Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
30 mars 2013 6 30 /03 /mars /2013 08:00

Tatălui meu, Andrei

Acum exact şase ani a murit un copil.

Telefonul a sunat pe la 7 dimineaţa. Soţia a fost prima care s-a apropiat de el. Mi-a spus cu groază : « Sună de la Bălţi… ».

Şi în acea clipă a murit un copil.

La celălalt capăt de fir nu putea fi altceva decît moartea... Cînd va fi să vină la mine, am s-o apuc de plete şi de gît şi am s-o pălmuiesc, şi am s-o bat măr! Cum îndrăzneşte ea să sune de la mine de-acasă ?! cum încumetă să îmbrace glasul mamei ?!

Am luat receptorul ştiind ce voi auzi. Am răspuns : « Vin cu primul avion posibil » şi am închis.

Eu eram mort.

În acea zi blestemată, eram convocat la Prefectura de poliţie să depun actele pentru “Carte de Sejour”…  Am luat dosarul pregătit, m-am îmbrăcat şi am ieşit în afară.

În afară, în afară, în afară...

Un mort cerînd dreptul la viaţă pentru o durată limitată în timp în oraşul luminilor, unde nu moare nimeni niciodată*

Oficiul Prefecturii de pe Quai de Jemmapes deschidea la 8:00, dar eu nu eram primul şi în faţa mea mai stăteau deja vreo zece vii ce-şi reclamau dreptul la viaţă pentru încă un an…

Au deschis exact la 8:00. Eram mort de exact o oră...

Mi-a venit rîndul. M-am apropiat de ghişeu unde o gorgonă cu 666 de capete sîsîia ceva prin hîrţoagele din dosarul meu, neştiind că nu mai avea ce împietri în mine. I-am spus: „Vous êtes conscients que ce que vous me demandez n’est pas légal”?  - întrebare pe care doar un mort poate s-o pună unui funcţionar ce are putere de decizie asupra „vieţii” lui...

C’est comme ça, Monsieur!”, mi-a răspuns... S-a sculat supărată foc şi a plecat să-şi descarce dispreţul... Într-adevăr, avea dreptate:  So it goes**... cirip-cip...

De la Quai de Jemmapes am plecat direct la... birou. La servici. Fiindcă trebuia să găsesc un avion. Fiindcă biroul era mai aproape de Quai de Jemmapes decît casa... A sunat telefonul. Era un bun prieten: „Noroc, Vitalius! Ce mai faci?”...

Faci?

Tăceam. Nu găseam aer să răspund...

-          Allo, Vitalius? Mă auzi?

-          Da. – nodul din gît, - A murit tata.

Băiatul a tăcut... Nu era vina lui... Dar întotdeauna eşti vinovat în asemenea situaţii. Mi-a spus ceva...

-          Ma ierţi, R. ... mai tîrziu..., am închis telefonul.

La 9:00 am ajuns la birou. În open-space. Trebuia să trec pe lînga mesele colegilor: „Salut. Salut. Salut.” au venit ca nişte lovituri de bici într-un culoar de execuţie...

Am făcut un search rapid pe net. Mi-am dat seama că e vineri şi că Air Moldova avea zbor direct în acea zi. Am sunat agenţia:

-          I., a murit tata. Eu azi trebuie să zbor acasă. Poţi?

-          Aşteaptă puţin. Te sun în 15-20 de minute.

Nu a întrebat nimic mai mult, nu mi-a spus nimic mai mult... şi à posteriori îi sînt recunoscător.

Dar 15 minute?... Colegii totuşi au bănuit ceva... căci nu le răspunsesem la bineţe... a venit şeful la mine:

-          Ca va, Vitalie?

-          Mon père est mort aujourd’hui...

Este foarte greu să scoţi cuvinte atunci cînd eşti mort... pentru fiecare din sunetele scoase trebuie să faci un efort de reînviere...

-          Mais... Qu’est-ce que tu fais là?

Pleacă acum, te rog, omule, nu mă pune să-ti explic... pleacă...

-          J’attends un appel pour l’avion...

A zis că... bla-bla-bla... de rigoare. Interminabilul sfert... s-au mai apropiat cîţiva de mine... şi ce ar fi putut face altceva? Hai, sună, sună odată... Iată, în sfîrşit... Mi-a făcut rost de loc în avion. Zbor în astă seară. Trebuie să merg la agenţie să cumpăr biletul.

Am ieşit de la birou. Erau două ore de cînd eram mort...

I. mi-a zis că poate să mă ducă la aeroport deseară, dacă doresc. Da, doream. Am fixat ora.

Am mers la bancă să scot banii pe care-i aveam în cont. Înmormîntările în Moldova costă scump... Morţii sînt scumpi... Cei vii plătesc pentru cei morţi... Pentru ca să-şi răscumpere învierea... Pentru a plăti pentru greşelile faţă de cei morţi... Pentru dreptul de a rămîne vii... Tichetul pentru viaţă... Ce scumpi ne-am făcut...

Am plecat spre casă să-mi iau bagajele... 6 ore de cînd eram mort...

Soţia mi-a făcut valiza... Ea ştia mai bine de ce avea nevoie un om viu... Morţii nu au necesităţi... Am sunat un taxi la Bălţi să vină să mă ia de la aeroportul din Chişinău, căci avionul ajungea pe la 2:00...

Am mers la agenţie. I. era cu alte trei persoane în maşină. Am pornit spre Aeroportul Charles de Gaulle... Acele alte trei persoane nu ştiau... I. a păstrat discreţia de rigoare... Glumeau, spuneau bancuri... Probabil se gîndeau: „Ce-i cu mortul ăsta?”

În avion băiatul de alături de mine a deschis o sticlă de whiskey... A. nu ştia. A. era un manager de la Orange. Mi-a propus. Am acceptat. Nu mîncasem nimic în acea zi, dar nu am simţit efectul licorii... Morţii nu se-mbată... Morţii nu au necesităţi... Nici măcar fiziologice...

La 4:30 descuiam cu propria cheie uşa de la apartamentul părinţilor de la Bălţi... A ieşit mama. Ne-am îmbrăţişat. Am plîns... Ca nişte oameni vii...

Tata nu era acasă.

În acea zi am început a însuri pe la tîmple. A murit un copil şi am devenit adult.

 

 

*Matei Vişniec, „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor”

**Kurt Vonnegut, “Slaughter-House-Five or The Children’s Crusade. A Duty-Dance With Death”

Partager cet article
27 février 2013 3 27 /02 /février /2013 16:33

Our people are good people, our people are kind people. Pray God someday kind people won't all be poor. Pray God someday a kid can eat. And the associations of owners know that some day the praying would stop. And there's the end.,

John Steinbeck, „The Grapes of Wrath”*

 

Sătul de analize şi reflecţii sterile (căci oricum nu este nimic mai clar în toată daravera şi AIEiureala din acest început de ’13 drăcesc) am zis să cobor şi eu să văd ce mai face cunoscutul cela al meu (să-l numim T., căci este un perfect anonim şi cu desăvîrşire uitat şi abandonat în aceste vremuri de răstrişte).

 

Iar ca să abstractizăm şi mai mult, vă propun să mă acompaniaţi în oricare din „barurile” din satele noastre de după raza de 30-40 km de Chişinău.

 

T. este o autoritate în mahala. Are în jurul a 50 de ani, deşi arată mult mai bătrîn. Este încă “în forţă” şi destul de zdravăn, aşa că nimeni nu încumetă să se pună-n poară cu el. Mai ales cînd este băut ori atunci cînd caută să se „pohmelească”, adică mai întotdeauna cînd apare în public. Nu, el nu este un beţiv. Atunci, însă, cînd este sobru, îşi caută de treabă prin gospodărie sau pe ogor. Şi nu este vina lui că unica posibilitate de a ieşi în lume este barul... Rating-ul lui creşte nemaipomenit (şi în aceste momente depăşeşte orice post de teveziune pe o rază de 2-3 km) atunci cînd vine la bar, căci T. are o soţie în Italia şi se mai rătăcesc şi ceva bani prin buzunarele lui, din care el, fire mărinimoasă, pune şi cîte o bericică sau „sută” muşteriilor de alături.

 

xxx

 

beci_parasit.jpg „Aaa, iar tu? Bei o „sută”? Da o bere? Hai, nu te "fărîma"... Mă rog, berea noastră nu-i ca la voi, că noi sîntem oameni simpli... ia o „sută” dacă-ţi spun, că nu-i „palionaia”, eu mă pricep.

 

Tare voi sînteţi hîtri... da eu am să-ţi spun ceva: sînteţi toţi nişte mucoşi pe lîngă mine... cîte-am văzut eu la viaţa me, e-he-he... tu-mblai pe sub masă ori încă nu erai cînd eu luptam în Afganistan... eu nu-s de azi pe lumea asta şi nu-s făcut cu degetul... iaca tu cu partidele estea îmbli, da eu am să-ţi spun că toţi îs de-un fel: nişte bandiţi!... ia uite la primariu nostru: o-mblat cu Frontu Popular, după asta cu agronomii, după asta cu comuniştii, acum îi cu aiştea... da tu ai văzut ce casă are?... e-he-he, cît trebu să roghească a me ca să pot eu să rîdic una măcar în jumate ca la dînsu!... dacă ştiem eu atunci, acolo îl gîtuiam, că era un gunoi, un rîs, acolo, în autobusul cu care am mers la Chişinău la Marea Adunare Naţională.

 

Europa... care Europă?... îs vînduţi tăţi acolo... nu vedem noi Europa, cum nu-s eu balerină! tu şi, chiar crezi că, uite-aşă, au să ne lase ruşii în Europa?... că proşti mai sînteţi... ei pe noi ne călăresc de cînd lumea... în Afganistan numa băieţi de-a noştri şi de prin Asia erau... erau şi ruşi, drept, da tot de-aiştea necăjiţi... iaca nu prea ţin minte fecioraşi de „năcialnici” pe-acolo...

 

Măi băiete, noi stăm cu tancurile în coastă la Tiraspol!... tu ai văzut şi-o făcut din gruzini?... în două ceasuri nu rămîne 'nică din Moldova... şi cînd te gîndeşti că era să-i mîntuim atunci în Transnistria... noi eram gata, bre!... stăteam pe poziţii, tăt frumos, şi aşteptam ordin... tăţi băieţi cu armată şi experienţă în spate... şi pe Smirnov l-am arestat atunci... şi ce?: s-o dus Snegur la Moscova şi ne-o trimăs pe tăţi acasă... ori l-au cumpărat, ori l-au spăriet, cred că au avut cu ce.

 

Tăţi îs vînduţi, îţi spun eu. Bun, rău, da tot era cum era Snegur aista... atunci, cînd încă erau alegeri, Snegur trebuia să iasă din primul „raz”... s-o băgat alţii peste dînsul şi i-o luat voturile... au buimăcit lumea... amu unde-s tăţi „democraţii” ceea, în măsa?... aaa, nu ştii... nici n-ai să ştii... ştie el şini trebu.

 

Da aista: Roşca?... băi, eu am votat pentru dînsu, băi!... tătă vremea aşă: numa-numa, şi gata – bagă ei pe cineva şi tăt îi la loc...

 

Iaca amu iar: ian-te cum se mănîncă... care Europa?... nu ne lasă Moscova cu una cu două... îs vînduţi tăţi!... tu şi crezi că ei degeaba o închis graniţa cu românii?... apu iaca, să ştii... da cu Moscova, poftim: ai luat bilet şi te-ai dus...

 

Da eu am să mă duc la a me... că la ruşi n-am ce căuta... şi fără femeie – asta nu-i viaţă... uite-am dat la cetăţenie şi trebu d-amu să-mi vină răspuns... băietu l-am trimis la învăţat, că mam-sa de-atîta s-o dus: să-i plătească contractu, ş-apu s-a mai vede... poate vine şi el... da pe fată am s-o ieu numaidecît!... aici o-nchis şcoala... n-am cu cine s-o las... şi... ea-i fată, înţelegi?... nu-i treabă fără părinţi... am ajiuns zile... bărbat se cheamă... iaca: îmi plăteşte femeia băutura...

 

Aşă că lasă tu prostiile... nu faceţi voi nimic!... asta doar-de americanii să se-nţeleagă cu ruşii, altminteri  niş’cacum... hai, noroc!... mai toarnă, fa, cîte-o sută!”

 

xxx

 

Am ieşit cherchelit de-a binelea. Votka era totuşi dubioasă... Un băieţandru de vreo 10 ani mi-a cerut o ţigară. A legat capăt de vorbă: „Ce, ai stat cu badea T.?” Şi fără nicio întrebare din partea mea: „Da mămuca cu comuniştii a votat. Ei au dat cîte-o 100 de kile de cărbuni.”

 

Îmi vuia căpăţina şi eram şi enervat: ei ce-nţeleg oamenii ăştia în politică?! Că doar nu poate avea T. dreptate! Uite eu, care am făcut tocmai trei facultăţi, eu deţin adevărul, nu-i asa?

 

*„Oamenii noştri sunt oameni buni. Oamenii noştri sunt oameni cuminţi. Roagă-te lui Dumnezeu ca aceşti oameni cuminţi să nu devină într-o zi cu toţii săraci. Roagă-te lui Dumnezeu ca să aibă copiii lor de mîncare în fiecare zi. Şi asociaţiile proprietarilor ştiu că într-o bună zi aceste rugăciuni se pot termina. Şi atunci va fi sfîrşitul.”, John Steinbeck „Fructele mîniei” (traducere proprie)

Partager cet article
25 novembre 2012 7 25 /11 /novembre /2012 10:24

Partea 1

Partea 2

Partea 3.1

 

Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, aşteaptă vizita avocatului, iar prietenii săi află, în sfîrşit, că el este arestat.

 

-          Bonjour, mon cher !

-          Noroc - noroc. Nu te-ai săturat s-o faci pe deşteptul ? Ia loc. O bericică ?

-          Oooo, Monsiu pune o bere ? Ce sărbătorim ? Ai primit leafa cumva ? Deşi, nu: tu nu pui de băut nici chiar cînd ai bani.

-          Nu fi răutăcios, nu-ţi stă bine.

 

S-a întors spre chelneriţă, o femeie mai mult tînără decît bătrînă, de corpolenţă medie, fardată excesiv şi fără gust, cu un păr de un blond fals ce arăta, atacat de oxidări repetate, destul de jalnic, îmbrăcată în blugi slim ce nu o avantajau deloc şi un pullover roz peste care purta un şorţ albastru de o curăţenie dubioasă, şi i-a lansat:

 

-          Lenuţo, două halbe de „Chişinău” pentru noi şi nişte nucuşoare, te rog!

 

Lenuţa nu a răspuns, dar a luat două halbe disparate şi a început a le umplea. Toată fiinţa ei degaja oboseală şi indiferenţă totală faţă de mediul ambiant în care se încadra de minune. Localul era un bar delabrat, destul de slinos, rafistolat, cîrpit şi reparat sumar cam peste tot. Se vedea de la o poştă că proprietarul nu investise nimic de la deschiderea lui... Eforturile superficiale şi indiferente ale angajaţilor de a menţine corabia pe linia de flotare se materializa în multitudinea de obiecte bătute în ţinte şi încleiate cu scotch. Naufragiul inevitabil era amînat din mîine în alt mîine. Barul cam la asta şi se reducea: un naufragiu permanent.

 

Lenuţa s-a apropiat de masa celor doi bisturii cu halbele într-o mîină şi cu o cîrpă în alta. ÎnainteRaguz_Bistrot4.jpg de a pune halbele pe masă, a şters-o, lăsînd urme şiruite de zoaie şi măturînd jos acele cîteva coji de nucă rămase de la clienţii precedenţi, după care a pus berile în centrul mesei şi a scos din buzunarul şorţului un pacheţel de nuci pe care l-a aruncat lîngă halbe. A încasat banii pentru beri şi nucuşoare. Fără a scoate un cuvînt. După care s-a întors la locul ei de la tejghea.

 

Bărbatul care venise mai tîrziu a scos din buzunar un kleenex şi a şters minuţios masa şi scaunul înainte de a se aşeza. După asta a aruncat şerveţelul de hîrtie ud şi mototolit într-un coş de gunoi, încercînd să-l nimerească de la distanţă. A ratat, bineînteles, dar nu a schiţat nici cea mai mică mişcare pentru a-l ridica de jos. Ambii meseni păstraseră o tăcere supărată pînă cînd Lenuţa nu a dispărut din cîmpul posibil de audiţie. Nu că s-ar fi ferit de urechile ei, dar nu era nici cazul ca un străin să ia parte, fie şi involuntar, la discuţia lor. De altfel, comportamentul respectiv este unul cît se poate de obişnuit în cetatea celor doi. Încercaţi: de îndată ce vă apropieţi prea mult de o masă, convivii muţesc. ADN-ul apă nu se face. You never know... Dar fiţi atenţi, nu rămîneţi prea mult în preajmă  – o puteţi lua pe blană: profilaxie.

 

Bărbaţii au ridicat sincron, ca la comandă, halbele, le-au ciocnit fără a-şi ura cel mai puţin lucru şi le-au conectat la sistemele lor digestive respective pentru a-şi răcori conductele şi a le sustrage odată vidate de aproximativ 1/3 din conţinutul lor. La fel, fără a scoate vreun cuvînt, acel care comandase berile a desfăcut pachetul de celofană după care fiecare şi-a luat cîte 2-3 nucuşoare. Abia acum tînărul ce întîrziase rupse tăcerea:

 

-          Ei, şi ce sărbătorim? Pentru ce bem?

-          Nu sărbătorim nimic. Tu doar ştii că eu nu pun de băut de sărbători. Din principiu. Prea mulţi sînteţi cei care numai asta şi aşteptaţi: să cădeţi cuiva pe coadă.

-          Nu-i bine să-ţi vorbeşti de rău prietenii. Îţi cad eu des pe coadă, precum zici? Ai să mă faci să regret berea servită de tine...

-          Scuze, nu la tine direct mă refeream. Aşa, la general...

-          Fereşte-te de generalizări. Generalizările sînt sora prostiei. Ele întrerup procesul de căutare. Cu alte cuvînte, anume lenevia intelectuală ne face să generalizăm şi să ne refugiem în clişeu, în adevăruri absolute... Şi, de obicei, o facem prea repede. Înainte de a găsi particularitatea care răstoarnă Măria-Sa, Gîndul de Lemn. Da-da, la fel cum există limbaj de lemn, există şi gînd de lemn. Vid de sens. Dar dacă e să presupunem că...

-          Stop! Altă dată. Am ceva important să-ţi spun.

-          În legătură cu excepţionala „punere de bere”?

-          Mă-nervezi! Poţi să m-asculţi măcar odată? Cîteva secunde, ok? Ai să aiureşti pe urmă.

-          Scuze, frăţică. Hai, spune.

 

Bărbatul ce venise primul la bar ezita. Nu ştia cum să înceapă. De fapt, şi bere a comandat tot pentru a îndepărta momentul cînd trebuia să vorbească. Volubilitatea companionului său ar fi putut să-i ofere un răgaz, dar îl irită. Ceea ce urma să-i comunice nu suferea superficialitate. Or, el considera solilocările prietenului său nişte futilităţi adolescentine. Demult ar fi trebuit să devină matur, dar el tot umbla cu şmecherii intelectuale... Acum vorbăreţul tăcea. Aştepta ostentatoriu.

 

Urma să-i spună. Acum:

 

-          L-au arestat pe Candidu. Ieri am aflat.

 

Au urmat citeva clipe de suspensie...

 

-          Stai-stai. Ce îndrugi? Cum să-l aresteze pe Florin?

-          Stă închis de 5 zile deja. Ana m-a sunat ieri să împrumute nişte bani pentru un avocat.

-          Hai, mă, nu mă nebuni. Oricine, numai nu Florin. Absurd.

-          Dacă-ţi spun.

-          Cum, bă, să-l arestezi pe Candidu?! Pentru ce?!

-          Cică pentru încălcarea ordinei publice.

-          Ceeee? Asta-i culmea! Tu îţi dai seama cît de improbabil este ce spui? Sper că înţelegi că Florin nu poate fi vinovat?

-          Ştiu, de asta şi te-am sunat azi. Trebie să facem ceva. Ana nu are nicio şansă să se descurce.

-          Ana va face şi imposibilul pentru soţul ei!

-          Aici nu-i o chestie de posibil ori imposibil. Ana ar face orice, dar ea pur şi simplu nu va şti ce să facă. Uite: vrea să plătească încă un avocat aiurea... Pînă se orientează ea, vremea trece.  Trebuie să ne lămurim noi cu asta.

-          De ce Ana nu a dat şfară-n ţară mai devreme?

-          I-au spus că nu-i nimic grav şi că nu există motive să se neliniştească. Tot un avocăţel... Şi ea l-a crezut...

-          Clar... trebuia totuşi să ne prevină. Cred că i-a fost şi ruşine... La sigur. I-ai dat bani?

-          Acum merg să-i duc. Deşi nu am suficient de mulţi disponibili acum.

-          Pardon, nu pot participa, sînt lefter. Eşti conştient că, oricîţi bani nu i-ai da, nu ar fi corect să-i aştepţi înapoi?

-          Bineînţeles.

-          Totuşi, ce porcărie! Ce ţară de rahat: să ajungă ei să-l aresteze pe Florin! Incredibil! Nu, nu se poate să lăsăm aşa... Facem ceva. Eu am să sun pe la ai noştri să vedem ce se poate de făcut.

-          Bun. Eu trebuie să merg acum la Ana. Te sun imediat după ce ies de la ea, ok? Hai, contez pe tine, nu pierdem timp, de acord?

 

Bărbatul care a pus berea s-a sculat şi a plecat grăbit. Celălalt, vorbăreţul, era vădit şocat. Enervat la culme. Şi-a scos telefonul portabil şi a început a trimite SMS-uri...

 

Se lăsă noaptea şi Lenuţa începu să ridice scaunele pe mesele din bar.

 

Imagine: RAGUZ, "Le Bistrot 4"

 

Partea 1

Partea 2

Partea 3.1

Partager cet article
11 novembre 2012 7 11 /11 /novembre /2012 02:02

Vezi aici Partea 1

 

Vezi aici Partea 2

 

Vezi aici Partea 4

 

 

Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, citeşte o carte. Iar noi aflam cîte ceva despre Ion Bisturiu.

 

 

Ion Bisturiu citea a treia oară scrisoarea pacientului FGT 785. Nicidecum nu reuşea să se concentreze suficient pentru a avea o imagine holistică asupra subiectului. Trebuia să facă un raport final şi mintea îi zbura în altă parte. Nicidecum nu reuşea să asocieze conţinutul scrisorii şi toate testele efectuate înr-un singur puzzle pentru a degaja o imagine clară şi lucidă ce i-ar permitre, aşa cum îi era obiceiul, să redacteze cîteva concluzii simple şi accesibile penru toţi membrii CEN-ului, nivelul cărora intelectual îl cunoştea bine.

 

Vizita lui Bounegru de azi dimineaţă nu putea fi unica cauză a neliniştii sale. Nici nu era, de fapt, deşi l-a iritat mai mult decît oricînd.

 

Bisturiu a aruncat scrisoarea într-un panier de pe birou, s-a ridicat din jilţul moale şi s-a îndreptat spre seiful laboratorului. A cules codul digital, a deschis uşa masivă şi a scos de pe unul din rafturi un platou cu o carafă de bourbon american şi cîteva pahare. Profesorul prefera bourbonul american scotch-ului. Considera că are un gust mai pronunţat... Şi-a turnat din lichidul nucăriu într-un pahar, a încuiat înapoi platoul în seif şi, cu paharul în mîină, s-a dus să se aşeze în faţa ecranului de control. FGT 785 citea o carte. Ion Petrovici îl privea ţintă, deşi gîndurile îi zburau undeva departe. Timpul trecea, acei doi păreau nemişcaţi, fiecare călătorind pe alte tărîmuri în acel moment, iar funia imaginară ce îi lega devenea cu fiece minut tot mai răsucită, tot mai groasă...

 

tanks-in-praha.jpgIon Petrovici Bisturiu se năştea în seara lui 20 august 1968, pe la 20:30, exact în momentul cînd un comando compus din 30 de paraşutişti sovietici, deghizaţi în civil, aterizau la aeroportul Praha-Ruzyně pentru a prelua controlul asupra lui. Peste cîteva ore, mai multe avioane Antonov 12 aduceau la Praga Divizia 103 Aeroportată, iar alte 6300 de tankuri sovietice invadau Cehoslovacia la sol...  

 

Această coincidenţă i-a marcat întreaga lui viaţă. Cîte stratageme nu a inventat în anii adolescenţei şi studenţiei pentru a evita pînă şi cea mai mică aluzie! Îşi crease chiar şi o „legendă” pe timpuri: cum că ar detesta celebrarea zilelor de naştere pentru că îi aduce aminte de timpul care trece...

 

20 de ani ai săi, însă, au fost celebraţi cu pompă! „Socialismul cu faţa umană” era în vogă pe atunci! Cu un an înainte Gorbi îl omagia pe Dubček şi la întrebarea care este diferenţa între Primăvara de la Praga şi Perestroïkă răspundea : „19 ani”. Se înţelesese cu un prieten din timp şi acesta „îi oferise” un volum de Kundera, „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, pe care îl exiba cu ostentaţie la camin. În seara aniversării sale organizase şi vizionarea unei casete VHS a filmului lui Philip Kaufman „The Unbearable Lightness of Being”... Numai el ştie cît l-a costat atunci cartea (pe care o găsise doar în franceză, limbă pe care nu o vorbea, bineînţeles) şi caseta video (filmul era în engleză, limbă pe care nu o înţelegea, desigur) şi cu cîte dificultăţi a putut să le capete! A fost prima şi ultima celebrare a zilei sale de naştere. Sametová revoluce (revoluţia de velur) din 1989 puse capăt celebrărilor. Intrase din nou în faza clandestinităţii actului său de naştere. Lucrurile deveneau prea încurcate şi era mai cuminte să n-o afişeze.

 

Acum toate acestea nu mai contau... Încetase să-şi mai aducă aminte de zilele de naştere. Ai casei nu păreau să le acorde o importanţă oarecare, iar pentru Bisturiu ziua respectivă era plea plină de conotaţii şi amintiri nu prea plăcute... Pentru anturaj a dezgropat din nou „legenda” veche cu timpul care trece, care acum se mai îmbogăţise şi cu „bătrîneţile care trebuiau uitate”... 

 

Deşi... anume la jubileul său de 20 de ani făcuse cunoştinţă cu soţia. A fost „aranjată” şi această întîlnire. Pentru o sticlă de „cognac” se înţelesese cu un coleg s-o invite pe Ines la cămin la sărbătoare. O identificase şi o pista pe Ines de mai mult timp. Tatăl ei era un funcţionar important, membru al Comitetului Central al Partidului. Fiica lui era adusă în fiecare dimineaţă cu o Volgă neagră la facultate. Avea note bune, dar, bineînţeles, nu cunoştinţele sau inteligenţa îi erau răsplătite, calităţi pe care, dacă şi le avea, le masca foarte bine... Bisturiu îşi construia planuri grandioase şi căsătoria cu această fată ar fi contribuit din plin la realizarea lor. Părea însă inaccesibilă pentru un fiu de ţăran, fie el şi eminent. Şi uite tocmai aici coincidenţa zilei sale de naştere cu invazia Cehoslovaciei i-a servit cu adevărat. Era inutil să speri ca Ines să vină la ziua lui de naştere. La vizionarea unei casete video de import şi, mai cu seamă, la acest subiect, se putea prinde orice peşte. Chiar şi Ines!

 

Ionică Bisturiu, mezinul familiei, a fost întotdeauna un elev exemplar. De mic copil învăţătorii îi spuneau: „Ai să ajungi om mare”. Şi Ionică i-a crezut. Ba chiar mai mult, îi intrase chestia asta în cap şi devenise un credo personal, o fixaţie: trebuia să ajungă om mare! Cariera de „om mare” a început cît se poate de bine pentru Ionică: a fost numit comandantul oastei de „octombrei” din şcoală. La fiecare careu era printre acei care declamau cu mare înflăcărare poezii patriotice şi nimeni nu putea să-l întreacă la patos. Mai apoi, devenit pioner, a fost numit Preşedinte al Sovietului Unităţii de Pioneri din şcoală. Şi ar fi continuat tot aşa înainte, dacă nu se găsea un învăţător cu fecioraş la aceeaşi şcoală, pe care voia să-l vadă, dacă nu „om mare”, atunci, cel puţin, şef pe pioneri... Avea vreo 12 ani deja, cînd la o adunare a celulei de partid, învatatoraşul respectiv a pus pe masă „ancheta” lui Ionică Bisturiu: „Tovarăşi, vă daţi seama? Am pus şef pe organizaţia pionerească un fiu de chiabur! Mai mult, aţi văzut cînd este născut? Cît nu-i tîrziu, trebuie să luăm măsuri! Ce-or spune tovarăşii de la raion?”. Astfel, cariera lui Ionică primea prima lovitură. Dar şi orgoliul său propriu. A suferit foarte mult atunci. I-a făcut responsabili de cele întîmplate pe părinţi, cu care relaţiile au devenit din ce în ce mai complicate. În special cu tatăl său, care şi-a pierdut propriul tată în iulie 1949. Fusese ridicat şi dus în Siberia şi nu s-a mai auzit nimic despre el. Dacă pînă atunci tatăl accepta „activismul” băiatului fără a-i acorda o importanţă oarecare, în ziua în care mezinul ia reproşat destituirea sa din „funcţia” pionerească, i-a ars o palmă de i-au sunat minţile: „Am crescut un ţînc de comunist la casă!”. Ionică nu i-a iertat-o niciodată... Maică-sa încerca să păstreze neutralitatea şi o desperată pace în familie, dar sora şi fratele mai mare erau totuşi de partea tatălui...

 

În ziua cînd Ion Bisturiu a fost acceptat în rîndurile Tineretului Leninist, ţinuse o cuvîntare înflăcărată la adunare în care acuza rămăşiţile de elemente reacţionare cu comportament antisovietic şi se dezicea în public de „trecutul chiaburesc-moşieresc”, chemînd tinerii komsomoloşti să-i urmeze exemplul... Cînd a revenit seara acasă, ai săi cunoşteau deja toate detaliile discursului. Maică-sa bocea, iar tata i-a aruncat o valiză în plină figură şi i-a spus să se care în cel mult 20 de minute dacă nu vrea să-l „bage-n furcă”. Nu glumea.

 

Bisturiu a dormit în noaptea aceea într-un stog de fîn, iar a doua zi pleca cu autobusul la oraş. În sat nu mai călcase de atunci. Avea 14 ani...

 

Stratagema cu Ines a funcţionat de minune. Bisturiu înţelegea foarte bine că taică-său nu ar fi acceptat nici în ruptul the-unbearable-lightness-of-being.jpgcapului o asemenea alianţă, dar băiatul a dres ce-a dres şi a lăsat-o grea pe fiică-sa. Nunta devenea inevitabilă. Restul nu era decît o chestie de timp. Tînărul Ion era un băiat inteligent şi şi-a îmblînzit socrul într-un timp record. Atunci cînd studentul Bisturiu i-a spus că ar dori să candideze pentru preşedinţia organizaţiei komsomoliste de la Universitate, sperînd la o susţinere din partea lui, tata-socru l-a chemat la balcon la o ţigară (deşi Ion nu fuma) şi l-a sfătuit cu insistenţă să n-o facă. Ba chiar îi recomendase să integreze rîndurile (încă nu erau organizaţii de niciun fel) de tineri anticomunişti şi naţionalişti care deveneau tot mai activi. Nu avea niciun motiv să nu-i dea crezare şi urmase sfatul socrului, pentru care îi era şi astăzi recunoscător.

 

Ines însa nu i-a iertat graviditatea. Într-o seară imediat după jubileu, o mahmurea cu cîteva cupe de „şampanie” şi o culca în patul său din camera căminului. Atenţia unui flăcău chipeş şi „progresist” ca Ion a flatat-o, căci, chiar dacă nu era urîţenia oraşului, nici frumoasă nu era. De cavaleri „nedoriţi” o păzea destul de bine propriul tată şi doar iscusinţa şi inteligenţa lui Ion a fost capabilă să-i conturneze vigilenţa.

 

Nu mult după nuntă se năştea unicul lor băiat, Cezar, cu care Ines a fost întotdeauna foarte rece şi distanţată. Băiatul a fost crescut mai mult de dădacă. Dispreţul şi ura pe care o nutrea Ines pentru Bisturiu se răsfrîngea şi asupra băiatului. Inutil de adăugat că epizodul din camera de student a rămas unica relaţie sexuală pe care a avut-o cuplul Bisturiu, exemplar, de altfel, pentru ochii lumii şi pentru „înalta societate” care le frecventa casa arătoasă din centrul urbei.

 

Ines încerca la fiecare ocazie prezentată să arunce cîteo frază sau aluzie la originea soţului, dar inteligenţa-i limitată nu-i permitea să le facă cu adevarat nimicitoare, iar Bisturiu şi-a cultivat pe parcursul anilor o imagine de intelectual accetuîndu-şi cu ostentaţie superioritatea atît în cuplu cît şi în „societate”, arborînd o condescendenţă ironică faţă de proporia soţie. Niciodată însă cuplul nu se certa. Se ignorau dispreţuindu-se.

 

Din cauza acestui „război rece” permanent, cuplul Bisturiu nu avea prieteni de familie. Doar relaţii. De la care fiecare încerca să profite la maximum. Ines - cu distracţiile, restaurantele şi ieşirile mondene, Ion Petrovici - cu cariera şi relaţiile politice.

 

Astfel trecu viaţa lor.

 

 

 

Link spre Partea 1

Link spre Partea 2

Link spre Partea 4

Partager cet article
30 octobre 2012 2 30 /10 /octobre /2012 13:43

Vezi aici Partea 1

Vezi aici Partea 3.1

Vezi aici Partea 4

 

Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, scrie o scrisoare, prelucrată conform procedurii de Bisturiu.

 

Bisturiu urmărea pe ecranul de control cum subiectul FGT 785 îşi scria scrisoarea.  Aşa şi nu s-a îmbrăcat după deşteptare. Privit de la o parte, era foarte caraghios doar în boxerii săi spălăciti şi ciorapii cîrpiţi. Observatul părea foarte agitat şi îngrijorat. Scria cîteva cuvinte, apoi se scula şi mergea minute întregi prin boxul său. Apoi se aşeza din nou la scris... Era deja la a treia variantă, dar niciun cuvînt ori virguliţă nu putea să-i scape lui Bisturiu. Un alt ecran îi scotea în timp real copia exactă la tot ce aşternea Candidu pe foaie în celula sa. Toate modificările şi bifările textului erau înregistrate în memoria procesorului. Evoluţia scrierii urma să fie analizată de un program specific, pentru a scoate în evidenţă procesele mintale de codare ale mesajului epistolar.

 

După cîteva ore, pacientul părea să fi ajuns la o versiune care, chiar dacă nu-l satisfăcea pe deplin, era un compromis acceptabil. Imprimanta de pe biroul lui Bisturiu a clănţănit la un moment dat şi a scos textul final al scrisorii pe care FGT 785 o punea acum în plic...

 

 

 -------------------------------------------------

 

 

„Draga mea! Scumpii mei!

 

Îmi vine foarte greu să vă scriu acum. De o eternitate nu am scris nicio scrisoare... Cînd a fost să fiemanuscris.jpg ultima? Pe timpul cînd eram studenţi? Mai ţii minte, scumpo, cum îţi compuneam, cam o dată pe săptămînă, cîte un răvaş pe care ţi-l trmiteam prin poştă? Era un joc al nostru şi, deşi ne vedeam în fiecare zi, această corespondenţă ne ritma povestea dragostei la începuturi. Ce paralelism extraordinar am trăit! Niciodată nu am discutat despre corespondenţa noastră...

 

Cînd a încetat? De ce a încetat? Ne-a luat viaţa asta zbuciumată pe dinainte şi nu am mai găsit timp pentru scrisori? Ori am considerat că am spus ce am avut de spus odată şi pentru totdeauna? Au apărut unul după altul copilaşii şi am fost absorbiţi de grijile cotidianului? Abia acum îmi dau seama cîte am ratat! Cîte ar fi trebuit să ţi le spun şi „nu am avut timp”... Cîtă nedreptate! Cît timp pierdut aiurea cu prostii de tot felul şi nu am fost capabil să găsesc cîteva minute pentru a vă spune cît de mult vă iubesc, cît de mult contaţi pentru mine!

 

Acum am timp berechet... De-ai şti cît de mult regret ce ni se întîmplă... Niciodata nu voi putea să-mi iert necazurile prin care te fac, draga mea, să treci! Cît de mult înseamnă pentru mine vizitele tale! Doamne, ce mult îmi lipsesc Nelu şi Ruxanda... Nu, nu trebuie să-i aduci. Nu se poate să ştie şi ei că sînt închis... Doar dragostea voastră imensă mă mai face să rămîn lucid. Cum de am putut să vă trădez în acest fel? 

 

Am o săptămînă de cînd stau închis şi nu o singură dată am re-derulat filmul celor întîmplate. Ştii varianta oficială, o ştii şi pe a mea, ştii şi poziţia avocatului... Este totuşi ceva care nu se leagă. Încă nu am înţeles bine ce, dar oricum, doar eu şi numai eu rămîn vinovatul. Trebuia să mă abţin... Trebuia să fiu mai puţin egoist... Trebuia să fiu mereu cu gîndul la voi. Să anticip...

 

În acea zi blestemată am vrut să vă fac o surpriză. Era aniversarea zilei cînd ne-am întîlnit. Am frut să cumpăr un tort mare şi să sărbătorim această zi împreună... Contabila ne anunţase că salariul a fost transferat. Într-atît de mult eram excitat, încît, atunci cînd casieriţa mi-a zis că nu trece cartela bancară, mi-am permis cîteva replici mai tăioase.

 

Blestematele cartele... Atunci cînd ni s-a anunţat că vom primi de azi înainte salariile direct pe un cont bancar, le-am zis că am deja un cont şi că nu au decît să-mi transfere banii pe contul existent. Ţi-aduci aminte cum îţi ziceam că este o aberaţie să deschizi conturi salariaţilor în baza unui contract pe care angajatorul îl face cu banca, pe care noi trebuia să le acceptăm ulterior? Simţeam eu că e o şmecherie la mijloc... Ziua cînd ni s-au repartizat cartele bancare la fiecare... De ce am acceptat atunci? Cît de naivi sîntem... Cică semnase contract en gros şi e mai ieftin...  Şi de ce salariul nu era înca pe cont, dacă pe fişa de salariu data executării era deja trecută de mai bine de cinci zile? Pe unde boala circulă aceşti „bani” timp de o săptămînă? Sînt banii mei, nu? Banii vărsaţi din bugetul statului... La sigur e vreo schemă la mijloc...

 

Atunci cînd i-am spus casieriţei că banii trebuie să fie pe cartelă, ea mi-a răspuns sec că nu ştie nimic şi că cartela este refuzată pe motiv că suma de achitat este, probabil, prea mare. Iar eu, zăpăcitul, nu am găsit nimic mai bun decît să fac un joc de cuvinte referitor la preţuri... Tipa a chemat un zbir din pază să mă dea afară... Şi doar nu i-am zis mare lucru...  Totul s-a întîmplat foarte rapid... M-a apucat de mînecă ca pe ultimul hoţ să mă scoată afară... am tras instinctiv mîina şi am dat standul acela jos... Nu ştiu cum stătea el acolo, dar abia de l-am atins, de fapt, nici nu cred să-l fi atins... Mai apoi au chemat poliţia... Cică „atentat la ordinea publică”...

 

Am văzut încă o dată avocatul. El zice că dosarul meu este unul foarte simplu şi că nu vor fi consecinţe. De altfel, avocatul este de părerea că demult trebuia să fiu eliberat şi doar nişte încîlceli birocratice mai fac ca detenţia mea să dureze. Cică se fac reforme în justiţie şi pentru moment ceva nu este încă rodat suficient în tratatul dosarelor. Eu i-am zis să meargă pe varianta „abuz” şi că aş fi fost nevinovat. Avocatul însă m-a sfătuit să accept varianta „accident”, căci proprietarul magazinului a avut pagube materiale şi că există martori cu duiumul precum că aş fi dat eu standul jos... Nu ştiu cum să procedez... Dacă trece versiunea „accident” e posibil să se poată apela pentru reparaţii materiale la asigurătorul supermarketului.  Dacă insist pe „nevinovat”, atunci risc să nu obţin nimic – prea mulţi martori... Sper că avocatul ştie ce face.

 

În rest, eu sînt bine. Este pe de-a dreptul impresionant ce condiţii bune de detenţie sînt aici. Mi s-a spus că reforma actuală prevede o evaluare a nivelului de inteligenţă şi că condiţiile de detenţie ar depinde de IQ... Am trecut şi diferite teste pentru a-l determina. Dar acestea sînt valabile doar pînă la decizia judecăţii. Cică nu ar fi fost corect să suport condiţii rele de detenţie din moment ce nu sînt oficial recunoscut cupabil... De ce atunci mă ţin închis? Şi de ce atîta nedreptate? Să înţeleg că dacă aş fi fost un analfabet, eram hrănit cu lături? Cîtă absurditate: este pentru prima dată cînd beneficiez şi eu de avantaje materiale de pe urma „nivelului de inteligenţă” al meu. Ţi-am spus deja cu ce feluri (şi băuturi!) alese m-au delectat. Cu atît mai mare este şi culpabilitatea mea. Ştiu cît de greu vă este. Îmi stau bucatele astea în gît... Ce lume anapoda: în închisoare eşti tratat mai bine decît în „libertate”... Să ştii: Kafka nu a inventat nimic...

 

Draga mea, fiecare clipă petrecută aici este un calvar. Iertaţi-mi nesăbuinţa şi trufia. Îmi lipsiţi mai mult ca oricînd. Nu aş fi capabil să vă descriu cît de mult vă iubesc. Cu atît mai mare este şi vina mea. Cît de mult aştept să revin acasă! Să vă strîng pe toţi în braţe, să mă hîrjonesc cu picii...

Sper să nu mai dureze mult. Avocatul mi-a promis că în două-trei zile totul se rezolvă.

 

Vă sărut şi vă îmbrăţişez pe toţi.

 

Al vostru, întotdeuna al vostru!

   

Florin.”

 

 

Vezi aici Partea 1

 

Vezi aici Partea 3.1


Vezi aici Partea 4

 

Partager cet article
22 octobre 2012 1 22 /10 /octobre /2012 10:58

Partea în care eroul nostru Florin Candidu, nu face nimic. Fără a-şi da seama, trece un şir de teste.

 

-          Bună ziua, Ion Petrovici.

 

-      Bună ziua, Nicolai Gheorghevici.

 

-      Deci, care este verdictul Dumneavoastră, colega, e bolnav sau nu ?

 

Privirile ambilor bărbaţi, îmbrăcati în halate albe, destul de îndesaţi amîndoi, dar de statură diferită, era îndreptată spre un ecran plat gigantic în care se putea vedea, într-o multitudine de ferestre-video mai mici şi din toate unghiurile posibile, un omulean scund şi slab ce dormea liniştit si dezvelit pe un pat îngust de spital. Din îmbrăcăminte avea pe el doar nişte boxeri de o culoare ştearsă şi o pereche de ciorapi găuriţi la călcîiul stîng şi cîrpiţi la cel drept.

 

Acel căruia îi zicea Ion Petrovici purta o bărbiţă de ţap, mustăţi bine pieptanate şi răsucite la vîrfuri, ochelari de tip pince-nez, cu un papion legat la o camaşă de un alb imaculat ce i se întrezăreau în deschizătura halatului. Toată făcătura sa denota un snobism, o acurateţe manierată şi ostentatorie de intelectual ce refuză orice catalogare temporală.

 

Celălalt, Nicolai Gheorghevici, era cu un cap mai înalt, avea părul tuns scurt, purta o cămaşă albastră, larg descheiată la gîtul masif de taur, încit i se vedea pîna şi un început de pilozitate densă pectorală, dar şi un lanţ din aur masiv. Ţinea în mîină un Kleenex cu care îşi ştergea necontenit perlele de sudoare de pe gît, faţă şi fruntea-i lată. I se simţea de la o poştă nervozitatea cauzată de incompatibilitatea persoanei lui cu acest laborator trufat cu aparataj tehnic de tot soiul.

 

ecran_control.jpgSe aflau într-o cameră hexagonală, fără ferestre, dar destul de spaţioasă. În afară de partea cu o uşă blindată şi capitonată, echipată cu un detector ocular pentru acces, pe fiecare din ceilalţi pereţi se găsea cîte un ecran de control similar cu acel pe care-l urmăreau bărbaţii, iar sub ecrane era instalat cîte un pupitru cu o multitudine de manete şi beculete de semnalizare. Doar unul din cinci, în faţa căruia se aflau Ion Petrovici şi Nocolai Gheorghevici, era funcţional în acel moment. În mijlocul acestui buncăr erau amplasate în triunghi trei birouri masive echipate fiecare cu cîte 2 ecrane şi pe care se mai înghesuiau o multitudine de alte aparate ce funcţionau în timp real şi umpleau spaţiul cu un zumzăit continuu. Din cînd în cînd imprimantele de pe birouri regurgitau în panerele rezervate cîte o foaie plină cu o puzderie de cifre şi curbe, care-şi aşteptau ceasul descifrării.

 

-          Nicolai Gheorghevici, observările pe care le-am efectuat pînă acum şi descifrarea datelor, denotă că subiectul FGT 785 prezintă caracteristici ce ne lasă să suspectăm un grad înalt al probabilităţii unor dereglări considerabile. Am identificat incontestabil anumite riscuri.

 

-          Matale, Ion Petrovici, să-mi spui clar: da ori ba! Este tipul bolnav sau nu?!

 

-       Diagnoza definitivă este încă în curs de procesare... Vedeţi şi Dumneavoastră că toate aparatele de control sînt funcţionale, dar primele rapoarte denotă clar că...

 

-        Ascultă, dragă, matale ştii cît mă costă pe mine o zi de „observări” de-ale voastre?  Cu experienţa dumitale ar trebui dintr-o privire la necăjitul ăsta să-mi spui: „Da, e bolnav” şi basta! Crezi că poate să-şi permită contribuabilul cheltuielile de întreţinere? V-am pus la dispoziţie toate mijloacele necesare, şi pentru ce rezultat? Deciziile voastre ajung în mediu cu 3,7 zile mai tîrziu decît înainte! Am statistica la dispoziţie...

 

Nu era pentru prima dată cînd Ion Petrovici Bisturiu trebuia să ţină piept şefului. Şi, deşi era obişnuit, apucăturile lui de bădăran îl cam scoteau din sărite. Ştia că era un om periculos, capabil să taie în subalterni ca în curechi, dar se simţea în relativă securitate. Toată viaţa a respectat şi rămas fidel procedurilor. Avea răspuns absolut la fiecare ieşire colerică de-a lui Nicolai Gheorghevici Bounegru. Experienţa de viaţă îi dicta o ţinută detaşată şi un calm linear, însă astăzi îi venea mai greu, totuşi, să-l menţină. Sfatul predecesorului său – „Mai bine să scrii şi să nu faci decît să faci şi să nu scrii” – l-a urmat de-a lungul întregii cariere şi nu a dat greş niciodată. Şi de data aceasta era înarmat cu o mapă întreaga de procese verbale care îi acopereau spatele orice ar spune Bounegru.

 

-       Înţeleg graba şi nemulţumirile Dumneavoastră, dar, spre regretul meu, timpurile cînd puteam lua noi singuri decizii au trecut... Conform procedurii în vigoare şi deciziei Comitetului pentru Securitatea Statului din 24 aprilie 2001, noi nu mai putem veni decît cu aprecieri, iar decizia finală este luată de catre Colegiul de Experţi în Normalitate. Anume CEN-ul, din care facem ambii parte, desigur, decide de diagnoza finală. Iar CEN-ul nu se reuneşte decît o dată pe lună.  Apropo, un raport intermediar a fost deja adresat colegilor din CEN de la Securitate (aici Bisturiu a arătat semnificativ cu degetul spre tavan) acum exact două zile şi aşteptăm şi opiniile dumnealor.

 

-          Mama lui de birocraţie..., raspunse Bounegru, avîntul sau mînios fiind stins de discursul sacadat şi calm al subalternului. Cîtă dilapidare de resurse în dodii! Bine, zici că ai trimis la Securitate raportul? Am un om acolo. Am să-l sun să urgentăm procedura. La următoarea şedinţă a CEN-ului neaparăt trebuie tranşat. Ori – ori. Dar aşa nu se mai poate. Ne vînzolim cu nenorociţii ăştia, dar banii se cheltuie...

 

Şeful a tras un fotoliu cu roţi de la un pupitru dezactivat şi si-a trintit sutadouazeci de kilograme în moalele lui. A aruncat şerveţelul de hîrtie ud şi mototolit într-un coş de gunoi încercînd să-l nimerească de la distanţă. A ratat, bineînteles, dar nu a schiţat nici cea mai mică mişcare pentru a-l ridica de jos.

 

-          Ia loc şi tu, Ion Petrovici, să vedem ce avem noi aici.

 

Bisturiu şi-a adus jilţul său de la unul din acele trei birouri şi s-a aşezat alături. Privind intens „pacientul”, care dormea aparent liniştit în continuare, Bounegru a rostit scrîşnind din dinţi:

 

-         Futu-i mama lui de parazit... Îţi mănîncă zilele... Hai, zii, profesore, ce are ăsta?

 

-         Subiectul respectiv a fost interpelat în timp ce-şi manifesta nemulţumirea faţă de preţurile practicate în supermarketul „Belşug”, atunci cînd casieriţa i-a refuzat cartela bancară pe motiv că a depăşit creditul acordat de bancă. După asta a fost internat la noi. Oficial, subiectul FGT 785 este în detenţie pentru încălcarea ordinei publice. Conform procedurii, subiectul crede că este încarcerat. Acelaşi lucru a fost comunicat şi familiei pacientului.

 

-         Da-da, ştiu, bună gaselniţa asta. Ucidem doi iepuri dintr-una. El crede că-i la dubă, ha-ha! Într-o cameră individuală, încalzită bine, cu pat, televizor, ziare şi cărţi, şi alimentaţie variată, şi tot, ha-ha!, rîdea în hohote. Şi-a scos un alt Kleenex din buzunar. Să vezi ce rapoarte bune avem acum despre condiţiile de detenţie! Măcar atîta folos..., a tăcut la fel de brusc cum începuse.

 

-         FGT 785 a trecut deja 75% din testele preconizate, continuă impasibil Bisturiu.

 

-         Aşa, şi? Testul televizorului l-aţi făcut?

 

-        Da, subiectul priveşte cu atenţie jurnalele informative, dezbaterile publice propuse de noi.

 

-         Aşa. Cum reacţionează?

 

-      Comportamentul lui este unul extrem de dubios. Nu exprimă sentimente de ură şi nu comentează. De cele mai multe ori rîde, ori zîmbeşte.

 

-          Asta-i bun! Ce pondere are testul?

 

-          Are o pondere de 15.

 

-          Puţintel, dar e bine. Şi testul cu curvele?

 

-          Oficial se chiamă „Testul gradualităţii orientării sexuale”.

 

-          Lasă-mă cu „oficial”-ul tău! Zi cum reacţionează!

 

-          Agentul nostru „Sveta” a intrat de mai multe ori la el sub pretextul controlului anumitor formulare şi de a-i lua amprente digitale, îmbracată în uniforma descrisă în procedură. 

 

-          Bună uniformă, ha-ha, chiar eu i-am făcut design-ul! Cu ţîţele pe jumate afară, cu mini-fustă, tot la loc! Eeehhh, că bine ne-am mai distrat atunci! Şi ce-a făcut ăsta?

 

-          Nu a reacţionat deloc în pofida gesturilor cît se poate de explicite ale agentului de sex feminin.

 

-          O-ho! Astai bun! E pederast, deci?

 

-          Din păcate, nu este. Nu am detectat nicio anomalie hormonală sau cromozomică în urma analizelor. În plus, aşteaptă cu multă nerăbdare vizitele soţiei. Are şi doi copii. Nimic îmbucurător aici...

 

-          Daaa... 50 la 50. Păcat. Deci este un hetero. Asta-i rău. Îşi iubeşte, zici, soţia. Asta-i bine. Tre să fii nebun ca să rezişti „Svetei”. Iaca eu unul nu pot, Ha-ha! Matale poţi?

 

-          Eu nu-mi permit relaţii cu colaboratorii, dar recunosc că metodologia testului este de un nivel foarte înalt.

 

-          Bun, lasă. Ponderea?

 

-          20 de puncte. Dar profilul hetero nu ne permite să avem un scor maxim, necătînd la fidelitatea conjugală, care, în mod cert, este un factor agravant.

 

-          Drăcie... Bere i-aţi dat? Bea?

 

-          Conform procedurii, Nicolai Gheorghevici. I-am dat, dar nu bea.

 

-          Iaca! Am zis eu că-l avem!

 

-          Nu aş fi chiar atît de categoric... La modificarea parametrilor testului, s-a dovedid că subiectul nu consumă doar bere de calitate proastă, autohtonă. Din pacate, a savurat cu plăcere din berile de înalta calitate de import...

 

-          Canalia... adică nu-i place berea noastră? Ia stai că-l pocnim aici. Nu avem noi un indice al patriotismului pe undeva?

 

-          Nu originea berii este cauza...

 

-          Da ce, te pune cineva s-o scrii? Ş-apoi unde ai văzut bere bună la noi? Scrie şi tu că nu bea bere autohtonă. Punct! Cîştigăm ceva procente la dosar. Care-i ponderea la „patriotism”?

 

-          Mare: 30 de puncte. Dar nu ţine, căci, confruntat cu testul la vin şi votkă, procentajul de la patriotismul consumeric este practic anulat. Subiectul nu consumă votkă de niciun fel, indiferent de origine, iar vin bea numai din acele alese. Apropo, cele autohtone, sînt apreciate în mod special.

 

-          Hmmm. Rău.

 

Bounegru a tăcut şi privea ursuz în continuare cu o ură de nedescris la ecran. De odată faţa i s-a luminat:

 

-          Stai, zici că nu bea votkă.

 

-          Nu. Refuză. De niciun fel.

 

-          Păi nu-i asta bine? Excelent! Cît avem la punctaj?

 

-          Cam puţin, dar ceva-ceva se adună şi cu acest indicator, într-adevăr, însă din nou am detectat o complicaţie:  FGT 785 a acceptat, cu cea mai mare placere, un păhărel de ţuică de prune de fabricaţie artizanală, re-echilibrînd parametrii referitor la...

 

Bisturiu nu a terminat fraza. Şeful se făcu roşu de mînie şi zbieră la profesor:

 

-          Ce fel de echilabrare?! Nicio echilibrare în mă-sa! Este un comportament antisocial, ce aduce pagube atît economiei naţionale cît şi sănătăţii publice! Asta să-mi scoţi în raport, nţeles?! Pe voi să vă asculţi, apoi totul se echilibrează. Consumul de ţuică de prune este o provocaţie îndreptată împotriva Statului! Punct! Mai departe. Testul cu hăleala?

 

-          Aveţi în vedere „Compatibilitatea alimentară”?

 

Şeful făcuse o mutră acră, agasat de pedantismul profesorului, dar acesta nu l-a lăsat să scoată nicio replica şi a continuat:

 

-          Observatul are un comportament alimentar care prezintă semne alarmante şi care agravează şi mai mult scorul riscului incompatibilităţii societale. Subiectul cercetărilor nu ţine post, dietă sau oricare alt tip de regim. Nu am atestat nicio restricţie alimentară pe care să şi-o fi impus. Acceptă cu cea mai mare curiozitate şi plăcere bucate exotice. Un factor particular agravant este interesul pentru bucatele ebraice, deşi FGT 785 nu este evreu. Cuplat cu plăcerea cu care a degustat din prăjiturile arabe, scorul riscului la testul „compatibilitate alimentară” este unul maxim. Lipsa de interes faţă de produsele de sinteză de tip „fast-food” ne permite să mai adăugăm cîteva puncte adiţionale la acest scor!

 

-          Iată! Bounegru mai nu a sărit din fotoliu. Uite, vezi, cînd vrei! Aşa îmi placi! Zii înainte! Mămăligă, plăcinte a mîncat?

 

-          Da, cu cea mai mare plăcere, dar nu am considerat că este un factor atenuant.

 

-          Bravo! Aşa se lucrează, nu „echilibrare” de doi bani. Bun, ce-i cu cărţile? Asta are pondere mare, nu?

 

-          Da, într-adevar, Nicolai Gheorghevici, „Discontinuitatea cu realitatea prin lectură” reprezintă tocmai 50 de puncte în ponderea evaluării.

 

Bounegru s-a ridicat în picioare. S-a apropiat de ecran şi a rostit cu un ton grav de conspiraţionist fără ca să-si rupă privirea de la ecran:

 

-          Avem mari bătai de cap cu cititul ăsta. Avem nevoie de timp, dar nu este. Nu-i nimic, noi lucrăm în aceasta direcţie. Împreună cu Ministerul Educaţiei încercăm să optimizăm procesul educaţional. Începem de departe. Am închis deja cîteva şcoli în localităţi periferice mici. Ne temeam că nu va trece, dar atunci cînd se lucrează bine cu publicul, înghit totul. În următorii ani vom scoate citirea din program. S-ar putea mai repede, dar ne lipsesc resurse. Ne gîndim să punem computere şi ecrane tactile în toate şcolile. Ministerul Economiei, la rîndul său, va pune la punct nişte chestii cu editurile... Încetişor, pas cu pas...

 

Nicolai Gheorghevici a tăcut visător... Dar reveni brusc la realitate şi recăpătă mutra acră de dinainte:

 

-          Bun. Zii, ce-i cu citania?

 

-          Observatul este foarte grav la acest capitol. A suferit modificări ale mecanismului cognitiv irecuperabile din cauza cărţilor numeroase pe care le-a citit pină acum. În plus, descompunerea continuă. Testul „volumului nou” a demonstrat că ne aflăm în faţa unui element extrem de periculos. A citit cartea necunoscută dintr-o suflare. Mai rău, nota direct pe paginile cărţii. Am descifrat notele subiectului şi am constatat că mecanismele de stocare cognitivă sînt supra-solicitate şi absolut rigide.  FGT 785 aplică procedura chestionării oricărei informaţii  noi primite. Imposibil, din acest moment, să intervii cu un program informaţional de modificare a perceperii realităţii sociale.

 

-          Ah spurcăciunea... Cică s-a protejat, zici? Nu-i nimic, băieţel, te doftorim noi... Cu agresivitatea cum stă? A opus rezistenţă la arestare?

 

-          Nu, niciun fel. Atîta doar că cere într-una să-i respectăm drepturile. Dar din momentul în care acţiunile noastre nu contravin codului procedural, observatul este foarte amabil şi politicos...

 

-          Normal, e deranjat rău. Nu poate un om sănătos la minte să nu se revolte atunci cînd este arestat. Un om normal este agresiv, luptă, se mînie, are duşmani pe care îi combate cu vehemenţă. Ziceai că mai ai 25% din teste de efectuat. Cazul ăstuia e clar ca „bună ziua” pentru mine, dar totuşi, ce-ţi rămîne încă de văzut?big brother

 

-          Analizăm în prezent, vedeţi scanerele? activitatea cerebrală a observatului în timpul somnului. Încercăm să captăm undele electromagnetice emanate de scoarţa cerebrală pentru a le traduce în imagini. Cu alte cuvinte, încercăm să descifrăm visele „pacientului”. Sînt sigur că rezultatele acestor teste ne for aduce elemente foarte...

 

În acest moment bărbatul de pe ecrane a început a se mişca. Cei doi au înmărmurit în faţa ecranului. FGT 785 s-a întins, s-a aşezat pe marginea patului, apoi s-a sculat şi a făcut cîteva mişcări energice de gimnastică. A băut puţină apă din carafa de pe noptieră. A luat un ziar, l-a rasfoit, apoi l-a aruncat de unde l-a luat. S-a apropiat de un buton, amplasat lîngă uşă şi a apăsat. În laboratorul celor doi a sunat ceva şi a început a clipi o luminiţă roşie. Profesorul s-a grăbit să apese un comutator şi să răspundă:

 

-          Vă ascultăm, doriţi ceva?

 

-          Da, dacă se poate, aş dori un stilou şi o foaie de hîrtie curată, vă rog. Pot trimite o scrisoare?

 

-          Desigur, este dreptul Dumneavoastră. O să vi se aducă totul în cîteva minute.

 

-          Vă mulţumesc mult.

 

Bounegru s-a uitat triumfător la Bisturiu.

 

-          Să nu uiţi să-mi pui şi asta în raportul final. Ce om normal constituit scrie scrisori astăzi? Şi scrisoarea numaidecît s-o coşi în dosar. Hai, descifraţi mai repede visele păcătosului ăsta şi la CEN cu el! Toate boxele trebuie să fie libere în 4 zile maximum. Cică băieţii de la Securitate pregătesc o lovitură-trăsnet la nu ştiu ce cenaclu ori club de lectură... Naiba să-i ştie ce şi cum, dar promit 5-7 indivizi noi. Şi-aşa nu ajung locuri... Hai, te-am lăsat, colega!

 

Şeful l-a tipărit amical pe umăr pe Ion Petrovici, gest pe care acesta nu-l agrea deloc din cauza că-l considera de o familiaritate exagerată. Sutadouazeci de kile s-a îndreptat spre uşă, şi-a apropiat ochiul drept de identificatorul ocular şi a aşteptat pînă un clănţănit uşor şi un semnal luminos i-au indicat că poate deschide. În pragul uşii însă se opri de parcă uitase ceva important. S-a întors spre Bisturiu şi-l întrebă:

 

-          Eeee, khmmm, agentul „Sveta” este astăzi la post?

 

-          Da, desigur, Nicolai Gheorghevici.

      -      Bine, hai noroace, profesore! Şi trînti uşa.

 

 

 

 

Vezi aici Partea 2

Vezi aici Partea 3.1

Vezi aici Partea 4

 

 

Partager cet article
18 octobre 2012 4 18 /10 /octobre /2012 14:51

carnet-de-partid.jpg-          Dragă tovarăşe, salutăm iniţiativa Dumneavoastră de a integra rîndurile progresiste ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice! Este o mare responsabilitate şi o nouă etapă în viaţa fiecărui cetăţean sovietic. Dar este o responsabilitate şi pentru noi. Trebuie să înţelegeţi, Andrei Ivanovici, că Partidul acordă o importanţă deosebită şi o mare atenţie fiecărui candidat. Partidul, tovarăşe, este un lucru foarte serios. De aceea, procedura este următoarea: din moment ce depuneţi cererea de aderare, noi vom contacta colegii noştri de la Komsomol, din rîndurile căruia faceţi parte, cu care vom discuta despre activităţile Dumneavoastră în Organizaţia Tineretului Leninist. De asemenea, doi dintre camarazii noştri cu o vechime mai mare şi reputaţie ireproşabilă din Partid vor fi împuterniciţi să preia şefia asupra Dumneavoastră în calitate de candidat. Timp de un an de zile, cît durează perioada probatorie, ei vor discuta şi vor urmări dacă candidatura Dumneavoastră este una de încredere. După acest an de zile celula noastră de partid se va reuni şi vom discuta cererea Dumneavoastră. Desigur, recomandările pe care le-om primi de la Komsomol şi, în mod special, a tutorilor vor fi determinante pentru decizia comisiei.

 

-          Clar... Şi cine vor fi tutorii mei?

 

-          Doi tovarăşi de la noi de la uzină. Din rîndul proletarilor. Tovarăşii V.K. si I.P. Aveţi o anchetă bună, sînteţi fiu de comunist, veteran de război. Nu cred că vor fi dificultăţi.

 

-          Am înţeles... Dacă îmi permiteţi, căci, după cum spuneaţi şi Dumneavoastră, este un pas foarte important în viaţa mea, aş avea nevoie de cîteva zile de reflecţie.

 

-          Desigur, desigur... Iată, tovarăşe un exemplar de cerere şi o anchetă. Luaţi-le şi reveniţi cu ele completate cînd doriţi. Nu vă grăbim, desigur. Chestiile astea nu se fac în pripă.

 

Andrei Vovc a ieşit din cabinetul Secretarului Organizaţiei locale de Partid pentru a nu-i mai călca pragul niciodată.

 

 

 

Mai tîrziu, pe cînd începeam şi eu a pricepe cîte ceva, îl întrebam pe tata de ce nu a devenit comunist. Voiam să înţeleg de ce nu a făcut o „carieră strălucită”, de ce a rămas simplu inginer şi mai mult decît şef al biroului tehnologic la uzină nu „s-a ridicat”, deşi absolvise Politehnica cu diplomă „roşie”. Era doar deja prin 75, mari probleme cu conştiinţa nu putea avea, anii cînd Partidul ucidea şi deporta trecuseră... Era şi el un cetăţean sovietic de rînd, fără activităţi „anticomuniste” sau veleităţi de disidenţă exagerate... În afară de faptul că ascultam în Moskvich-ul portocaliu radioul românesc în drum spre bunei (acasă, la cămin, nu era voie), nu avea nimeni ce să-i reproşeze... Erau oportunităţi evidente pe care le rata din această cauză. Numai acei 10 ani de trai în cămin pînă ni s-a repartizat un apartament (noroc de perestroïkă: a facut scandal la sindicate şi l-a obţinut), alţii vreo 15 ani de rînd pînă ni s-a instalat un telefon, cît fac...

 

Atunci mi-a povestit tata această poveste.

 

-          Cum? Cum puteam eu, inginer cu 5 ani de politehnică, cu diplomă „roşie”, să accept ca doi beţivani (că doar îi cunoştea toată lumea, dar nu putea să le facă nimic din cauza Partidului), care au facut doar un ПТУ vreo 6-9 luni acolo, aduşi de naiba ştie de pe unde la uzină, să decidă dacă merit eu sau nu ceva? Imposibil!

Partager cet article
1 septembre 2012 6 01 /09 /septembre /2012 15:56

 

Preparativele pentru  vacanţa de vară din acest an au avut o adevarată alură de plan de bătălie pentru mica mea familie.

 

Dacă verele precedente cea mai mare bătaie de cap era constituirea unui arsenal de cadouri pentru apropiaţi şi repartizarea lor echitabilă, anul acesta situaţia a fost alta. Cel puţin am fost excelenţi la capitolul echităţii: am aplicat vechiul principiu stalinist « Нет человека - нет проблемы » şi nu am cumpărat cadouri. În mod echitabil.

 

Într-un fel sîntem deja obişnuiţi, dar călătoriile cu copii mici necesită, cum n-ai da, o adevărată strategie logistică: alimente şi asigurarea tranziţiei de la regimul alimentar parizian la cel autohton (în suta avionului o bună parte, dar şi în bagajul de mîină mîncare pentru durata călătoriei, fără a uita o listă de produse pe care rogi gazda să le procure din timp);  haine destule şi adaptate la toate accidentele şi capriciile climaterice (vă asigur că trebuie să prevedeţi chiar şi eventualitatea unui ţunami: o parte în bagajul de mîină şi o valiză în sută); scutece suficient de calitative pentru a asigura confortul bebeluşului (astea se procură din surse sigure la Paris şi se trimit în Moldova în prealabil cu un transportor tradiţional); jucării, cărţi, creioane şi caiete pentru a asigura copilului un sentiment de spaţiu familiar într-o locuinţa străină (în sută) şi suficiente pentru ca să-l ocupaţi pe durata călătoriei (în bagajul de mîină); nu carecumva să uitaţi desenele animate preferate (astea se piratează de pe net (fiindcă oricum nu poţi cumpăra un DVD anume cu aceste filme la Paris) şi se înregistrează pe un disc dur) şi un laptop pentru vizionarea lor – toate acestea trebuiesc procurate, comandate, trimise, inregistrate etc. etc. din timp.

 

Şi nu carecumva să depaşiţi acele 50 de kg regulamentare repartizate exact în 3 bagaje! Şi să fie exact 20x20x10! 21x19x10 deja nu e bun – plătiţi taxe pentru surplus de bagaje. Încercaţi şi veţi vedea.

Dar se fac toate, fără grijă! E deja istorie.

 

Pregătindu-ne de acest salt spaţial aerian, am rugat părinţii săcumpere cîte ceva din merinde pentru pici, dintre care şi ceva unt (că doar n-o să-l car în valiză de la Paris cînd temperaturile cochetează cu +40°C!).

 

Nota: UNT s. n. 1. Grăsime naturală, solidă, extrasă din lapte și folosită ca aliment. (Definiţie din DEX)

 

Şi fiindcă sîntem părinţi responsabili (aşa credem noi, cel puţin), am mai rugat să fie atenţi la calitatea produselor pe care le procură. Am fost asiguraţi că alimentele vor fi de calitatea prima-ntîi, deşi nu aveam niciun dubiu, desigur, că vor fi alese în modul cel mai migălos: doar odată pe an vine nepoţica de la Paris, ce mai!

 

În dimineaţa zilei de după sosirea noastră, pregătind micul dejun pentru copil, am parcurs (e un reflex condiţionat deja) eticheta de pe pachetul pe care scria cu litere de-o schioapă „UNT” şi cu litere de 0.5 mm componenţa lui... 36% smîntînă şi 64% grăsimi vegetale...

 

Zic atunci, mai mult a constatare decît a reproş, ca să nu acuz pe cineva pentru bunele intenţii:

 

-                       - Ăsta nu-i unt!

-                       - Cum nu-i unt? Păi eu l-am cumpărat pe cel mai scump! Făcut la noi!

 

Acum ce să mai?  Bunele intenţii nu sînt nici într-un caz reprimabile, cu atît mai mult cu cît mirarea şi consternarea părinţilor era vădit sinceră. Mi-a părut rău pentru că s-au simţit vizaţi. Ei au fost obişnuiţi de o viaţă să creadă ce scrie pe etichetă. Pe vremea lor „industria alimentară” cunoştea doar un procedeu – pasteurizarea. „Untul” era unt, „smîntîna” – smîntînă şi „laptele” – lapte. Astăzi un cunoscut de-al meu, angajat la o fabrică de lactate din Moldova, mi-a răspuns la cele relatate că nu consumă producţia propriei fabrici. „Я солидол не ем”, mi-a zis el.

 

chimie.jpgAm mers, deci, la marele şi vajnicul supermarket care se cheamă „Furchette” să cumpărăm „unt”. Pe raftul respectiv erau la vreo 10 „unturi” diferite dintre care marea majoritate de origine autohtonă. Le-am luat pe fiecare, unul după altul, şi unica diferenţă în componenţa lor era procentajul de grăsimi vegetale şi smîntînă. Totuşi smîntîna rareori depăşea 50%... În schimb, într-adevar am constatat o diferenţă notorie la preţuri. (A propos, eu la Paris pot cumpăra unt (în sensul direct al cuvîntului) mai ieftin!)

 

Doar 3 pachete (desigur, dacă e să presupunem că conţinutul coincide într-adevar cu cele scrise pe ambalaj) conţineau UNT! Dintre care unul francez (produs în Moldova), unul olandez (de import) şi un altul autohton. Doar olandezul era vădit peste preţul celorlalte... Am optat pentru francez.

 

Mă întreb ce fel de norme şi definiţii respectă industrialii de la noi. La sigur nu DEX-ul limbii române.

 

Este doar un exemplu. UNT, cel puţin, am găsit. Multe alimente sînt, efectiv, chimie pură: imposibil să cumperi o îngheţată sau ceva mezeluri fără porcării. Nu-s! Am căutat şi nu am găsit. Nu există altă  alternativă decît agricultura de subzistenţă. Care se moare. Fiindcă dau „roşiile ieftine” peste ţărani.

 

Acum 2-3 ani un politician ilustru de pe la noi ne lămurea nouă, parizienilor, că agricultura noastră nu este competitivă, că trebuie reformată, că trebuie folosite metode intensive, tehnologii performante, că este normal ca consumatorul să prefere „roşii ieftine”, etc., etc. Oare? De ce atunci europenii revin la agricultura de proximitate? La modelul de ferme mici şi respectuoase pentru mediu şi om?

 

Cîndva demult scriam despre cancer... Aţi fost prin cimitire? E ca la război. Se moare de tînăr.

Partager cet article
17 juillet 2012 2 17 /07 /juillet /2012 13:36

Sprijinită într-un toiag, o fiinţă care doar vag putea fi calificată de umană, stătea la răscrucea a două drumuri de ţară, în soarele pîrjolitor al lui cuptor. Această (di)formă bipedă ţinea în mîină o frînghie la extremitatea căreia se putea desluşi o altă vietate, nu mai puţin apocaliptică: flocoasă, neagră, cu coarne şi barbă, dar cu patru picioare. Această diferenţă a numărului de membre era, de fapt, unicul detaliu care mai permitea resituarea cuplului într-un cadru terestru, ansamblul decorului avînd alure de peizaj marţian - seceta transformase pajiştea într-un vast deşert de o nuanţă gri-ruginie.

Capra, căci fiinţa cu patru extremităţi era o capră, mătăhăia din cînd în cînd din cap, încercînd să scape de muşte şi aceste zvîcnituri erau unicile mişcări care perturbau imobilismul acestui decor sinistru.

2figure.JPGForma bipedă purta un cojoc miţos de o culoare murdară şi nedesluşită, o cuşmă de cîrlan roasă, încît nu-i mai desluşeai cîrlionţii originari, de sub care se vedeau nişte plete încîlcite care treceau într-un început de barbă de vreo două săptămîini şi nişte mustăţi îngălbenite de tutun pe o piele tăbăcită, neagră, cu riduri dese, creionate de praful încrustat în ele. Imposibil să spui ce vîrstă avea  - undeva între 40 şi 100 de ani... Avea o privire lividă, pierdută în spaţiu, figura îi era lipsită de cea mai mica emoţie. 

   Mă apropiam de această compoziţie umano-căprească şi, pe măsură ce avansam, eram cuprins de o nelinişte bizară, inexplicabilă, un soi de frică şi jenă launloc. Incongruitatea tabloului nu-mi dicta niciun scenariu de conduită. Etichetele rurale îmi păreau anacronice şi anaspaţiale. Inevitabil trebuia să trec prin faţa lui. Era prea tîrziu şi parcă nici nu aveam o cauză raţională de a nu-mi continua drumul...

-          Bună ziua la Niavoastre! Am zis odată ajuns în rînd cu el.

A dat abia perceptibil din cap, deşi am avut impresia că nu a mişcat nici un milimetru. Privirea îi rămînea fixată undeva în spatele meu de parcă nu ar fi întîlnit în persoana mea vreun obstacol demn de refocusare... Ar fi trebuit să-mi caut de-ale mele şi să-mi continui calea. Nu ştiu ce m-a făcut să-i adresez încă o întrebare... Faptul că mă ignora? La ce mi-ar servi să-mi impun prezenţa tocmai în faţa acestei arătări?

-          Mare secetă... Nu prea are ce paşte capra asta a matale...

A oftat adînc... Capra a dat din cap, de parcă ar fi încercat să intre şi ea în discuţie, confirmîndu-mi spusele.

-          Capra? Hmmm... Îi suflet ş-aista...

Abia acum, şi-a întors privirea spre mine, dar vorbele i-au precedat gestul, astfel încit am avut impresia că această reorientare a avut ceva asemănător cu mişcarea unei turele cu tunuri: o mişcare lentă, uniformă, şi iată-mă în linia tirului, în faţa a două obuze de calibru greu. Greu, foarte greu. Am simţit cum transpir şi această senzaţie a fost atît de intensă, încît am desluşit clar cum se scurge vlaga de-a lungul corpului.

Penibilă situaţie: nu puteam pleca acum, iar moşul tăcea şi mă scruta în continuare. Am început a mă căuta stîngaci şi disperat prin buzunare, am scos , în sfirşit, pachetul de Marlboro şi i-am întins o ţigară.

-          Nu... eu de-aéstea nu fumez...

Atît? Chiar nu vrea să mă ajute deloc... Ei, ce stă el aici? Ce vrea omul ăsta de la mine? Ce stă el în faţa mea, uite-aşa, de parcă i-aş fi dator cu ceva? Stai, de fapt, el stătea aici şi pînă a veni eu... Ce situaţie prosteasca. De ce m-am oprit?

Mi-am aprins o ţigară... Trebuia să leg cumva vorba, să continui cu un şir logic ceva... Parcă ziceam de secetă, de capră, de păscut... Ţigara a întrerupt continuitatea...

-          Matale eşti din sat, de-aici?

-          De-aici, de dincolo...

-          Lumea merge cu animalele pe sub pădure acum... Se mai găseşte cîte ceva de păscut... Ori la pîrău...

-          Da, merge. Lumea merge. Se tot duc... dacă mai au ce duce...

-          Da, nu prea au mai rămas animale prin sat.

-          Au plecat toţi... nu mai rămîn. Acum noi cu capra avem loc.

Am înghiţit în sec. Moşulică ăsta cu aluziile lui începea să mă irite. Că doar n-o să-mi pună în cîrcă pînă şi ăsta toate problemele naţionale? Încercai să deviez spre alte subiecte:

-          Matale aştepţi pe careva aici? Vezi, că autobuzul de la raion a trecut deja. Pîna mîine nu mai trece nimic.

-          Aştept... Eu demult aştept. Uite, ai venit tu...

-          Că doar nu mă aşteptai pe mine, nu?

-          Nu, nu te aşteptam... Dar ai venit. Ia dă-mi o ţigară din acelea de-ale tale.

-          Păi ziceai că din aéstea nu fumezi? spusei oarecum în bataie de joc, dar, desigur i-am întins un Marlboro, uşurat oarecum de această turnură situaţională.

Dacă s-a ajuns pînă aici, apoi se putea lega şi capăt de vorbă ceva mai lumească şi mai închegată. Moşul a luat ţigara, de pe undeva din interiorul sumanului a scos o cutie de chibrituri şi, printr-un gest de fumător înveterat care poate aprinde o ţigară pe orice vijelie, a aprins ţigara de la chibrit în căuşul palmelor. A tras un fum, apoi... a întins ţigara aprinsă caprei. Capra a luat ţigara cu buzele-i proeminente, a tras şi ea un fum, apoi, continuîng să rumege ceva, s-a aşezat pe cur, plimbînd, prin simpla miscare a buzelor, ţigara de la un colţ al... gurii(?) ... la altul şi scoţind clăbuci de fum cu plăcerea contemplativă a unui fumător privat de viciu de cîteva zile.

-          Chiar mă întrebam dacă ai să te gîndeşti şi la mine, boşorog bătrîn ce eşti.

-          Tu să taci, că sperii lumea.

Insolaţie! La sigur era un început de insolaţie! Trebuia s-o rup din loc imediat! Să caut umbră, să caut o fîntînă...

-          Să mă ierţi, om bun, dar capra asta a mea nu prea-i şcolită...

-          Hai, las-o-ncolo cu şcolile tale, adică nu tot tu mi-ai întins ţigara? Crezi că o capră ce fumează e mai puţin şocant pentru acest distins domn? Ia uite, că l-ai băgat în boale, nu mai ştie ce-i cu el.

Capra a scos un mecheit savuros şi şi-a dat... piciorul (?) peste picior într-un gest obscen cinematografic.

-          Ce te uiţi aşa holbat la mine? N-ai mai văzut o capră? Dumneata să-ti cauţi de-ale tale, lumeşti. Te asigur că, dacă cauţi atent, vei găsi lucruri şi mai trăsnite printre oameni. Hai, mă, de-aici, că nu mai trece ea nici astăzi.

-          Închide-ţi fleanca, dobitocule! Se răsti bătrînul la lighioaie. Mi-ai mîncat zilele... că de tine s-o fi ferit, d-aia şi nu vine.

Pe obrazul bătrînului crispat de durere am întrezărit o lacrimă... dar nu mai eram sigur de ce vedeam. Capra parca s-a dezlănţuit:

-          De mine?! Tu chiar crezi ce spui?! Bă, neghiobule, ea nu trece aşa, cînd vrei tu. Ea este o persoană extrem de ocupată şi solicitată. Ce să caute pe-aici, ai? Tu priveşte în jur! Ce vezi? De dimineaţă stăm aici şi necăjitul ăsta e primul om pe care-l întîlnim. Tu de legea cererei şi ofertei ai auzit? Nu i-au mai rămas clienţi pe-aici! Gata! Tu în sat ai fost? Cu cine să stea ea de vorbă acolo? Cu de-alde tine? Bă, tîmpitule: lumea cu scaun la cap demult a şters-o de pe-aici! Numai tu stai şi-aştepţi. Dacă nu eram eu capră, e-he-he! Cere mai bine de la Domnu’ ăsta vreo 10-20 de lei, că nu mai ai băutură acasă şi urneşte-te odată, că se-nchide magazinul!

M-am auzit rostind:

-          Mă iertaţi, dar nu am bani cu mine...

Forma bipedă, s-a întors brusc, şi a pornit în direcţia diametral opusă satului, direct prin cîmpia vlăguită. Capra a sărit în patru...labe(?), a scuipat chiştocul în colbul drumului şi a pornit alături de el, bombănind ceva în continuu... Cuplul se îndepărta rapid, ridicînd şi lăsînd în urmă la fiecare din paşi cîte un mic nor de praf. 

Soarele era sus, se topise şi curgea peste pămînt.

Partager cet article
6 juin 2012 3 06 /06 /juin /2012 14:00
„Eu vreau două, două mere”…
Gr. Vieru
Baba Săndunia, mai bătrînă decît toate bătrîneţile adunate împreună şi descărcate acum peste scăunelul josuţ făcut de tătuca, alegea merele dintr-o ladă veche, făcută din scîndurele semi-putrede de atîţia ani staţi în beci, şi le punea cu grijă, unul cîte unul, într-o căldare jumălţuită plină cu apă. Era a doua ladă pe care o răscolea măr după măr, alegîndu-le pe cele mai frumoase : şi să fie toate de aceeaşi mărime, şi să nu fie carecumva mîncate de viermi, şi să aibă şi codiţă, şi… of, Doamne, noi, copiii, urmam să mîncăm din merele alea pe care le-au netezit pe rînd aceste mîini chircite de zgripţuroaică, arse de soare, roşii şi puţin umflate acum din cauza apei reci din căldare, din merele care au fost discalificate din competiţia merească de prietena şi vecina bunicii…
 
-          Fa, Anică, mai ai mere ? Că n-au s-ajungă… Îs cam mîncate de viermi… poate să merg la lelea Mărioara să văd dacă mai are ea ?
 
-          Las-că mai scoate Ştefan o ladă din beci amuş, poate s-alege el de-o tava, că mai mult nu-i nevoie. Punem cîte două în farfurie, dacă ceva, împreună cu perjele uscate.
 
-          Vezi, că trebuie să punem mai multe, să avem din ce alege cînd le-om scoate din cuptor.
 
Prin minunea legilor fizice căldarea demult ne crea iluzia, nouă, copiilor, de a fi plină ochi, dar de fiecare dată cînd un nou ales ajungea în apă, un plioscăit ne lăsa de înţeles că undeva acolo, la fund, mai era loc şi pentru alte mere. Deşi sortate pe măsură, nu erau totuşi la fel : unele dispăreau în profunzime, altele îşi făceau mereu loc să iasă la suprafaţă, să mai dea din codiţă cotilinduşi flancurile durdulii în valurile reci. Sărmanele, oricum aveau să ajungă toate în cuptor!
 
XXXX
  
La Monoprix-ul din cartier merele ocupă un raft întreg. Sînt toate unul ca unul. Lumea se face a alege din ele, doar de dragul sentimentului de a fi ales ceva şi cumva: acest sentiment care ne face să credem că încă mai putem alege şi că decizia de a cumpăra mere ne aparţine. Dar înainte de a merge la supermarket, fiecare aude de cîteva ori pe zi : "Mîncaţi cîte cel puţin cinci fructe şi legume pe zi pentru a fi alimentaţi echilibrat !" Respectiv, mergem şi cumpărăm! Kiwi şi citrice pentru vitamina C, morcovi pentru caroten şi vitamina A, banane pentru vitamina B, mere pentru…
Fişa tehnică pentru măr :
Componenţa medie:
Glucide: 12,6%
Protide: 0.3%
Apă: 84,3%
Fibre: 2,5%
Lipide: 0.3%
100 g de măr conţin :
Vitamine :
Vitamina B9 : 0.012 mg
Provitamina A : 0.070 mg
C Antioxidant : 5 mg
B1: 0.03 mg
B2: 0.02 mg
PP: 0.3 mg
B5: 0.1 mg
B6: 0.05 mg
E Antioxidant: 0.6 mg
Minerale:
Sodiu: 1 mg
Calciu: 18 mg
Fosfor: 15 mg
Fier: 0.36 mg
Magneziu: 7 mg
Potasiu: 194 mg
Cupru: 0.067 mg
 
Adevarata alegere e cea a cantităţii sau a soiului de mere pe care le vei minca. Marea întrebare : de cîte ori se schimbă merele pe raft, care este turn-over-ul mediu ? Iarnă-vară, întotdeauna găseşti acelaşi asortiment : Royal Gala, Golden, Granny… roşii, galbene, verzi. Crescute în Franţa, Chile, Argentina, Africa de Sud în funcţie de perioada anului. Cum boala cresc exact aceleaşi mere în patru colţuri ale lumii? Toate cu codiţă, niciun vierme. That’s it. Unse cu un fel de ceară lipicioasă şi lucioasă, pe care o spăl cu înverşunare de fiecare dată cînd vreau să mănînc unul de teamă să nu multiplic prea mult elementele din tabelul lui Mendeleev şi aşa destul de eteroclite şi numeroase în organismul meu…
  
XXXX
  
Merele pe care le-a ales Săndunia au fost spălate cu grijă şi aranjate pe tava. Se puneau încă ude, aşa ca să se prindă zahărul ce urma să fie presurat peste ele. Focul în cuptor era demult stins şi înşirat, căci înghiţise în acea zi multe : oale întregi cu sarmale, cu babă, cu plachie. Urmau merele, desertul pe care-l aşteptam la gura cuptorului. Momentul cînd se scoteau merele coapte nu se putea rata !
       
XXXX
Au francezii un fel de mîncare :  „boudins aux pommes” se cheamă. Un fel de maţ umplut cu sînge şi copt în cuptor sau prăjit pe tigae. Există un echivalent şi pe la noi căruia îi spune „chişcă", deşi nu prea se mai face. Este o mîncare care ne place şi care nu ia mult timp : ai cumpărat boudin-ul , ai tăiat nişte cartofi acolo şi… la cuptor cu ei! În 30 de min. masa e gata. Cică pun şi mere prin ele, de aia şi se cheamă „aux pommes”. Eu, fiind mai credincios ca papa, am început de la o vreme să tai în jumate cîte două mere şi să le pun în tigaie. Asocierea e foarte reuşită. La urma urmelor, dacă scrie „aux pommes”, păi  aux pommes să fie!
XXXX

 

mere-coapte.jpgAşteptam cu soră-mea şi cu alţi verişori de-ai noştri cu nerăbdare momentul cînd se scoteau merele din cuptor. Desigur, eram primiţi la mesele festive ca oricare altul şi puteam mînca oricît de multe mere coapte încăpea în noi (în limita stocurilor disponibile), dar era şi o mică şmecherie la mijloc. Din merele scoase, deşi alese cu mare grijă, neapărat se găseau cîteva mai rebele (probabil din acelea care pluteau mereu de asupra), mai slabe de coajă ce nu rezistau supliciului temperaturii. Crăpau şi nu mai puteau corespunde standardelor nescrise ale merelor coapte bune de pus în farfurie pentru masa de sărbătoare. Uite aceste mere, cu o mică pojghiţă de caramel pe pielea lor desfăcută, înca calde (şi asta era marea diferenţă !) neapărat erau date copiilor ce se-nvîrteau, aşa, din întîmplare, pe acolo.   

 

        - Săndune, hăi, de data asta au crăpat numai două ! se bucura bunica...

 

Ei, şi cum împărţim noi două mere la patru, ai ? Chiar nu înţeleg nimic adulţii ăştia, zău!

 

XXXX

 

Nu mult după ce am început aşa numita „diversificare alimentară” cu bobocul ăsta de fată al nostru, am pregătit într-o seară şi boudins aux pommes... I-am dat să guste şi fetiţei din jumătăţile coapte de mere. Cu cîtă poftă a mai mîncat!

 

De atunci, merele coapte sînt una din mîncările preferate ale ei. Boudins ori ba, dar mere coacem cam o dată la săptămînă, cel puţin. Le aleg şi eu cu mare grijă. Cumpărăm din acele „bio”, necalibrate, de la magazine specializate.

 

Şi de fiecare dată cînd scot vasul de ceramică în care sfîrîe încă două jumătăţi de măr copt, îmi aduc aminte cum devoram noi merele fierbinţi, plioştite, abia scoase din cuptorul buneilor...   

 

Cine ştie unde şi cum vor fi crescute merele peste 30-40 de ani, cine ştie ce fel de cuptoare super-puper-cosmice vor mai fi inventate? Mai ştii, poate că cuptorul va fi singur capabil să programeze cumpărăturile direct la fermier, poate că vor fi alte „materiale” inteligente în loc de tavalele de tablă de pe timpuri sau vasul de ceramică al meu?... Cine ştie unde va locui fiică-mea?... 

 
Dar şi peste mulţi ani, va creşte fata asta a mea, şi, la sigur, chiar sînt absolut convins! va coace mere pentru copiii săi. Şi nepoţii noştri au să-nfulece cu aceeaşi poftă din merele coapte abia scoase din cuptor!
Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher