Se întimpla demult… cam prin 1981-1982… perioada cănd prim-secretarii PC URSS făceau coadă la porţile iadului conform unei proceduri stabilite anume pentru ei. „Tuturor li se va da după fapte” – aşa e scris în cartea aia groasă, cea mai vîndută şi, respectiv, cea mai cumpărată, o demonstraţie factuală că înţelepciunea măreaţă se poate vinde (ori cumpăra) pentru doar cîţiva arginţi. Şi care altă răsplată li se potrivea mai bine „zidarilor” fericirii eterne pe pămînt dacă nu o coadă în toată legea după produsul ultim – moartea ?
„Kto poslednii? Ya za vami! A chto daiut?”
Undeva prin centrele unionale, prin moscove şi leningraduri, din soviete nu mai rămînea decît ambalajul formelor, căci pînă şi KGB-iştii îl ascultau şi-l admirau pe Vysotski, rîndurile lor fiind demult completate de inşi care intrau în armata lui Dzerzhinski numai de dragul carierei şi avantajelor mercantile (ah, acei 30 de arginţi!) şi nu din oarbă credinţă ideologică. Undeva, în altă parte, prin afganistanuri, maşinăria coşciugurilor de plumb era deja pornită... Începuse sfîrşitul.
Vînturile capitalelor ajungeau din păcate cu greu la periferii şi, dacă şi străbăteau, nu rămînea din ele decît o briză inofensivă. Puterea se ţinea bine în scaun, cu atît mai mult cu cît satrapii locali făceau exces de zel pentru a fi promovaţi (ca să vezi: nici aici pomină de convingeri ideologice) şi părăsi cît de curînd această provincie îndepărtată a imperiului, predestinată exilului...
Anume în această fericită perioadă, fericită nu din perspectiva epocii istorice – Doamne fereşte să credeţi aşa ceva despre mine: nu fac eu parte din tagma celor care tînjesc după „zastoï” sau a celor care afirmă ca am fi trecut prin comunism fără a ne fi dat seama – ci de la înălţimea celor 4-5 anişori inocenţi şi zglobii ai mei de atunci.
Venisem deci într-o seară de la gradiniţa de copii şi hai să-i spun mamei o glumă trăsnită (folclor urban copilăresc!) pe care cineva din ştrengari mi-a făcut-o în timpul zilei. În închipuirea mea era extrem de ingenioasă şi hazlie. Cu atît mai mult că mai conţinea şi o doză de conspiraţie, ceva despre care nu era „bine” să spui cu glas tare, dar, se putea oare rezista ispitei de a transgresa aceste tabu-uri fixate de adulţi, care, ce noroc am mai avut, eu şi sora, ne iubeau toţi într-atît de mult încît nu ne păştea niciun pericol pe urma acestor glume, în afară de o dojană de dragul unor vagi convenienţe, acompaniată de un surîs atît de rău camuflat pe care nu puteam să nu-l observăm şi să nu-l provocăm. Ce să mai, cunoaşte fiecare vîrsta cînd copiii o dau pe glume scatologice, de exemplu, doar pentru a-şi zădărî adulţii puţin. Şi-apoi în copilărie „răul” şi „binele”, zona de securitate, sunt fixate de părinţi în primul rînd şi tabu-urile sunt parcă mai puţin tabu-uri, cu frontiere mai permeabile, nu au încă acea forţă de adevăr absolut – cuşcă pe care ni-o forjăm singuri pe măsură ce creştem „adulţi”...
Aşa dar, maliţios şi conspiraţionist îi ziceam mamei: „Mamică, ia pronunţă „LENINGRAD” fără „R” !”.
xxxxxx
Şi atunci spaţiul cămeruţei noastre din căminul muncitoresc a îngheţat! Literalmente.
Nu ţin minte nimic mai mult din acea zi. Nu ţin minte cine mi-a spus „gluma” la grădiniţă. Nu ţin minte cum am ajuns acasă, ce a urmat după. Nici măcar nu ţin minte ce anume mi-a răspuns mama. Dar nu voi uita niciodată expresia fricii de pe faţa ei.
O spaimă care mi s-a transmis şi mie în acelaşi moment. Care mi-a copleşit întreaga fiinţă, eu neînţelegînd nici ce a cauzat acea frică (doar nu putea un simplu joc de cuvinte declanşa acea avalanşă de gheaţă?!), nici pericolul pe care, iată: înţelegeam acum că am facut-o, ne păştea...
Mai rar am avut sentimente de o intensitate într-atît de materială. Nu poate exista ceva mai oribil decît empatia fricii: să-ţi fie teamă doar de faptul că înţelegi că fiinţa cea mai dragă, fiinţa care în oricare alt moment îţi este unicul sprijin şi protecţie devine brutal extrem de vulnerabilă în faţa unor monstruozităţi pe care chiar tu, copil neînţelept, printr-o glumă aiurea, le-ai adus în propria-ţi casă...
Culpabilitatea de a fi făcut o „poznă” ireparabilă, pentru care nu eşti nici măcar certat, într-atît este de enormă şi teribilă, ca o avalanşă în faţa careia este inutil să mai întreprinzi ceva, ci doar să-ţi accepţi destinul şi să speri ca – o, Miracol Dumnezeesc, devii! – ea să treacă peste tine şi să rămîi în viaţă, căci teafăr n-ai de unde...
Ah, ce profund mi s-a băgat acea frică în măruntaie şi în oase... De tot scos şi scos... Şi tot scot şi scot...
xxxxxx
Şi tot strig, m-auzi, mamă, cum strig? Eu azi strig să m-audă toţi: LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!
O strig pentru tine, pentru tata, pentru bunei, pentru străbunei. LENIN GAD! Este dalta cu care dezbat zi la zi frica din mine şi din tot ce mă-nconjoară.
LENIN GAD! Le strig acelor care mai îndrăznesc a purta veşmintele în care era împopoţată frica noastră ieri, atît de vie încă şi azi.
LENIN GAD! Le strig acelor care, chiar şi de au schimbat uniformele pe smoking-uri, ascund aceeaşi piele rea şi răpănoasă (pe care ori o baţi, ori o leşi – tot un drac). Neo-politrucilor, care au schimbat doar conţinutul nominal al existenţei lor, nu şi esenţa verbală a retoricii, rămasă îmbibată de ură, întotdeauna în căutare de duşman.
LENIN GAD! Le strig acelor care, biruitori sadea în războaie demult revolute, încearcă să mă convingă că frica are şi avantaje comerciale, că poate fi monetizată.
LENIN GAD! Le strig acelora care în loc de coloană vertebrală au fel de gelatină centripetă. Roşu, negru, albastru, galben, verde, orice! din moment ce-i apropie cu un pas de locuşorul călduţ. Ăştia zic „ham” stăpînului cu cel mai mare os, dar sunt gata să-l muşte imediat ce li se dă unul puţin mai mare.
LENIN GAD! Le strig ţîncanilor cu inimi şi cranii boşture, ieşiti de pe băncile şcolilor care, în afară de o bursă mare pentru strînsul arginţilor, alte cunoştinţe nu le-au prea dat.
LENIN GAD! Îi strig şi patronului care mă-ntreba cine din subalternii mei ar fi trebuit concediaţi. De ce? Nu ştia nici el. Aşa au fost fixate obiectivele. De către un plural impersonal magic.
LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!
xxxxxx
Îmi spune un prieten: „Auzi, frăţică? Las-o şi tu mai moale... La ce-ţi trebuie? Ai familie, copil...”
Şi am să-i spun...: „Ai dreptate. Dar, ştii ceva? Ia pronunţă, LENINGRAD” fără „R” !”
Toate se pot întîmpla, dar în fierberile zilelor de azi nu voi lăsa să se depună din nou calcarul fricii pe oasele mele. Şi dacă voi simţi că mi-e teamă, am să strig:
LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!
Imagine: А. Китаев. Портрет В.И.Ленина
