Pentru moment, la șantier nu se întâmpla nimic. Adică situația rămânea stabilă: activiștii partidului lui Ivan Vacari cu panouri și două-trei drapele și tinerii gălăgioși de la ONG blocau șantierul. Un group de polițiști echipați ca pentru cele mai vehemente lupte stradale stăteau alături și din când în când se organizau într-o formațiune stranie, numai de ei cunoscută, și porneau chipurile la asalt. Numai că asaltul lor se oprea chiar în fața pichetului. Acolo ei se împingeau puțin cu protestatarii după care se retrăgeau. Această coreografie se repeta regulat cu mici variații și anima live-ul de pe rețeaua de socializare furnizând totodată imagini impresionante și spectaculoase celor câteva televiziuni prezente.

Dar Alexei mai urmărea și un alt live, doar al său. Când a început zarva, și-a trimis un om de încredere cu câteva camere pe unul din acoperișurile blocurilor din preajmă. De acolo primea o imagine mai completă a ceea ce se întâmpla. Polițiștii erau organizați în mai multe echipe și erau staționați în una din curțile apropiate, dosiți de blocuri de camerele de la fața locului. După o perioadă oarecare în care grupul de pe „teren” valsa de două-trei ori cu protestatarii, ei erau înlocuiți de alții, iar aceștia se întorceau spre vehicolele lor: un autobuz și două microbuze. Acolo aveau la dispoziție băuturi răcoritoare și fierbinți, diverse snack-uri. Poliţiştii stăteau dezinvolt și conversau, carea fuma, care bea câte o cafea, apoi un mic grup se desprindea și intra în autobuz de unde ieșeau echipați și plecau să-i înlocuiască pe colegi. Ceilalți, care veneau, se grăbeau să se elibereze de zale pentru ca să se apropie de grup. Nimic din comportamentul lor nu emana tensiune sau stres. Un gradat din când în când se îndepărta de grupul principal, discutând la telefon. Gesticulația sa lăsa de înțeles că primea indicații...

La un moment dat, gradatul, după o conversație telefonică, s-a îndreptat cu pași grăbiți spre grup și a început să le explice ceva subalternilor mai energic ca de obicei. Imediat, un grup mai măricel ca odinioară s-a desprins și s-a îndreptat grăbit spre autobuz. Au ieșit repede din el și s-au îndreptat cu pas ager spre șantier. De această dată în direcţia opusă nu a revenit nimeni.

Alexei a înțeles că ceva urmează să se întâmple. Într-adevăr live-urile de pe rețelele de socializare s-au animat și ele, iar echipele de televiziuni aflate la fața locului au început, ca la comandă, transmisiuni directe.

Duduia cu decolteu generos era de această dată în studiou, anima o emisiune cu „experţii” de rutină care stăpâneau la perfecție orice subiect abordat, de la inginerie genetică și până la modulațiile sonore în cântările polifonice georgiene. Discutau aprins despre corupția de la primărie și despre permisurile de construcții, despre scheme frauduloase și câte și mai câte. La un moment dat, duduia a dus mâna la ureche, a făcut semn asistenței să se facă liniște, a dat din cap și cu un ton plin de patos și dramatism, demn de tragediile corneliene, a anunțat cu caracteristicul ei accent palatalizat rusesc:

- Dragi telespectatori, am primit chiar acum un mesaj din regie. Vin noutăți alarmante de pe teren, de la șantierului blocat de protestatari care încearcă să salveze unul din puținele scuaruri din cartier, acolo unde până mai ieri se plimbau bătrâni și se jucau copii. Se pare că forțele de ordine se pregătesc de un atac decisiv.

Apoi domniţa iarăși a dus mâna la ureche, totodată aplecându-se puțin înainte, destul de tulburător pentru audienţă și telespectatorii cu pubertatea încă nestabilizată, asugurând astfel o explozie momentană a reitingului televizat pentru acea zi.

- Gata? Suntem gata? Stimaţi telespectatori, ne conectăm chiar acum cu echipa de reporteri aflaţi la faţa locului.

Pe ecran a apărut o reporteră tinerică şi fardată excesiv, în mini-jupe şi bluză mulate bine pe corpu-i svelt. Imaginea cu domniţa din studiou nu a dispărut de tot, dar s-a micşorat si s-a retras spre colţul de dreapta sus.

- Anişoara, aici studioul, ne auzi bine?

- Vă aud perfect, da!

- Spune-ne, te rog, ce se întâmplă? Toată ţara vă urmăreşte împreună cu noi cu mare îngrijorare.

- Da, mulţumesc! Ne aflăm aici de azi dimineață, împreună cu protestatarii, care sunt pașnici, cântă și scandează sloganuri împotriva corupției. Insist: protestatarii sunt pașnici și nu întreprind nicio acțiune violentă. Dar poliția deja de câteva ori astăzi a încercat să forțeze blocajul lor, dorind să profite de câteva momente de acalmie și să-i ia mișelește prin surprindere. Tactica lor e clară, ei doresc să creeze o breșă în rândurile protestatarilor pașnici, pe care mai apoi s-o lărgească încetul cu încetul.

- Iată așa funcționează și politicienii noștri, mă ierți că te întrerup, Anișoara, ei încearcă să divizeze societatea ca să rămână stăpâni pe situație. Scuze, Anișoara, dar mi sa părut important. Continuă, te rog.

- Da, mulțumesc, întradevăr, e foarte important ce spui. Acum câteva minute însă am observat că grupul polițiștilor s-a mărit considerabil. Numărul lor este mai mare decât acel al protestatarilor pașnici. E o prezenţă violentă demăsurată în raport cu necesitatea. Кирилл, направь, пожалуйста, камеру на полицейских.

Operatorul a întors camera spre grupul de polițiști, iar în colțul de sus al ecranului duduia nu a reușit să disimileze o mină nesatisfăcută de acest cuac lingvistic produs în direct.

-     Priviţi, puteți vedea și dumneavoastră grupul numeros de polițiști, înarmați până-n gât, echipați de parcă în fața lor ar fi niște criminali și nu protestatari civili pașnici. Dar iată: vedem cum grupul devine mai compact și începe să avanseze cu pași mărunți spre noi. De cealaltă parte protestatarii s-au apucat de mâini, ferm convinși să reziste și să nu cedeze... Doamne, oare ce se va întâmpla?! Devine foarte periculos aici, dar noi continuăm relatarea, fiindcă dorim ca adevărul să ajungă în fiecare casă!

-     Anișoara, te implor, fiți atenți! a stigat în eter domnița cu decolteu tulburător. Nu vă puneți viața în pericol! Oligarhii nu merită asta!

-     Noi doar ne îndeplinim meseria de reporter. Iată, distanța dintre fortlele de ordine și protestatari devine foarte mică, au rămas doar câțiva metri... Doamne-Dumnezeule, fă ceva! Ocrotește-i pe cei nevinovaţi!

În acelaşi moment, de undeva dintr-o parte s-au auzit, apropiindu-se, scandari: „Jos mafia! Jos mafia!” , „Jos mâna de pe parc! Jos mâna de pe parc!”

De această dată cameramanul nu a greşit şi a îndreptat repede camera spre sursa scandărilor.

- Ce se aude, Anișoara? Ce se întâmplă?

- Incredibil, dragi telespectatori, e absolut miraculos! Spre noi se îndreaptă o coloană întreagă de noi protestatari pașnici, în frunte cu... cu... oare cine-i? Pare foarte cunoscut... Da! E el! Coloana care se apropie e condusă de Ivan Vacari în persoană, dar văd că mai este alături de el și Raia Caruta, cu certitudine acompaniată de activiști din asociația de pensionari pe care o conduce. Ei se apropie, atât de repede cât pot, de fața locului. Vedem că poliția nu mai avansează. E incredibil! Ei au primit ordin să se retragă! Deci, la moment putem spune cu certitudine că această intervenție salvatoare a activiștilor lui Ivan Vacari și Raia Caruta a evitat o confruntare care putea să se soldeze cu vărsare de sânge și, cine știe?, poate chiar cu jertfe omenești...

- Anișoara, spune-ne te rog, căci apar întrebări aici în studiou și comentarii pe live, dacă nu cumva se încearcă o recuperare politică prin această participare a lui Ivan Vacari.

- Sigur, vom adresa această întrebare direct celor interesați. Iată, îl am alături pe unul din tinerii care protestează pașnic de la bun început.

Reportera s-a apropiat de unul din tineri, cu părul vâlvoi, bărbos, cu un look de hipster urban, cu amestecături vestimentare ce aduceau a reminiscenţe din hippie. Cam răguşit, acela a răspuns:

- Pe noi politica nu ne interesează. Noi suntem foarte diferiți în acest grup, și ca etnie, și ca organizații. Noi avem doar un scop aici: să salvăm acest spațiu pentru chişinăueni de la construcții abuzive. Orice grup politic, orice organizație obștească, orice cetățean poate să ni se alăture, dacă împartăşă aceleași obiective cu noi – acela de a salva Chișinăul de corupți și a păstra ce se mai poate pentru copiii noștri. Din acest punct de vedere discutăm cu toții, iar faptul că Ivan Vacari ni s-a alăturat e doar salutabil. Eu vă întreb: dar unde sunt celelalte partide politice? De ce nu ni se alătură și ei? Se pare că rânza politică e mai mare. Se pare că acea caracatiță a corupției a împânzit toate partidele și ei fac parte din același sistem pe care noi dorim să-l combatem.

Tânărul ar mai fi vorbit mult dacă reporteriţa nu i-ar fi luat microfonul de la gură:

- Iată, ați auzit răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Dar se pare că va urma o declarație oficială chiar din partea lui Ivan Vacari. Eu vă propun să ne apropiem și s-o ascultăm în direct, exclusiv pentru TV878!

În fața grupului de protestatari era deja montată o mică tribună în plexiglas cu sigla partidului lui Vacari în spatele căreia se instala comod oratorul, având grijă ca toți reporterii și jurnaliștii să-şi regleze microfoanele și camerele de luat vederi. Pe fundal câteva persoane țineau sus mai multe pancarte: „Jos corupția!”, „Lăsaţi-ne să respirăm!”, „Fiecare copil are dreptul la spații verzi!”, „Pentru un Chișinău curat!”, „Stopaţi construcțiile abuzive!” și „Salvăm Chișinăul!”. Undeva și mai în urmă se vedeau și două-trei drapele roșii de partid, tinerii ONG-iști hipsteri s-au pomenit împinși spre rândurile din spate, dar asta nu părea să-i deranjeze cumva, ei mătăhăind din capuri în ritmul unor melodii auzite numai de ei.

- Stimați cetățeni!, a început Vacari. Noi nu suntem aici pentru a face politică! Noi am venit cu un obiectiv concret: să salvăm acest spațiu verde de niște promotori lacomi și să stopăm acest șantier. Dar în aceste condiții de urgență noi suntem obligați să utilizăm resursa administrativă, de aceea partidul nostru a depus o plângere la procuratură, cerând să verifice această autorizație de construcție și să trateze dosarul în regim de urgență absolută. Este un exemplu concret de acțiune colectivă pentru a proteja Chișinăul de hoți și a-l scoate din mâna corupților! Vă promit că vom rămâne vigilenți și pe viitor și ne vom implica activ alături de societatea civilă și de cetățeni pentru a le servi interesele și pentru a aduce soluții concrete Chişinăuenilor! Noi cu toții merităm să locuim într-un oraș bine gestionat și fără hoția de astăzi!

După aplauze și urale furtunoase acompaniate de vuvuzele și bătăi în tobă cuvântul i s-a oferit Raiei Caruta, dar Alexei nu a mai stat să urmărească ce avea să zică, ci și-a redirecționat atenția spre live-ul său personal. Pe acel live el vedea cum un grup important de polițiști se îndrepta spre autobuzul și cele două microbuze din spatele blocului, unde îi aștepta gradatul cu telefon. Întreaga sa făptură degaja satisfacție și bucurie, el salutând jovial și prietenos cu acolade și strângeri de mână fiecare polițist care se apropia. Grupul, împreună cu șeful, a urcat în autobuz, care nu mult după aceea a pornit din loc, la fața locului rămânând doar cele două microbuze. În fața șantierului nu mai rămâneau decât 3-4 polițiști. Mitingul improvizat continua.

Partea VII

Partager cet article

26 février 2020 3 26 /02 /février /2020 20:00
Consilierul (V)

Partea I

Partea II

Partea III

Partea IV

La ora 7, în chiar dimineața în care Alexei îl aștepta la sediu, Mihail Prohorovici Zahovailov așezat confortabil pe bancheta din spate a Land-Roverului masiv, urmărea prin sticla fumurie a portierei cum se scurgea vertiginos undeva în spate peisajul reputat și descris în ghiduri turistice drept pitoresc și mioritic. Mașina avansa grăbită spre Holercani, mai bine zis spre o vilă anume. Zahovailov urma să-și viziteze „pista”. Care nu era altceva, sau mai bine zis altcineva, decât vechiul (la propriu și la figurat) său prieten, politrukul din armată, care era și proprietarul legal al firmei de construcții pe care o conducea cu mână fermă Mihail Prohorovici, fapt pentru care politrukul încasa anual o sumă nici prea mare (raportată la rulmentul afacerii), dar nici prea mică, cu siguranţӑ net superioară venitului anual al 95% din pensionerii țării. Aseară, după discuția cu Alioșa, Zahovailov îl sunase pe politruk. Nu apela la serviciile acestuia decât foarte rar. Adică aproape niciodată. Nici nu prea știa multe despre el. Au păstrat o legătură relativ distanțatӑ. De mulți ani deja, toate „întrebӑrile” care apăreau erau „rezolvate” la telefon. Dar de această dată politrukul a refuzat categoric să discute, invocând clasicul „nu e o discuție pentru telefon” și invitându-l insistent la o vilă anume de la Holercani. Invitația nu lăsa loc pentru refuz.

Mihail Prohorovici niciodată nu a reușit să iasă din tiparele acelei relații din tinerețe – superior / subaltern – și acest lucru îl everva peste măsură. De aceea prefera să nu-l vadă. Știa că politrukul a rămas „în sistem” toți acești ani, dar fără să știe exact care-i era rolul, nici cât de mult cântarea în configurațiile puterilor care s-au tot succedat și re-ordonat. Cert e că politrukul părea să fie mereu în joc și mereu călare pe cal. Când îl sunase ieri nici nu apucase să-i explice ce și cum, că acela l-a și întrerupt. Părea să fie perfect la curent cu situația: „Mâine la opt dimineața să fii la mine. Nu-mi spune nimic. Nu e discuție pentru telefon.” Și a închis.

Zahovailov nu a prevenit pe nimeni că pleacă. Nu a anulat sau amânat întâlnirea cu Alexei. Nici nu credea că era neapărat necesar. Alioșa va încerca să-l sune cam 5-10 minute după ora 7, va lăsa un mesaj și va aștepta să fie contactat. Un SMS drept răspuns că totul e ok, să aștepte, va fi suficient. Așa și s-a întâmplat.

La opt fără un sfert, după câteva minute de drum de țară printr-o pădurice pe care a intrat după ce a ieșit de pe drumul principal, mașina a ajuns în fața unei porți masive de metal. Era o poartă veche, cu o ramă din țevi groase de vreo 10 cm diametru. Partea ei de jos era constituită din tablă grosolană, pe alocuri cu găuri minuscule, ciuruită de rugină, iar partea de sus o alcătuiau doi sori improvizați din armatură groasă. Cei doi batanți erau legați cu un lanț masiv la fel de ruginit de care anina un lacăt care părea să nu fi fost descuiat de-o veșnicie. Nici nu au dovedit să se apropie bine că din nicăieri, dintr-un un tufiș lateral probabil, s-a apropiat de poartă un bărbat la fel de zdravăn ca și bodyguardul lui Zahovailov. Surprinzător, a descuiat fără dificultate aparentă lacătul, a deschis porțile și le-a făcut semn să avanseze mai departe pe drumușor.

Mașina a mai continuat la vreo 300 de metri pe același fel de drum, iar apoi a intrat pe o porțiune asfaltată și a mai mers cam tot pe-atâta, când pădurea s-a dat brusc la o parte și în față a apărut un cottage nu prea mare, dar destul de elegant și bine îngrijit. Stilul său arhitectural denota o construcție a anilor 70, dar vădit relookatӑ de atunci, și nu o singură dată. Ochiul experimentat de constructor al lui Mihail Prohorovici putea lesne delimita epocile în care a fost „improspӑtatӑ” vila după materialele care erau la modă și considerate drept „de lux” de-a lungul anilor. Șoferul a oprit Land-Roverul în fața peronului. Bodyguardul s-a grăbit să iasă și să-i deschidă portiera lui Zahovailov. În același timp, parcă automat sincronizată, s-a deschis și ușa vilei. În prag a ieșit un bărbat destul de zvelt, de vreo 35-40 de ani, îmbrăcat în blugi și o cămașă neagră. Fără să scoată un cuvânt s-a ferit din pragul ușii invitându-l prin postura sa pe Mihail Prohorovici să intre.

- Mişaniaaa, da-ra-goooi! Politrukul, în halat de casă, avansă spre Zahovailov cu brațele deschise de îndată ce acesta intră în sufrageria spațioasă, cu ferestre panoramice din care se deschidea o priveliște spectaculoasă spre Nistru.

Zahovailov a simțit, ca aproape de fiecare dată când se vedeau, cum îl cuprindea iritarea... Faptul că el era îmbrăcat de oraș, iar politrukul îl întâmpina în halat îl poziţiona pe acesta din urmă automat într-o postură de superioritate.

- Sper cӑ n-ai mâncat încӑ. Serioja ne-a pregӑtit un mic dejun cum numai el ştie sӑ le facӑ pentru amândoi. Treci, daragoi, treci.

Sau așezat la masa masivă unul în fața celuilalt. Serioja, bărbatul în cămașă neagră, îl deservea pe politruk. Zahovailov se descurca singur. Politrucul mânca fără grabă, rumegând meticulos fiecare îmbucătură, din când în când adresându-i lui Zahovailov câte o întrebare protocolară despre familia acestuia. Mihail Prohorovici se străduia să imiteze ritmul de îngurgitare al gazdei, deși nu simțea nimic din gustul omletei, toasturilor cu magiun, fructelor, din cauza iritării și încordării interioare. La o adică nici foame nu-i prea era, căci mâncase un sandwich în mașină. La un moment dat, politrukul s-a sculat de la masă, ștergându-se pe gură, lăsând de înțeles că a luat sfârșit colaţiunea, fără pic de considerație pentru comeseanul din față.

- Terminӑ-ţi sucul, Mişa, e din fructe din livada de alӑturi, produse 100% naturale, nu ca la piaţӑ. Serioja azi dimineaţӑ l-a pregӑtit. Elixir adevӑrat! Eu revin imediat.

Mihail Prohorovici s-a apropiat de fereastra panoramică. Cuprindea practic tot peretele și avea și o ușă culisantă care dădea spre un mic peron din lemn care continua cu un gazon englezesc ce ducea până la o mică plajă privativă de pe malul Nistrului. De un debarcader mic, dar elegant, de lemn era legat un zodiac cu motor și, ceea ce l-a surprins pe Mihail Prohorovici, căci nu și-l imagina pe politruk călare, o motocicletă acvatică.

Dar Zahovailov nu a avut timp să-și ducă gândul până la capăt. Politrukul a intrat în sufragerie, îmbrăcat într-un trening Adidas, invitându-și oaspetele la o plimbare:

- Nimic nu face mai bine digestiei decât o micӑ plimbare. Hai, Mişa, sӑ mergem puţin!

Zahovailov tocmai a tresărit de surprindere. Politrukul era vesel și jovial, iar sfârșitul frazei și l-a încheiat cu o mișcare circulară a arătătorului, dându-i de înțeles oaspetelui că aici nu se putea vorbi nestingherit. Tot atunci a deschis ușa de sticlă și ambii au pășit afară.

Un timp au mers în liniște, de parcă își doreau să fie siguri că au lăsat până și umbra casei în afara zonei de audibilitate. Zahovailov – în costumul și pantofii cu care obișnuia să meargă la birou, celălalt – în trening și adidași. Zahovailov era conștient de ridicolul comparației și turba de mânie, ce gândea politrukul nu se știe, dar cu certitudine nu-l inetersau stările sufletești ale lui Mihail Prohorovici. La un moment dat, fără a se opri din mers, a zis:

- Îmbătrânim, Mișca, îmbătrânim... A venit timpul să lăsăm locul tinerei generații. Uită-te la noi dintr-o parte: ce am ajuns, Mișca? Doi boșorogi. Daaaa, Mișa, doi boșorogi... Nu zic, doi boșorogi cu merite, cu biografie și rezultate remarcabile și toate cele, dar cum n-ai da, timpul nu cruță... Iată, spre exemplu: vezi chestia aia? Ei o numesc motocicletă acvatică. Mi-a adus-o Serioja mai deunăzi, mi-au repartizat-o de la Centru. Dar eu ce să fac cu ea? De parcă eu știu să conduc drăcovenii din astea? Lumea noastră a rămas în trecut, Mișa. Trebuie să ne retragem.

A urmat o pauză. Politrukul aștepta pare-se o reacție, ori întrebări, dar Zahovailov tăcea cu încăpățânare. A venit rândul politrukului să se enerveze. Îl irita faptul că Zahovailov nu-i dădea posibilitatea să-și demonstreze superioritatea și mai mult... Să savureze mai îndelung momentul... Era o bătălie în care învingătorul era cunoscut dinainte și de aceea refuzul confruntării era considerat de politruk drept un atentat la plăcerea lui.

- Karoce, Mișa. Compania de construcţii va fi vândutӑ. Adicӑ ea deja a fost vândutӑ, e doar o chestie de timp pentru a perfecta actele. A venit timpul sӑ plecӑm la odihna binemeritatӑ.

Mihail Prohorovici asculta impasibil care va fi continuarea. Poltrukul se simțea ca peștele aruncat pe nisip. Ce fel de om era și Mișa ăsta? I se ia afacerea la care a muncit o viață, pe care o dirija cum știa el mai bine, mecanismul căreia îl cunoștea până la cea mai neînsemnată piuliță, ale cărui roticele dințate au fost personal instalate și unse cu grijă de Zahovailov, iar acum el nu zicea nimic? Nu așa își închipuia el această scenă... Cu cât se scurgeau clipele cu atât mai ridicol se simțea politrukul față de acest Mișca care refuza orice formă de protest sau rebeliune.

- Peste câteva zile te va contacta un om de la cumpӑrӑtor ca sӑ preia tot. Sӑ nu-ţi faci griji, vei fi rӑsplӑtit onest. Cam asta. Întrebӑri?

- Da. Douӑ.

- Hai, spune. Prima?

- Cu angajaţii cum procedaţi?

- Mişa, daragoi, trebuie sӑ înţelegi, eu nu decid nimic. Politrukul a strâns din umeri şi a ridicat teatral mâinile a nedumerire și neputinţӑ.

Iatӑ-l, momentul de satisfacţie sadicӑ aşteptat!

- Eu doar transmit informația. Cred că vor fi păstrați: compania trebuie să funcționeze și mai departe. Dar nu-i exclus să fie aduși oameni noi. Care vrea – rămâne. Care nu-i de acord – să plece. Oricum ei lucrează altfel, experiența lucrului cu tine nu-i va ajuta în niciun fel... A doua?

- Nu, nu mai e nevoie. Mulțumesc pentru tot. Cred că trebuie să mă întorc la birou. Să pregătesc totul.

Zahovailov s-a întors şi s-a îndreptat înapoi spre vilӑ. Politrukului i s-a tӑiat cracul pe care abia de-l încӑlecase.

- Cu şantierul trebuie sӑ te culci, Mişa! Sӑ te culci, auzi?! i-a strigat politrukul din urmӑ.

Zahovailov nici nu s-a întors, doar a ridicat brațul drept dând de înțeles că a înțeles. Ajuns în dreptul peronului de lemn, nu a intrat înapoi prin sufragerie, ci a luat-o la stânga, ocolind casa.

Șoferul și bodyguardul fumau relaxați, rezemați de capota Land-Roverului. Apariția neașteptată a patronului, și mai ales de undeva dintr-o parte, aproape dintr-un tufiș, i-a luat prin surprindere. Au sărit ca fripți, căutând zăpăciți unde să stingă și să arunce chiștoacele. Până la urmă, şoferul l-a stins pe-al său de roata mașinii, iar bodyguardul a ridicat piciorul și la stins direct de talpa pantofului. Ambele chiștoace au aterizat în sticla de plastic de apă a șoferului și toate astea au fost efectuate până a fi ajuns Mihail Prohorovici la mașină.

Zahovailov s-a trântit pe bancheta din spate. Niciodată nu și-a simțit corpul mai greu. De parcă fiecare celulă din organismul său s-a umplut brusc cu o substanță vâscoasă și grea. Și-a desfăcut nodul de la cravată și și-a descheiat bumbul de la cămașă. A coborât geamul portierei. Cât mașina avansa încet pe drumul de pădure aerul proaspăt care a dat năvală în salon putea fi răcoritor și plăcut. Poarta de metal era deja deschisă, iar zbirul de odinioară aștepta ca ei să iasă din domeniu. Încet – încet viteza automobilului creștea și curentul de aer ce năvălea de afară devenea tot mai violent. Pasagerul de pe bancheta din spate nu părea să-l simtӑ. Mihail Prohorovici își expunea figura vântului parcă căutând o forță suficient de puternică și violentă pentru a-i pune în mișcare fluizii propriului corp.

Cei doi din față însă, începeau a da semne de neliniște. Comportamentul patronului era departe de orice au putut ei să vadă și să cunoască. Zahovailov era un tip care detesta excentricitățile de orice fel, dar la fel nu suporta ca subalternii să-i pună întrebări sau să-i acorde prea multe semne de grijă, fără a mai vorbi de cea mai mică formă de jenă sau amestec în treburile sale. De aceea șoferul cu bodyguardul nu prea știau ce să facă, aruncându-și priviri îngrijorate, dar fără a îndrăzni să intervină cumva.

Mihail Prohorovici continua să-și expună fața curentului de aer. Părul îi era vâlvoi și se zbătea în jocul aerului. Șocul dimineții după discuția cu politrucul părea să se fi estompat cumva și acum Zahovailov era concentrat, nu fără o oarecare mirare, asupra stării sale fizice și senzațiilor pur corporale. Niciodată până acum nu a simțit povara anilor. De pe la 40 de ani a început a duce un mod de viață echilibrat și fără excese. Piscină în fiecare miercuri, tenis – vinerea, în celelalte zile – câte o jumătate de oră de bicicletă de cameră... Rutină, muncă. Check-up medical integral anual. De două ori pe an – sejururi pe la stațiuni diverse și cu virtuți curative variate. Bătrânețea parcă nici nu era despre el... Parcă partea care-i era destinată se acumula într-un fel de cont specific de fidelitate an după an... Iar astăzi a sosit momentul decontării.

Dar la un moment dat, la o smucitură de aer, o foaie de hârtie din dosarele care-l acompaniau mereu pe Zahovailov în deplasările sale s-a desprins din teanc și, fâlfâind isteric, mai nu a zburat pe fereastră afară. Cu o mișcare fulgerătoare a brațului, Mihail Prohorovici a prins hârtia. Apoi a închis fereastra. Corpul său, și mai ales mintea, îi ieșeau din amorțeală.

- Dacӑ-i pensie, atunci pensie sӑ fie, a rostit. Nu-i nimic, trӑieşte lumea şi la pensie.

Apoi, văzând că mașina se deplasa relativ încet căci șoferul ținea totuși cont de geamul deschis, i se adresă acestuia:

- Mânӑ mai repede la oficiu. Alioşa ne aşteaptӑ. Și avem treabӑ.

Șoferul a zâmbit uşurat şi a apӑsat pedala acceleratorului.

 

Partea VI

Partager cet article

20 février 2020 4 20 /02 /février /2020 11:00
Povestea fierarului sau Jaful secolului

Imaginați-vă un sat pierdut în timp și spațiu, în care oamenii își duc viața nici bine, nici rău, ba poate chiar destul de rău pentru un ochi străin, venit din sânul civilizației galopante și înfloritoare. Nici sătenii nu zic că ar duce-o înfloritor, dar nici de plâns nu se plâng peste măsură, cu atât mai mult că nici de la „castel” nu prea-i supără careva tare abitir. Are satul respectiv de toate, nu chiar din belșug, dar strictul necesar și-l asigură. E acolo și o babă care vrăciuiește cu ierburi și rădăcini, îndreaptă oase și moșește neveste (iar pentru o plată mai specială face și desface și altfel de legăminte), e și un popă pentru cele trebuincioase la o naștere sau moarte și pentru cele cuvioase, că să fie obrazul satului curat în fața oricui ar întreba, e și un primari, cu tot cu sfat pe lângă el, pentru cele ce țin de grijile comunității (un drum de îndreptat, un pod de reparat, un gard de tocnit), e chiar și un dascăl pentru ca să țină plozii la școală grămadă și cuminți cât e ziua de lungă, iar dacă-i mai învață și câte ceva cu folos, tot e înainte. Are satul chiar și un fierar, un munte de om, care potcovește caii și pe cei mai zăluzi din săteni.

Despre fierar de fapt voiam să vă zic ceva mai multe. Închipuiți-vă că vine la acel fierar un individ dintr-un sat de peste deal și-l roagă frumos să-i facă o pereche de cătușe fiindcă el, de fapt, are de gând să-și ia lui fierăria, căci așa crede el că-i corect, în numele adevărului istoric. El are și o carte cu desene colorate, imprimată tot de el la el în sat, și câteva filme cu suspans despre istoria fierăriei, dovezi incontestabile că fierăria, iar dacă e să ne gândim bine și satul în întregime, îi aparțin. Fierarul e rugat să facă cătușele exact pe măsura brațelor sale, iar dacă se isprăvește bine, a doua comandă va fi o altă pereche, pentru glezne. Acuma bănuiesc că vă gândiți că, logic, muntele nostru de om i-ar fi dat o scatoalcă bună obraznicului și că cu asta s-ar fi terminat povestea, ori cel puțin ar apuca-o pe alt făgaș, dar... Se vede că fierarului nostru îi plac tare cărțile cu desene colorate. Ce-o fi în capul lui nu se știe, poate că s-a speriat să nu rămână fără lucru (că fierăria e a lui nici nu și-a amintit), poate că l-a speriat rău veneticul cu altceva, dar s-a apucat de făcut cătușe! Și le-a făcut pe ale lui, după care și le-a încuiat de bună voie și la brațe și la glezne, iar cheia i-a înmânat-o veneticului, apoi a început a meșteri și pentru toți ceilalți din sat, astfel încât fiecare s-a ales cu o pereche, ba chiar și câte una-două pentru copii și pentru progeniturile eventuale viitoare... Această muncă îi ocupă tot timpul de dimineață și până-n seară astfel că celelalte munci, atât de necesare, erau lăsate pentru altădată.

Încetul cu încetul satul rămânea fără uneltele pe care nu avea cine să le repare, se rupeau cuțitele la pluguri, sӑpile, hârlețele și târnăcoapele... Lucrările țăranilor întârziau, caii, rămăși fără potcoave, își sfărâmau copitele, ușile săreau din bӑlӑmӑli și lacătele nu mai aveau belciuge, așa că s-au început hoțiile de tot felul și totul era făcut de mântuială sau lăsat de izbeliște...

Mă veți întreba despre ce este această poveste și am să vă răspund: este despre cea mai mare hoție care are loc în spațiul care se cheamă pretențios „Republica Moldova”, jaf continuu pe lângă care așa numitul „furt al meleardului” e floare la ureche! Citeam mai zilele trecute o „ştire” care m-a făcut să sar de pe scaun. Credeam această hoție deja consumată, dar iată că aflăm că fierarul încă nu a obosit și-i dă zor înainte!

Se întâmplă în satul Crocmaz, raionul Ștefan Vodă. Pentru ca să fie conectaţi la rețeaua de gaz, gospodarilor li se cer câte 21.000 de lei! O schemă veche de când hăul, încă de pe timpurile independenței. La sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut Republica Moldova era o țară destul de slab gazificată. Gazificarea satelor a fost un subiect fierbinte pe agenda tuturor politicienilor până hăt încoace la Voronin. Această „gazificare” era efectuată în mare parte din mijloacele cetățenilor de la care se adunau bani (întotdeauna destul de mulți) pentru a construi gazoductele. Pân-aici – nimic scandalos. Însă ceea ce se întâmplă mai departe nu încape în nicio minte sănătoasă.

Așadar, am ajuns la etapa când pe banii cetățenilor se construiau conducte de gaz. Conductele respective au devenit proprietatea întreprinderii de stat Moldova-Gaz! Și astfel s-au constituit trepatat, an după an, activele de care dispune Moldova-Gaz! Ca să înțelegeți mai bine (fiindcă se pare că chestia asta așa și nu o pricepe lumea): asta cum ar fi ca fiecare dintre dumneavoastră, de bună voie!, să transfere câte o sumă uriașă pe contul unui eventual voronin, filat sau plahotniuc! Iar drept recompensă ați fi primit dreptul de a vă deschide un cont la banca care aparține tot unuia din aceștia trei (nume arbitrare, alegeți care vă este mai simpatic).

Desigur, îmi veți putea răspunde că nu a existat altă posibilitate de a „trage gaz”, căci alte mijloace nu au fost. Țară săracă, etc., etc. Numai că această dilemă putea fi soluționată foarte simplu: prin distribuirea de cote-părți (acțiuni, de exemplu) corespunzătoare cu aportul în capitalul Moldova-Gaz. Dar acest lucru nu a fost făcut (nici barem sub o formă mult mai injustă sau voalată precum un bon în contul consumului ulterior. Să zicem, ați plătit 10.000, puteți beneficia de gaz în această valoare. În fine, înțelegem că această variantă era chiar mai complicat de realizat, căci gazele nu sunt produse de Moldova-Gaz...), respectiv putem, fără nicio jenă sau reticență, vorbi despre un jaf de cele mai mari proporții, care continuă și astăzi.

Ulterior, schema a căpătat alură de trădare de stat! Activele constituite pe spinarea cetățenilor, au fost cedate gratis (!) Gazpromului, întreprindere de buzunar a regimului putinist, transformată în armă de șantaj geopolitic! Oficial, pachetul majoritar al Moldova-Gaz a fost transferat în contul unor datorii faraonice pentru gaze (subiect care meritӑ o investigaţie aparte)...

Cel mai hilar este faptul că nici astăzi lumea nu înțelege că sunt furați în continuare! Scandalul de la Crocmaz nu a izbucnit fiindcă oamenii au fost puși să plătească conducta, ci pentru că li s-a cerut ceva mai mult decât era prevăzut inițial...

În realitate (dar aici eu nu sunt expert, ci mă bazez doar pe o cunoaștere intuitivă a unor sisteme de drept), situația respectivă ar putea fi un element suficient pentru re-naționalizarea Moldova-Gaz. Și nu vorbim aici de acțiuni haiducești de expropriere socialistă, ci de un proces în toată legea prin care s-ar aduna cât mai multe mărturii și s-ar dovedi că activele Moldova-Gaz au fost constituite ilegal... Dar pentru asta e nevoie, probabil, și de ceva voință politică.

Uite-aşa fierӑrim noi de treizeci de ani...

Partager cet article

19 février 2020 3 19 /02 /février /2020 20:00
Consilierul (IV)

Partea I

Partea II

Partea III

Relațiile cu adjunctul erau foarte clare. Era un manager perfect, știind din experiență care sunt limitele în luarea de decizii pe care nu le poate depăși. În rest se descurca exemplar în toate: de la chestii delicate cu politicieni și ONG-iști, până la relația cu cei mai răi bandiți. De afacerile curente nici nu mai zic. Cu timpul au ajuns la un nivel de complicitate într-atât de trainic, încât mai de-și mai dădeau binețe. Și de această dată au intrat direct în miezul subiectului, fără politețuri protocolare care însoțesc conversațiile telefonice:

- E aici un grup în frunte cu consilierul municipal Ivan Vacari care au blocat șantierul. A chemat și niște ONGiști și nu lasă băieții să lucreze. Au chemat și presa, mai în scurt, fac gălăgie. Cică atentăm la spații verzi și chestii din astea...

- Noi avem toate actele în regulă. Care spații verzi? Noi nu ne băgăm peste copaci. Și acolo, în tufișurile alea, în afară de drogați oricum nu e nimeni. Acolo-i gunoiște, nu pădure. Poliția ai alertat? Ce zice?

- Vacari are acoperire mai sus. Poliţia e de faţӑ, dar nu face nimic.

- Ce vrea, ai aflat?

- Da, dar nu ştiu dacӑ pot la telefon... Trimit prin Telegram?

- Nu trimite nimic. Acuş pornesc. Aşteaptӑ-mӑ.

Mihail Prohorovici a aruncat iritat telefonul la o parte. Apoi l-a luat din nou în mână și a chemat un taxi pentru aeroport. S-a ridicat și a început a-și face valiza. În acest moment ușa s-a deschis și soția intră în cameră.

- Ce sa întâmplat, Mişulicӑ? Pleci undeva?

- Trebuie sӑ mӑ întorc de urgenţӑ acasӑ, Irocika... Am ajuns şi eu sӑ am necazuri cu inamicii tӑi, scumpo.

- Cu care din ei? Cӑci eu am mai mulţi, îi rӑspunse Doamna Curechi zeflemitor.

- Cu Ivan Vacari, de la consiliu. A blocat şantierul de lângӑ tufişurile alea. Ţii minte, ziceam cӑ va trebui cumva amenajat locul, cӑci clienţilor n-o sӑ le placӑ cuibul ӑla de drogaţi şi alcoolici şi cӑ ni se va deprecia metrul pӑtrat din cauza lor... Mӑ duc sӑ rezolv. Nu ştiu încӑ dacӑ-i legat de tine, de politicӑ, ori e altceva la mijloc. Alioşca zice cӑ nu, cӑ-i altceva, dar te ţin la curent de îndatӑ ce ştiu şi eu mai multe.

- Ah, canalia! Ăsta e un mizerabil! Mucosul!

Cât timp Doamna Irina tuna şi fulgera, Mihail Prohorovici îşi cam apropiase de adunat valiza. Tocmai sunase şi taxiul cӑ a ajuns.

- Bun, hai Irocika, distreazӑ-te. Nu mӑ cӑuta. Te sun eu când rezolv.

- Ai grijӑ, Mişa. Vacari acesta poate fi mai periculos decât credem...

- Rezolvӑm noi, nu-i prima datӑ. Ce zici, dacӑ-i cade întâmplӑtor o cӑrӑmidӑ în ţeastӑ, nu vei regreta prea mult, nu? Ha-ha-ha... râsul i-a ieşit cam scremut...

- Nu îndruga prostii, Mişulicӑ... Am trecut noi de vârsta aia.

Mihail Prohorovici a sӑrutat-o pe ambii obraji şi a ieşit pe uşӑ afarӑ.

Land Rover-ul cu neschimbații șofer și bodyguard a venit să-l ia pe Mihal Prohorovici direct la trapa avionului. Lângă bodyguard îl aștepta și un grănicer, dar acesta din urmă abia de a reușit să aplice ștampila, că maşina o și pornea în trombă spre porțile orașului.

Zahovailov a mers direct la oficiu. Ei împărţeau cu vicele sӑu același spațiu aflându-și posturile de lucru la extremitățile unei mese masive și lungi care le servea în caz de necesitate și drept sală de reuniune, și drept masă pentru cinele luate la birou. Alexei îl aștepta cu telecomanda în mână. În fața unui scaun era o farfurie cu câteva tartine. Patru la număr: două cu cârnaț și două cu sprats. Alexei a așteptat până patronul a mâncat primele două tartine apoi a scos din mini-bar o sticlă de Divin și a turnat în două păhărele. Unul i l-a întins lui Mihail Prohorovici, iar altul l-a păstrat pentru el. Au ciocnit sec și au dat paharele peste cap. Zahovailov a terminat și celelalte douӑ tartine, iar Alexei a îmbucat cu o felie de lămâie dintr-o farfuriuță de pe aceeași masă.

Podaru a apӑsat un buton pe telecomandӑ, a pornit ecranul și imediat a început o înregistrare a unui reportaj difuzat anterior pe NasheTV, realizat, excepţional pentru acest canal, în română: în fața șantierului un grup de vreo 20 de persoane se țineau de mâini blocând accesul camioanelor care stăteau să intre în zona delimitatӑ de gardul dupӑ care se întrevedeau câteva excavatoare încremenite pe loc în loc sӑ sape de zor groapa pentru subsolul imobilului viitor - un nou bloc de apartamente. Se vedea doar un singur drapel roșu, dar cameramanul avea bine grijă să-l aibă mereu în cadru. În fața grupului Ivan Vacari dădea un interviu fâlfâind cu o hârtie care, chipurile, era o copie a autorizației de construcție: „A venit timpul să oprim fărădelegile în oraș! Cetățenii s-au săturat de hoți! Iată aveți aici dovada, semnătura vice-primarului în persoană! Cât se poate, oameni buni? Mă întreb și vă întreb: oare oamenii din acest cartier au fost consultați? Oare a fost consultată societatea civilă despre acest proiect? Și vreau să vă mai spun: noi aici nu facem politică, noi nu am venit de la partid, dar fiindcă suntem aproape de cetățeni și fiindcă dorim să-i ajutăm să-și apere scuarul de această construcție abuzivă. Vă spun, dacă aș fi fost eu primar, asemenea chestii nu s-ar fi întâmplat!”.

- Alioşa, daragoi, ai zis cӑ ştii ce vrea.

Erau primele cuvinte pe care şi le adresau de când a intrat.

- Da, am luat legӑtura cu omul lui de încredere, e unul din brigada lui Belâi. A zis cӑ vrea 5 apartamente în bloc.

Zahovailov a fӑcut ochii mari şi s-a uitat lung la Alexei.

- Nihuia sebe! Obosnui! (Mihail Prohorovici în momente de încordare maximӑ, trecea automat la o rusӑ suburbanӑ)

- Dacӑ nu acceptӑm, mâine scoate şi alţi ONG-işti la protest, iar apoi şi pensionarii Raiei Caruta. Dar atunci se va renegocia. Pretenţiile lui vor creşte.

- Care sunt soluţiile noastre?

- Nu ştiu, Mihal Prohorâci, e acoperit de sus. Ale noastre circuite nu funcţioneazӑ. Ce facem?

- Mai am eu o pistӑ. Mâine dimineaţa, la 7h00, ne regӑsim aici.

A doua zi Zahovailov nu a venit la birou la ora 7. Nu a venit nici la 8, nici la 9. A fost de negӑsit prima jumӑtate a zilei.

În fața șantierului mitingul crescuse cu câteva zeci de persoane. Apăruseră și niște tineri cu look de hipsteri, un fel de caricaturi de hippie, care băteau în tobe, tamburine, căldări de plastic și străchini. De această dată reportaje au fost difuzate și la alte televiziuni naționale precum JurnalierTV, TV878, iar o duduie tinerică, bine făcută și cu un decolteu pronunțat îi tot lua la întrebat pe manifestanți. Steagul roșu, chiar dacă nimerea mai rar în cadru, nu lipsea din decor. Apoteoza reportajelor televizate a fost discursul duduiei cu un accent teribil palatalizat: „Dupa cum vedeți, dragi telespactatori, oamenii sunt indignați, dar protestează pașnic. Cu toate acestea, poliția a venit numeroasă, gata să intervină, și am fost preîntâmpinați că vor fi foarte duri. De ce?! Ce vină au acești oameni?! Că-și apără drepturile?! Dreptul de a-și plimba copiii la umbra acestor arbori seculari și nu a blocurilor de beton?! Noi am încercat să sunăm la vice-primarul municipiului, dar nu l-am găsit. Dacă ne auziți, domnule vice-primar, vă rugăm să luați legătura cu noi, nu vă ascundeți. Și încă ceva: nicio televiziune controlată de holdingul oligarhilor nu a venit la protest, dar noi vom continuă să vă ținem informați! Rămâneți cu noi!”.

De aceastӑ datӑ Ivan Vacari nu a apӑrut în cadru.

 

Consilierul (V)

Partager cet article

12 février 2020 3 12 /02 /février /2020 20:00
Consilierul (III)

Partea I

Partea II

 

Astăzi Domnul Zahovailov trebuia să depună la Primărie un următor dosar. Roverul său s-a învârtit destul de mult în jurul Primăriei, căutând în van un loc potrivit de parcare, chiar dacă mașina sa era doar un 4x4 și nu chiar van (Mihail Prohorovici insista ca șoferul să se gareze doar și doar regulamentar, ceea ce-l enerva la culme pe acesta din urmă, dar nu avea de ales). Până la urmă, văzând că timpul trece și ora la care era programat se apropie amenințător, Zahovailov a rugat să fie lăsat în fața Primăriei, lăsând șoferul să exploreze în continuare centrul istoric al capitalei. Bodyguardul a ieșit din mașină și i-a deschis ceremonios portiera. Din Land Roverul negru a ieșit un om în etate, îmbrăcat într-un costum de o croială cam demodată (ceea ce denota că nu-i chiar primul an de când îl poartă), la cravată, în cămașă albă. Nimic, niciun detaliu vestimentar nu părea extravagant sau „trendy”. O ținută impecabil de... impersonală. Bătrânul era destul de zvelt, o siluetă pe care am numi-o azi „sportivă”, fără exces supraponderal vizibil. Dacă nu ar fi ieșit din Rover și dacă nu ar fi zbirul lângă el, nici nu ai fi bănuit că e un om de afaceri. Mai degrabă ai zice, așa cum arăta el, alb ca neaua, purtând ochelari de plastic cu dioptrie importantă, cu barba îngrijit tunsă, că ar fi un pensionar cu mai știi ce dosar de compensații sau recalcul, din acei care luau regulat cu asalt serviciile sociale ale Primăriei, poate puțin mai norocos ca ceilalți.

Au intrat în incinta Primăriei și au ajuns la biroul de care aveau nevoie. Știind că mai sunt câteva minute până la ora de audienţă fixată în prealabil (programările încă nu erau o regularitate, dar pentru Zahovailov nu era lucru mai enervant decât pierderea de timp în antecamere), Mihail Prohorovici s-a așezat, nu fără o anumită smerenie ostentatorie, în fața biroului cuvenit cu dosarul pe genunchi și în văzul tuturor. Toți puteau astfel să-l vadă cum așteaptă să fie „primit” de rând cu ceilalți. (Desigur, garda sa de corp alertase funcționarul cu pricina cu un SMS că au ajuns și că așteaptă la ușă.)

Din birou a ieșit secretara, cu un teanc de hârtii, chipurile îndreptându-se cu treabă pe undeva. Și de-odată s-a oprit în fața lui: 

- Vai, Domnule Zahovailov, dar aveți programare! De ce nu vă anunțați? Domnul Capătă vă așteaptă deja!

- Dar nu-i nimic, domnișoară, nu-i nimic... Așteptam să fiu chemat. Nu vreau să dau busna...

Desigur, Mihail Prohorovici era primit tot atunci, lăsa dosarul la secretară și intra să mai schimbe câteva vorbe cu șeful departamentului, să bea o cafeluță pentru care tocmai a adus o minunată ciocolată pe care a păstrat-o special pentru această ocazie din ultima sa vizită la feciorul său la Bruxelles. Despre asta discutau, nimic despre afaceri. Despre familie, copii, sănătate...

La ieșirea din clădirea primăriei Zahovailov știa, fără a fi schimbat o silabă despre proiectul imobilului, când va fi aprobat în consiliu, când va fi înaintată autorizația spre semnătură, știa că avea cine să aibă grijă ca ea să fie semnată la timp și știa deja când anume vor putea începe lucrările pe șantier. De aceea, fără tăgăduială, de îndată ce s-a instalat confortabil pe bancheta din spate a Land Roverului, a început a da telefoane pe la firmele cu care lucra de obicei, ocupându-se de planificarea a ce-i plăcea lui mai mult: șantierul propriu-zis, acolo unde el se simțea în largul său, om atotputernic și stăpân peste destine și circumstanțe. Totodată a trimis un SMS agenției imobiliare cu care lucra, dându-i undă verde pentru vânzarea apartamentelor. În curând fluxurile de tot felul se vor pune în mișcare: comenzi, mesaje, muncitori, clerci, mașini, camioane, macarale, uzine și fabrici de materiale de construcție... Și bani, râuri de bani... Din tot ce făcea, anume acest moment era pentru Zahovailov punctul culminant de la care îl treceau fiori. Când închidea ochii și încerca să-și închipuie cum de la câteva mesaje sau apeluri, se pune în mișcare un univers întreg! O lume întreagă la cheremul buricelor degetelor sale! Ce putea fi mai jubilator și mai desăvârșit decât această senzație?

Dar o umbră vagă se apropia de împărăția senină a lui Mihail Prohorovici. De ceva timp Zahovailov primea vești alarmante din Primărie. Se pare că începeau să se agite spiritele pe acolo. Veștile respective încă nu-l speriau pe Mihail Prohorovici. Ca de obicei, toată această agitație atingea doar vârful piramidei, cu care el nu prea avea de furcă. Oricare-ar fi primarul sau viceprimarul, tot va trebui să semneze actele ce i se pun în față. Zahovailov urmărea totuși cu mare curiozitate aceste mișcări, nu știi niciodată de unde sare iepurele. Trebuia să fie precaut în orice circumstanță. Îl stresa puțin când nu puteau să se desfășoare ședințele consiliului din cauza „luărilor cu asalt” ale primăriei de către diverse grupuri bizare, ba niște pretinși combatanți, ba niște pensionari isterici, ba alți săriți de pe fix..., sau când v-un consilier o lua razna și făcea scandal, perturbând sesiunile, precum a făcut-o mucosul ăla de Ivan Vacari împreună cu un zdrahon cu mutră de bandit, Gorea, de mai nu s-au luat la bătaie cu primarul... Dar astea erau lucruri care, pentru moment, nu-i afectau afacerile curente. Mihail Prohorovici mirosea de la o poștă asemenea „mişcări spontane de protest” perfect teleghidate, văzuse el destule la viața lui, chiar el organizase pe timpuri din astea, și în afară de constatarea, nu fără un anumit regret, că metodele nu evoluau deloc, nu-i trezeau niciun sentiment. Șantierul său putea continua.

De îndată ce fluxurile erau pornite și punctul culminant depășit, Domnul Zahovailov pierdea interesul pentru orice șantier... Excitarea inițială se evapora încetul cu încetul. Nu avea la firmă mulți colaboratori, dar suficienți cât să asigure o pilotare eficientă a construcției. Avea câteva săptămâni în care putea să se destindă puțin, înainte de a începe a pune pe rol un nou proiect. Pentru moment au decis să plece cu Irina la munte în România. Auzise de niște grote din care se extrăgea cândva sare și era foarte curios să le vadă, mai ales că i s-a comunicat insistent că ar avea și proprietăți curative, dar chiar și de nu aveau, câteva săptămâni la munte nu avea cum să-i facă rău. Și Doamna Irina Curechi ar putea profita pentru ale ei nevoi. Întâlniri, poze în locuri pitorești din România-mamă, doar lucruri utile! Astfel cuplul a plecat în vacanța binemeritată, alimentând regulat conturile oficiale ale Doamnei Curechi de pe rețelele sociale cu poze și mesaje pozitive patriotice.

Dar iată că într-o bună zi telefonul lui Mihail Zahovailov (în vacanță el nu folosea decât unul) a început a vibra nervos. Fiind fără ochelari, bătrânul a fost nevoit să apropie practic la nas ecranul telefonului care-i gâdila neplăcut palma ca să deslușească cine anume îl deranja. Era adjunctul său, Alexei Podaru. Până s-a dumirit ce și cum apelul a încetat, iar Zahovailov a văzut că este al 7-lea apel de dimineață de la adjunct... Nu era a bine. Fără a aștepta mai mult, Zahovailov a sunat înapoi.

- În sfârsit, Mihail Prohorovici! Trebuie să reveniţi de urgenţă, avem probleme cu şantierul.

- Ce probleme, Alioşa?

 

Consilierul (IV)

Partager cet article

5 février 2020 3 05 /02 /février /2020 20:00
Consilierul. (II)

Consilierul (I)

În ultimii treizeci de ani și mai câțiva Irina Curechi (revenise la numele de fată plenipotenţial) a ajuns o ilustră politiciană, apărătoare a valorilor democratice, unionistă, pro-europeană și pro-occidentală. Devenise o veritabilă „pro” din toate punctele de vedere. Apucase și câteva legislaturi în Parlament, o scurtă perioadă fusese și Ministru, dar acum era în „opoziţie” și milita în continuare pentru consolidarea forțelor democratice și o pentru o nouă mentalitate.

Iar Mihail Zahovailov (periodic, în funcție de circumstanțe, devenea chiar și Mihai) s-a dat în business. Flerul (și nevasta, adevărat, care trebuia să rămână cu reputație intactă) nu i-a permis să se facă proprietar de afaceri sau acționar majoritar, dar în acest an, 2018, Mihail era, cum n-ai da, Director Executiv la o firmă de construcții cu reputație bună din Republica Moldova. De facto, el era Nr. 1 și decidea de absolut tot în companie și tot el încasa majoritatea beneficiilor din activitatea firmei, chiar dacă ele erau bine camuflate, de fisc în primul rând, dar și de orice altă formă de curiozitate indiscretă. Proprietarul oficial nu era altul decât fostul său politruk, om bătrân și demult retras din viața activă...

La o adică, nici Mihail Prohorovici nu mai era chiar așa de tânăr. Dar nici la ai săi 70 de ani nu renunța la activitate. Ce altceva ar putea face? Businessul îi era bine rodat, avea intrările sale peste tot, iar dacă avea nevoie să i se deschidă o nouă ușă, doamna Irina Curechi intervenea promt și se rezolva totul. Iar ce nu putea face soția o făcea feciorul, actualmente reprezentantul oficial al Moldovei la un înalt for european. Fiica, mezina, se căsătorise de recent cu un gradat american pe care l-a întâlnit la Bruxelles și locuia acum la Washington. Până la urmă viața a fost foarte și foarte blândă cu Mișka Zahovailov din stroïbat!

S-ar fi putut opri din activitate, dar elementar nu știa ce ar putea face altceva și nici nu era în firea lui Zahovailov să intervină prea voluntar în propriul destin. Nu se considera cel mai tare om de afaceri pe piață, dar afacerea îi era regulată și sigură. Ar fi putut „să crească”, dar nici aici nu simțea necesitatea. Cu atât mai mult că prefera să facă sau să controleze toate procesele singur, nu-i plăcea să delege cuiva chestii pe care le considera importante, iar o extindere a businessului ar fi dus neapărat la asta. În fond, Ivan Prohorovici a rămas același Mişka, cu capacități limitate intelectuale, incapabil să conceapă lucruri mari și complexe, dar cu un simț al contactului extraordinar și un fel de viclenie mojicească înnăscută, simțind instinctiv orice pericol și renunțând imediat, de îndată ce apărea cel mai mic risc, retrăgându-se în vizuina sa la cea mai mică alertă, aidoma unui țistar.

Prin oraș circula cu un șofer și cu un bodyguard, ei doi – în față, el – ocupând toată bancheta din spate a unui Land Rover nu chiar de ultimul model, permanent căutând ceva printre hârtiile ce-l înconjurau ori jonglând cu cele câteva telefoane mobile pentru a pasa sau răspunde la apeluri... Astăzi avea o întrevedere la Primărie, unde trebuia să depună un dosar pentru o autorizație de construcție a unui bloc de apartamente. În principiu, nu se întrevedea nicio problemă de ordin legal, căci Mihail Prohorovici nu comitea niciodată ilegalități (a se înțelege din alea mari de tot, iar dacă îl încurca vre-o normă ceva, se îngrijea, cu concursul Irinei Curechi, s-o modifice din timp ca să nu bată la ochi) și nu de asta îi era lui grijă. Mihail Prohorovici a înțeles demult că nu trebuia să alerge isteric cu bani grei și să vâneze iscăliturile celor mari. Totul trebuie să se întâmple de la sine și chiar așa și se întâmpla. În orice mașinărie birocratică, iar municipalitatea era probabil cea mai desăvârșită mașinărie de acest fel, contau cu adevărat piulițele și rotițele dințate care-i făceau dosarul să avanseze fără piedici de la o masă spre alta, și conform ritmului deloc draconic stabilit de Zahovailov, nu în funcție de mofturile funcționarilor sau a rândului dosarelor. Dar pentru asta mecanismele trebuiau unse regulat.

Sistemul lui Zahovailov funcționa ca ceasul elvețian pe care i l-a oferit feciorul de jubileu: el nu umbla niciodată cu bani pe la funcționari înalți, deci era curat ca lacrima din acest punct de vedere, și nu bătea niciodată pragul ștabilor prea importanți. Punctul său forte era cunoașterea perfectă a procedurilor și a oamenilor mici, care-i lucrau hârtiile. Dosarele sale niciodată nu erau reținute, și se regăseau, ca prin minune, întotdeauna primele la examinare. Aceste servicii necesitau răsplătite, cum altfel?, dar una e un otkat masiv de 10%, sau chiar și mai mare (care nici nu era sigur să fie acceptat, miturile urbane exagerau mult așa numită „corupție” a funcționarilor), și alta e un apartament la preț redus sau chiar dat direct pentru câteva dosare la rând... Erau desigur și puncte nevralgice mai sensibile: de exemplu, pentru ca dosarul să ajungă discutat în consiliul municipal și votat printre primele, fără risc de a fi lăsat pentru ședința următoare, secretarul (el alcătuia proiectul de „ordine de zi”) avea un tarif fix: un apartament. C-o fi blocul din 10 sau din 100 deapartamente. De aia și nu lucra Zahovailov cu chițibușuri mici. În sistemul pe care l-a pus pe roate „recompensele” erau considerate costuri fixe, nu variabile, ca la otkaturi. Cu cât mai mare proiectul, cu atât erau mai mici „costurile de suport”, așa le numea Mihail Prohorovici, raportate la volumul afacerilor.

Nu exista sistem mai perfect și mai sigur ca acel al lui Zahovailov! 0 cash, 0 persoane de rang înalt implicate care ar bate la ochi, 0 conecţiuni directe cu proiecte în desfășurare și o mulțime de oameni recunoscători unii altora! Evident că businessmanii concurenți încercau să-l copie, dar nu prea reușeau. În primul rând modelul lui Mihail Prohorovici se baza pe calitatea relațiilor personale. În al doilea, Zahovailov nu era hapsân și nu punea niciodată presiune pe sistem. Dacă și se putea spune despre cineva din acest business sălbatic al construcțiilor „Om să fii”, atunci acesta era Mihail Prohorovici. Între două posibiliatati echivalente de a „oferi servicii” businessului un funcționar întotdeauna îl prefera pe Zahovailov. Și astfel decurgeau lucrurile.

 

Consilierul (III)

Partager cet article

29 janvier 2020 3 29 /01 /janvier /2020 21:18
Consilierul

Mihail Prohorovici Zahovailov își cunoștea business-ul mai bine decât cunoaște Maestrul Botgros notele. Toată viața Mihail Prohorovici a lucrat „în domeniu”, cum îi plăcea lui să spună.

Și-a început cariera în Armata Sovietică. Fiind mobilizat în îndepărtatul 1967, funcționarii nu l-au putut repartiza în altă parte decât în „stroïbat”. E drept că ofițerul de la comisariatul militar nici nu prea s-a chinuit prea mult să caute scântei de inteligență sau vlăstari de capacități la Mişka, lipsindu-i și lui marfa respectivă, mai ales în momente de mahmureală ursuză care era starea lui obișnuită... Iar prostul de recrut nu a avut nici măcar priceperea să vină cu ceva de leac pentru sufletul suferind al „comisarului”... Dimpotrivă, Mişka o făcea dinadins pe prostul, căci a auzit că putea fi „komisuit” pe motiv de incapacitate mintală, dar... Șiretlicul nu a funcționat. Ori Mișa nu a făcut-o pe idiotul suficient de convingător, ori comisarul nici nu lua acest lucru în considerație. La o adică nici nu a avut vreodată Armata Sovietică nevoie de capacități mintale. Un număr minim de kg de carne care să fie purtat pe câteva oase până la cel mai apropiat tun erau mai mult decât suficiente, ceea ce tânărul recrut încă nu o bănuia. Astfel Mişka Zahovailov a ajuns în cel mai deconsiderat corp de armată, acolo unde erau trimiși toți acei cărora nu li se găsea nicio utilitate în alte părți, nici barem la infanterie.

Mişka a fost repartizat la o unitate militară în RSS Moldovenească, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi norocul vieții lui! În primul rând, Zahovailov a devenit imediat un element remarcat și util în unitate din simplu motiv că... vorbea rusește. În „stroïbat” erau deseori trimiși reprezentanți ai popoarelor din republicile periferice, cum ar fi cele din Asia Mijlocie sau Caucaz, care, ajunși în armată, cu greu înțelegeau ce li se spune, dară-mi-te să mai și vorbească. Pentru ofițeri un element precum Zahovailov era de-a dreptul o perlă rară, prețuită și apreciată. În special pentru activistul de partid, care avea nevoie de soldați pentru activitățile sale curente, precum ora de înstrucție politică sau redactarea gazetei de perete cu falnicul nume „Стрoитель коммунизма”.

Foarte repede Zahovailov și-a făcut un locușor călduț pe lângă activist și își petrecea zilele, ba chiar și unele nopți, în „camera leninistă”. Activistul de partid ducea o viață intensă, cu chefuri pantagruelice de la care nu lipseau comsomolistele organizațiilor „înfrăţite” cu unitatea militară și „darurile muncii socialiste” adunate de la colhozurile din împrejurimi. O ordonanță de încredere precum Zahovailov îi era politrukului de o mare utilitate, căci acestuia îi putea încredința nu doar sarcini „cu răspundere” ideologice, dar până și propriul corp scăpat temporar de sub control din cauza diverselor fluide etilice. Și așa, având grijă să i se trezească „şeful” în locuri „cuvenite”, Mişka a profitat din plin toți acei doi ani de armată. Mai mult: când a venit timpul să se demobilizeze, l-a învăluit o mare tristețe. Să revină în colhozul său natal de după Ural? Nu-i surâdea deloc o astfel de perspectivă... Așa că a decis să mai rămână în armată.

Astfel a devenit „sverciok” și a mai întins-o încă doi ani ducând-o de la o beție la alta până când nu i-a bătut la ușă o delegație familială, cu ditamai „combat”-ul în frunte și comsomolista Irocika Curechilova, cu burta cât polobocica de după bustul lui Lenin din „camera leninistă” unde Mişka i-a explicat detaliat Irocikăi cu vreo șase luni în urmă tehnicile agitației comsomoliste progresiste. Din scurta, dar energica alocuțiune a maiorului Zahovailov a înțeles că cariera sa militară a luat sfârșit și că, chiar din acel moment, intra în rolul de tată de familie și că aceste două decizii sunt irevocabile, iar opinia lui Mișa nu era neapărat necesară, dar o aprobare pozitivă și entuziastă îi poate ușura viața și relațiile cu familia actuală, aici de față.

Începea o nouă etapă în viața lui Mihail Zahovailov. Un prim timp a trăit în casa socrilor dintr-un sat nu prea mare, dar viața la țară chiar nu era de el. Partea bună e că nu mai bea ca înainte, socrul tăindu-i cu asprime accesul la robinet și ținându-l din strâns. Partea rea e că mâna despotică cu care își conducea Petru Curechi gospodăria îl mâna pe ginere mereu la lucru și mai era și destul de grea pe de-asupra, ceea ce devenea insuportabil pentru Mişulică (precum l-a botezat nevastă-sa Irinuca, așa i se spunea aici, la țară), nedeprins cu munca fizică.

Situația nu putea să dureze și Zahovailov a fugit cu coada-ntre vine până la fostul său protector, activistul de partid de la unitatea militară cu care golise beciuri întregi nu foarte demult. Nimic nu-i mai trainic decât solidaritatea de partid și cea a partenerilor de pahar. Cum în cazul de față ambele s-au suprapus, politrukul și-a activat rețeaua de pile și relații și Mişulică a fost angajat în calitate de prorab la o întreprindere raională de construcții, totodată fiindu-i repartizată o secție întreagă cu două camere la căminul familial din centrul raional.

Mai departe totul a mers ca pe unt: școala de partid unde calitatea sa de proletar angajat în câmpul de muncă îl făcea să treacă mai ușor examenele, institutul în construcții (la fără frecvență) unde calitatea sa de activist și elev la școala de partid îl făcea să treacă fără dificultate peste sesiuni, apartament cu două camere în centrul raional la nici un an de la mutarea la cămin, apoi al doilea copil cu Irocika, care devenise deja Irina Petrovna la fel precum și el se învrednicise de Mihail Prohorovici, apoi transferul la centrala din capitala republicii și un alt apartament, chiar în centru, cu tocmai patru camere (la cele trei câte i se cuveneau după normele sovietice unei familii cu doi copii, Mihail a mai obținut una, care de regulă se dădea doar profesorilor și academicienilor. Mihail a invocat necesitatea de a avea birouri individuale pentru acei doi lucrători de vază de partid ai familiei, dar el renunța la o cameră din solidaritate comunistă și accepta mărinimos sa se înghesuie cu Irina Petrovna într-un singur birou suplimentar).

Toate decurgeau cât se poate de bine pentru Mihail Prohorovici Zahovailov, care către 1987-88 era deja director atunci când a ajuns Perestroïka și la periferiile Uniunii Sovietice. Nu mult după, de la Centru a venit și o recomandare insistentă pentru promovarea „cadrelor naţionale”. Recomandările de la Centru nu se puteau ignora, mai ales dacă erau și insistente, astfel Ivan Prohorovici a fost rugat să plece din funcția înaltă pe care o ocupa, dar nu tare departe: din director a devenit vice-director. Cum n-ai da, dar era căsătorit cu o moldoveancă get-beget, Irina, între timp redevenită înapoi Curechi. La rândul său, Irina Curechi devenise la acea vreme o figură importantă și foarte activă a mișcării de renaștere națională care se înfiripa pe atunci.

Apoi a venit Independenţa şi timpuri şi mai vesele. Haiduceşti chiar!

 

Consilierul (II)

Partager cet article

29 avril 2019 1 29 /04 /avril /2019 13:54
Duminica la biserica de la Ţarigrad, 2019. Photo: Ala Mirza

Duminica la biserica de la Ţarigrad, 2019. Photo: Ala Mirza

Biserica din satul Nicoreni a fost închisă de către sovietici aproape imediat după instalarea lor. Desigur, o cercetare mai amănunțită ne-ar permite să găsim și o dată exactă când s-a întâmplat. Dar pentru acest text și povestioara de azi această meticulozitate nu este neapărat necesară, dimpotrivă, poate fi chiar excesivă prin faptul că ar individualiza prea mult cazul... Cert e faptul că mama mea, născută în 1950, a crescut fără biserică în sat. Despre părintele bisericii știu doar că era tată a cinci copii și că au fost hărțuiți de noua administrație până când nu au plecat din sat. Legenda zice că s-a instalat la Drochia, dar e o informaţie care ar merita (aceasta neapărat!) verificată: dacă s-a mutat la 12 km de sat sau dacă l-au mutat în locuri mult mai îndepărtate...

Creștinii mergeau la una din puţinile biserici care mai funcționau, la Țarigrad, un sat alături de Drochia. Asta însemna 12-13 km într-o direcţie pe care, de cele mai multe ori, trebuia să-i mergi pe jos. Buneii mei erau oameni credincioși. Poate nu suficient de bisericoși pentru a face câte 25 de km în fiecare duminică, dar noi, nepoții, spre exemplu, am fost botezați și datinile se respectau cu strictețe.

Așa că de fiecare Paște, bunelul lua coșul cu merinde și se ducea la Țarigrad la slujbă pentru a sfinți pască, ouă roșii și ce mai era pe acolo. Am prins și noi această vreme. Numai că pe când eram noi mici bunelul nu se mai ducea pe jos, ci mergea cu tata cu mașina, iar noi ne trezeam dimineața și așteptam cu nerăbdare să se întoarcă de la Țarigrad, căci ne era foame, iar de mâncat nu aveam dreptul până nu gustam ceva sfințit...

Ei, dar pe atunci, pe vremea când se întâmplau cele povestite aici, maşini nu prea erau...

Zinica creștea, iar odată cu ea îi creștea și curiozitatea. De fiecare Paște, an după an, tata pleca de cu noapte la sfințit pasca și revenea când se făcea ziuă și abia după aceea se putea așeza la masă de sărbătoare... Mama îi tot explica cum și ce se întâmplă acolo, la biserică, că-i tare frumos, iar Zinica murea de curiozitate să vadă măcar o dată cum e minunea asta în realitate... Anii treceau, iar misterul devenea din ce în ce mai ispititor și acea poveste a „sfinţirii bucatelor” din ce în ce mai minunată. Dar tata tot nu voia s-o ia, considerând-o prea mică pentru acea încercare: 25 de km de mers pe jos...

Însă a venit el şi anul când, în sfârșit, părinții au considerat că Zinica a crescut mare și că poate merge cu tata la Țarigrad, la sfințit pasca! Pe la o bucată de noapte s-au trezit, s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, și au ieșit pe poartă afară...

Nu au mers departe... Ajunși în capătul satului, la șoseaua care duce spre Drochia, au dat de un veritabil block-post: erau acolo și miliţianul satului, și directorul de școală, și președintele comitetului de partid, şi acel de comsomol... De cum a văzut-o, directorul s-a răstit la mama:

- Da tu, Zinico, încotro te-ai pornit?!

A fost suficient... De frică, de ruşine, Zinica a făcut stânga-mprejur şi a fugit tot atunci acasă...

xxx

Atunci când văd știrile oficiale în această zi mă gândesc la toți acești activiști partinici arborând și astăzi secere și ciocane, steluțe roșii, pupându-le la fel de bălos și evlavios ca pe icoanele din biserici și crucile din mâinile mitropoliților KGB-iști în ziua de Paști...

Dar mă gândesc și la „creştinii evlavioşi” cărora nu le este silă să-și aprindă lumânări de la „focul haric” adus și ținut de ucigă-i crucea...

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher