Pe 12 martie vom afla care film a luat Oscarul anul acesta. Orice nu am crede, oricât de mult nu am critica selecțiile și filmele premiate, Oscar ramâne în continuare cel mai important premiu cinematografic. Precum este Premiul Nobel în literatură. De altfel, e curios să constați o anumită similitudine în atitudini față de aceste două distincții de breaslă. Să revenim însă în vasta albie a cinematografului: pentru moment cunoaștem lista celor 10 filme nominalizate pentru marele premiu. Suntem încă destul de departe de 2020 (A fost un milesim de-a dreptul excepțional pentru Oscars! Când învingător a fost „Parasite” de Bong Joon-ho) filmele selecționate în 2023 sunt, per ansamblu, lejer peste cele din 2022 (când „Nomadland” de Chloé Zhao lua Oscarul), chiar dacă suntem nevoiți să concluzionăm că Hollywood e încă în convalescență psihologică după șocul Covidului... Unele realizări au rămas inexplicabil în afară, precum Babylon de Damien Chazelle sau Glass Onion de Rian Johnson, ceea ce ne face să gândim că e o problemă de selecție și nu de realizare. Să sperăm că ne va veni tuturor mintea la loc degrabă.

Am privit pentru cititorii fideli ai rubricii „Film” toate cele 10 filme nominalizate pentru premiul major al anului – Oscar – și vi le prezint succint, în ordinea preferințelor personale, de la cel mai bun spre cel mai puțin valoros. Pe primele cinci le recomand fără rezerve! Celelalte – la dorința și discreția fiecărui.

1. The Banshees of Inisherin, Martin McDonagh.

Este de departe filmul anului! Adică în 2022 a fost filmul lui McDonagh și toate celelalte! Perfect din toate punctele de vedere. Colin Farrell și Brendan Gleeson – magistrali, la fel precum și ceilalți protagoniști. Povestea în sine pare absurdă : Colm (Gleeson) decide subit să nu mai prietenească cu Padraic (Farell) fără vre-un motiv aparent. Decizia lui Colm e la fel de fermă precum și eforturile disperate ale lui Padraic de a înțelege ce se întâmplă… Nu vom dezvălui trama filmului, dar vom nota că McDonagh a reușit o capodoperă cinematografică!: o poveste despre bunătate și prietenie, despre singurătate și omniprezența comunității, despre creație și despre năzuințe năruite, despre omul mic, putere și lumea mare, despre fatalitate și imposibilitatea de a te sustrage destinului și câte și mai câte alte fire de depănat... De privit neapărat!

2. Im Westen nichts Neues, Edward Berger.

Despre ecranizarea celebrului roman al lui Erich Maria Remarque, „Pe frontul de vest nimic nou”, vă scriam în unul din numerele precedente ale revistei Timpul. Este unul din cele mai ambițioase și riscante proiecte ale difuzorului Netflix din ultimii ani, pe care trebuie să-l recunoaștem drept o reușită incontestabilă. Un panou de amploare, executat perfect, la dimensiunea romanului, despre absurditatea și oroarea războiului, despre acea mașinărie nemiloasă care consumă vieți omenești și care, și astăzi, continuie să huruie pe harta Europei...

3. The Triangle of Sadness, Ruben Östlund

Filmul lui Ruben Östlund a luat deja unul din premiile majore ale anului, Palme d’Or de la festivalul de la Cannes. Este o comedie socială care în multe aspecte aduce aminte despre „Parasite” de Bong Joon-ho, chiar dacă îi ramâne inferioară. Povestea e destul de simplă: o navă de croazieră naufragiază. Mai multe persoane, diferiți reprezentanți ai jet-setului social (clienți) și oameni simpli (personalul însoțitor) reușesc să se salveze pe o insulă. În fața unei realități în care supraviețuirea nu mai depinde de milioanele din contul bancar, ci de abilitatea de a găsi de mâncare, ierarhiile sociale tradiționale, convențiile societale, sunt date peste cap. Prezintă interes și galeria caricaturală a personajelor, absolut hilară. Această realitate situațională este inepuizabilă pentru un realizator de comedie și vom constata că Ruben Östlund nu a știut să reziste ispitei. Din păcate, puțin în detrimentul fulmului propriu-zis...

4. Elvis, Baz Luhrmann

Nu-mi plac biopicurile. Dar în acest „Elvis” Luhrmann reușește să depășească plafonul genului filmelor biografice (ceea ce nu a reușit „Bohemian Rhapsody”, spre exemplu) și ne prezintă un film despre epoca Elvis, despre stilul Elvis, despre starea de spirit Elvis, despre muzica Elvis, despre locurile Elvis și eroii epocii Elvis. Cu alte cuvinte, filmul este despre tot ce poate fi asociat cu numele Elvis și reușește să rămână relativ departe de personajul real Elvis Presley. Iar banda sonoră e probabil cea mai bună din toate filmele prezentate (și nu doar grație pieselor lui Elvis)!

5. The Fabelmans, Steven Spielberg

Steven Spelberg ne prezintă o saga presupus-autobiografică despre cum devii „Steven Spielberg”. A ieșit un film simpatic, destul de liniar, cu o doză de melancolie proprie filmelor autobiografice, cu ceva epizoade dramatice și tentative de psihoterapie. În mare însă, este un film despre dragostea față de film și despre puterea cinematografiei. Spielberg crede că un film bun poate schimba și influența lumea din jur și încearcă să ne dovedească, prin film, că anume astfel se prezintă lucrurile

6. Tár, Todd Field

Un film făcut pentru Oscarul lui Cate Blanchett. În fiecare an sunt prezentate filme care sunt totalmente construite în jurul unui personaj principal. Obiectivul e simplu: Oscarul pentru rol. Nu știu dacă anume această încercare va fi o reușită pentru Cate Blanchett, dar presupun că filmul nu va rămâne în memoria cinefililor mult timp. „Tár” nu este neapărat un rateu, dar nu prezintă nici barem o platformă suficient de puternică pentru Oscarul de interpretare feminină. Și nu e vina lui Blanchett. Rolul e scris slab: Lydia Tár est un dirijor de orchestră talentată și celebră. Are principii care dau bine pe ecran, justă și cu un simț al corectitudinii supradimensionat. Ceea ce nu pare să fie pe plac instituțiilor cu „tradiții”. Lydia Tár este acuzată din cauza unui suicid și astfel asistăm la prăbușirea unui destin și a unei cariere. Cam puțin pentru un film mare. Cam plat pentru un Oscar...

7. Everything Everywhere All at Once, Daniel Scheinert & Daniel Kwan

Prezența filmului respectiv în lista niminalizaților este justificată, după mine, doar de banii băgați în producție. E o cacealma fantastică prezentată drept comedie, dar trebuie să ai un simț al umorului foarte întortocheat pentru a schița barem un zâmbet la acest film. Din păcate, filmul începe abia după 1h 40min. Cam lung pentru o uvertură. Vom uita și noi cât mai rapid posibil această incongruitate cinematografică, în pofida faptului că a fost nominalizat la cele mai multe categorii.

8. Women Talking, Sarah Polle

Încă un „12 Angry Men”, dar de această dată unul angajat pentru cauza feministă. Încă un film în alb-negru (Apropo, fapt curios: în competiție a mai fost un film angajat, „Emancipation” cu Will Smith, realizat în aceeași paletă a-cromatică, care nu a fost nominalizat. O fi un nou marker tematic?). Filmul prezintă o discuție lungă între câteva femei dintr-o comunitate religioasă, mai bine zis – sectă, care trebuie să ia o decizie după ce e descoperită o crimă perpetrată de-a lungul timpului cu bărbați care violau femei... Filmul este despre curajul de a lupta pentru demnitate. Din păcate însă, nu prea prinde...

9. Avatar: The Way of Water, James Cameron

Prea mulţi oameni albaştri, prea multe imagini de sinteză, prea – prea – prea. În afară de efecte vizuale (ceea ce nu-i puţin lucru pentru cinema, trebuie să recunoaştem), nimic de scos din acest film. Primul Avatar a fost o noutate. Al doilea nu mai este.

10. Top Gun: Maverick, Joseph Kosinski

Film cu avioane şi Tom Cruise. Atât.

Aho-aho, copii şi fraţi,

Staţi puţin şi nu-mpuşcaţi,

Şi durerea-mi ascultaţi!

Mâine anul se-noieşte,

Iar poimâine se-mplineşte…

De un an de zile plin -

Numai moarte şi suspin

Pe ogorul cel vecin.

S-a pornit mai an

Barbarul vovan

Cu-a lui hoardă-ncornorată

Peste-a Ucrainei toloacă:

In loc de tractoare -

Tancuri.

In loc de semănătoare -

Blindate.

În loc de seminţe -

Gloanţe.

În loc de irigare -

De grenade lansatoare.

Iar din cer în loc de ploaie -

Numai bombe cu puhoaie...

Şi vecinul Mikola

A uitat de casă,

A uitat de masă,

Şi-a luat coasa.

În loc de fân gras

În vrajmas a tras.

În loc de grâu şi secară

Luptă greu

Ca să nu moară,

Tăind capete la zmău,

Apărându-ne de rău...

Holde bogate,

Lanuri mănoase -

Din cer bombardate,

Pe pământ arse...

Badiţa Vasile

S-a speriat bine:

Peste gard se iţeşte,

Pe furiş se cruceşte:

Domnului se roagă

Peste el să nu cadă

Năcazul vecinului

Şi bomba păgânului.

Cât a fost pace şi frumos

S-a ţinut fudul şi arţăgos,

S-a bătut cu pumnu-n chept,

Şi-a făcut şi monument,

Pe care a scris cu buchii mari

Că poate fi şi el gorspodari.

A-nchis ochii să nu vadă

Că i-i cam strâmtă ograda,

Că i-i largă cât o urmă

De-a balaurului scurmă.

S-a tot uitat în sus la soare

Uitând gunoiul din picoare.

Bălegarul puturos

S-a făcut că-i cu miros.

Din a zmăului otravă

A-ncercat să facă zeamă.

Dară astăzi, că-i război,

A-nţeles că-i în noroi.

Iară zmăul i-a cerut

Ce Măria i-a ţesut

Nopţile la un opaiţ,

Să aibă ce-aşterne pe-un laiţ,

Să nu-ngheţe Vasilică,

Să-i fie cald olecuţică

Când afară gerul pică.

I-a cerut şi cei doi boi,

Şi turma de oi,

Şi moara de oloi...

De s-ar uita badiţa Vasile,

Cât mai are încă zile,

Peste apa ceea mică

Care soarta i-o despică,

De s-ar uita spre Soare-apune,

Ar vedea zile mai bune!

Ar vedea o luncă mare

Şi că este o scăpare!

Pân i-a veni mintea la loc

Puneţi paraua sub oboroc!

Ajutaţi-l pe Mikola!

Că el ştie ce e „volea”!

Să stârpească acel zmeu!

Să ne scoată de la greu...

Pentru asta, mai flăcăi,

Stragaţi, să sune peste văi:

Slavă Ucrainei!

Hăăăăăi-hăi!

(vezi aici hăitura de anul trecut!)

Propaganda putinistă lucrează la turații maxime. Tradițional, cele mai luminoase minți rusești angajate de regimul kremlinist (și cele mai bănoase funcții în această piramidă diabolică) activează în domeniul fabricării de propagandă. Ea este multidimensională și complexă. Pentu fiecare categorie de public este fabricat, menținut și susținut un mesaj anume. Nimeni nu scapă !

Am putea scrie tratate întregi la subiect, dar astăzi vom alege să simplificăm la maximum și să trecem în revistă principalele tipuri de macaroane și categoriile de urechi corespunzătoare. Testați-vă, poate vă corespunde careva…

Urechea idiotului de pe „odnoklassniki”: Ucrainenii sunt niște naziști, așa numiții „banderovtsy”. Ei sunt întruchiparea răului pe pământ, beau sânge de copii inocenți, crucificându-i în prealabil, bombardează de opt ani necontenit Donețkul, fabrică gâște și țânțari „militari”, purtători de arme biologice, înscenează masacre la Bucea, etc., etc.

Urechea geopoliticianului de pe canapea: La război mint toți! Da, rușii au început războiul… Dar ei au fost NEVOIȚI s-o facă ! Americanii le-au promis ucrainenilor să-i primească în OTAN, ceea ce Rusia nu putea s-o accepte. Deci OTAN sunt acei care i-au provocat pe ruși !

Urechea omului care ştie tot: Totul e o chestie de luptă pentru resurse, din ce în ce mai rare. În Ucraina s-au găsit zăcăminte de gaze (aici orice poate fi folosit, important e să fie relativ credibil – uraniu, petrol, cărbune – orice !). Sau: Ucraina este grânarul planetei. Sau: Se duce o bătălie crâncenă pentru controlul bazinului Marii Negre, ş.a.m.d.

Urechea celui care „citeşte printre rânduri”: Totul este orchestrat. Unii au de vândut arme, alții profită pentru a crește prețurile la produse, populația este sărăcită pentru a o controla mai bine, războiul se înscrie perfect într-un plan global de edificare a unei "lumi noi".

Urechea snobului anti-tot: Toți sunt de-o teapă. Putin este rău, cine afirmă contrariul? Dar stați să vă explic și să vă arăt cât de hoți, corupți sunt și cei din Occident! Toată istoria Occidentului a fost doar hoție și jaf! (apropo, rușii au și un nume pentru această paradigmă: „а у вас негров линчевали!”)

Cam astea sunt. Testați-vă urechea: există muzicuță pentru fiecare din noi. Dar puse toate launloc funcționează de minune. Ăștia au reușit până și pe eventualii "antiputiniști" să-i facă utili!

Iar la final voi spune doar atât: atunci când fluxurile migraționale se vor inversa (adică va fugi lumea din Europa sau SUA spre alte țări) voi mai crede în „putrefacția” Occidentului.

Industria cinematografului nu a fost vreodată foarte dezvoltată în spațiul dintre Prut și Nistru. Vorbesc desrpre industrie în primul rând, nu despre artă, căci artiști talentați (și actori, și regizori) am avut și mai avem, char dacă mulți trăiesc mai mult în și prin teatru. Dar cinematografia, dacă e s-o apreciem drept industrie, presupune o infrastructură și o armată întreagă de specialiști în ale imaginii, sunetului, decorațiilor, costumație, și multe altele. Titrele interminabile de la sfârșitul filmelor produse în țări cu solidă tradiție cinematografică sunt o ilustrare perfectă a acestui fapt.

Existența studiolui Moldova-Film pe timpuri nu ar trebui să ne inducă în eroare, căci o simplă comparație cu studioul de film de la Odesa, spre exemplu, ne plasează imediat la locul nostru în această grilă valorică. Dar și din Moldova-Film s-a ales pulbere și praf după anii 90 ai secolului trecut...

Astea fiind spuse, înțelegem din ce cauză orice film care apare în Republica Moldova trebuie salutat și considerat drept un adevărat eveniment!

La sfârșitul lunii septembrie va fi prezentată publicului larg o nouă creație cinematografică: filmul PANDEMIA.MD de Valeriu Jereghi. Despre istoria apariției acestui film vă va povesti realizatorul, dacă va considera necesar. În ceea ce mă privește, îi voi aduce Maestrului sincere mulțumiri și felicitări pentru curaj și tenacitate. Pentru curajul de a fi abordat subiecte într-atât de dureroase și ample, dar și de a fi dus proiectul până la capăt în condițiile în care o bună parte din co-producători (din Ucraina) au fost nevoiți, după 24 februarie, să se retragă...

Autorul acestor rânduri este printre puținii care au avut norocul și privilegiul să privească filmul în avant-premieră. Voi căuta neapărat să văd și varianta care va ieși în sălile cinematografice, căci, din câte am înțeles, cu o lună înaintea priemierei oficiale echipele mai lucrau asupra unor detalii de finisare.

Valeriu Jereghi ne prezintă un film extrem de ambițios. Acei care se așteaptă la o poveste despre Covid vor fi dezamăgiți. De altfel, pandemia reală pe care am traversat-o este ultima cheie de lectură a filmului posibilă, dacă nu ar trebui exclusă de tot, pentru a nu ne polua câmpul referențial semantic. Jereghi caută alt „virus”, altă molimă, cea care ne bântuie de 30 de ani și care ne-a adus în realitatea de astăzi. Eterna întrebare care frământă toate firile sensibile de-o eternitate: oare cum de s-a ajuns „aici”?..

PANDEMIA.MD nu are fir epic. Unitatea filmului este asigurată de către și prin personajul principal, „regizorul”, (superb interpretat de Nicolae Jelescu) și familia sa. Cu, sau fără participarea eroului central, filmul este o succesiune de „tablouri”, pure alegorii cinematografice. Prin densitatea alegorică PANDEMIA.MD amintește de „Underground”-ul lui Kusturica. Dar Kusturica avea o poveste de relatat și asta a făcut. Valeriu Jereghi a ales să ne pună în fața unui univers și nu avea altă soluție decât să ne prezinte o paletă vastă de personaje care, fiecare în parte, constitue un portret colectiv. Desigur, pentru a dezvolta personajele ele sunt „puse în situație” ceea ce și crează multitudinea de „tablouri” despre care pomeneam mai sus.

Nu putem trece cu vederea nici caracterul autoreferențial al filmului, începând cu imagini apocaliptice din ȘI VA FI (Cannes-93, Selecţie oficială Un certain regard), cu proiecții inserate sau cu participarea actorilor din ARRIVEDERCI (2008), etc. Lesne ghicim în personajul „regizorului” o tentativă de autoportret cinematografic, acel „eu liric” despre care se discută mai mult în literatură decât în cinema.

PANDEMIA.MD este, în pofida burlescului abundent, o adevărată tragedie cinematografică. Spectatorul atenționat primește o răsunătoare palmă cognitivă. Valeriu Jereghi nu doar chestionează realitatea, ci ne avertizează cât se poate de direct despre iminența unei catastrofe (dacă nu am fi fost în plina ei desfășurare deja...)

PANDEMIA.MD ne trimite înapoi la marea cinematografie a secolului XX, atunci când cineaștii nu căutau spectatori, rating și like-uri, ci creau în funcție de convingerile proprii. Atunci când publicul era oarecum snobat și pus la încercare, obligat să se ridice, să urmeze nivelul filmului și nu inversul.

Fiecare din noi se crede imun. Impermeabil. Lucid. Propaganda funcţionează doar cu cei „proşti”, nu-i aşa? Ia, să vă văd! O maşinărie bună propagandistică se construieşte minuţios şi nu uită niciun detaliu. Pe etape:

1.            Crearea terenului fertil

Vorbim aici despre crearea unui fel anume de a înțelege și percepe lumea. Obiectivul primordial este deplasarea dispozitivului individual de codare / decodare al evenimentelor și fenomenelor realității dintr-un sistem de referințe bazat pe raționalitate spre unul bazat pe credință sau un set de credințe. Atunci când lanțul cauză-efect la nivel cognitiv este fragilizat sau distrus orice element care nu rezistă acestui test elementar are mult mai multe șanse să se înscăuneze în capul individului. Pentru a atinge acest obiectiv sunt priviligiate și promovate religia, ezoterismul de orice formă, sectarismul, orice conținut despre supranatural, misticul, etc., etc.

Ex: În RM există o serie întreagă  de canale televizate (REN TV, spre exemplu) care doar asta și fac de dimineața până seara: ne povestesc grozăvenii despre „memoria apei”, fantome, extratereștri, vrăji și vrăjitori, puteri magice ale oamenilor vechi, horoscoape și multe altele.

2.            Crearea categoriilor semantice

Vorbim aici despre crearea unor categorii lexico-semantice cu obiectivul de a le folosi cât mai des, de a le ancora statornic în limbaj, deplasându-le, în cel mai bun caz, spre categoria limbajului de lemn, de a le abstractiza și generaliza la maximum și a le deplasa treptat cât mai departe de câmpul semantic inițial, atribuindu-le pe parcurs alte conținuturi semantice. Nu contează dacă ești pro sau contra. Important este ca bătălia să se ducă în același câmp categorial. Astfel o „propagandă” care se respectă va alimenta în egală măsură ambele tabere, legitimizând gradual categoriile semantice respective. Din momentul în care cineva începe a folosi aceleași categorii, poți spune că este prins în plasă. Devine maneabil și influențabil.

Ex: Vă propun doar câteva categorii care circulă activ astăzi: „Gayropa”, „Gheorghievskaya lenta”, „Stat capturat”, „Banderovtsy”, „Pindosy”, etc., etc.

3.            Fragmentarea realității

Nu cred că există persoană care să cunoască totul și în toate domeniile. Nu cred că este posibil. Dar e una să vezi un oraș în totalitatea lui, fară a ști cu exactitate ce este în fiecare casă (dar cu o anumită capacitate de a distinge o „casă de stat”, de un magazin sau un apartament privat și o suficientă capacitate de a imagina un spectru al posibilului despre conținutul lor) și e alta când nu vezi decât un singur imobil, chiar dacă îi știi fiecare colțișor. Obiectivul propagandiștilor e să vă ascundă „orașul”. Să vă arate doar un imobil. Ori un altul. Contează mai puțin, important e să vi se ascundă „tabloul general”. Astfel, propaganda va fi capabilă să vă arate, fară a minți, doar o mică parte a realității, lasându-vă (e firesc, toți fac asta) să deduceți și să completați vidul „orașului” cu imagini similare.

Ex: Dacă ați avut posibilitatea să priviți RT, aveți un exemplu tipic de media care nu minte neapărat, dar care vă prezintă doar o mică parte a realității.

4.            Minciună, minciună, minciună!

Minciună subtilă, în care 90% de minciună e argumentată prin 10% de adăvăr; minciună crasă, grosolană, în care totul e absolut fals, dar repetată la nesfârșit; minciună gravă sau minciună „umoristică”, aici paleta posibilităților este foarte vastă, multietajată și elaborată. De fapt, acest lucru contează mai puțin la această etapă. Între adevăr (care nu poate avea gradualitate) și minciună (care poate, vedeți procentajele de mai sus în care proporțiile pot avea configurații multiple), un individ va încerca întotdeauna să aplice un arbitraj bazat pe vechea regulă „adevărul e întotdeauna la mijloc”. Numai că „mijlocul” intre adevăr și oricare tip de minciună va fi permanent în favoarea minciunei.

Cam atât la acest subiect. Două mici aspecte ar mai fi de adăugat.

În principiu, o campanie bună de propagandă (minciunoasă, de la sine înțeles) va miza întotdeauna și va contribui din răsputeri să înrădăcineze o idee vicioasă: „Toți mint”. Un „ostaș al frontului informațional” cu acte în regulă nu va ezita să denunțe cu tam-tam și gălăgie orice eroare sau inexactitate din relatările „câmpului opus”... Numai că unii greșesc, iar alții mint. E, cum n-ai da, o diferență. Iar jurnaliștilor nu ar fi inutil să le amintim aici că de fiecare dată când comit deliberat câte o „eroare” sau „uită” un element din puzzle-ul realității nu fac altceva decât să toarne apă la moara minciunii.

Și al doilea aspect ţine de eficienţa mașinării propagandistice. Fiecare din noi se consideră o persoană cu suficente abilități intelectuale pentru că să reziste propagandei. În special acei care au ajuns cu lectura până aici. Nimic mai fals! Toți suntem vulnerabili într-un fel sau altul. Și există ac de cojocul fiecăruia din noi. Din păcate. Dar să fim precauţi tot nu strică.