Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
2 octobre 2011 7 02 /10 /octobre /2011 12:34

Nu am rezistat. Am tradus pentru Dumneavoastră, stimaţi cititori, cîteva rînduri din Andreï Makine. Din ultimul său roman: Le livre des brèves amours eternelles (Cartea scurtelor iubiri eterne a ieşit şi în România, tradusă de Dan Radu Stănescu. Eu nu am acces la vreo versiune electronică, vă propun deci citeva frînturi traduse de mine) 

 

Iata si fragmentele.:

 

 

parada.jpg„Ah, aceste tribune… În Occident s-au scris tone de glose pentru a explica societatea în care noi trăim, ierarhia ei, aservirea mentală la care este supusă populaţia… Dar ei nu au înteles nimic ! Pe cînd aici e destul doar să deschizi ochii. Aparatchik-ul cel mai mahăr, uite-l se vede de-aici , în centrul tribunei, cu o pălărie neagră şi faţă plată ca o turtă. În jurul lui, respectînd minuţios preeminenţele, stau zbirii săi, cu cît sînt mai departe de el, cu atît sînt mai puţin importanţi. Logic. Modelul suprem rămîne a fi tribuna oficiala de pe Piaţa Roşie. Cîţiva militari pentru ca poporul să ştie care este puterea pe care se bazează Partidul. Şi cel mai interesant : aceste grile care împart tribuna în sectoare. În acel din dreapta se află şefii de întreprinderi, administraţia portului fluvial, cîţiva sindicalişti înalt plasaţi şi, ca să nu-i uităm pe proletari, trei sau patru fruntaşi ai muncii. Pe scurt, crema forţelor producatoare.  Forţele improductive, dar utile regimului sînt plasate în partea stîngă: rectorul universităţii, redactorii şefi ale ziarele locale, mandarini din rîndurile medicilor, cîţiva literari, într-un cuvînt – intelighenţia. Şi chiar la picioarele aparatului de conducători, sectorul familial unde sînt plasati soţiile şi copiii...”

 

...

 

„Bine, ştiţi Dumneavoastră, la drept vorbind, poporului nu-i prea pasă de aceste tribune...”

 

...

 

„Nu! Poporului chiar îi pasă! El are nevoie de ele! Această piramidă de capuri de porci îi este necesară ca o exprimare coerentă a arhitecturii lumeşti. Organizarea parcelelor îl reconfortează. E o religie laică. Şi acest cretin care urlă slogane în difuzor este echivalentul exact al unui popă care predică...”

 

...

 

„Să nu generalizăm... Aceşti manifestanţi...  nu sînt toţi la fel.  Am putea să definim...  trei categorii. Prima, majoritatea covîrşitoare, este o masă conciliantă care agrează confortul turmei. A doua categorie este alcătuită din acei care fac mişto, în mare parte din rîndurile intelighenţiei: ei repetă în cor sloganele, însă strigătul lor este doar o farsă, o bătaie de joc. Ei flutura drapelele cu o frenezie zeflemitoareşi poarta portretele şefilor de partid de parcă ar purta capete în vîrfuri de ţepi. În fine, a treia categorie e cea a revoltaţilor, destul de naivi pentru a spera să sfîrşească odată cu aceste defilări grotesce. Ei scriu pamflete, desenează afişe şi... şi... „

 

...

 

parada-2.jpg„Un scenariu de science-fiction. Mîine acest regim viermănos se prăbuşeşte, noi ne pomenim în paradisul capitalist şi pe aceste scări se ridică miliardari, staruri de cinema, politicieni bronzaţi... Şi în ţarcul intelectualilor, Jean-Paul Sartre, spre exemplu. Nu, el a murit, în fine, vor găsi ei pe cineva. Şi ştiti ce este cel mai ilar? Mulţimea va defila de parcă nu s-a întimplat nimic. Fiindcă puţin îi pasă de cine este în tribune, important e să fie pline. Iată ce dă un sens vieţii furnicarului nostru uman. Da, în locul statuei lui Lenin va trebui să găsim un play-boy în smoking. Se va face într-o zi. Şi în defileu vom regăsi din nou aceste trei categorii: somnambuli placizi foarte majoritari, cei ce fac mişto şi cîţiva rebeli marginali...”

 

-------------------------------

 

…..

 

iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna. 

Nichita Stănescu

Partager cet article
22 septembre 2011 4 22 /09 /septembre /2011 19:00

Astăzi doar lenosul ori indiferentul (deşi cred că ăştia reprezintă majoritatea, alias masa inertă, dar: fiecare din ei îşi caută de grijă şi de bunăstarea lor!) nu şi-a expus părerea, viziunea, pronosticul, nu a adus o propunere sau o candidatură pentru soluţionarea aşa zisei „crize politice” din Republica Moldova.

Fiecare îşi construieşte propriul adevăr, pornind însă de la o premisă că ar exista totuşi o criză… Fapt indiscutabil. Ar trebui să fii scăpat de la casa de nebuni ca să afirmi că nu există o criză într-o ţară cu un sfert de populaţie în afară. Şi în condiţiile cînd această hemoragie este departe de a fi stopată…

Pe timpuri, cînd eram şi eu student şi învăţam diverse teorii, un prof de-al meu spunea: « Fiecare teorie este valabilă doar dacă premisele teoriei sînt adevarate. » Pentru ca să aplici o teorie ai nevoie de un cadru iniţial, care, de cele mai multe ori, nu sînt decît doar ipoteze. Şi dacă ipotezele sînt greşite sau nu funcţionează?…

Am avut nevoie de această mică digresiune pentru a reveni mai bine la criză. Şi în special la natura acestei crize. Se pare ca ne-am lăsat convinşi: toate nevoile ni se trag de la faptul că nu avem Preşedinte. Mare mahăr acest Preşedinte: fără el nici vaca nu paşte, nici porcul nu se-ngraşă, nici bani la buget nu se-adună... Kрокодил не ловится, не растет кокос! V-aţi prins, da? Toate nevoile noastre se trag de la „criza politică” şi de la incapacitatea Parlamentului de a alege un Preşedinte!

Asta ar fi ipoteza şi cadrul iniţial al teoriei cu criza. Cam slăbuţ şi tras la Zinger cu aţă albă... Foarte comod: noi vă facem cadrul (în lexicul mai recent, validat uzual de CC, – „ramcă”) şi voi dezbateţi, propuneţi, argumentaţi. Dar nu carecumva să ieşiţi din ţarc! Ni-ni!

Din păcate, ceea ce numim noi „criză” are rădăcini mult mai adînci şi mai viguroase. E o criză sistemică care ţine mai degrabă de rigiditatea sistemului politic, caracterul său închis, o criză profund... democratică, dacă doriţi. Zic „democratică” fiindcă acei ce vin la putere astăzi în Moldova nu sînt, în marea lor majoritate, aleşi. Pradoxal? Hmmm... Şi Dumneata, stimate Cititor, ce ai votat? Eu unul am votat un partid. Practic am votat o listă din care, dacă aş fi putut, aş fi aruncat cel puţin o jumătate... Prioritate am dat listei de unde aş fi aruncat cel mai puţin.

Sistemul actual, în loc să limiteze efectul devastator al viciilor, proprii oricărei societăţi post-comunsite (în sens de post-1989, nu post-2009), nu face decît să le amplifice.

Să încerc să detaliez:

În primul rînd, asistăm la o diluare a însuşi principiului democratic, care spune că voinţa poporului este exprimată prin alegeri. Noi alegem un partid. Nu şi persoanele de pe liste. Alegem organul legislativ. Şi nici într-un fel nu alegem vre-o instituţie care ar contra-balansa această „putere”. Acelaşi Preşedinte, spre exemplu. De facto, alegem, şi doar parţial, numai unul din acei trei piloni ai puterii.

După cum spuneam, chiar şi alegînd un partid, alegătorul nu participă la constituirea listelor. În realitate, alegem doi-trei (în cel mai bun caz) lideri şi doar cei pasionaţi cunosc mai mult de cinci persoane de pe lista partidului pentru care au votat. Sorin Hadîrca, într-un articol recent, scria despre Călăreţul Negru. La noi tot Parlamentul e plin de Black Rideri! Fără nicio doză de responsabilitate (în sens de accountability) în faţa alegătorilor. Pasageri clandestini ai unui sistem pseudo-democratic. Veţi spune că listele, teoretic, sînt constituite în mod democratic în sînul partidelor. Chiar credeţi în afirmaţia respectivă? Locurile pe listă se cumpără şi se vînd, partidele nu sînt decît nişte mini-imperii la cheremul oligarhilor, un simplu instrument pentru protejarea intereselor individuale... Nu există şi nu a existat vre-o dată în istoria Republicii Moldova un partid care ar fi funcţionat conform principiilor democratice (şi dacă a existat, nu a fost niciodată ales). Această realitate nu face decît să accentueze şi să cultive comportamente deviate, corupţia şi cumetrismul în chiar sînul partidelor...

O altă realitate amplifică şi mai mult disfuncţionările din sînul partidelor: finanţarea campaniilor electorale. Lipsa de transparenţă financiară, sfidarea tuturor normelor legislative existente (astea din urmă fiind relativ şchioape) pe de o parte şi sărăcia generalizată care face posibil însuşi actul de vînzare –cumpărare al votului,  pe de altă parte, au adus la situaţia cînd un partid este nevoit să fie „bogat”. Căci alegerile se cîştigă prin şi cu bani. Şi doar aşa. Respectiv, chiar şi partidele create pe platforme ideologice sau de persoane relativ integre ajung la cheremul burselor mari. Care, în mod foarte firesc, „investind” bani grei, inevitabil doresc să rentabilizeze...

Sistemul electoral actual face ca partidul politic să devină unica modalitate de a acăpăra puterea politică. Acelaşi sistem face ca această putere, odată dobîndită, să se extindă automat asupra tuturor centrelor nevralgice ale Statului. Fără nicio contra-balanţă.

Nu ştiu dacă realizaţi cît de perversă şi devastatoare pentru întreaga societate este această situaţie. Observaţi atent ce se petrece în jur. Totul pentru partid! Totul prin partid! Totul de la partid...

Economiştilor le place să facă referinţă la o noţiune: incitaţiile. Pînă la urmă, este absolut de firesc ca un individ să dorească să „reuşească” sau să-şi apere bucăţica de pîine. O societate nu poate funcţiona bine dacă incitaţiile personale nu corespund cît de cît cu o anumită viziune de bien-être şi de echitate socială. Succesul personal în Moldova este condiţionat de reuşita în cadrul unui partid şi în raport cu un partid. Asistăm la nişte distorsiuni comportamentale absolut halucinante. Şi doar un cadru moral suprainstituţional mai face ca comprotamentele indivizilor să n-o ia razna definitiv. Deşi, frontierele posibilului sînt din ce în ce mai diluate şi mai vagi (vezi articolul lui Vitalie Sprînceană).

Capitalul cel mai valoros al unei societăţi, munca şi talentul uman, sînt iremediabil irosite în vînt. El nu este folosit pentru a construi o societate echitabilă şi creatoare de valori durabile.

Într-o lume normală copiii visează să devină medici, profesori, ingineri, „cosmonauţi”, sa lucreze la fabrica de ciocolată sau la cea de jucării, dar nu să plece în italii sau moskove, sau să devină... deputaţi sau miniştri. Într-o ţară sănătoasă primarul se ocupă de bunăstarea comunei, dar nu execută ordine de la partid. Funcţionarul public trebuie să-şi exercite funcţiile, nu să caute a face carieră de partid sau să se pună bine cu partidul de teamă de a-şi pierde postul (Vezi aici un articol de-al meu sau pe al lui Iulian Ciocan la subectul dat). Într-o economie sănătoasă şi bine regulamentată efortul omului de afaceri contribuie la bunăstarea tuturor părţilor implicate (în sens de stakeholder sau parties prenantes) şi succesul ori securitatea sa nu depinde de banii „investiţi” în campanii electorale. Într-o societate normală Curtea Constituţională veghează asupra respectării Constituţiei şi nu arbitrează interese de partid* etc., etc.  

*În pledoaria CC referitor la spinoasa chestiune cu alegerea Marelui Mahăr au fost invocate următoarele: „Fiindcă există principiul supremației Constituției, care spune că o regulă constituțională (în cazul dat art. 78 (3)) e mai importantă ca oricare alt act legislativ și, respectiv nu poate fi contrazisă de o lege organică.” (Vezi articolul lui Andrei Lutenco). Aceeaşi CC însă, acum mai puţin de un an, a ignorat exact acelaşi principiu. O lege organică, Codul Electoral, a fost mai tare decît Articolul 38 al Constituţiei! (vezi articolul acesta şi ăsta la subiectul respectiv). Constituţia a putut fi ignorată... Nu şi interesele de partid!

Departe de mine gîndul  de a reduce şi de a pune pe seama „partidelor” toate nevoile noastre. De asemenea, nici într-un caz nu doresc să las de înţeles că e o problemă pur naţională. Dar, stimate Cititor, dacă tot ai ajuns pănă aici cu lectura, sper să te fi convins că o mare parte din discfuncţionările societăţii de astăzi de la „partide” se trage.

Şi ce-ar fi dacă nu am vota liste, dar personalităţi care astfel ar fi direct responsabilizate în faţa alegotorilor? Ce-ar fi dacă am alege mai des? Ce-ar fi dacă nu am accepta alte finanţări pentru campanii electorale decît cele venite de la Stat sau, cel puţin, controlate riguros de Stat ? Mai rău oricum nu va fi. Din păcate, cam inextricabilă situaţia căci toate sînt decise astăzi de partide...

Avem nevoie de o nouă Constituţie! De o nouă Republică! Dar nu pentru a alege un Preşedinte, ci pentru a scăpa de „partide”!

Ce zici, stimate Partid roşu-verde-albastru?

Partager cet article
19 septembre 2011 1 19 /09 /septembre /2011 16:19

Am pus la licitaţie tot ce am:Frans_Hals_Youth_with_skull.jpg

 

Carnea mi-a cumpărat-o un săpunar.

A zis că face-un săpun calitate prima-ntîi!

Mă-ntreb la ce va servi:

Se va spăla înca unul pe mîini?

Ori îşi va-nălbi un altul obrajii?

Măcar unul de-şi va curăţa ochii de funingine...

Vor fi şi din acei care se vor spăla pe cur...

Dar mă-mbată viziunea unei fecioare

În lăutoare

Ce-şi pregăteşte corpul tînăr

pentru tainele nopţii...

 

Oasele i-au revenit unui laborator.

Au zis ca sînt un specimen cît se poate

De ordinar şi reprezentativ.

Bun de arătat la şcoală.

Material didactic.

Temă pentru acasă pentru şcoleri.

Au zis că am o rată normală a calciului

Şi porozităţi regulate.

Dar nu au măsurat

(să fi uitat?)

Loviturile din coaste,

Rata frigului,

Volumul de frică,

Elasticitatea coloanei vertebrale...

Păcat...

Aş fi preferat să ajung un accesoriu la teatru.

Să ma ţină un Hamlet

Şi să-mi spună: „Poor Yorick, I knew him, Horatio

Drept în găoace...

Ratat.

 

Pielea a fost vîndută unui tăbăcar.

A negociat dur.

A zis că-i vai şi-amar de pielea mea.

A zis că nu dă nici trei parale pe pielea asta.

Că nu are tenul necesar.

Că-i demodată

Şi nu corespunde standardelor europene...

Dar las-că bagă el nişte chimicale,

Nişte coloranţi ceva

Şi poate croieşte vre-o pereche

De mănuşi din ea.

Mi-aş fi dorit să ajung pe mîna unui taxidermist...

Dar, după cum au zis şi acei de la laborator,

Am fost prea ordinar

Pentru a fi împăiat...

Păcat...

-----------------------------------------

 

Doar dorul meu nu a găsit cumpărător...

Au zis că-i prea mare,

Prea greu de transportat,

Prea greu de calibrat,

Prea greu de-mpachetat...

 

Aşa şi am rămas:

Fără piele, fără carne şi fără oase.

Doar Dor.

DOR CURAT.

 

Imagine: Frans Halls Youth with skull

Partager cet article
8 septembre 2011 4 08 /09 /septembre /2011 14:40

“Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de El. Dar Ioan căuta să-L oprească. Eu, zicea el, am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la Mine? Drept răspuns Isus i-a zis: Lasă-Mă acum, căci așa se cade, să împlinim tot ce trebuie împlinit. Atunci Ioan L-a lăsat. De îndată‚ ce a fost botezat, Isus a ieșit afară‚ din apă. Și în clipa aceea cerurile s-au deschis și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel și venind peste El. Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea”

Matei 3:13-17.

 

Astă vară am fost protagonistul unei farse extraordinare (pentru mine, cel puţin). Extraordinară prin absurditatea şi violenţa ei. Toată tragicomedia asta se chiamă „botez”. Sîntem departe, în timp şi spaţiu, de clasicism, dar totuşi să incercăm să respectăm unitatea temporala şi spaţială, în măsura aleatorie a posibilului, condiţionat de acest teatru al absurdului: respectiva poveste a avut loc la Bălţi, la Catedrala Sfinților Împărați Constantin și Elena, a durat cam o oră şi a adunat vre-o 20 de personaje.

Personal, stimate cititor, sînt adeptul unui concept lingvistic simplu şi oarecum... biblic, care spune că limbajul este material. Fiecare cuvînt îşi poartă povara sa semantică. Cu toate consecinţele şi implicările ulterioare posibile. Se zice că de la cuvînt a început totul.

În povestea dată cuvîntul a fost pus de starostele bisericii care ne-a anunţat din start price-list-ul:

-          750 lei: botezul propriu-zis (cu un discount eventual de 250 de lei pentru un botez en gros)

-          250 lei: contribuţia naşilor

-          40 lei: per pereche de cumetri (să zicem că e un botez modest şi ne limităm la 10 perechi. Obţinem suma de 400 lei)

-          100 lei: certificatul de botez

-          10 lei: o lumînare (nu am înţeles rostul ei, vîndută post eveniment, în plus la cele 10 lumînări pentru fiecare pereche de cumetri şi care, iată forţa marketingului, intră în preţul la cei 40 de lei)

-          18 lei: preţul la o sticlă de untdelemn

-          40 lei: preţul la o sticlă de vin roşu de calitate medie

-          80 lei: preţul a doi colaci

-          120 lei: preţul a trei prosoape.

-          TOTAL: 1768 lei

Să nu uităm şi apelul la contribuţie pentru „reparaţia bisericii”, lansat de către preot pe final, la care fiecare din prezenti s-a simţit obligat să răspundă. Nu ştiu cît anume au pus „sub Evanghelie” fiecare din cumetri, dar să zicem ca ar fi cîte 10 lei (modest, nu?). Deci, mai adăugăm 100 şi avem 1868 de lei pe final.

Acum, stimate cititor, dacă ai crezut că tot ce spun mai spus ţine de violenţă, ţin să precizez: nu, nu este. Ține de absurditate. A posteriori am fost impresionat de dibăcia construcţiei ofertei: extraordinare din punct de vedere comercial. Costul produsului a fost cu mare dexteritate distribuit tuturor participanţilor la tranzacţie pentru a maximiza valoarea lui.

Dar fiindcă tot am pomenit de povara semantică şi materialitatea cuvîntului, îmi revine şi responsabilitatea de a explica şi partea cu violenţa. Cum poate fi calificat altfel un rit în care copilul este rupt de la părinţi? Nu pot califica altfel un rit în care mama copilului este interzisă decît drept „barbarism păgîn”. Nu pot califica altfel un rit în care părinţilor li se interzice să vină în ajutor copilului speriat şi urlînd disperat decît „extrem de violent”. Şi cum pot fi împăcat eu, tatăl copilului, dacă unicul sentiment cu care am rămas după „ceremonie” este acela de a-mi fi trădat şi abandonat sîngele din sîngele meu, fie şi pentru o singură oră?...

“Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei” Matei 19:14.

La ieşire din catedrală mi-a atras atenţia o construcţie-monstru de vre-o trei etaje, chiar în curtea bisericii, în plină înălţare. O fi ăsta lăcaşul preotului? Ori lăcaşul Domnului? Ori, mai degrabă, lăcaşul Domnului Preot? Dumnezeu cu el. Fiecare cu păcatele sale...

Mă întreb: Oare cîţi bani i-a cerut Ioan lui Isus pentru porumbel? Ce ziceţi? A fost mai mult sau mai puţin decît 30 de arginţi?

Partager cet article
2 septembre 2011 5 02 /09 /septembre /2011 00:18

“…într-un film banal care povesteşte despre, să zicem, eşecul lamentabil al unei adunări de partid – se introduc cîteva scene cu acte sexuale prin birourile întreprinderii sau sub masa prezidiului, pentru ca spectatorii să nu părăsească sala...”

Aureliu Busuioc  „Hronicul Găinarilor”

 

Patos. Ipocrizie. Ignoranţă. Show-off generalizat. Casa arde, dar baba se piaptănă. Tot săracul e fudul... pupmăncurism şi lingefundurism peste tot... Sînt doar cîteva din impresiile din această vacanţă „la Moldova” (Cauza absenţei mele de pe blog timp de o lună. Isteria generală legată de sărbătorile din gustărel e cauza returului întîrziat: unde să mă bag şi eu?). 

 

Fastul celebrărilor celor 20 de ani de... ??? independenţă ??? nu face decît să accentueze criza  profundă identitară a „statului” Republica Moldova...

 

Voi veni cu  o comparaţie simplă ca să fiu mai explicit. Priviţi la cifrele din tabel:

 

 

% de salariaţi sindicalizaţi

Nr. de ore de grevă (2001)

Franţa

8%

1 807 250 

Finlanda

79%

60 650 

Danemarca

87,5%

59 500 

 

Franţa cu cel mai mic procentaj de salariaţi sindicalizaţi are sindicatele cele mai „active”... Normal, au nevoie să-şi justifice existenţa!

 

Cam tot aşa păţim şi noi cu „independenţa”: cu cît mai falit „statul” - cu atît mai mult s-a fălit (iertare, stimaţi purişti ai limbii române: dar numai noi putem fi mai mult sau mai puţin faliţi)!

 

Fără a intra în discuţii şi polemici despre rolul şi funcţiile statului (există şi o vastă literatură la acest vastisim subiect), voi fi foarte reductor şi le voi pomeni doar pe cele mai generale (fiţi îngăduitori şi de data asta: le-am ales la discreţia mea):

 

-                     - Securitatea şi Justiţia

-                     - Educaţia

-                     - Regulamentarea

-                     - Repartiţia echitabilă a resurselor şi bogăţiilor create

-                     - Gestionarea şi dezvoltarea bunurilor publice

 

În absolut toate domeniile sus-citate „statul” Rep. Moldova a falimentat. Noua guvernare a continuat glorios pe acelaşi făgaş ca şi predecesorii lor. Corupţia? Ea nu este altceva decît una din formele de autoregulare a societăţii...

 

Şi dacă nu ar fi fost acei 700.000 (sau totuşi 1 mln.? Cîti pina la urmă?!) de cetăţeni în afară cu perfuziunea constantă de bănărit, adevărată forţă entropică, sistemul demult ar fi trebuit să explodeze...

 

În iulie 2009 un cunoscut de-al meu, după anunţarea exit-poll-ului de la scrutin, supărat nevoie mare pe scorul PCRM-ului, spunea următoarele: „Ar trebui să ne înţelegem, noi toţi, cei plecaţi în străini, ca timp de 6 luni să nu trimitem un ban acasă. Doar atunci se vor schimba lucrurile”. Avea dreptate.

 

Dar ţinînd cont de imposibilitatea proiectului... Avem ce avem: Parisul protestează. Chişinăul defilează. Pe banii de la Paris.

 

 


 

 

Partager cet article
28 juillet 2011 4 28 /07 /juillet /2011 23:39

Pentru Georgeta şi Selena-Sofia

 

După o moarte

Şi o dragoste

Am reînviat

Ca în carte:

La exact 33 de ani.

 

Cu răstignitul m-au cam ratat:

Nu am primit decît ţepi

Conforme timpurilor – virtuale.

Spini colaterali...Vysotsky-video.jpg

 

S-au răsucit pe dos

Timpurile.

  

Învierea mea, în schimb,

Halucinant de reală:

3550 de grame

De suflet şi humă!

 

Acum

 

Fereşte, munte, din cale!

De mă-împiedic de flancul tău

De granit,

Îl fac ţăndări!

Numai bune de asfaltat

Drumurile ţării.

 

Acum

 

Fereşte, mare, din cale!

De intru în apele tale,

Vor clocoti!

Le voi face puhoi de aburi

Numai bune de răsplouat

Peste cîmpurile secătuite ale ţării.

 

Acum

 

Feriţi, stelelor !

De dau peste voi,

Pun o vamă în calea robilor!

Poate, de-or şti că nu mai este voie,

Vor fi mai puţin robi.

 

Îmi vine să şuier luna s-o prefac !!!...

 

Dar, tssssst ...

 

Alături, în dormitor,

Adoarme reînvierea mea

La sînul dragostei

Din care mi se trag toate...

 

Las luna-nţeleaptă să crească

Beethovenean,

În voia ei.

 

La 33 de ani

Am reînviat ca în carte.

 

Cu înălţarea mai aştept:

Mai am treabă aici pe pămînt ;)

-------------------

 

În numele tatălui care a fost,

Fiului care re-este,

Fiicii care e în devenire

Şi a dragostei eterne

Care este peste noi toţi.

Amin!

 


Partager cet article
27 juillet 2011 3 27 /07 /juillet /2011 00:36

O vorbă mai veche zice că peştele de la cap se strică. O fi. La peşti. La specia bipedă e puţin altfel. În special la homo moldovanicus. Dar nu despre cap voi soliloca acum. Cu capul se vor lămuri cei căpoşi, înzestraţi cu spirit critic şi viziune strategică, cu crize acute analitice. Şi, la o adică, de ce folsesc eu verbe la viitor ? Ei chiar „se/ne lămuresc” şi încă destul de energic. Ca-n sketch-ul străvechi al lui Urschi : spală, clătesc, calcă, murdăresc şi apoi iar spală.


Despre altceva/cineva voiam eu să scriu astăzi. Nu despre cap, alias cutia cerebrală, alias centru nevralgic (deşi devine tot mai des neurostenic). Dar despre… coloana vertebrală a statului cu nume falnic „Moldova”.


Hai să încerc să fiu mai clar : despre armata de funcţionari publici care asugură (potenţial) funcţionarea statului (impotent). Nu cred că există astăzi vre-un „popor – naţiune” care ar fi satisfăcut de nivelul (potenţa) şi eficienţa funcţionarilor de stat. (Unu în minte).

 

Să revenim în Moldova. Să evaluăm evoluţia. Puţin contează punctul de pornire. Să presupunem că funcţionarii sînt prin definiţie „răi”. Dar o altă vorbă la fel de veche (doi la număr pentru azi!) spune: « Rău cu rău, dar mai rău fără rău ». Important e ca aceşti funcţionari „răi” să funcţioneze de bine de rău. La nivelul lor, aşa rău cum este el. Uite în Franţa, spre exemplu, ei sînt „răi”, dar funcţionează nu chiar rău. Adică aglomeraţia asta de „răi” funcţionează… să zicem destul de binişor pînă la urmă.

 

Am avut şi noi armata noastră de funcţionari „răi” care funcţionau, ce-i drept, într-un sistem „rău”. Dar probabil, dacă am fi schimbat niţel sistemul, se putea ca funcţionarii să funcţioneze… poate nu  „binişor”, dar, să zicem, „satisfăcător”. La noi însă...

 

În afară de centru, adevărată arenă a şocurilor TITANICe, lucrurile stau chiar „rău” de tot. Politizarea excesivă a societăţii şi corupţia generalizată au făcut ca orice continuitate la nivel de exersarea funcţiilor de către funcţionarii de stat să fie pierdută de la un „regim” politico-mafiot la altul.

 

Mai pe scurt: cei „răi” care ar fi putut potenţial să funcţioneze într-un sistem mai bun au fost mînaţi centrifug afară de noi şi noi valuri de „oameni de-ai noştri” care, însă, nu mai erau la fel de „răi”, dar pur şi simplu mai „răi” decît precedenţii. Nici un precedent nu a fost clonat.

 

Uite-aşa. Mai clar nu se putea. Astăzi avem un cap neurostenic fără coloană vertebrală. Funcţionari care nu funcţionează. Un stat potenţial şi impotent. În schimb, avem potenţialitate. Multă. De dat şi altora. Cu potenţa mai rău.

 

A treia „vorbă veche” pentru azi: „Bărbatul este „capul” familiei, iar femeia... gîtul.”

 

Potenţa face totul!

Partager cet article
18 juillet 2011 1 18 /07 /juillet /2011 22:50

În 2008 am avut treabă pe la un notar. Nefericită întîmplare. Unul din acele evenimente care-ti face viaţa jalonată de o mulţime de acte administrative. Un monstru din hîrţoage care pînă la urmă ajunge să ne re-definească pe fiecare din noi. Să ne reducă la nişte entităţi abstracte si amorfe clasate în categorii bine calibrate... Asta e: trebuie să ne împăcăm cu gîndul că nu suntem decît nişte numere clasate în clustere cu un set de caracteristici ce determină libertatea de care (mai) dispunem... „Numărul necuratului”, ar spune nişte bigote necărturare. Eu, cărturarul, aş face referinţă la Virgil Gheorghiu, dar... tot acolo-i.


În fine, m-am abătut de pe cărăruşa naraţiunii propriu-zise. Să revenim la notar. Carele notar se află în oraşul Bălţi. Carele oraş se află în Republica Moldova. Cel puţin de iure. Bălţenii o cam uită, dar să ştiţi că chiar aşa este. Am verificat pe hartă.


Deci, într-o dimineaţă de vară am venit la respectivul notar să mai „regularizăm” din acte. Ca şi la oricare alt notăraş, după o aşteptare de vre-o două ore în antecamera am fost primiţi de Doamna Notar. Iniţial am încercat să sun să fixez un rendez-vous (Cît de elegant sună, nu? Şi cît de aberant: „Un rendez-vous cu un notar...”), dar mi s-a spus clar şi răspicat: „V poreadke zhivoi Oceredi”!!!


Ei dacă-i oceredi, atunci oceredi, ce-ai să-i faci? Moldovenii întotdeauna m-au impresionat prin lipsa totală de respect faţă de timp. Faţă de timpul celuilalt, dar, şi mai bizar, faţă de propriul timp...


Într-un sfîrşit, după o dimineaţă pierdută, am fost chemaţi la notar în cabinet. Noi i-am spus păsul, notarul ne-a anunţat preţul şi... cam atît pentru primul epizod. Rămînea să revenim „după masă” să luăm actele. (A propos, vă întreb: „La ce oră este „după masă””? Nu ştiţi? Nici eu nu ştiu... Dar totuşi nimerim fără greş. Bine-bine, + - o oră.  Dar ce-i asta o oră în ziua unui om?)


Ziceam că vom reuşi să trecem şi pe la cadastru pînă la închidere, astfel încît să nu pierdem decît o zi (ce-i o zi în viaţa omului? Ia aşa, un nimic). Nu a fost să fie...


abecedar pentru totiCînd am revenit „după masă” am descoperit cu stupoare că actele erau perfectate în... limba rusă... Cunoaşteţi, cred eu, cu toţii ce înseamnă „by default” în toate setările noilor jucării electronice. Păi să ştiţi (dacă poate aveaţi altă închipuire despre funcţionarea legii cu limba de stat) că la noi setarea e pusă „by default” pe limba rusă! Cel mai aberant a fost că nici măcar „by default” nu era de data asta. În scurta noastră întrevedere de „dimineaţă” am fost întrebat în ce limbă doresc să fac actele. Întrebare care oarecum m-a mirat: eu, naivul, crezînd că actele sînt perfectate în limba de stat... Precizasem, deci, că le vreau în română!


-                         -  Dumneavoastră cred că nu aţi precizat că doriţi actele în limba moldovenească!

-               - Ba da, Doamnă, vedeţi ce aţi notat pe foiţă. (Eram sigur că notase, am văzut-o cu ochii mei).


Doamna Notar s-a apucat demonstrativ să caute printre fiţuici. Eu la fel de demonstrativ aşteptam să-şi găsească notele. Le-a găsit. Da. Într-adevăr, menţionasem că doresc ca actele să fie perfectate în limba de stat... Totuşi a mai făcut o tentativă.


-                         -  Da nu vă este totuna? La noi sînt acceptate şi în limba rusă.

 

Aţi prins nuanţa? Extraordinar: eu şi Doamna Notar nu locuiam în aceeaşi ţară! Opoziţia „la noi” vs. "la voi” mi se arunca în faţă drept o realitate consumată. Ori făcea aluzie la faptul că lucrurile s-au cam schimbat de cînd plecasem în Franţa? În ambele cazuri, însă, „la noi” şi „la voi” face referinţă la acelaşi spaţiu teritorial... Distorsiunea spaţiului, Domnilor. Einstein face piruiete în sicriu şi se pişă pe el de rîs!


-                   - Nu, zic, nu-mi este „totuna”. Şi dacă mîine se schimbă „vlastiu” (eram în 2008) ? Şi dacă am nevoie de actele respective pentru administraţia română, ce mă fac? Sa îmblu să le traduc?


Recunosc, intenţionat am exagerat şi am continuat jocul în acelaşi registru: „la noi”/ „la voi”.  Dar dreptatea era, totuşi, de partea mea. Păcat doar că pierdusem ziua şi se anunţa şi jumatatea din ziua următoare pierdută la fel. Ei da... ce-i o zi şi jumătate din viaţa unui om? Un nimic.


-                   -  Bine, zice, reveniţi mîine dimineaţă şi veţi lua actele. Da să ştiţi că degeaba sînteţi aşa, uite noră-mea este rusoaică şi ne înţelegem foarte bine.


Fraza de la urmă chiar nu am înţeles la ce servea... Şi ce înseamnă să fii „aşa”? Şi ce am eu cu noră-sa? De fapt, aveam să inţeleg a doua zi ce avea noră-sa cu situaţia respectivă... Şi totuşi? Cît de gravă este acuzaţia conţinută în faimosul „aşa”?


Am revenit a doua zi dimineaţa. De data asta nu am aşteptat decît vre-o 20 de minute. Am intrat în cabinet. Am luat actele. Erau în română/moldovenească/limba de stat. Am zis că ar fi bine de verificat... Bine-am zis. Mamăăăăă! Am notat greşelile. Multe greşeli.


-                       - Ne iertaţi, dar noră-mea este rusoaică.


Aha, iaca care este buba... Semeinyi podread! Traiască Gorbaciov şi Perestroika! Bine, Doamnă, revenim după masă. Ce-s două zile într-o viaţă de om? Mai ştii, poate dovedim să-i prindem şi pe cei de la cadastru?


Revenim după masă. Recuperăm actele. Le recitim cu mare atenţie. Parcă totul este bine... Scoatem carboava. Gata! Se pare că dovedim şi la cadastru.


La ghişeul cadastrului am ajuns cu 15 minute înaite de închiderea orarului de primire al actelor. Noroc că nu mai era nimeni şi nu aveam de făcut coadă. Doamna a luat actele şi a început verificările de rutină.


-                   - Nu merge, nu pot să le primesc!

-                   - ????!!!!!

-                   - Sînt greşeli. Este scris greşit numele.


SSS....BBB...FFFF... Huuuu... Calm , bădie, calm...


Nu mă aşteptam... Parcă citisem cu mare atenţie... Da, mi-a scăpat. Dar nici nu mă aşteptam ca „nora” să nu fie capabilă barem să copie un nume de pe buletin... Hai înapoi la notar...


Doamna Notar s-a facut verde la faţă. Sutuaţia devenea anecdotică (A şi devenit, nu? Dacă tot aţi ajuns pînă aici cu cititul.) şi depăşea orice conflict et(n)ic posibil. Ne-a rugat să aşteptăm în antecameră şi în 15 minute a făcut modificările necesare. De data asta totul era corect. Verificat şi răs-verificat. Ce folos? La cadastru trebuia să mergem a doua zi...

Ei, dar ce-s două zile şi jumătate din viaţa unui om? O nimica toată...


---------------------------------------------------------------


Într-un articol precedent scriam despre dosarul „limba de stat” şi despre incredibila tenacitate a politicienilor de a ne menţine în capcana eternului conflict „noi” vs. „voi”. Eu astăzi sînt convins că problema „limbii” este una artificială. Mai bine zis, este una reală, dar menţinută şi cultivată artificial. Un fel de diversiune. Atîta timp cît noi, boborul, ne consumăm energia şi saliva în „războiul limbii”, ei îşi fac mendrele. Şi dacă se întîmplă ca cineva să-i deranjeze, ei ne asmuţă. Iese unul şi aruncă cîte ceva despre limba română. Dupa asta iese altul şi aruncă cîte ceva despre limba moldovenească şi despre două limbi de stat... Făcut: boborul are la ce lătra timp de o perioadă electorală. Or era suficient ca actele oficiale să fie redactate în mod obligatoriu în limba de stat. Fără mari polemici.


Vedeţi Dumneavoastră, „la noi” se acceptă actele oficiale în rusă, ba chiar se perfectează în rusă by default . Dar „la voi” cum este?

Partager cet article
13 juillet 2011 3 13 /07 /juillet /2011 23:44

Nici cuvintele nu te ajută, nici adevărul spus nu te poate salva. Ori de cîte ori l-ai spune şi oricît l-ai apăra, tot neadevărul iese deasupra! Urîtul şi minciuna. Şi veacul acesta în mizerie şi crime, şi valuri de sînge apune. Sunt profund dezgustat, ... . A cîta oară gem de durere: vreau o limbă, dar... fără cuvinte. Vreau să comunic de la om la om, de la inimă la inimă curată. Cuvintele mint! Oh, ce mincinoase sunt cuvintele... Tăcere. Mi-e dor de tăcere. O eternă tăcere. De ce n-am rămas mut? Mut pe toată viaţa. De ce m-am irosit în cuvinte? Mincinoasele cuvinte...

Vladimir Beşleagă, Hoţii din apartamente, 2006 (De/spre eu cel-ăl-alt)

 

A trecut o lună... deja sau doar? Ce timpuri bicisnice trăim...o lună în ipostază de eternitate. Nu am mai postat nimic pe blog de un car de vreme... Fiindcă de ce? Nu ştiu...


Fiindcă veneau alegeri... findcă vin alte alegeri? Fiindcă... de fapt, ce alegem? Şi oare alegem? Şi ce se alege din noi? Turmentat, turmentat rău de tot, nene Ioane...


born to...În 2009 sunam „acasă”: „Vai, totul e rău, preţurile cresc, nu plouă, nu ştiu ce-om mai face...” În 2011 sun „acasă”: „Vai, totul e rău, preţurile cresc, nu plouă, nu ştiu ce-om mai face...” Şi în 2005 cum a fost? Şi în 2001? Şi în acel 1999 cînd am ieşit din ţară? Era rău, peţurile creşteau, nu ploua... Şi eu nu ştiam ce să mai fac...


Şi 2009 ce-a fost? Zvîcnitura agonizantă a unui muribund? Am o vagă senzaţie că ceva a murit pînă la urmă. Înca nu ştiu ce, cine şi cînd. Intrebaţi-l pe... campionul ăla de la Ce? Unde? Cînd? El ştie! La Moscova se ştie... Căci în alte părţi doar cu presimţirile...


Presimţirea că s-a întîmplat un lucru extrem de grav. Mult mai grav decît trădarea din 2005. Impalpabil şi ireversibil. Pute a hoit. Flerul ne-a abandonat, căci e deprins cu mirosul de putregai. Şi ne-am lăsat antrenaţi în murire. Acel cu electroşocul a întîrziat. A „greşit”. În loc să pună aparatul la inimă l-a pus la buzunar.


Astăzi „acasă” scriu deja cu ghilimele... Încă mai am casă... nu ştiu dacă mai am şi „acasă”... Cît părinţii vii ne sînt... şi apoi? Ne mai dor păduri?  


Defilarea partidelor. Bătaia din palme continuă... Bătaia de joc continuă... Bătaia continuă... la fel ca şi în 2009, la fel ca şi înainte de 2009, la fel ca şi înainte de... dintotdeauna...


Time has come and gone for words
A thousands threats i've heard before
But words are cheap, but lies are big to take…

 


 


 


Partager cet article
15 juin 2011 3 15 /06 /juin /2011 16:38

“Nu mai intra în această capcană de lupi! Te implor!

Nu va fi o luptă cinstită!

Arma ta sunt mândrele ţepuşe de os, dar ei te vor păcăli,

Dându-ţi să împungi mereu

O himeră roşie

Tu nu ştiai că vei muri, tu nu ştii c-ai murit,

Tu, animal simplu, superbă zeitate...

Animal perfect, care împungi himere...”

Marin Sorescu “De partea taurului”

 

„Гляжу - размыли край ручьи весенние,

  Там выезд есть из колеи - спасение!”

V. Vysotsky, „Чужая колея”

 

În această perioadă pre/post/ultra/pleni/atot-electorală tot mai des răsună voci, mai bine sau mai rău argumentate, mai bine sau mai rău formulate, care exprimă un sentiment profund de supra-saturaţie faţă de însuşi actul alegerii.  Mai mult, tot mai des auzi mesaje de desperare amestecate cu un soi de fatalism pur mioritic şi autoflagelator. „Nu este”, „n-are de unde”, „nu-i cu cine”, „nu-i pentru cine”, „nu are rost” şi punctum, punctum, punctum... În suspensia lehametei şi a dezgustului... Şi nici nu ai cum spune că nu au dreptate.

 

Iarăşi ne cheamă cineva la luptă, iarăşi se dă bătălia finală. Ad vitam æternam... Oricît de paradoxal nu ar parea, dar astăzi alegerea este exact de aceeaşi factură şi (de ce am nega-o?) de aceeaşi calitate ca şi acum 25 de ani... de rîsul găinilor: pînă şi actorii (unii) au rămas aceiaşi. Ascultăm cu mare umilinţă melodii din copilărie/adolescenţă şi ne minunăm de actualitatea lor. „Veniţi acasă, măi copii” pare un şlagăr etern şi continuăm să demonstrăm axiome despre limba română... Searbădă realizare. La unele capitole chiar am ajuns în anii 80: unimedia anunţă că grănicerii români au prins trei moldoveni care au trecut ilegal în... Moldova, oraşul Bălţi e mai sovietic ca niciodată, iar noi iarăşi ne mobilizăm împotriva „urgiei roşii” la Chişinău...

 

Decalajul enorm între realitatea politică şi asteptările alegătorului începe a da rezultate (dorite?) : un absenteism cvazi-generalizat la toate scrutinele naţionale şi un sentiment de fed-up, de ras le bol care a invadat pînă şi spaţiul virtual, rezervat în mare parte celor mai „activi” reprezentanţi ai societăţii.

 

Se pare că cererea nu mai corespunde cu oferta... Numai că de această dată teoria economică nu este valabilă. Fiindcă cererea nu există. Mai bine spus, cererea nu este exprimată. Încă şi mai bine spus, este materializată doar la nivel de exprimarea unui sentiment de frustrare şi insatisfacţie. Cu mici excepţii, desigur.

 

Am fost de-a dreptul şocat acum 2 ani (după „revoluţia” deturnată din aprilie 2009) cînd am văzut cu ce argumente se încerca „racolarea” liderilor locali în satele Moldovei. Tipul a venit cu un articol de-al lui Valentin Mândâcanu scris în... 1988!!!

 

Şi anacronisme din astea sînt cu duiumul. La tot pasul. Pasul pe care-l batem pe loc. Un fel de „tropoţică” moldovenească.

 

Haideţi să vedem care este epicentrul seismelor politice care tot ne zdruncină de 25 de ani, cu efecte colaterale devastatoare, mai ceva ca Fukushima:

 

-          Luptăm împotriva comunismului? No Pasaran! Cei mai „bătrîni”, însă, au uitat deja ce înseamnă asta, iar cei „tineri” nici nu au ştiut-o vre-o dată. De învăţat ei nu au timp, căci ridică într-una baricade. Împotriva sau pentru comunism...

-          Ne batem pentru limba „româna”? Excelent! De parcă dacă am numi noaptea „ziuă” prin lege, aştrii cereşti ar ţine cont de "noul" Cod Civil...

-          Ne unim sau nu ne unim? Ne unim? Perfect! Chestiunea respectivă nici măcar anacronism nu e. Mai degrabă, un fel de post-cronism. Am reuşit să cultivăm pînă şi un accent pur chişinăuean (asta nu e neaparat rău, doar un fenomen... pe mine mă taie prin urechi, dar, mă rog, gusturile nu se discută) şi să-i îmbogăţim cu cetăţenii româneşti pe toţi alolingvii...

-          „Jos mîina de pe Transnistria!” Iaca ăsta da, apel mobilizator! De parcă ar fi fost vre-o dată Transnistria sub „comandamentul” Chişinăului şi de parcă nu am fi fost invadaţi de autoturisme înmatriculate acolo, peste Nistru.

 

(Ras le bol si fed-up)²!!!

 

Oportunităţi de a ieşi din această rîpă au fost multe, dar... nu s-a vrut. Dimpotrivă tot s-a turnat apă ca ea, rîpa, să devină şi mai profundă!

 

Lupta cu comunismul? Mai simplu nu se putea: interzicerea simbolicii comunismului, condamnarea crimelor comunismului şi legea lustraţiei. Să fi fost făcute acum 20 de ani (chiar şi 10) nici urmă nu le mai rămînea astăzi...

 

Limba română? Să fi fost, pur şi simplu, respectată legea care există, nu mai discutam la acest subiect. Eu am avut colegi la şcoală care veniseră din şcoli ruse (era prin 90-91) care nu vorbeau deloc româna şi care s-au descurcat foarte bine pînă la urmă. Taică-meu, unul din cei doi ingineri moldoveni la uzină, a fost în mare cinste atîta timp cît actele trebuiau redactate în limba de stat. Chiar şi ore de română făcea cu şefii. Să vezi cum veneau ca mieluşeii. Chit că o numeau „moldovenească”. Cum poate un funcţionar să-şi exercite azi funcţiile, neavînd capacităţile minime de comunicare în limba de stat? Drepturile minorităţilor? Nici o problemă, domnilor! Dar eu vreau să aud emisiuni în găgăuză, bulgară, ucraineană etc. etc. Eu chiar vreau să apăr limba şi cultura găgăuzilor!

 

Unirea? Păi dacă nu se poate – atunci nu se poate... Dar ce ne împiedică să avem un spaţiu integrat la nivel de infrastrucrturi de tot felul (transport, energie, economie etc., etc.)? De ce e mai complicat să ajungi la Iaşi sau Bucureşti decît la Kiev sau Moscova? Europa (în sens de UE) e de vină? Nu cred.

 

Transnistria? Huiduiţi-mă, Domnii mei, dar eu unul nu văd ce treabă avem noi acolo. Vor independenţă? Poftim, luaţi cu tona! Şi să nu-mi scoateţi argumente cu găgăuzii, căci nu sînt valabile. Din punct de vedere istoric. Numai că aş fi curios să văd reacţia UE, NATO, chiar şi a Rusiei, în acest caz... Deşi, cred că, dacă se dorea, se putea de găsit o soluţie şi cu Transnistria în componenţa statului monolit şi indivizat al Republicii Moldova. Dar asta însemna milioane mai puţin în buzunarul cuiva.

 

********

 

batalia finala - combat de coqEu astăzi aş dori sa discut despre viitor, despre modele sociale şi economice, despre educaţie, despre ecologie, aş dori să mă lansez în dezbateri aprige despre rolul statului în societate, despre „societatea civilă” şi democraţie participativă, despre creare şi redistribuire de valori, despre valori, la urma urmelor! Aş dori ca votul meu să cauţioneze strategii şi viziuni, să sancţioneze lipsa de profesionalism şi consecvenţă în acţiuni...

 

Şi nu pot. Nu pot, fiindcă astăzi mi se flutură din nou o petică roşie în faţă... Şi eu nu vreau să fiu bou, fie el şi în varianta sa semantică denumită emfatic „taur”... Or, cineva (vă las să ghiciţi singuri cine hotărăşte ascuns de anonimatul acestui pronume nehotărît) încearcă să mă facă paracopitat. Acel cineva s-a acomodat foarte bine şi huzureşte nestingherit de nimeni, căci noi avem alte „cauze măreţe” de supravegheat...

 

Adevăraţii trădători nu sînt „vechii” comunişti... Ei au ramas fideli cauzei (sărmanii). Adevaraţii duşmani sînt toate lichelele astea cu „neo” în frunte (comunişti inclusiv) care, cu atîta insistenţă, ne menţin în vechile paradigme de confruntare şi care le cultivă cu atîta silinţă...  Chiar crede un Ministru că mă voi simţi măgulit (în 2010!) de complimentul său referitor la faptul că-mi vorbesc relativ corect limba maternă? Chiar crede un alt Ministru că voi accepta „scuze” de genul „noi am vrut, dar ei nu ne lasă”? Chiar crede un al treilea Ministru că voi accepta să se ascundă după paravane de tipul „dreptul la libera circulaţie” cu referinţă la Transnistria?* Şi asta numai pentru faptul că sînt "băieti de-ai noştri"?

 

*Aceşti trei miniştri au vizitat Parisul şi reprezintă fiecare cîte unul din partidele din coaliţie, un à porpos ca să nu fiu acuzat de partizanat politic...

 

Să nu ne lăsăm însă ademeniţi în capacane cu lozinci si cuvinte pline de patos (trădători, duşmani, neam, etc., etc.). Responsabilii veritabili sîntem noi. Cei care lăsăm să se facă. Cei care la întîlnirile cu ei batem din palme şi ne extaziem la asemenea discursuri. Cei care lăsăm ca cineva să aleagă în locul nostru, cei care refuzăm să alegem, cei care participăm şi profităm de menţinerea acestui sistem, care ne prindem în această „bătută” interminabilă...

 

Acum ce să mai? Dacă tot ne-am prins în horă, n-avem încotro... hai s-o-ncepem de la capăt:

IEŞIȚI, OAMENI BUNI, LA ALEGERI...

 

************

Кто вынудил меня на жесткое пари,

Нечистоплотный в споре и расчетах.

Азарт меня пьянит, но как ни говори,

Я торможу на скользких поворотах!

V. Vysotsky, „Горизонт”

 

Imagine: Rémy Cogghe, "Le combat de coqs"

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher