Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
15 octobre 2012 1 15 /10 /octobre /2012 17:17

Dacă e să întrebăm un orăşean ce apreciază el mai mult în rarele momente pe care le petrece la „ţară”, inevitabil (printre alte plăceri bucolice şi culinare) va fi invocată şi ... liniştea!

 

Cîtă nedreptate!Munch Strigatul

Ma voi face aici avocatul ţîrîiecilor zeloşi ce-şi strigă vara-n şir dreptul la bucăţica lor de noapte toridă; cîinilor vigilenţi la orice mişcare şi suflare potenţial ostilă ogrăzii lor; cucoşilor metronomi în grija cărora ţăranul lasă numărătoarea miezurilor de noapte şi a zorilor de ziuă; vacilor ce reclamă uitucilor tributul sfinţeniei lor; broaştelor ce-şi orăcăiesc dreptul la proliferare; motanilor în eterna lor luptă pentru a ne avea pe teritoriile lor! 

Şi noi?

Din tot vacarmul ăsta cotidian orăşănesc - cu reuniuni şi rapoarte; cu actualităţi ce-şi revendică întîietatea şocului cognitiv; cu declaraţii, comentarii şi contra-comentarii; cu (de)zbateri publice permanente; cu atacuri şi contra-atacuri învelite într-o aciditate verbală greu de digerat - transpiră o linişte terifiantă de cavou...

Vă rog, la următoarea emisiune să chemaţi un broscoi în studio să facă ceva zgomot!

Un OAK care ar aduce şi ceva sens!

 

Imagine: Edvard Munch, „Strigătul”

 

Partager cet article
12 octobre 2012 5 12 /10 /octobre /2012 14:03

Eu ştiu ce face acum Aureliu Busuioc !

Busuioc_D-ale_vanatorii.JPGE plecat la o baltă care, aşa cred eu, seamănă leit cu delta Dunării contemplînd „junglele de arini şi salcii, păpuriş şi stuf, …. covorul împletit din muri şi zmeuriş şi sute de melifere” ori împinge lotca cu ghionderul  prin hăţişurile de stufăriş:

trestiile singuratice se dădeau cătinel la o parte  cu o mică plecăciune, lipanul îşi chema frunzele în afund, lăsînd la suprafaţă doar florile de un alb imaculat, şi mai frumoase parcă oglindite în albastrul lucios al apei; din cînd în cînd, cu valul în cap, vreun crap somnoros se ferea domol din calea îmbarcaţiunii… Totul ca o sută, ca o mie de ani în urma în după-amiezile de august toride şi leneşe…”

Sînt convins că s-au făcut mari prieteni cu tata, pescar pătimaş, bun de gură şi el, deşi cam zgîrcit la vorbă, şi savurează împreună un vin de zaibar sau ţuică fiartă, iar puşca şi undiţele lor fac rădăcini şi încolţesc, şi înfloresc alături, ascultîndu-i...

Tată, ştii undiţa aia din bambus, adunată din acele trei vergi (una era la noi demult, alta am adus-o eu de la băieţii din sat şi a treia, vîrful, ai găsit-o de pe undeva de la colegi) pentru care ai meşterit la uzină nişte capete de metal ce se îmbrăcau perfect una în alta şi care, astfel puse la un loc, făceau o „vargă” de vreo 5 metri, uşurică, numai bună de prins crapi? Ţii minte cum ne-o disputam şi ne rînduiam la prins anume cu ea, celuilalt revenindu-i prăjina de salcîm, mai grea şi mai scurtă? Stă şi astăzi desfăcută în garaj, aşa cum ai legat-o atunci...

Aici la noi nu încolţeşte mare lucru...

Ştii ce-am să te rog? Să-mi ţii şi mie un locuşor, o pîrtie bine pregătită cu un ochi de apă printre papură. Şi vedeţi acolo, să vă mai rămînă şi din ţuică şi zaibar, să-mi mai clătesc dorul cînd ajung.

Eram exact la pagina 75 cînd am aflat că Aureliu Busuioc a plecat la vînătoare... Lectura acestei cărţi (D’ale vânători: întâmplări vânătoreşti şi nu numai, 2005, Prut Internaţional) a căpătat o altă conotaţie.  

 

O dedicaţie mai veche pentru tata, AICI.

Partager cet article
9 octobre 2012 2 09 /10 /octobre /2012 23:56

“Celulele de partid se comportau în mod adecvat…”


« E bine ştiut faptul că dorinţele cinovnicilor corespund întocmai şi întotdeauna cu dorinţele şefilor. Ca prin farmec s-au găsit imediat miniştri şi adjuncţi, şefi de direcţii şi academicieni, savanţi şi oameni de ştiinţămai mărunţi care s-au declarat peste noapte olandezi sută la sută, unii chiar cu depăşire de procente… »

A. Busuioc “D’ale vînătorii. Întîmplări vînătoreşti şi nu numai”, 2005

 

Peste cîteva zile se va bate capacul. Mai bine zis ultimul cui, care mai lăsa o speranţă ca „pacientul” să sară zglobiu din coşciug.


În cîteva zile va începe Congresul V al diasporei. Daca poate nu ştiaţi, fiecare dintre D-stră, stimaţi emigraţi, aţi delegat pe cineva la acest înalt for.


seppuku.jpgReprezentanţii Congresului sînt pe cale de a anihila probabil ceea ce a constituit de la 2009 încoace principala speranţă a multor dintre noi: diaspora şi toate simbolurile asociate ei.


Primiii care au încercat să utilizeze şi să canalizeze diaspora (cel puţin să-i ştirbească din imagine, dar propria lipsă de credibilitate nu le-a permis acest lucru) au fost PCRM-iştii. Anume ei sînt acei care au iniţiat Congeresele bi-anuale ale diasporei şi aşa-numitul Consiliu coordonator al diasporei (CCD). Desigur, s-au găsit şi delegaţi, şi „reprezentanţi”, şi toate atributele necesare, conformîndu-se liniei partidului de atunci şi respectînd toate canoanele congreselor (Cine altul decît PCRM ştie să le organizeze mai bine?).


PCRM-iştii însă au căzut (în mare parte datorită votului din exterior), au dispărut la fel undeva şi „reprezentanţii” de altă dată. Au venit AIE-urile şi... au perpetuat tradiţia Congreselor, dar şi a CCD-ului.


Deciziile respective sînt cît se poate de raţionale din punctul de vedere al unui partid politic, indiferent de ce culoare şi orientare nu ar fi el. E destul să ne amintim de defilarea tuturor star-urilor AIE de atunci la tribunele Congresului IV – veneau alegerile!


Am certa convingere că Guvernul, în absolut, nu are nevoie de CCD. Mai bine zis, îi doare-n cot de există el sau nu. Unicul său avantaj este o relativă linişte mediatică. Vreţi CCD? Pozhaluista! Guvernul are nevoie de competenţe şi mijloace. Executivul (în fiece ţară) este forma de guvernare în continuă căutare de conţinut (de unde rezultăeternele discuţii despre „tehnocraţi”). Executivul jonglează cu noţiuni operatorii bine definite în timp.


Partidele însă au o stringentă nevoie de un mecanism de control pentru exerciţiul puterii şi perpetuarea ei indefinit în timp. (Guvernul este şi el, pînă la urmă, o emanare a partidelor, şi aici vectorii obiectivelor se intersectează). Ele, partidele, sînt pline de conţinut (ideologic, în primul rînd) şi încearcă să suprapună o formă corespunzatoare lor la toate componentele societăţii pentru a transvaza peste tot acest conţinut.


În cazul în care partidul de guvernămînt nu reuşeşte să controleze un fenomen societal important, se pot întîmpla două lucruri:


-                  - Eliminarea fenomenului non-controlat (ceea ce făcea destul de des PCRM-ul)

-             - Negocierea şi modificarea conţinutului ideologic al partidului (ceea ce se întîmplă într-o societate normală şi ce a început să se facă şi la noi. Ex: influenţa şi independenţa relativă a presei).


Din fericire, primul scenariu (eliminarea) nu mai este posibil (de fapt, nu a fost posibil nici pentru PCRM în cazul diasporei, căci emigraţii nu erau... acasă, la cheremul lor). Ramîn deci celelalte douăposibilităţi: controlul ori negocierea.


Este ştiut că negocierile sînt un lucru anevoios. Mult mai uşor e săcontrolezi, costurile oricum fiind incomparabil de mici vs. negocierea cu un partener de temut.


În cazul nostru „partenerul de temut” ar fi putut fi diaspora (totuşi tocmai 20-25 % din electorat sînt în afara ţării). Dar numai în cazul cînd însăşi diaspora, prin cei mai activi reprezentanţi ai săi, ar fi dorit să rămînă o forţă. Pe de o parte, AIE nu pare a fi dorită să faciliteze diasporei accesul la veritabila putere, căci codul electoral de astăzi limitează în continuare substanţial participarea masivă a emigraţilor la alegeri (şi nu prea se văd / aud mari mişcări în acest domeniu. Mai mult chiar: actualul Preşedinte al CEC este acelaşi care era acuzat de unii lideri ai AIE de iregularităţi masive în 2009). Pe de altă parte, noii „reprezentanţi” ai diasporei acceptă cu o facilitate dezarmantă formele de control, cerute cu insistenţă de AIE în schimbul dialogului.


Mecanismele au rămas exact aceleaşi ca pe timpul PCRM-iştilor: Congrese şi CCD. S-au schimbat doar personajele.

Sînt mai mult decît convins că, oricît de mult nu ar insista asupra „ameliorării formelor” delegaţii şi organizatorii Congresului, ele nu vor avea nicio incidenţă asupra vieţii emigraţilor. Apa trece pietrele rămîn. Deciziile executivului (cît face doar proiectul vinietelor, spre exemplu) vor fi luate, în condiţiile actuale, în funcţie de alte considerente şi nu de interesele celor 64.000 mii de alegători nesemnificativi (şi acesta este, probabil, scorul maxim pe care poate să-l înregistreze diaspora în configuraţia de azi). Şi, la fel cum nu a avut un mare control asupra diasporei CCD-ul comuniştilor, nu-l va avea nici acesta de acum. Vocile alarmiste care strigă astăzi la cer cum că, cică se doreşte un control asupra diaposrei sînt exagerate. Să fim serioşi: vor fi controlaţi doar acei care şi-o doresc şi-şi vor băga capul în ştreang.


În schimb, şi anume acest fapt îmi pare mult mai grav, diaspora va pierde enorm de mult în credibilitate acasă, în Republica Moldova. Dacă pînă acum era văzută ca o veritabilă forţămotrică, capabilă să influenţeze ideologiile şi programele partidelor (transcrise ulterior în deciziile Executivului), prin acceptarea de către unii exponenţi ai diasporei a formelor de control propuse de AIE (şi să nu uitam, prin materializarea lor în costuri directe suportate de alegători, fie ei autohtoni, fie europeni), vor zdruncina rău această imagine.


Ruptura este deja pe cale să se producă!


Partidele, forma organizaţională perfectă pentru a accesa şi a se menţine la putere, cristalizată timp de sute de ani de evoluţie, sînt pe cale să distrugă diaspora. Şi diaspora nu ştie (iar unii nici nu vor) încă să reziste ispitei.

Pînă la urmă, partidele AIE adoptă exact aceleaşi forme ca şi PCRM-ul (doar conţinutul ideologic diferă) ori oricare alt partid din oricare altă ţară într-un mod absolut natural şi raţional. Ce s-a întîmplat post-PCRM o ştim. Ce se va întimpla post-AIE?


„Diaspora” în forma ei actuală e pe moarte. Din păcate (pentru diasporă, să fiu înţeles corect), AIE-ul este (încă) destul de credibil şi deci mult mai nociv asociaţiilor din emigraţie decît PCRM-ul de odinioară.


Aşteptăm un alt ciclu electoral cu alţi „reprezentanţi” sau, vorba ţiganului, „îl spălăm pe-acesta”?


Congresul (nu) va decide.

 

P.S.: Într-un articol precedent propuneam un mod de funcţionare şi colaborare viabil cu Executivul. Vezi aici conţinutul. 

Partager cet article
6 octobre 2012 6 06 /10 /octobre /2012 01:50

cantecul-marii-oleg-serebrian-x300.pngAnii 40 ramîn în continuare un mare “tabu” la noi în Basarabia. Între mistificari, idealizări şi diabolizări, am cam pierdut firul realităţii, căci continuitatea generaţională a dispărut în urgiile mai recente ale istoriei…

 

Sunt, din păcate, puţine romane care ar avea capacitatea să ne plonjeze în acea epocă într-un mod senzorial ce ar respira autenticitate altfel decît prin intermediul cifrelor şi rapoartelor seci sau prin prisma isteriilor ideologice… Pentru mine astfel de romane au fost « Întoarcerea Huliganului » de Norman Manea, « Rusoaica » de Gib Mihăescu, „Ora 25” de Virgil Gheorghiu şi, iată, de cîteva zile, «Cîntecul Mării » de Oleg Serebrian. Chiar dacă n-aş încumeta să le pun un semn de echivalenţă, « Cîntecul Mării » este o mostră autentică (chiar enerva(n)tă pe alocuri din cauza multitudinii detaliilor şi referinţelor istorice) a Cernăuţului românesc, pierdut pentru totdeuna…


Dar mai este şi un jurnal al agoniei unei lumi ce s-a lăsat murită prin propria ignoranţă, superficialitate şi aroganţă.  


Mai puţin voalată (deşi poate fi doar o chestie de gradualitate banală a intenţionalitătii), această întrebare dureroasa am mai găsit-o şi la Александр Солженицын în « В круге первом » materializată în chinurile coacerii rebeliunii lui Герасимович şi cristalizată în profetica şi programatica – «я не ловец человеков !», şi la Victor Klemperer în autobiograficul « LTI - Lingua Tertii Imperii », într-o formă, de această dată, cît se poate de directă.

 

Deşi nu cred că autorul „Cîntecului Mării” a pus accentele anume în acest fel, întrebarea respectivă, formulată cît se poate de prozaic: « Cum de s-a întîmplat ce s-a întîmplat?» (à la Герцен), nu m-a părăsit pe întreaga durată a lecturii. Şi, într-un mod cu totul neaşteptat (în primul rînd, pentru autorul romanului, cred) şi probabil injust (din p.d.v. al clişeului general), personajul Martei Skawronski a focalizat şi absorbit această culpă ingrată...


Raţiunea îmi spune că nu am dreptate. Dar oare a existat ceva raţional în secolul XX?


Şi cine se face responsabil de ce se întîmplă astăzi?

Partager cet article
3 octobre 2012 3 03 /10 /octobre /2012 17:56
Executive summary :bacon boucher
Statisticile naţionale au înregistrat
o creştere substanţială
a numărului de paracopitate.*
Victorie!
 
*Scăderea drastică a numărului de vaci, porci, capre şi oi a fost compensată din plin printr-un transfer masif inter-specific caracterizat, axat în mod special pe o optimizare continuă a categoriei non-productive „om” şi o migraţie importantă a specimenilor de tip homo sapiens spre clasa „paracopitate”, aceasta din urmă constituind factorul-cheie de succes în implementarea şi accelerarea reformelor economice, dar şi condiţia indispensabilă pentru a asigura o creştere a indicatorilor economici continuă şi durabilă.
 
Imagine: Francis Bacon "Macelarul"
Partager cet article
26 septembre 2012 3 26 /09 /septembre /2012 15:42

Se urzeşte ceva…

 

Fermentări zbuciumateArcimboldo_Automne.jpg

În beciuri obscure,

Incompatibile cu viaţa

Din cauza oxigenului  furios

Pentru că şi-a pierdut perechea.

 

Păzea!

 

Răbdările s-au copt

Şi rup ramuri!

Şi rup pomi!

Şi rup livezi,

Odinioară în flori!

 

Şi cad fructe răz-răbdate,

Şi crapă,

Şi sar seminţe

Din poame şi struguri

De fragă, de busuioacă, de cadîrcă,

De cabernet, de pinot, chardonnay...

Şi de Steinbeck...

 

Păzea!

 

Energie in – energie out:

 

Incandescenţa timpului trecut

Condensează acum

Într-un fel de ţuică

Ce atacă spirite etilice...

 

Va răbufni?

Ori îşi va îneca mînia

În sîngele godacilor inocenţi,

Impasibili,

nă li se ia

Slana lor de-o palmă,

Sacrificaţi la hramul şi cheremul

Peţitorilor de patimi?

 

Atîtea jertfe întru revenirea

Echilibrului alb şi rece!

 

 

(Vezi aici o tomnatică din 2011)

 

Imagine: Giuseppe Arcimboldo, "Toamna"

Partager cet article
17 septembre 2012 1 17 /09 /septembre /2012 15:55

Şi dacă săgeţile

pe care le trimiţiSt-Sebastien.JPG

Nu vor fi livrate

la timp?

Şi dacă acel, pielea căruia

            o credeai ciuruită,

Te va strînge în braţe

            şi te va pupa pe buze?

Ce-ai să faci atunci?

Vei omorî poştaşul?...

Imagine: Thierry Doukhan "Autoportrait en Saint Sébastien"

Partager cet article
14 septembre 2012 5 14 /09 /septembre /2012 17:19
De la 2009 au trecut mai mult de trei ani deja.  Deşi premise pentru mari schimbări nu au existat nici atunci (trebuie s-o recunoaştem) şi nu există nici astăzi, amploarea evenimentelor din 2009 şi – o spun fără riscul de a devia spre patetic – victimile aduse pe altarul re-împărţirii (a cîta oară) sferelor de influenţă au alimentat totuşi speranţele multor dacă nu la o ameliorare simţitoare, atunci, cel puţin, la o schimbare în atitudini, în direcţii de dezvoltare, în orientarea geo-politică, etc. etc. 
Ceea ce se întîmplă în ţărişoara noastră mică e greu de descifrat. Nu este neapărat rău acest lucru. Acum cîţiva ani totul era clar şi limpede. Astazi evenimentele se derulează isteric ca într-un caleidoscop din acelea uitate undeva în copilărie. În aceste ape tulburii numeroşi sînt şi pescarii ce încearcă (şi mulţi chiar reuşesc) să mai prindă cîte ceva. Unii spun că-i catastrofă, alţii – că-i o evoluţie normală, alţii – caută  vinovaţii, alţii – eroii...
E un joc continuu de-a comunicarea (Vreţi în horă? Why not? E atît de simplu!) şi e nevoie de o dexteritate şi consecutivitate intelectuală deosebită pentru a înţelege ce e grîu şi ce-i neghină... Foarte nostim acest joc: are şi laturi pozitive – poţi alege ochelarii prin care percepi realitatea. E destul să alegi ce priveşti/asculţi/citeşti... Mai rău este că ne alegem pe final doar cu ochelari... pentru unii roz, pentru alţii... negri, roşii, albaştri, verzi.
Istericalele ţării Moldova continuă: avem o colecţie de ochelari ce ar concura cu cea a lui Elton John, viaţa î nsă continuă... Doi morţi, trei răniţi şi iarăşi muzică! Euro-lizion... Nu degeaba are succes la noi...
Există totuşi un indicator care, indiferent de ce spune televizorul sau analistul, este un barometru mult mai evocator – fluxul migrator.
Şi dacă ar fi să facem o tipologie a emigrărilor (atît de ingrată) ar trebui să recunoaştem că au existat mai multe valuri. Cu o mică precizare: nici unul din aceste valuri nu a încetat, ci tot s-a adăugat celor precedente...
Primul val migrator a început încă de prin 1998-99. Sînt acei care au plecat (legal sau nu) prin străini în căutarea unui loc de muncă, cel mai des în speranţa de a reveni peste un an-doi cu ceva bani... Şi, cel mai des, această speranţă s-a epuizat odată cu trecerea timpului.
Al doilea val a început încă şi mai înainte – este fluxul de studenţi pe care Moldova îi exportă în fiecare an... Din ce în ce mai mulţi... Astăzi nu mai este flux, ci fluviu. Mare, frumos, tînăr...
Şi dacă despre aceste două categorii de emigraţi se poate spune că sînt o năpastă pentru Moldova şi, foarte des, drame individuale, al treilea val, mai nou, este unul îmbucurător: părinţii stabiliţi în străinătate de mai mulţi ani au început a-şi aduce copiii! Indiferent de ce cred pseudo-moraliştii neamului care, iată, bat alarma că cică ţara şi-ar pierde viitorul, copilul trebuie să crească alături de părinţi, oriunde ar fi ei! Şi dacă ţara” nu are nevoie de părinţi, cu ce drept ar dispune de soarta copiilor lor?
Am fost însă confruntat  î n acest an şi cu un nou tip/val de emigraţie – părinţi care încearcă să-şi trimită copiii la studii în străinătate încă înainte de facultate. Pentru liceu. Pentru a nu plăti preţul (nu neapărat exprimat în unităţi monetare) unui sistem educaţional în Moldova.
Vă întreb, stimaţi vînzători de ochelari şi optimizatori de viaţă: ce lucruri groaznice se întîmplă acasă? Cît de dezesperat poate fi un părinte ca să-şi trimită copilul de acasă?
Şi pe final: vă recomand un film (fiindcă tot nu citeşte multă lume cărţi) de Radu Mihăileanu. « Va, vis et deviens » se cheamă. Revelator.
 
 
Partager cet article
3 septembre 2012 1 03 /09 /septembre /2012 15:16

Cîndva demult, un francez, impresionat de balada Mioriţa, a vizitat plaiurile noastre sperînd să dezghioace, într-un mod cartezian, raţionamentul şi finalitatea epicului baladei din prima sursă, cum s-ar zice . În căutarea mioarei şi a baciului, intra din casă-n casa şi, oriunde nu poposea, peste tot i se întindea un scaun : « Şezi ! ». Gazda scotea un urcior de vin şi francezul nostru îşi lua rămas bun de la Descartes pînă a doua zi dimineaţa. Descartes s-a săturat să fie snobat în fiecare seară si după cîteva zile i-a zis „Au revoir” francezului, „Ne revedem la Paris”! Francezul nu a reţinut mare lucru din călătoria sa. I-a rămas însă o asociere indelebilă în memorie: între obiectul cu patru picioare cu spetează şi apelul „Şezi!”. De atunci scaunul în franceză se cheamă chaise”. Iar balada Mioriţa şi-a păstrat virginitatea misterului.

 

saltimbanque.jpgCîndva demult, un alt francez a asistat la o tragere în ţeapă à la Vlad Ţepeş şi a strîmbat din nas: „Fiii, ce barbarie!” şi a inventat ghiliotina, şi a rămas satisfacut de estetismul soluţiei. Neamţul a văzut ghiliotina şi a zis: „Cîtă lipsa de eficienţă!” şi a inventat camerele de gaz, şi a rămas satisfăcut de statisticile obţinute. Moldoveanul le-a testat pe rînd pe toate şi a ales Siberia. Dacă tot e să mori, apoi barem pentru un viitor luminos.

 

Cîndva demult, un turc era tare priceput la crescut păsări, în special din acelea cu gîtul lung care fac „Ga-ga-ga”! Şi cum avea el păsări din astea din belşug, a pornit prin Balcani să mai vîndă din ele, dar s-a rătăcit. Ajunseseră pe undeva pe sub Nisporeni pe atunci. A vrut să-ntrebe drumul de localnici. Dar de fiecare dată cînd întreba drumul de careva, i se cerea o pasăre în schimb şi ţăranul îl îndrepta drept la cumătru-său, unde păţea exact acelaşi lucru. Uite-aşa a pribegit turcul la vreo 300 de ani pe meleagurile noastre, tot umblînd din cumătru în cumătru şi umplînd ţara şi Balcanii întregi cu gîşte, căci păsările alea aşa se chemau şi continuă astfel să se cheme şi la noi, şi la bulgari, şi la turci.

 

Cîndva demult, un american a nimerit pe la Orhei. Orheienii nu mai văzuseră aşa vietăţi pînă atunci şi de cum il zăreau neapărat îl strigau: „Uăi, Johnny, Uăi! Ia mai treci pe la noi să mai bem un păhar de vin!”. Şi aşa de mult i-a plăcut acest obicei americanului, încît la întoarcere a scris un cîntec - „That’s  My Way” se cheamă. Foarte pupular la americani acest cîntec!

 

Cîndva demult, un negustor şvab a venit pe la Ungheni cu o trăsură plină cu schnaps s-o vîndă. Muşteriii au gustat din băutură şi tot au gustat, iar neamţul tot îi îndemna cu „prost” şi „prost”. A doua zi dimineaţa unul îl întreabă pe altul: „Ei, cum te simţi, cumătre?”. „Cam... ca după prost”, a zis. Şvabul n-a vîndut nimic, iar noi ne-am ales cu un „prost” în dicţionar.

Partager cet article
1 septembre 2012 6 01 /09 /septembre /2012 15:56

 

Preparativele pentru  vacanţa de vară din acest an au avut o adevarată alură de plan de bătălie pentru mica mea familie.

 

Dacă verele precedente cea mai mare bătaie de cap era constituirea unui arsenal de cadouri pentru apropiaţi şi repartizarea lor echitabilă, anul acesta situaţia a fost alta. Cel puţin am fost excelenţi la capitolul echităţii: am aplicat vechiul principiu stalinist « Нет человека - нет проблемы » şi nu am cumpărat cadouri. În mod echitabil.

 

Într-un fel sîntem deja obişnuiţi, dar călătoriile cu copii mici necesită, cum n-ai da, o adevărată strategie logistică: alimente şi asigurarea tranziţiei de la regimul alimentar parizian la cel autohton (în suta avionului o bună parte, dar şi în bagajul de mîină mîncare pentru durata călătoriei, fără a uita o listă de produse pe care rogi gazda să le procure din timp);  haine destule şi adaptate la toate accidentele şi capriciile climaterice (vă asigur că trebuie să prevedeţi chiar şi eventualitatea unui ţunami: o parte în bagajul de mîină şi o valiză în sută); scutece suficient de calitative pentru a asigura confortul bebeluşului (astea se procură din surse sigure la Paris şi se trimit în Moldova în prealabil cu un transportor tradiţional); jucării, cărţi, creioane şi caiete pentru a asigura copilului un sentiment de spaţiu familiar într-o locuinţa străină (în sută) şi suficiente pentru ca să-l ocupaţi pe durata călătoriei (în bagajul de mîină); nu carecumva să uitaţi desenele animate preferate (astea se piratează de pe net (fiindcă oricum nu poţi cumpăra un DVD anume cu aceste filme la Paris) şi se înregistrează pe un disc dur) şi un laptop pentru vizionarea lor – toate acestea trebuiesc procurate, comandate, trimise, inregistrate etc. etc. din timp.

 

Şi nu carecumva să depaşiţi acele 50 de kg regulamentare repartizate exact în 3 bagaje! Şi să fie exact 20x20x10! 21x19x10 deja nu e bun – plătiţi taxe pentru surplus de bagaje. Încercaţi şi veţi vedea.

Dar se fac toate, fără grijă! E deja istorie.

 

Pregătindu-ne de acest salt spaţial aerian, am rugat părinţii săcumpere cîte ceva din merinde pentru pici, dintre care şi ceva unt (că doar n-o să-l car în valiză de la Paris cînd temperaturile cochetează cu +40°C!).

 

Nota: UNT s. n. 1. Grăsime naturală, solidă, extrasă din lapte și folosită ca aliment. (Definiţie din DEX)

 

Şi fiindcă sîntem părinţi responsabili (aşa credem noi, cel puţin), am mai rugat să fie atenţi la calitatea produselor pe care le procură. Am fost asiguraţi că alimentele vor fi de calitatea prima-ntîi, deşi nu aveam niciun dubiu, desigur, că vor fi alese în modul cel mai migălos: doar odată pe an vine nepoţica de la Paris, ce mai!

 

În dimineaţa zilei de după sosirea noastră, pregătind micul dejun pentru copil, am parcurs (e un reflex condiţionat deja) eticheta de pe pachetul pe care scria cu litere de-o schioapă „UNT” şi cu litere de 0.5 mm componenţa lui... 36% smîntînă şi 64% grăsimi vegetale...

 

Zic atunci, mai mult a constatare decît a reproş, ca să nu acuz pe cineva pentru bunele intenţii:

 

-                       - Ăsta nu-i unt!

-                       - Cum nu-i unt? Păi eu l-am cumpărat pe cel mai scump! Făcut la noi!

 

Acum ce să mai?  Bunele intenţii nu sînt nici într-un caz reprimabile, cu atît mai mult cu cît mirarea şi consternarea părinţilor era vădit sinceră. Mi-a părut rău pentru că s-au simţit vizaţi. Ei au fost obişnuiţi de o viaţă să creadă ce scrie pe etichetă. Pe vremea lor „industria alimentară” cunoştea doar un procedeu – pasteurizarea. „Untul” era unt, „smîntîna” – smîntînă şi „laptele” – lapte. Astăzi un cunoscut de-al meu, angajat la o fabrică de lactate din Moldova, mi-a răspuns la cele relatate că nu consumă producţia propriei fabrici. „Я солидол не ем”, mi-a zis el.

 

chimie.jpgAm mers, deci, la marele şi vajnicul supermarket care se cheamă „Furchette” să cumpărăm „unt”. Pe raftul respectiv erau la vreo 10 „unturi” diferite dintre care marea majoritate de origine autohtonă. Le-am luat pe fiecare, unul după altul, şi unica diferenţă în componenţa lor era procentajul de grăsimi vegetale şi smîntînă. Totuşi smîntîna rareori depăşea 50%... În schimb, într-adevar am constatat o diferenţă notorie la preţuri. (A propos, eu la Paris pot cumpăra unt (în sensul direct al cuvîntului) mai ieftin!)

 

Doar 3 pachete (desigur, dacă e să presupunem că conţinutul coincide într-adevar cu cele scrise pe ambalaj) conţineau UNT! Dintre care unul francez (produs în Moldova), unul olandez (de import) şi un altul autohton. Doar olandezul era vădit peste preţul celorlalte... Am optat pentru francez.

 

Mă întreb ce fel de norme şi definiţii respectă industrialii de la noi. La sigur nu DEX-ul limbii române.

 

Este doar un exemplu. UNT, cel puţin, am găsit. Multe alimente sînt, efectiv, chimie pură: imposibil să cumperi o îngheţată sau ceva mezeluri fără porcării. Nu-s! Am căutat şi nu am găsit. Nu există altă  alternativă decît agricultura de subzistenţă. Care se moare. Fiindcă dau „roşiile ieftine” peste ţărani.

 

Acum 2-3 ani un politician ilustru de pe la noi ne lămurea nouă, parizienilor, că agricultura noastră nu este competitivă, că trebuie reformată, că trebuie folosite metode intensive, tehnologii performante, că este normal ca consumatorul să prefere „roşii ieftine”, etc., etc. Oare? De ce atunci europenii revin la agricultura de proximitate? La modelul de ferme mici şi respectuoase pentru mediu şi om?

 

Cîndva demult scriam despre cancer... Aţi fost prin cimitire? E ca la război. Se moare de tînăr.

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher