Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog
12 février 2014 3 12 /02 /février /2014 16:55

Care nici pod nu este,

ci doar cîteva scînduri peste un pîrău, o apă curgătoare,

cîteva scîduri aruncate peste o apă fără un nume al său, propriu,

dar care se scurge comun printre două dealuri,

pe care cei mai sprinteni o trec pur şi simplu sărind-o,

pe care cei mai nalţi o trec pur şi simplu păşind-o,

şi doar gospodinele îl folosesc cu adevărat

căci nu le stă lor bine vînturatice şi zburdalnice,

povara pruncilor aduşi pe lume şi gura ei, a lumii,

ţinîndu-le greu cu picioarele pe pămînt,

 

conecţiune fără de care am pierde şi ultima vlagă

care ne dă aripi şi ne permite să ne zburătuim,

şi ele ne aşteaptă acolo jos, alături de iarba moale,

şi apa tămăduitoare de bătături

gata să ne prindă în braţele lor puternice şi atot-primitoare, şi atot-iertătoare

de mamă

atunci cînd, Icari nechibzuiţi, cadem răpuşi din înălţimi...

 punte.jpg

şi ele tot îi bat la cap pe soţii lor războinici

să se-oprească, să le-asculte, să se-ocupe de cele lumeşti,

căci cine alţii să le poarte de grijă ?

să mai pună cîte-o scîndură peste pîrău

în locul celei care a putrezit

ca să poată ele, gospodinele, trece apa fără nume...

 

iar bătrînii nici nu mai trec pe-acolo,

ştiind bine că mai au doar un singur pod de trecut

dar care ? care anume ?

şi-atunci, de frică, nu mai ispitesc degeaba scîndura de peste pîrău.

să nu fie ea ultima,

să nu fie ea ultima...

 

Origine imagine

 

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
7 février 2014 5 07 /02 /février /2014 01:24

 

Fiecare cu gîndacii şi metehnele lui. Le am şi eu cu duiumul, iar una pot s-o împartăş şi aici, căci nu e deloc ruşinoasă, chiar dimpotrivă, pot să mă laud cu ea, căzînd în alt păcat pe care-l au mai toţi acei care scriu, indiferent dacă o fac bine ori rău, şi anume „lauda de sine”, meteahnă care nu miroase la fel de bine, din cîte îmi aduc eu aminte din copilărie. Fie! Oricum nu am altă soluţie de a „intra în materie”. Deci, pe lîngă multe altele, o am şi pe aceasta: o slăbiciune pentru muzica corală.


Şi uite-aci, esteţii şi puriştii pot să vină şi cu ţepe, căci îmi plac mai toate genurile: ascult cu plăcere şi muzică sacră (corale gregoriene sau ortodoxe), şi „Corul Armatei Roşii”, oricît de antagoniste nu ar părea. Ce să mai vorbim de piese precum  O Fortuna de Orff, Ode an die Freude de Beethoven, Hallelujas de Handle sau Lacrimosa de Mozart... Dar am să pun punct aici listei, căci nu despre muzică de cor doream să scriu (dar din nou m-am împotmolit într-o digresiune, încă un păcat pentru care sper, dragă cititorule, să nu fiu judecat prea aspru) şi chiar e riscant într-un fel căci, precum zicea Charles Bukowski, există un tip de piese muzicale (sublime, de altfel) pe care dacă le pui într-o listă undeva, poţi să fii trecut în categoria de mici burghezi pretenţioşi şi superficiali...


„Voici la liste des morceaux d’école maternelle dont le chef d’orchestre raffole: „La Vie parisienne” d’Offenbach, le „Boléro” de Ravel, la „Gazza Ladra” de Rossini, „Casse-Noisette” de Tchaïkowski (pitié!), des bouts de „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „La Danse des Tricornes de De Falla, „Pompes et Marches” d’Elgar et „Rhapsody in Blue” de Gershwin (pitié, trois fois pitié!) et plein d’autres que j’oublie...

Mais laissez cette foule baigner dans ce sirop et ils bêlent de plaisir.”*

 

Charles Bukowski, „Carnet d’un suicidaire en puissance” (in „Contes de la folie ordinaire” (titlu original în engleză: „Erections, Ejaculations, Exhibitions and General Tales of Ordinary Madness”), Grasset, La Sagitaire p.174)


Acum cîteva săptămîni am privit un reportaj de la un festival naţional al cîntecului din nu mai ştiu care ţară baltică. Zeci de mii de persoane cîntînd în unison... Fericiţi să fie împreună. Mîndri de ceea ce sînt şi de ceea ce reprezintă. Transportaţi în alte dimensiuni de forţa şi aripile muzicii. Mă trec fiori doar scriind aceste rînduri. Ascultaţi (aici e doar o mostră):

 

 

 


 

 

 

  Şi atunci am înţeles mai bine de ce rezistenţa armată anticomunistă în ţările baltice nu a fost înnăbuşită definitiv decît la începutul anilor ’60 (recomand tuturor superbul roman „Purgatoriul” de Sofi Oskanen)... Atunici am înţeles că aceste ţări se vor descurca oricum şi oricînd (Mai ţineţi minte? Chiar şi în perioada URSS-ului toată lumea se minuna de nivelul lor de trai şi de calitatea de viaţă în „Pribaltika”, de calitatea produselor lor. Era de neînchipuit: în marele „Soiuz” exista un colţ unde... nu se fura!).


Noi nu avem aşa ceva. Noi nu avem nicio practică comunitară care să ne înalţe, să ne facă mai buni, să ne purifice printr-un trans colectiv. E foarte probabil însă să fie şi spre binele nostru. Într-o serie de reportaje despre Germania (Германская головоломка), Vladimir Pozner (care nici nu neagă sentimentele ambigue pe care le are faţă de această ţară, bazate pe dureroasele aminitiri din propria copilărie) revine cu o întrebare continuă legată de noţiunea de „democraţie pe timp de soare”: dar ce se poate întîmpla atunci cînd plouă? Nu pot oare aceste practici degenera în ceva absolut inuman, cum s-a mai întîmplat în istorie? Şi nu există oare în aceste experienţe colective o asemănare cu faimoasa „mînie colectivă” orwelliană, care funcţionează exact pe aceleaşi principii de trans colectiv? Bineînţeles că există... Mecanismul a fost înţeles şi exploatat la maximum în mai toate dictaturile... Şi aceeaşi Germanie face tot posibilul pentru ca aceste urgii să nu se mai repete.


Dar, revenind la festivalul din ţările baltice, îmi spun că o persoană ce a făcut parte dintr-un asemenea cor nu va mai fi capabilă să-i facă o potlogărie vecinului cu care a cîntat împreună... Acest sentiment de apartenenţă la un grup devine, solidificat printr-o exaltare totală a tuturor simţurilor, într-atît de puternic, încît nu mai poţi imagina cum ai putea prejudicia acest edificiu. Frontiera între individ şi totalitate se şterge... Este ceva înfiorător în energia care se degajă atunci cînd urmăreşti un asemenea spectacol... Şi aş fi rămas mai mult îngrozit, dacă la un moment dat nu aş fi văzut un chip asiatic printre corişti. Dacă nu ar participa invitaţi din străinatate, inclusiv din Rusia. Şi apoi nu degeaba fac festivalurile acestea parte din patrimoniul UNESCO!


Şi noi? Ce avem noi? Noi avem hora... O experienţă cert colectivă, dar care rămîne departe de transul coralelor... Ne ţinem de mîină, alergăm în cerc ascultînd o melodie saltăreaţă... Dar nu cîntăm... Şi lăsăm spiritul să rămînă deconectat de acţiunea propriu-zisă. Avem timp să observăm cum sînt îmbrăcaţi ceilalţi, să ne gîndim că unul dansează bine, iar altuia i se împleticesc picioarele, să identificăm care doamnă şi ce podoabe poartă, cît de adînc îi este decolteul, reuşim să numărăm pînă şi kilogramele cu care cutare sau cutărică s-a îngrăşat de la ultima petrecere... Nu, nu cred că se degajă ceva, în afară de sudoare şi ceva feromoni din horele noastre... Noi nu ştim să fim comunitate. Noi suntem gospodari desăvîrşiţi. Şi orice apariţie în public nu este decît o ocazie să ne măsurăm cu „gospodăriile”.


Sau poate ar trebui să ne bucure acest lucru? Nu de alta, dar la cîtă ură există în/la noi, riscăm să facem un masacru mai ceva ca în Rwanda... Ori invers?: faptul că nu ştim să cîntăm împreună ne face răi şi invidioşi? Nu ştiu. Dar privind zecile de mii de persoane cîntînd ca unul, parcă mă apucă un fel de tristeţe. Pentru noi. Şi respect. Pentru ei. Şi, à propos, ascultînd melodiile (hélas, nu înţeleg cuvintele), nu-ţi vine a pune mîna pe cuţit...

 

 

 

*În română: „Iată lista pieselor de nivelul grădiniţei pe care orice dirijor le adoră: „Viaţa pariziană” de Offenbach, „Bolero” de Ravel, „Gazza Ladra” de Rossini, Spărgătorul de nuci” de Tchaïkowski (fie-vă milă!), bucăti din „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „Dansul Tricornului” de De Falla, „Pomp and Circumstance Marches” de Elgar şi „Rhapsody in Blue” de Gershwin (cruţare, de trei ori cruţare!) şi multe altele pe care le uit acum... Dar lăsati această turmă să se sclade în acest sirop şi ei behăie de plăcere.” (traducere proprie)
 

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
4 février 2014 2 04 /02 /février /2014 17:20

"Lumea nu-ş’ de ce nu „se încape”, „nu încape de sine însăşi”, curat să zici că înăuntrul acestei lumi mai e o lume, care o roade, o sfîşie, o devorează... Cea lume, pe care o vedem la lumina zilei, nu-i cea mîngîietoare, pentru că o arde sîmburele ei de foc..."

Vasile Vasilache, "Elegie pentru Ana-Maria"

Cum n-ai face, cum n-ai da; şi-aşa, şi pe dincolo, dar rezultatul e acelaşi : un bucluc. Exact ca-n bancul cela rus cu lăcătuşul care, oricît de mult n-ar încerca, invariabil asamblează un Kalashnikov. Orice iniţiativă ori intenţie, oricît de bună, neapărat se face cu bucluc. La toate nivelele: de la guvernanţi pînă la cele mai simple relaţii omeneşti.

Char de la Mort-fragmentCel mai uşor este, bineînţeles, să dai vina pe o imaginară forţă malefică, care, chipurile, ar fi blestemat bucata aceasta de pămînt… Jocurile se fac acolo, în altă parte, în cercuri mult mai înalte, unde se duce o luptă continuă a „binelui” cu „răul”, a occidentului cu estul, a nordului cu sudul, a creştinismului cu „păgînismul”, a… mă rog, lista e lungă şi fiecare o poate continua în funcţie de propriile cunoştinţe şi viziuni ale universului.

Acolo undeva se duc lupte, noi, sărmanii şi eternii suferinzi, încercăm să ne descurcăm în limita posibilităţilor şi frontierelor delimitate de măreaţa bătălie (imaginară?), dar... nu reuşim să producem decît un bucluc.

Da, suntem o ţară post-dictatorială, fără cultură democratică. Corolarul acestei afirmaţii este incapacitatea de a ne imagina şi asuma libertatea... Nu este un lucru uşor, iar noi nici nu am încercat încă să înţelegem ce înseamnă „libertate”, ce mîncare de peşte este şi cu ce sos se mănîncă.

Da, suntem o ţară decimată. (Cuvîntul „decimat” este aici prea inocent: în doar 10 ani între 1940 şi 1950, dacă e să ne referim la spaţiul actualei Republici Moldova, am pierdut circa 1/3 din populaţie! Pentru a înţelege amploarea catastrofei, închipuiţi-vă o ţară precum Franţa pierzînd în următorii 10 ani 22 mln!...)

Da, într-adevăr se duc lupte, inclusiv geopolitice, acolo „sus”...

Dar pot oare toate acestea fi un alibi? Poate nu sunt decît un paravan după care prea lesne ne ascundem? Căci bucluc iese chiar şi acolo unde s-ar părea că nu are cum să iasă. Sunt lucruri care par evidente şi pentru care nu este nevoie nici de democraţie, nici de libertate, nici mîna oricărei supra-puteri nu prea are treabă cu ele... Sînt lucruri pentru care e necesar doar bunul simţ şi o anumită igienă de viaţă... Dar uite că nu funcţionează...

Orice (şi oriunde) n-ai face, tot cu bucluc iese... În politică, în reforme, în economie, în relaţia cu ceilalţi, în orice... „Capra vecinului” nu are paşaport moldovenesc albastru, dar la noi pînă şi ea este buclucaşă...

Şi nu solul este vinovatul sau „poziţia geografică”, ci gunoiul din capetele noastre. Ori pur şi simplu faptul că nu ne deranjează gunoiul. Ne acomodăm cu el alături. Din toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le tolerăm, noi tolerăm gunoiul. Nu sîntem decit nişte buclucaşi...

Eu unul încă nu am găsit cum să scăpăm de bucluc... Mult timp am crezut că soluţia rezidă în educaţie. Nu, nu este. Dar absolut deloc. Educaţia (în sens de şcoală, erudiţie) nu face decît să perfecţioneze buclucul. Să-i dea rafinament... Am sperat (şi undeva mai sper, dar am dubii din ce în ce mai mari) că ieşirea din acest impas s-ar face prin lectură în particular ori prin cultură mai la general, dar cultura este ceva foarte individual, unde relaţia cu alţii este secundară... Lipseşte ceva coagulator, transversal... Ceva care ar discalifica potlogăria din start, care ar scoate mîrşăvenia din însăşi cîmpul acceptabilului: să nu faci gunoi, dar nici să nu-l accepţi... Ceva care ar face buclucul imposibil... Paradoxal, dar o eventuală soluţie colectivă îşi are originea în deciziile individuale.

Ori poate nu am dreptate? Poate e ceva cultural şi ar trebui să ne împăcăm cu gîndul că sîntem şi noi „balcanici”...

Ştiţi cum numesc bulgarii urna pentru gunoi? Simplu: BUCLUC.

Imagine: Théophile Schuler, "Le char de la mort" (fragment)

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
2 février 2014 7 02 /02 /février /2014 14:34

Articol scris pentru DESCHIDE.MD

 

« Ученый, сверстник Галилея,

был Галилея не глупее.

Он знал, что вертится земля,

но у него была семья. »

Евгений Евтушенко

 

Acum cîteva zile scriam despre efectele nefaste ale unui sistem de învăţămînt sălbatic asupra căruia statul, se pare, a pierdut orice control sau, mai degrabă, l-a abandonat, lăsînd şcolile să se descurce cum le duce capul.

 

Şi ele se descurcă… Şi s-a ajuns unde s-a ajuns. Unele se descurcă, dar mai cu seamă se descurcă unii…

 

Poza-copii-la-scoala--640x480.jpgNu cred că există astăzi multă lume care ar fi de acord cu situaţia actuală. Dar toţi joacă în această horă : toţi se supun unori baroni (directori de licee şi acoliţii lor, de obicei din cei mai înstăriţi părinţi) sau unor pretinse iniţiative « colective », sugerate de către un părinte care « se ştie bine » cu directorul…


Să fie oare oamenii noştri într-atît de « supuşi », fără « verticaliate » şi « demnitate » : cîntecul nostru de leagăn dintotdeauna ? Nu cred : oamenii noştri nu sînt mai răi (bine-bine, e drept că nu sînt nici mai buni) decît ceilalţi…

Atunci de ce nu se revoltă părinţii ?


Răspunsul rezidă cred în acelaşi feodalism care domină la noi în întreaga societate. Fiecare baronaş se crede stăpîn absolut în mica sa împărăţie : « Nu-ţi place ? Poţi să-ţi dai copilul la altă şcoală ! La mine e rînd. »


Sau : cîţi din părinţi nu observă, cu o oarecare stupoare, cum scad lejer notele copilului după ce se « ceartă » cu şcoala ?... Şi cu cît mai mare conflictul – cu atît mai mare scăderea… Conflictele astfel se văd imediat aplanate, datoriile – plătite, colţurile – rotungite. Nu de alta, dar vine marea urgie a timpurilor moderne : BAC-ul… Pentru care sunt necesare pregătiri speciale. De care nu toţi vor beneficia…


Credeţi că exagerez ? Să admitem… Dar atunci vă mai aduc aminte de adunările de parinţi unde iniţiativă au întotdeauna 2-3 infiltraţi, prieteni care « înţeleg cum trebuie de făcut » şi toţi tac mîlcom, căci ştiu unde ajunge imediat « informaţia »…


Şi s-ar răzvrăti lumea, dar are copil la liceu… şi dacă s-ar face lucrurile, dar cu mîinile altora, să fie şi oaia sătulă şi lupul întreg… dar uite că nu se face…


Şi nici nu prea are cum : prea scumpi sunt ostaticii…

 

 

Origine Imagine

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
30 janvier 2014 4 30 /01 /janvier /2014 17:11

Corbul negrucorbului-meu.jpg

Aşteaptă

Cocoţat

Pe balustrada

Imobilului

De peste drum

Fixîndu-mă

Cu o insistenţă

Apăsătoare

Urmărindu-mi

Cu o atenţie

Flămîndă

Fiecare spasm

Al peniţei

Fiecare scăpătare

A degetului

Pe semnele roase

Ale tastelor.

 

Şi sciu

Aceste rînduri

Şi simt cum

Negrul

Părului meu

Transvazează

Direct

În penajul lui...

 

Mă macină

Şi mă chinuie

Un gînd:

Cum boala

Să-l fac

Să plătească

Pentru melanina

Suptă?

 

Că doar

N-o să stea

El acolo

Negru

Şi eu aici

Sur

Gratuit?

 

Imagine: Franck Lestard, "Vanité"

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
29 janvier 2014 3 29 /01 /janvier /2014 11:58

Acest text a fost scris pentru PLATZFORMA.MD

 

 

Acum cîteva zile, a fost publicată pe Facebook copia unei scrisori prin care administraţia unui liceu de elită din capitală reclama bani de la părinţi prin intermediul aşa numitei „asociaţii/fundaţii de părinţi”. Suma este destul de cochetă şi reprezintă ceva peste 3000 de lei. Net bineînţeles (1).

 

(Pentru comparaţie: salariul mediu în luna Octombrie 2013 în R. Moldova a fost de 3785,4 lei (2) în valoare brută, ceea ce nu înseamnă însă mare lucru, căci date despre salariul median nu am găsit, iar pentru a înţelege care este bunăstarea populaţiei anume salariul median este cifra care ar trebui să ne intereseze: ea reprezintă suma-frontieră care îi separă exact în jumătate pe salariaţi între cei ce cîştigă mai puţin şi cei ce cîştigă mai mult.)

 

Această practică nu este o excepţie, din păcate. De facto, învăţămînt public gratuit (şi calitativ) în Moldova nu mai există de ceva timp şi acest lucru ar trebui să-i îngrijoreze mult mai mult pe Maia Sandu & Co decît copiatul la BAC sau cheltuielile în învăţămînt raportate la PIB (aceasta din urmă este mai mult grija FMI-ului decît a guvernanţilor, dar ştim noi bine muzica cui răsună de obicei).

 

Copil-de-la-sat.jpgDacă acum 3-4 ani cauza fundamentală a exodului masiv din Republica Moldova erau salariile mici, acum din ce în ce mai des, în discuţiile pe care le am cu cei emigraţi, este evocată problema învăţămîntului şi neliniştii pentru viitorul copiilor. Este puţin probabil ca aceste îngrijorări să fie reflectate în studii şi anchete sociologice, căci, în mod invariabil, la întrebarea despre cauzele migraţiei părinţii vor invoca „salariile mici” şi accesul la educaţie de calitate este diluat în mod previzibil în sintagme precum „viitorul copiilor”. Într-un fel este şi acesta un indicator, fiindcă cetăţeanul nu mai are încredere în stat şi în instituţiile lui, în capacitatea statului de a asigura un viitor pentru copii, indiferent de originea lor socială, ci doar în propriile forţe şi capacitatea proprie de a genera venituri suficiente. Iar atunci cînd ai bani, cumperi orice, inclusiv şi studii calitative.(3)

 

Chiar săptămîna trecută o doamnă îmi spunea următoarele: „Eu de-amu… Nu-mi trebuie mare lucru: îmi ajunge, ne descurcăm noi, dar aş vrea să-i pot învăţa pe băieţi. Că eu asta le spun: voi ţineţi-vă de carte. Atîta lucru aveţi de făcut.” Discuţia a avut loc în una din suburbiile Parisului. La care tatăl familiei a adăugat: „La cîţi bani trebuie să dai la şcoală în Moldova, mai ieftin m-ar costa să vină învăţătorul acasă. Ce, asta-i şcoală?

 

Orice societate pentru a se dezvolta armonios şi dinamic are nevoie de un mecanism de mobilitate socială, de un aşa-zis „ascensor social”. Numai în acest fel se poate asigura în primul rînd o dezvoltare şi o „pace socială”, nemaivorbind de creativitate, inovaţii, competivitate, căci anume meritul (prin talent şi/sau efort) trebuie să fie factorul ce deschide accesul la ascensiune socială, nu renta socială exprimată în bani (ai părinţilor) sau relaţii de rudenie. Doar în aceste condiţii apare şi se dezvoltă un sentiment de echitate în societate. Ceea ce observăm noi în Moldova este exact inversul: anchilozarea graduală a păturilor sociale. Fii de judecători devin judecători (4), fiice şi fii de Preşedinţi – miniştri ori deputaţi (5, 6, 7), etc., etc. (ex: Odraslele judecătorilor la Universitatea de Drept nu achită taxa anuală! (8)) Desigur ar fi iluzoriu să credem că fenomenul respectiv este unul pur naţional. Imobilitatea şi tendinţa elitelor de a se reproduce este un proces natural şi firesc. Doar că în Republica Moldova el atinge proporţii namaivăzute în alte părţi. Apropo, în occident (deşi echitatea a fost, mai ales în occidentul european, o valoare în creştere) sînt vehiculate din ce în ce mai intens în discursul public şi politic (cu prisosinţă acum, în perioadă de criză şi incertitudine economică) noţiuni de „echitate socială”, „egalitate a şanselor”, acelaşi „ascensor social”.

 

Societatea este un sistem viu şi dinamic (instabil) şi precum orice sistem tinde spre stabilitate, la fel o fac şi societăţile. Vom lăsa însă sociologii şi filozofii să dezvolte acest vast (şi probabil necuprins) subiect, căci ne vom interesa doar de un singur aspect al lui: instalarea noilor elite, oligarhii (exemplu viu de ascensiune fulgurantă în Moldova, dar care astăzi este bine înscăunată şi chiar „înşurubată”) şi solidificarea graduală a păturilor sociale. Este cunoscută o definiţie puţin poetizată a corupţiei: o formă de auto-organizare a societăţii în cazul în care statul este deficient.

 

Unul din principalele roluri ale oricărui stat este să menţină în permanenţă o suficientă presiune entropică pentru ca sistemul să rămînă dinamic (instabil) în continuare. Printre cele mai vizibile exemple în acest sens sunt diversele instituţii antitrust menite să evite situaţii de monopol sau oligopol.

 

Dar dacă în economie concluziile au fost făcute demult şi, respectiv, instituţionalizate soluţii pentru a contracara acest fenomen (cu mai mult sau mai puţin succes), în alte domenii aceste eforturi sunt mult mai puţin vizibile, chiar inexistente. Nu ar trebui să ne mire acest lucru, dacă e să luăm în consideraţie că deciziile importante sunt luate, direct sau indirect, de către elite, or elitele vor încerca întotdeauna să-şi protejeze interesele şi propriile poziţii.

 

Astfel, peste tot (în lumea „civilizată”), în numele unor presupuse principii de „libertate”, învăţămîntul public coabitează cu învăţămîntul privat (9). Deşi, în cele mai fericite cazuri, învăţămîntul privat este încadrat relativ strict de legislaţie, această coabitare nu este altceva decît o formă de segregare şi de auto-izolare a elitelor pentru a-şi proteja poziţia dominantă.

 

Această tendinţă de auto-izolare este foarte vizibilă în special atunci cînd „avuţii” îşi izolează parcurile locative (10) (Vă mai aduceţi aminte de barierele din strada Ciocîrliei?). De obicei cuvîntul „ghettoizare” este conotat şi se referă în special la cartiere rău famate, dar, de fapt, primii care îşi izolează cartierele sunt chiar cei instăriţi… Mai mult decît atît, ei o fac „din interior”, voluntar şi aplicat.

 

Într-o altă discuţie non-formală pe care am avut-o la sfîrşitul lui decembrie 2013 cu unul din top-managerii unei companii multinaţionale americane cu care am onoarea să lucrez, persoana respectivă recunoştea că a avut noroc în viaţă fiindcă a crescut într-o familie de industriaşi şi a locuit într-o localitate alături de North Carolina State University pe care a şi absolvit-o. Concluzia pe care a făcut-o chiar el a fost următoarea: în ziua de azi segregarea se face prin accesul la învăţămînt de calitate. Discuţia pornea iniţial de la curiozitatea dumnealui în raport cu originea numelui şi prenumelui meu…

 

Studii despre calculul faimosului ROI (Return on Investments*) în domeniul învăţămîntului există astăzi cu duiumul. Aceste studii arată că anume investiţiile în domeniul învăţămîntului primar sunt cele mai eficiente (11) şi ating un ROI de 18%-20% la nivel global! Cu toate acestea, noi continuăm cu o insistenţă nonşalantă să calificăm banii alocaţi pentru învăţămînt drept „cheltuieli”… Doar o singură dată mi-a fost dat să citesc într-un discurs şi spaţiu public, diferit de cel academic: „Aici municipalitatea INVESTEŞTE într-o nouă instituţie de învăţămînt”. Eram la Manchester şi această inscripţie era pe un panou ce masca un şantier de construcţie…

 

Din păcate, tot ce întreprinde statul moldovean în domeniul învăţămîntului şi, în mod special, în raport cu învăţămîntul primar, nu face decît să accentueze segregarea din ce în ce mai evidentă şi mai simţită astăzi în Republica Moldova. Ce fel de şanse are un copil născut la sat, unde pînă şi şcoala primară este închisă, să devină „ministru” sau „judecător”? Întrebare devenită tragică prin caracterul ei retoric… El, copil condamnat, nici BAC-ul nu are cum să-l susţină în condiţiile actuale… Nu fac, bineînţeles, aluzie la imposibilitatea de a copia, ci la modificările constante ale criteriilor de evaluare, aliniate după aceleaşi licee de elită, înăsprite în anul care a trecut, fără a se fi luat în consideraţie conţinutul învăţămîntului în instituţiile din provincie. De facto, liceele non elitiste au fost eliminate din competiţie mult înaintea examenelor.

 

Iar acum cîteva zile o altă „reformă” a fost anunţată care nu face decît să limiteze şi mai mult accesul la învăţămînt superior pentru copiii din localităţile rurale (12). „Ministerul Educaţiei propune să se renunţe la divizarea locurilor pentru înmatriculare în baza principiului locului de trai (rural/urban)”. În aceste condiţii, ţinînd cont de decalajul între diversele instituţii de învăţămînt şi diminuarea locurilor „la buget” în universităţi, această decizie este o adevărată condamnare pentru copiii de la sate sau acei parinţii care nu au de unde achita „taxe benevole” în liceele de elită.

 

Admiraţi şi această mostră de echitate: „Ministrul a anunţat că în anul viitor 13 şcoli din 13 raioane vor fi reparate cu suportul Băncii Mondiale, de acest proiect urmînd să beneficieze, în mod prioritar, raioanele care au dat dovadă de angajament în procesul reformei de restructurare a reţelei şcolare. (13)”

 

Şi o altă întrebare pe care am s-o las deschisă: Cum credeţi, care stat are mai multe şanse de a deveni prosper: unul unde totalitatea copiilor va avea un nivel decent de educaţie, cel puţin medie, sau unul unde 2000-3000 de copii vor avea acces la studii excepţionale iar restul vor rămîne inculţi?

 

(Apropo, atunci cînd discutăm despre politică şi societate cu prietenii mei francezi, întotdeauna le aduc Republica Moldova drept exemplu, un fel de Case Study şi le spun: „Iată ce ve-ţi ajunge dacă veţi continua pe făgaşul pe care l-aţi apucat!”. Moldova este exemplul tip de „reuşită” a unei societăţi ultra-liberale şi individualiste, unde statul se retrage treptat şi defectuos mai din toate domeniile. Noţiunea şi politicile corespunzătoare de „deregularizare” au fost lansate încă în anii ’80 (cf. Joseph E. Stiglitz, „Freefall” (W.W.Norton & Company, 2010)), şi s-au dezvoltat în adevărată doctrină odată cu cădearea zidului de la Berlin).

 

Să revenim însă la faimoasa taxă cerută părinţilor de la care am pornit. Justificarea ei, formulată chiar de către instituţiile de învăţămînt, este următoarea: insuficienţa resurselor alocate din bugetul de stat pentru a asigura condiţii şi un proces educaţional de calitate… A „pedepsi” o instituţie de învăţămînt pentru această practică este ridicol şi superficial din moment ce aceleaşi autorităţi recompensează instituţii similare (unde se practică exact aceleaşi metode!) cu înalte distincţii de stat şi cu laude difuzate pe larg în mass-media (14).

 

Acuzaţiile repetate aduse profesorilor şi medicilor au devenit o obişnuinţă crasă şi stereotipată. Din păcate, ele sunt deseori justificate. Dar aceste acuzaţii constante contribuie la instaurarea în societate a unei imagini extrem de negative pentru nişte corpuri de profesie de care avem mare nevoie şi care, în treacăt fie spus, nu sunt cei mai remuneraţi funcţionari.

 

Taxele plătite de părinţi prin intermediul „asociaţiilor” sunt în primul rînd un element discriminatoriu, fapt care a şi trezit nemulţumirea părinţilor. Ei, ca şi oricare alt părinte, îşi doresc pentru copiii lor studii de calitate, dar sunt confruntaţi cu incapacitatea de a asigura material acest lucru. Nemaivorbind de suspiciunile legate de „folosirea” acestor bani în scopuri private, suspiciuni coroborate de discursul generalizat despre „învăţătorii corupţi”. Şi care este legatura între un „învăţămînt de calitate” şi perdelele luxoase sau alte semne de apartenenţă socială pe care deseori sînt cheltuiţi banii?

 

Trebuie să mai ţinem cont şi de un alt factor: acei care formulează mesaje şi care au acces la reţelele de distribuţie a informaţiei, fac parte din aceeaşi elită. Ei nu au niciun interes să zdruncine acest sistem, dimpotrivă: vor încerca să-şi perpetueze poziţia dominantă, încercînd să legitimeze şi să justifice practicile existente (15, 16), invocînd criterii obiective de excelenţă şi modele perfecte de auto-organizare. Nu ar trebui să ne mire nici faptul că politica actuală a statului în domeniul învăţămîntului este, în mod general, acceptată, susţinută şi promovată de elită.

 

Ceea ce ar trebui să ne preocupe nu este existenţa acestor elite (căci cristalizarea lor este un proces firesc, inevitabil şi chiar necesar), ci felul în care ele se constituie, capacitatea societăţii de a le reînnoi, setul de atribute care caracterizează noţiunea însăşi de „elită”. Soluţia nu rezidă în egalitarismul utopic de tip comunist, ci într-un set de mecanisme care ar asigura o echitate general acceptată (egalitatea iniţială a şanselor şi recompensa pentru merit) drept criteriu de diferenţiere socială.

 

Şi la acest capitol trebuie să recunoaştem că statul Republica Moldova este total deficient.

 

Acum să facem un efort de imaginaţie şi să ne închipuim că factorii de decizie vor interzice colectarea de bani de la părinţi prin intermediul „asociaţiilor”. Ştiţi ce se va întîmpla? În absenţa unor finanţări conforme aşteptărilor parinţilor, primii care vor veni cu „jalbe” şi vor căuta „soluţii” (inclusiv prin excluderea părinţilor non-solvabili, prin „privatizarea” instituţiei, etc., etc.) pentru a plăti mai mult vor fi chiar părinţii (cei înstăriţi, fireşte)…

 

*Return on investment (ROI) (Rom : “Rentabilitatea capitalului investit”) Măsoară cîştigul sau pierderea generată pe urma unei investiţii faţă de suma investită. ROI este de obicei exprimat în procente.
Rentabilitatea capitalului investit = (Net Profit / Costul Investiţiei) x 100

 

(1)  http://adevarul.ro/moldova/social/liceul-mircea-eliade-ministerul-educatiei-chisinau-1_52d8db8ac7b855ff568d7576/index.html

(2) http://www.statistica.md/category.php?l=ro&idc=452

(3) Pentru mai multe informaţii la acest subiect confruntaţi un recent studiu OIM http://iom.md/attachments/110_rfinalrom.pdf

(4) http://www.zdg.md/investigatii/viitorii-judecatori-cu-case-de-milioane-automobile-de-lux-si-cu-firme-in-sua

(5) http://ziarulnational.md/ce-a-ajuns-sa-lucreze-nepotul-lui-voronin/

(6) http://www.gov.md/pageview.php?l=ro&idc=507

(7) http://www.parlament.md/StructuraParlamentului/Deputies/tabid/87/Id/312/language/ro-RO/Default.aspx

(8) http://www.zdg.md/investigatii/dinastii-de-judecatorii

(9) http://www.education.gouv.fr/cid162/les-grands-principes.html

(10)http://www.zdg.md/social/capitala-barierelor-drum-blocat-spre-voronin-plahotniuc-si-donciu#more-57758

(11)http://isites.harvard.edu/fs/docs/icb.topic1222150.files/Session%207/PsacharopoulosGlobalUpdate.pdf

(12)http://adevarul.ro/moldova/actualitate/reguli-admitere-facultate-schimbari-propune-ministerul-educatiei-1_52e24f45c7b855ff56c200ed/index.html

(13)http://www.investigatii.md/index.php?newsID=200

(14)http://www.presedinte.md/rom/comunicate-de-presa/presedintele-nicolae-timofti-a-participat-la-festivitatea-dedicata-incheierii-anului-scolar-la-liceul-teoretic-mihai-eminescu-din-balti

(15)http://bloguvern.md/2014/01/17/parintii-declara-razboi-socant-cui/

(16)http://bloguvern.md/2014/01/27/fundatiile-in-scoli-o-idee-buna-prost-implementata-o-idee-buna-prost-implementata/

 

(Cu sincere mulţumiri echipei PZF, Petru Negură şi Vitalie Sprînceană, pentru schimburile şi recomandările judicioase pe parcursul redactării acestui text)

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
24 janvier 2014 5 24 /01 /janvier /2014 07:00

„Da’ acum, bunic, mă întreb: nu cumva e mai înţeleaptă oaia şi negara? Ele doar nu-şi vorbesc de zei, credinţe, nici nu se proclamă domni peste oceane şi planete necălcate, peste alte nimicuri...”

Vasile Vasilache, „Elegie pentru Ana-Maria”

 

În una din poveştile anterioare vă povesteam despre cum l-am făcut pe bunul meu cu oi… Vă mai povesteam şi despre o oiţă brumărie... Nu ştiu cum alţii, copiii ca copiii, care cu un cîine, care cu o pisică, care cu un hamster ori un papagal, dar eu unul am avut o oaie.

Şi se făcea că eram mici, şi se făcea că toţi ai mei erau cu mine, şi eu cu ei, şi toţi împreună, şi era bine:

ma-douce-brebis-huile-2012.JPGÎn fiecare primăvară oile bunelului, ca şi oricare alte oi ce se respectă, se puneau pe fătat. Aşa le este menirea. Că d-aia şi ţine ţăranul oi: să fete şi să dea lapte. Noi veneam cu părinţii la bunei de cu vineri şi plecam înapoi la oraş duminica. Tătuca făcea ce ştia el, dar în această perioadă, cînd ajungeam la bunei, întotdeauna erau cîte un mieluţ-doi în ocol şi noi cu soră-mea ne jucam cu ei cît ţinea ziua de mare (noroc că nu erau zilele încă prea lungi). Cam atît dura însă idila noastră: un week-end.

Bunelul mai mult de 6-7 oi nu putea să ţină, pe atunci pielicica de „caracul” era încă preţuită (iar efectul cîrlionţat de „caracul” la mieluţi nu ţine decît cîteva zile) şi cînd veneam peste o săptămînă ori nu mai găseam mieluţii în ocol, ori găseam alţii... Dispariţia mieilor rămînea un soi de acord mut şi tacit, niciodată verbalizat, între ai casei... Ne protejam reciproc. Sacrificarea mieilor făcea parte din tabu-ul familiei. Aşa era rînduiala. Aşa se cuvinea. Noi nu puteam să-i spunem nimic bunelului, căci involuntar însemna să-l acuzăm de miel-ucidere... Iar bunelul ce era să spună?...

Dar iată că se întîmpla minunea: într-o dimineaţă de sîmbătă, cînd am dat pe la ocolul oilor, în mijlocul miţoaselor de o culoare indefinită de un brun-gri-negru murdar şi spălăcit, în loc de un mieluţ negru cum erau ei de obicei, zburda un cîrlănaş brumăriu! O pată de lumină de un gri-albăstriu deschis care efectiv iradia lumină şi blîndeţe biblică... Unul Dumnezeu ştie ce mutaţii genetice şi de unde i s-a aruncat seminţa! Şi cum tocmai citisem la şcoală lacrimogena (dar atît de frumoasa) povestioară a lui Mihail Cibotaru, mieluţa noastră a fost botezată pe loc: avea s-o cheme Miţa!

(Din cîte am înţeles, această extraordinară povestire a fost scoasă din programul şcolar... cu ce-o fi păcătuit oare? O fi cariera politică a autorului cauza? Dacă acesta ar fi răspunsul, atunci ar trebui să-l interzicem şi pe marele ideolog şi promotor al legionarilor, Micea Eliade, şi mulţi alţii... Poate ar fi cazul să ne lămurim ce predăm în şcoli: literatură sau politică?)

Dar pe măsură ce treceau orele, extazul şi fericirea noastră se preschimba în nelinişte... Duminică seara noi plecam la Bălţi... Nu se putea! Numai nu Miţa! Miţa trebuia salvată! Nicio cutumă seculară nu putea să ne stea în cale! Am decis să mergem la bunelu’ să luptăm pentru viaţa mieluţei. De fapt, nu prea a fost nevoie de mari eforturi, tătuca Ştefan a cedat fără a opune rezistenţă, dar noi tot nu eram încrezuţi... Oare de puţine ori mint adulţii? Crezînd că fac un mare bine copilului, chipurile să-l ogoiască... Atunci, la moment... Dar ce crede oare piciul cînd descoperă că a fost minţit mişeleşte de oamenii în care ar trebui să aibă poate cea mai mare încredere?... Aşa că noi am tot continuat cu sîcîitul: am rugat, am ameninţat (cu ce puteam noi, copiii, ameninţa), am cerut să ni se dea „cuvîntul de cinste”... Şi doar atunci cînd tătuca ne-a spus că oricum a venit timpul să reînnoiască seminţa la oi şi că nu are ce face cu o blană brumărie pe lîngă celelalte negre (argumente de doi bani, dar sărmanul nu mai ştia nici el ce să mai găsească ca să-i dăm crezare), ne-am lăsat de capul lui... Suspiciunea şi anxietatea ne-a măcinat totuşi toată săptămîna următoare...

Tătuca s-a ţinut de cuvînt! O săptămînă mai tîrziu Miţa era în ocol!

De acum încolo Miţa a fost corcolită şi alintată cum nicio oaie nu a fost răsfăţată nici pînă la ea, nici după!

Şi a fost o vară în care am cutreierat toate sărăturile şi dealurile Nicorenilor cu Miţa mereu după noi, care ne urma mai ceva ca un căţeluş. Şi a fost zbenguială şi hîrjoneală, şi întreceri la viteză cu cîrlanul (să ştiţi că aleargă al naibii de repede oile!). Şi a fost pînă şi o bătălie pe cinste cu un băieţandru din mahala, care - ce obrăznicie! - vroia să călărim cîrlanul. Şi a crescut Miţa, şi din cîrlan s-a făcut mioară, şi din mioară s-a făcut oaie...

Dar, ori de cîte ori ne vedea, Miţa alerga neapărat drept la noi şi căuta cu botul ei umed pe la mîinile noastre, sigură fiind că se va alege cu ceva gustos... Iar cînd mergeam vara la stînă cu tătuca era suficient să strig odată-dădăori: „Miiiţaaaa” şi toate oile bunelului se alegeau singure, ieşind grămăjoară din turmă şi venind spre noi cu Miţa în frunte. Celelalte surate ale Miţei au înţeles repejor sistemul: noi, copii cu simţul echităţii dezvoltat de mici, nu puteam să nu le facem parte din gustoşenii şi celorlalte, bine-bine, nu chiar dreaptă, căci aveam totuşi vedeta noastră...

Şi a trecut de atunci un sfert de secol... Şi încep a mă face şi eu acum brumăriu pe la tîmple...

Povestea dată a avut un final trist şi banal. Miţa şi toate oile tătucai au fost vîndute în toamna lui 1988... Oricît de mult n-am fi vrut, dar oi în apartament nu prea ţine lumea...

Nu ştiu cum alţii, copiii ca copiii, care cu un cîine, care cu o pisică, care cu un hamster ori un papagal, dar eu unul am avut o oaie!...

 

Imagine: Yvette Delmas "Ma douce brebis"

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article
21 janvier 2014 2 21 /01 /janvier /2014 17:34

Numai sîngelui meu îi e dor, într-adevăr, de inima mea, cînd o părăseşte.

N. Stănescu

 

Vinerea trecută am primit un telefon : „Tu eşti Vitalie Vovc ? Ai un colet de primit de la Moldova. Vino la Nation de la 5 la 8.”

Era un colet DE LA MAMA, DE ACASĂ.

Microbuze_in_Vama.jpgDupa cum îmi este obişnuinţa, atunci cînd merg după colet, stau cîteva minute şi discut cu şoferii. Despre tot şi despre nimic. Despre cum e să mergi prin Europa, despre cît de mult a nins prin Germania, despre preţurile la benzină în diferite ţări ale Europei, despre cum este acasă, despre cum este să treci vămile. Alteori stau doar aşa, să mai văd cine vine, să mai aud ce se discută, să mai schimb cîteva cuvinte cu necăjiţi de alde mine, căci la uşa microbuzului cu o geantă în mînă toţi suntem la fel...

Din cîte am înţeles, şoferii au în ultimul timp mari bătăi de cap la vamă. Cu intermitenţe: ba „moldovenii” îşi fac de cap, ba pe „români” îi apucă strechea... Mde, ne ajutăm frăţeşte... Iată şi mama îmi zicea la telefon ultima dată: „Am vrut să-ţi trimit nişte vin de casă, dar băieţii au zis că nu-i voie...”.

„Ehe-heeee, de-ai vedea ce se face în vamă... zeci de microbuze! Se duc în toate colţurile Europei.”, îmi zice şoferul.

Eu unul le sunt recunoscător transportorilor. Ei probabil nici nu sunt conştienţi de rolul pe care îl au... Sutele, miile de microbuze care circulă astăzi spre Europa sunt mai ceva decît „Lend-Lease”-ul, mai importante decît Дорога жизни din timpul războiului II mondial, căci ceea ce se întîmplă în Moldova atinge proporţii de catastrofă comparabilă...

La drept vorbind, posibilitatea de a trimite sau a prmi un colet nu este o necesitate vitală nici pentru mine, nici pentru mama (dar aici nu pot afirma pentru toată lumea, bineînţeles). Este totuşi ceva mai mult decît valoarea nutritivă sau monetară ale produselor care circulă. Căci nu coletul contează în sine. Coletele sunt acea punte care ne mai aduce aminte de casă. Sunt micile atenţii care permit fiilor, taţilor, mamelor să întreţină o legătură afectivă cu apropiaţii lor. Este pentru mulţi din părinţii noştri una din puţinile raison d’être. Ce sens ar mai avea viaţa lor dacă nu ar mai putea trimite o geantă pentru băiat sau fată, din moment ce ultimii nu mai pot veni ca altădată?

Atunci cînd mama îmi trimite un borcan de „harbuji” muraţi chiar de ea sau nişte „verzi” nu murătura contează, ci grija pe care o are faţă de un fecior plecat în străini şi pentru care mai poate face ceva. Şi dacă credeţi că nu se găsesc printre străini sălături, greşiţi amarnic. Dar nici un „cornichon à la russe”, oricît de autentic şi identic la gust, nu va putea fi DE LA MAMA. Niciun măr, oricît de bio sau organic, nu va avea gustul mărului din copacul din capătul viei. Atunci cînd intri la un măcelar francez, trebuie să ai o fantezie bogată pentru a imagina un produs care ar lipsi, dar bucata de slană de acasă sau cîrnaţul cu şunca afumată nu pot fi făcute decît ACASĂ. Şi nu atît gustul lor contează, cît conştiinţa că aceste bucate sunt făcute cu dragoste şi cu gîndul la tine. Şi ştii perfect ce înseamnă acea muncă, căci ai tăiat şi tu porc, ai pus slănină la sărat, ai făcut cîrnaţ şi afumat costiţe... Cîndva, într-o altă viaţă. Acea adevărată. Cind mai erai în viaţă.

Şi atunci cînd mama îmi spune „Am vrut să-ţi trimit un şip de vin de la Nicoreni, dar băieţii mi-au spus că nu-i voie” îmi vine să urlu... Eu vin pot să cumpăr. Pot să vă scald pe toţi în vin! Dar eu vreau să simt gustul vinului pe care-l făcea cîndva bunul, pe care l-a făcut tata, care mai este încă astăzi făcut de rude... E sînge din sîngele meu, nu vin!

Şi-atunci cînd aud şi văd şmecheri de tot felul, la Chişinău, la Bucureşti sau Bruxelles, scremîndu-se să inventeze cauze pentru ca să nu mai existe acest pod al dorului, nu mă interesează nici cauzele, nici responsabilii, nici motivele pentru care mama nu poate să-mi trimită vin, slană sau şuncă...

Nu am decît un singur lucru să le spun, europeneşte: „I hate you!”.

 

Origine imagine

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article
13 janvier 2014 1 13 /01 /janvier /2014 17:22

Cădere liberăchute_libre-copie-1.jpg

Direcţie vectorială

Fără alternative

Verticalitate

Cu o finalitate

Invariabilă

Şi viteză

Calculabilă

a = F / m

Accelaraţie

Spre neant

Chemare telurică

Fatală

Privim în jos

Înspăimîntaţi

Sperînd fiecare

În sinea lui

Pentru sine

În forul interior

Dorinţă concavă

Ca forţa

Coagulatoare

A humei

Să ne menţină

Întregi

Cînd se va întîmpla

Fatidicul „Big Bang”

Întilnirea noastră

Cu limita de jos

 

Aripi!

Daţi-ne aripi!

Sau cel puţin

O paraşută...

 

Cine vinde aripi?!

Cît costă aripile?!

 

Atenţie: pe piaţă

Au fost depistate

Aripi contrafacute!

 

 Origine imagine

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article
9 janvier 2014 4 09 /01 /janvier /2014 15:48

rastignacambitieux.jpgA fi moral într-o lume imorală este imoral

Imre Kertész, „Procesul verbal”

 

Se întimpla „în april, în april” al depărtatului an 1961, cînd tata şi mama aveau cîte 11 ani fiecare, Stalin era mort de 8 ani, „Frunze de dor” avea 4 ani, „Zbor frînt” urma să apară peste 5 ani, pînă la „Singur în faţa dragostei” mai rămîneau 8 ani, iar „Noroc” avea să-i facă inexistenţi pe „Beatles” pe meleagurile noastre peste exact 6 ani, cam în aceeaşi perioadă cu „mai 1968” de la Paris...

Ceea ce urma să spună omuleanul ăla în scafandru oranj, a devenit deviza unei epoci pentru o umanitate întreagă: „Поехали!!!”.

Приехали...

A mai fost Perestroïka. Eu am trăit-o! Eu sunt un copil al acestei epoci! Nu, nu eu am făcut-o, căci eram prea mic... A fost mai intens: eu am crescut în ea! Nu aş putea compara anii 60 cu Perestroïka. Este un exerciţiu la fel de inutil şi imposibil precum încercarea de a compara echipele Braziliei de fotbal din 1970 cu cea din 1994...

A murit şi ea.

Stranie senzaţie îmi lasă timpurile noastre. Intrăm într-un an electoral, dar nu mă regăsesc în nicio formaţiune care îşi va disputa turta. Mai rău, nu mă regăsesc nici în opiniile care circulă: pe net (pe reţelele sociale în mod special), la radio (televiziune nu privesc, ori privesc foarte puţin, insuficient pentru a şti ce opinii predomină), în presă...

Există cîteva discursuri-tip cu atribute argumentative bine construite şi ambalate care (re)ies unul din altul ca din păpuşile ruseşti şi care îţi sunt propuse pe un talger (cu bordură albastră?). Nu ai decît să alegi şi... la luptă, tovarăşe! Шаг вправо.Шаг влево: Расстрел!

Şi dacă ele sunt false?

Iar ele sunt false!, căci realitatea este implacabilă... Atunci cînd un hoţ îţi vorbeşte despre combaterea corupţiei şi îşi măreşte salariul; cînd un contabil închide (fiindcă nu-i iese la socoteală) şcoli şi creează inegalităţi şi bariere impenetrabile pentru accesul la învăţămîntul de calitate, dar este lăudat pentru „îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt”; cînd ţi se vorbeşte despre bunul simţ, solidaritate (se fac pînă şi apeluri la gesturi caritative!), dar vezi reportaje despre cum aceiaşi demnitari construiesc palate, iar construcţia lor îţi este prezentată drept o recompensă pentru muncă onestă întru binele ţării (pentru care îşi împart pînă şi înalte distincţii de stat), ţară în care nu se ajung bani pentru şcoli şi spitale şi, respectiv, sunt necesare acte de caritate, etc., etc., aceste discursuri nu pot fi valabile!

Opoziţia? „Opoziţia” face exact acelaşi lucru, voalaţi de celelalte discursuri de pe „talgerul cu bordură albastră”.

Acei care ar trebui să formuleze altfel de discursuri nu o fac. Din lene, din lipsă de timp, din lipsă de interes, din incapacitate de a le formula (căci îşi asumă roluri false)...

Noi am avut idealuri, ei au doar interese”, zicea Ana Blandiana, dacă nu greşesc (iar dacă greşesc, asta nu schimbă nimic, oricum).

Acei care nu ştiu să formuleze un discurs, formulează concluzii: „Toţi sunt la fel. Toţi sunt hoţi. Сталина на них нет...”. Şi acţionează în consecinţă: pragmatic şi raţional. Cine poate – integrează sistemul, cine nu – pleacă. Iar dacă cineva le cere cu insistenţă să facă un efort, să formuleze şi altceva decît concluzii, ei aleg a lehamite din păpuşile ce le stau la dispoziţie. Ceea ce nu modifică însă comportamentul sau acţiunile lor. Fiecare, deci, acţionează exact la fel, indiferent de ce veşminte discursive poartă. Discursurile (inclusiv politice) sunt complect decorelate de cotidianul şi comportamentul cetăţenilor (atunci cînd, şi mai rău, nu-l contrazic)...

În ceea ce mă priveşte, din prefabricate folosesc doar conserve alimentare (foarte rar), atît. Eu, copilul Perestroïkăi, am fost nevoit să caut răspunsuri. Libertatea cuvîntului (Glasnost’) a mai dezlegat din limbi şi peniţe. A existat o perioadă foarte scurtă de timp cînd vechile credinţe au fost zdruncinate (dar încă nu şi oficial), iar un alt „adevăr instituţional” nu a fost propus. Am fost nevoit să-mi construiesc propriul adevăr, bazat pe ceea ce văd, nu pe ceea ce mi se spune, pe lecturi, la urma urmelor...

Drept consecinţă, am învăţat să caut răspunsuri şi să nu cred păpuşilor (cică la noi există şi „păpuşari”, dacă nu aţi uitat de ei).

Acei care au făcut perestroïka nu au ştiut, de fapt, să facă acest lucru. Perestroïka lor a constat în a schimba o păpuşă pe alta. Au reuşit. Şi s-au apucat de educat generaţii. Fiindcă ei erau atunci făuritorii, pe cînd copiii perestroïkăi erau încă mici. Acum fiii perestroïkăi au crescut, dar îi au în faţă pe acei care au făcut Perestroïka şi în spate pe acei care au fost educaţi de acei care au făcut Perestroïka. Copiii Perestroïkăi sunt strînşi între două fălci ale menghinei compuse din acei care manipulează păpuşi... Şi presiunea este mare... Elitele de altădată îşi promovează, ca şi oricare dascăl, ucenicii.

Dar poate păpuşile sunt acelea care au dreptate? Poate e mai bine să aplauzi cînd e necesar, să deschizi o matrioşcă cînd este util, să-ţi trăieşti viaţa după regulile lor?... De cîte ori nu mi s-a spus: „Toată lumea face aşa şi pe dincolo, şi tu?”, „Tu îl cunoşti pe cutare sau cutărică, la o ocazie nu ai putea să-i spui să...?”. Sau întrebarea fatală: „Şi ce ai tu din asta?”...

Dacă toată lumea te consideră prost, poate ar fi cazul să-i dai dreptate? Cum zic unii din amicii mei: „Trebuie să te încadrezi în sistem pentru a-l modifica din interior...”? Ei se încadrează (straniu, dar nu se prea văd modificări în sistem)... Eu nu pot. Educaţia nu-mi permite...

Poate are dreptate tînărul Rastignac atunci cînd, privind luminile Parisului (de la înălţimea Montmatre-ului probabil, pe unde îmi place şi mie să mă plimb, într-o doară fie spus) la picioarele lui, zice: „ A nous deux maintenant!”? Ori nu acesta este modelul (şi pot fi date la gunoi toate comentariile literare care îl califică pe intrepidul Eugène de om fără scrupule, arivist şi intrigant) atît de promovat şi adulat astăzi? Nu acesta este modelul „omului de succes” spre care tinde orişicare? Căci ce a rămas din Quijote? Memoria unui nebun sărind ca un idiot la nişte banale, dar atît de reale, mori de vînt? Noroc de el ca a avut un Sancho alături şi de un Cervantes care i-a înveşnicit delirul...

Să nu credeţi, îmi caut şi eu de „fericirea” mea cum pot şi nu sunt adeptul utopiilor idilice, dar, precum zicea Boris Vian, „Ce qui m'intéresse, ce n'est pas le bonheur de tous les hommes, c'est celui de chacun”.

De nu, mai este şi varianta locotenentului Ragaiac, făcîndu-şi datoria conştiincios, cu un zel moderat, aşteptînd să-i cadă Rusoaica în braţe.

 


 

 

Published by Vitalie Vovc - dans Aiureli la subiect
commenter cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher