Există o serie de cuvinte, utilizate astăzi masiv, de care m-am săturat pînă-n gît. Deşi sensul lor nu comportă întotdeauna seme negative, mă aştept la ceva rău de fiecare dată cînd le aud sau pur şi simplu nu le mai pot înghiţi. Iată şi cîteva mostre:

1. Impediment : un cuvînt pe care am ajuns să nu-l sufar. Mă apucă un fel de mîncărime cînd îl aud… Eu nu ştiu cine l-a lansat pe „piaţă”, dar s-a prins ca o paragină. Sinonime dragi auzului meu : piedică, obstacol, dificultate, greutate…

2. Comasare : acest cuvînt merge la pachet cu « impedimentul ». Nu-ş’ de ce mi se asociază cu „compostare”... În special este enervant să-l auzi de la inşi certaţi definitiv cu limba română. Mde, au oamenii impedimente în a vorbi corect o limbă din cauza că totul e comasat în minţile lor… Sinonime: concentrare, unificare, grupare, cumulare…

3. Optimizare: un cuvînt pe care am ajuns nu doar să-l urăsc, ci chiar să ma tem de el. Feriţi-vă ca de „ucigă-l crucea” de „optimizări” ! Printr-un transfer de sens cu adevărat orwellian, acest cuvînt nu înseamna astăzi decît reduceri de bani alocaţi. Unii zic că sunt „cheltuieli”, teamă mi-e să nu fie „investiţii”...

4. Competivitate: şi dacă eu nu vreau să fiu mai bun ca cineva, ci pur şi simplu bun? Acest cuvînt implică intrinsec o luptă. Iar în luptă există cîştigători şi învinşi. Şi eu nu vreau să lupt împotriva cuiva... Mai ales atunci cînd rezultatul acestei lupte devine unica unitate de valoare. De fapt, nu contează dacă eşti bun. Contează să fii peste cineva.

5. Succes: mă irită la culme orice sintagme din care acest cuvînt face parte. Mi-am dat seama de acest lucru atunci cînd am fost întrebat dacă mă consider o persoană „de succes”. Şi am înteles atunci că răspunsul aşteptat nu corespunde deloc cu acele lucruri care mă fac să mă simt împlinit şi chiar... fericit.

6. Mentalitate: cuvînt care conţine elemente de... complex de inferioritate. Orice problemă poate fi redusă la „mentalitate”. Şi neapărat urmează un soi de fatalism defetist. „Avem probleme cu mentalitatea”, - îţi zice şi pleacă să-şi facă mendrele mai departe...

7. Reformă: de cînd mă ţin minte totul nu este decît o reformă continuă. Care trebuie accelerată şi aprofundată întruna, vorba lui Gorbaciov. Gata, m-am săturat! La fel cum sunt sătul de tranziţie, restructurare, reorganizare etc., etc.!

8. Proiect: nimeni nu mai face nimic astăzi dacă nu-i în cadrul unui proiect. Chiar şi la făcut un proiect se face un proiect pentru a demara un proiect. Procesele şi sitemele au murit. Totul nu este decît un fel de cîrpeală, unde proiectele sunt folosite în postură de petici... Clipa a omorît veşnicia.

Şi Dumitale, stimate Cititor? De ce cuvinte ţi-e silă astăzi?

Imagine: Jane Roos, "3 Words to Describe Your Olympic Journey"

„Я умереть за нашу Родину несчастную готов,

Но к сожаленью, а есть семья и дети.”

Ю. Шевчук

Criza… Nu există cuvint mai oribil pentru salariaţi decît „criza”. Vine regulat şi din ce în ce mai des de cînd cu căderea peretelui. Parcă ar exista undeva un spectator blazat şi plictisit de show-ul pe care i-l oferă furnicarul nostru uman şi, de urît, îi dă din cînd în cînd cu piciorul… Cum ne mai agităm atunci cu toţii !

Criza este o scuză universală pentru toate mîrşăveniile posibile şi inovaţiile în acest lugubru domeniu. Colegi, altădată formînd o gaşcă solidă şi unită, se ceartă şi se mănîncă, şi profită de cea mai mică ocazie pentru a-şi înfunda vecinul de birou... Normal, frate! Se luptă pentru existenţă: criză!

Aţi fost cîndva obişnuiţi cu re-valorizări salariale, prime, bonusuri, cu eforturi şi supra-performanţă recompensate? Ei, ce-s cu alintările astea „comuniste şi staliniste”?! Gata-gata: e criză! Dar ţine minte că ţara (ptfuu! firma) este în pericol şi are nevoie de cei mai buni fii ai ei, iar cei răi vor fi pedepsiţi cu GULAG-ul şomajului!

Să mai vorbim de timpurile demult uitate cînd întreprinderile rivalizau în calitatea pachetelor sociale? În genere, îşi mai aduce cineva aminte ce înseamnă asta? Hai lăsaţi, doar ştiţi că e criză... Trebuie să fim competitivi!

Criza este un fel de cutie a Pandorei care, odată deschisă, permite şefuleţilor, ba chiar într-un fel îi obligă, să fie „activi”: nu contează ce faci anume şi mai puţin încă dacă ceea ce faci are vreo justificare raţională. Principalul e să fii activ („создавать видимость бурной деятельности” – ecouri dintr-o altă epocă...)! Să demonstrezi că în perimetrul puterii conturate de alţi şefi, ceva mai mari, mînuieşti bine biciul...

Dar cît de mult afli despre nivelul de negreaţă al ceriului gurii la colegii din fosta „gaşcă”! Scuzabil... Căci fiecare are familie, copii, şi – cel mai nasol – cîte un credit - două de achitat. Şi mensualităţile nu aşteaptă... Iar băncile gestionează cifre, nu destine...

Să vedeţi ce au mai inventat: există şi o întreagă teorie, care se predă în şcoli de prestigiu (eu ştiu, căci m-au învăţat şi aşa ceva): criza ca o metodă de management! E foarte simplu: numai cum simţi că subalternii au dat de bine, că se instaurează un fel de rutină, dă-i cu piciorul! Nu contează ce faci, poţi da pe cineva afară, poţi începe o re-organizare, poţi inventa noi metode de lucru, orice, din moment ce bagi criza în oasele salariaţilor!

Criza ori frica? This is the question!

xxxxx

Se întîmpla acum 3 ani: în 2010. În plină (versiunea oficială) criză. Şi şefii au decis să facă economii. Ceea ce înseamnă în limbajul lor „concedieri”. În mare parte, clienţii noştri depăşiseră deja panica din 2008-2009... Unii înregistrau în toamna lui 2010 recorduri absolute (all times ever!) la vînzări...

Parcă scăpasem, dar se impuneau, pentru exemplu, „acţiuni”. Ni s-a cerut să facem „economii”. Ni s-au interzis călătorii la clienţi (s-au interzis călătoriile celor „mici”, căci şefii „mari” călătoresc de atuinci şi mai intens „întru salvarea Patriei”... Ca să vezi...) şi multe alte restricţii mărunte...

Dar toţi se aşteptau la decizii mult mai sîngeroase...

Ah, cum mai înfloriea cobirea, iudeala, bîrfeala, linguşeala şi pupcurismul prin open space-ul firmei... Întrebări în suspensie: Cînd şi cine? Cine şi cînd? Şi speranţe: nu eu – nu eu – nu eu – nu eu... Toată lumea înţelegea: vor fi 1-2 şi gata. Aşa au fost fixate obiectivele de mai de sus: din satul ăsta să fie ridicaţi 100 de culaci...

Şi iată ca într-o zi din acelea (deloc bune) se apropie şeful BU-ului de mine şi aşa, chipurile „în treacăt”, mă întreabă: „Vitalie, dacă ar fi să-mi descrii în cîteva cuvinte performanţa asistenţilor tăi (aveam atunci patru) şi să faci un clasament, cum ar arăta el?”

Eu nu ştiu ce a trecut prin capul meu... Am şi eu familie, plătesc şi eu credit...

L-am privit intens fără a-mi eschiva privirile şi i-am zis: „H., dacă îmi concediaţi barem unul din asistenţii mei, puteţi să mă concediaţi şi pe mine chiar acum, căci nu voi mai fi capabil să menţin proiectele la nivelul obiectivelor pe care le-am fixat cu clienţii.”

Eu nu fac parte din tagma celor care cred că şefii şi clienţii sunt toţi proşti şi incapabili. Dimpotrivă.

Şeful s-a uitat la mine, oarecum interlocat, vădit surprins, şi mi-a răspuns gaulle-eşte: „Vitalie, te-am înţeles”. Şi a plecat în treaba lui de şef de BU...

Mi-a fost frică... Cîteva zile, chiar săptămîni la rînd... În fond, eu sînt un fricos fără pereche...

xxxxx

Deznodămîntul? Banal:

Aceeaşi întrebare a fost adresată şi celorlalţi salariaţi, bineînţeles. Colegii mei s-au executat fără a crîcni şi au făcut clasamente. În baza acelor clasamente doi asistenţi au fost concediaţi. A urmat şi o mică reorganizare. Acei patru asistenţi ai mei, care lucrau doar pentru mine, acum lucrează şi la alte proiecte (ale colegilor, acelor care au ştiut ce va urma în urma „răspunsului” lor, dar l-au dat...) pentru a echilibra şi nivela volumul de muncă (rămas acelaşi, by the way)... Resource sharing se cheamă...

Colegii nu mi-au iertat-o... Nimeni nu iartă altora propria laşitate. Dar nici nu am fost mari prieteni pînă atunci... Doar că acum sînt mult mai atent şi ştiu că la prima ocazie nu mă vor cruţa.

Şeful se teme puţin acum de mine. Ori e o formă de respect? Dracul să-l ştie... Dar dacă la alţii, în scăpări colerice, îşi mai permite să ridice vocea, cu mine discută întotdeauna păstrînd convenienţele de rigoare.

Subalternii? A devenit extrem de uşor să lucrez cu ei. Atunci cînd îi rog să facă ceva, cînd le fixez o sarcină, o execută în prioritate... Şi o execută bine. Şi nu am nevoie să pierd timp cu controale excesive...

Unul din ei, cînd s-a concediat acum cîteva luni, mi-a spus că mă bucur de un respect deosebit în micul lor „cerc”... Cică aş avea reputaţia unui soi de „Zorro” intern...

Caraghioasă întorsătură... Toţi se străduie să se pună bine cu superiorii ierarhici, iar eu mi-am creat o imagine la subalterni... Hmmm... Doar că mensualităţi băncii plătesc eu, nu „Zorro”...

Vara, prin iunie, să culegi cireşe negre, mărunte, dar dulci ca copilaria şi neapărat să fii decorat pentru această ispravă cu o pată, imposibil de spălat şi pentru care mama îţi va fi recunoscătoare, pe cămaşa ce va purta de acum încolo însemnul „Şi ăsta-i cireşar!”...

Vara, prin iunie, să curăţi de piele vlăstari tineri de viţă-de-vie, mici alintări dulci-acrii, ori de susăiţă: să-i freci în palme – „Susai-mălai, fă-te dulce, că te tai!” – pentru a le scoate amăreala...

Vara, prin iulie, să mergi prin iarba coaptă sub soarele lui cuptor şi să-ţi sune în urechi ţîrîit de căluţul popii şi să-ţi sară, căluţii, de sup picioare în 99,9 părţi ale lumii. Şi să cazi la pămînt, ca răpus, cu mîinile făcute căuş pentru a-l prinde, căluţul, ca să vezi cum e făcută această creatură a lui Dumnezeu (nu a popii) de mai aproape, face to face cum ai spune azi...

Vara, prin iulie, să treci prin pîlcuri de peliniţă şi să stîrneşti nori de fluturaşi minusculi, azurii, de parcă s-ar fi strecurat bucăţi de cer printre stiblele albe ale ierbii lecuitor de amare...

Vara, prin august, să calci pe o băşica porcului pentru a auzi un „pufffff” şi să stîrneşti un nouraş gri-brun de spori întru plăcerea noastră şi proliferarea neamului de prahaghiţă...

Vara, vişine, fragi, şorcogi, agrişe...

Zilele trecute, şi mai exact pe 07 iunie, Biroul pentru Relaţii cu Diaspora (BRD) difuza un comunicat, apărut bineînteles şi în presă (vedeţi aici textul comunicatului, căci comunicatul anume „de presă” era), în care noul Prim-Ministru al vechiului Guvern anunţa că „a semnat o dispoziție care prevede desemnarea unui viceministru sau vicedirector general, la nivel de luare de decizii și a unui șef de direcție — la nivel tehnic — responsabili pentru promovarea şi realizarea politicii statului în domeniul diasporei. Astfel toate instituțiile publice relevante vor avea persoane responsabile pentru diaspora, contribuind la o coordonare mai bună a acțiunilor în acest domeniu.”.

Este indiscutabil o veste bună! Cititorul atent al acestui blog ştie că am promovat ideea respectivă de mai demult (vedeţi aici un text mai „bloggeresc” şi aici unul mai elaborat). Eu nu ştiu care sunt „experții străini și organizațiile internaționale”, dar ma bucură că am avut aceleaşi vedenii şi iluminări asupra subiectului. (aici ar trebui să plec sfios capul şi să roşesc niţel pentru a compensa lipsa de modestie).

Ziceam ideea, nu neapărat forma, căci fraza din acelaşi comunicat – „Dispoziția prevede și introducerea evaluării ex-ante și ex-post a impactului politicilor publice asupra diasporei şi migraţiei în procesul de elaborare şi implementare a acestora în toate instituțiile publice.” – îmi pare mult mai importantă decît posturile nou-create.

Aceste evaluări se pot face, desigur, şi fără crearea posturilor respective, dar presupun o schimbare de mindset (iertat să-mi fie acest anglicism, dar o fac şi eu pe „expertul” şi, la drept vorbind, m-am cam săturat de cuvîntul „mentalitate”) mai general. Ar însemna ca noi toţi să înţelegem şi, cel mai important, să conştientizăm la nivel de reflex condiţionat următorul lucru: Guvernul nu guvernează un teritoriu, ci un Stat. Iar Statul este totalitatea de cetăţeni şi de relaţii (instituţionalizate sau nu) între aceşti cetăţeni. Corespunderea cu un teritoriu niciodată nu este totală. În cazul nostru frontierele teritoriului practic nu se suprapun cu ale Statului (decît doar dacă am considera exerciţiul puterii, dar suveranitatea deciziilor executivului este o altă vastă discuţie).

Ştim, însă, că avem ceva carenţe la capitolul „mentalitate” şi, probabil, avem nevoie de funcţii pentru a le compensa (la fel precum avem nevoie de camere de filmat în sălile de examen...).

De asemenea, trebuie să ţinem cont şi de faptul că guvernarea mai presupune şi o permanentă comunicare, inclusiv printr-o succesiune de acte simbolice. Anume astfel percep eu aceste numiri: nişte simboluri. Iar simbolurile nu înseamnă neapărat conţinut ci, mai degrabă, nişte declaraţii de intenţie.

Intenţiile sunt bune. Să vedem şi conţinutul. Căci cu intenţii nu te ţii sătul.

Iar electoratul, încolonat, trece pe sub răscrăcănatul tău, cel cu un picior pe culmea naivităţii lor, celălalt pe creasta propriului cinism. Trece pe sub răscrăcănat precum sub Podul Mirabeau (ca să facem, în fine, şi ceva poezie, domnule Apolinaire...).", Leo Butnaru, "Ruleta Românească" (Prut Internaţional, p.286)

Cititorul atent şi asiduu (dacă presupunem că ar exista) al acestor pagini a observat, sper, o constantă, cam de la crearea blogului încoace: o permanentă chestionare referitor la evoluţia raporturilor sociale care ne electrizează existenţa.

(Aş fi spus « care ne defineşte », dar este oarecum straniu să ne definim printr-un set de contradicţii...Unicul lucru care ne uneşte este dezbinarea... Ireductibili şi vulnerabili luptători cu celălalt! Într-atît de maniabili, încît orice tîmpit este adus şi aşezat chiar de noi în fotoliul suprem din momentul în care ştie să ne spună mai clar cine este acel „celălalt”.)

Votul parlamentarilor de astăzi nu mai contează chiar într-atît, dacă e să stai şi să gîndeşti „drept”. Din simplul motiv că rezultatul său, oricare ar fi el, guvern ales ori ba, nu este o consecinţă logică a unui proces democratic, ci un joc sombru de-a negociatul (cu corolarul său inevitabil: „cumpăratul”) unde alegătorul este ignorat în cel mai cinic şi dezgustător mod.

Din păcate nu este un fenomen nou, ci mai degrabă o realitate construită treptat, care atinge astăzi proporţii halucinante. Dezangajarea cetăţeanului din viaţa politică ori socială (în afară de cazurile cînd aceste angajamente urmăresc scopuri meschine şi mercantile) este rezultatul direct al acestui fenomen, care mai generează şi alte năpaste: una din consecinţele directe fiind emigrarea masivă ori individualismul acerb şi agresiv dominant din societate.

Am putea aduce exemple numeroase la acest capitol, cele mai vii în memoria noastră rămînînd faimoasa „trădare” a PPCD-ului şi ignorarea totală a voturilor denumite „A4” din străinătate.

S-a vorbit mult despre caracterul vetust al sistemului electoral în bază de liste de partid. Am scris şi eu la acest subiect. Dar pînă la urmă şi acest sistem îşi are legitimitatea sa. Preferinţa pentru sitemele electorale în bază de liste de partid sau pe circumscripţii nu sînt decît discuţii teoretice, ambele prezentînd atît avantaje, cît şi dezavantaje.

În ambele cazuri însă Măria Sa Alegătorul acordă un mandat de executare prin intermediul votului: în primul caz individului, în al doilea – unui partid. Sunt doua lucruri distincte: în primul caz delegarea puterii se efectuează în baza unui gaj de încredere în integritatea individuală. În cazul doi individul nu mai contează atît de mult (comodă situaţie, bineînţeles), în schimb se presupune executarea unui program, ori identificarea cu un set de valori de ordin ideologic.

Pare simplu şi elementar...

Ceea ce avem noi în rezultatul a 20 de ani de „istorie” naţională, nu mai ţine cont de niciun principiu democratic...Erodarea graduală a mecanismelor de delegare a puterii a dus la situaţia patologică de astăzi, cînd cetăţeanul nu mai pune preţ pe nicio instituţie de Stat, pe niciun mecanism de exercitare a puterii, devaluînd periculos însăşi principiul democraţiei şi ignorînd actul ei suprem: alegerile.

Să vedem: în urma ultimului scrutin niciun deputat independent nu ajungea ales în Parlament. Astăzi, printr-un joc continuu de-a vîndutul/cumpăratul, ne pomenim cu o armată de deputaţi independenţi şi alţi „răzvrătiţi” mai numeroasă decît unele partide alese! Statutul cărora mai este încă protejat de Constituţie – un atavism din fericitele timpuri ale scrutinului pe circumscripţie, probabil. Ce mai contează voinţa alegătorului?

Urmînd logica „listelor de partid”, un deputat ce pleacă din partid ar trebui să depună şi mandatul de deputat, eliberînd locul pentru următorul de pe listă... Nu cred că s-ar fi găsit barem unul din actualii „independenţi” care ar fi făcut-o. În schimb, ar fi poate mai motivaţi să modifice lucrurile în interiorul formaţiunii politice.

În condiţiile în care alegătorul nu mai înţelege ce şi pentru cine a votat, în condiţiile cînd nu există niciun mecanism legal care ar obliga deputaţii să respecte principii democratice elementare, orice scenariu, cel mai fantasmagoric (dar oare poate întrece ceva vodevilul moldovenesc care durează de la 2009 încoace?), poate deveni realitate.

Şi devine. Moldoveneşte.

Mă întrebaţi dacă m-a bucurat alegerea noului executiv? Carla’s Dreams să vă răspundă. Eu sînt alegătorul.

Imagine: Magritte, "Le fils de l'homme"