Bunelului meu, Ştefan Ilaşciuc

„Laptele negru din zori te bem cînd e noapte
la amiază te bem te sorbim dimineaţa şi seara
te bem şi te bem”, Paul Celan, „Tangoul morţii”

„Стой, кто идёт, стрелять буду!”,

Îi strigă unealta de cioplit din zile a lui Mosin de pe celălalt mal.

Tрёхлинейка de departajare a liniilor lui cu sinele:

Unu – pentru  Ana;

Doi – pentru fecior;

Trei – pentru fiica din viitor.

Dar el intră dezgolit în apă, roşie de dorul trecerilor,

Şi apa îl cuprinse pînă la glezne,

Şi apa îi îmbrăţişă coapsele,

Şi apa îi muiase carnea începuturilor,

Şi apa îi învălui torsul alb ferit de soare încă din născare,

Şi apa i se agăţase de gât ca un copil îngrozit în clipa despărţirii iminente,

Lăsându-i la suprafaţă doar creştetul capului

Care se cuvinea să-l ţină sus, întotdeauna să-l ţină sus cît durează traversările.

„Стой, кто идёт, стрелять буду!”

Strigă depozitara şi mărinimoasa semănătoare de chihlimbar a câte 7.62 mm diametru fiecare,

În numele tatălui tuturor popoarelor şi a fiului netrădat încă,

Şi a duhului întotdeauna gata, roşu, fără de duh, duhnind a sânge şi a moarte!

„Пуля — дура, штык — молодец!”

Se revoltă baioneta de la capătu-i, dornică să intre ea prima în carne –

Instinct de violator în / de grup -

Căci ruseşte ea se declină la masculin -

Şi uită de începutul suav feminin din română:

Baioneta devine штык / pula – хуй...

Şi, în această sfădălaie asasină a lancei cu întregul, el înainta sfidând perfectivul

Ca un Passe-Partout trecând prin zidurile oraşelor ce aveau să ardă,

Ca un general prin diviziile ce aveau să moară în 43 sub Stalingrad

Sau ca omul lui H. G. Wells, invizibil de 43 de ani deja...

43... şi el care nu avea decât... 21.

4-3-2-1-0 - numărătoare inversă spre vârsta mea de atunci...

Şi l-a văzut acest râu al dorurilor noastre înaintând prin propria-i scurgere în viitor,

Înaintând în pofida şi în îndărătul trădărilor şi uitărilor, şi abandonărilor,

El, începutul-bărbat înaintând spre lăcaşul-femeie,

Înaintând prin valurile line ca pe o bandă infinită a lui Möbius...

Iar la o cotitură a ei îl aşteptam eu, fiul fiicii lui, nenăscut încă.

Our people are good people, our people are kind people. Pray God someday kind people won't all be poor. Pray God someday a kid can eat. And the associations of owners know that some day the praying would stop. And there's the end.,

John Steinbeck, „The Grapes of Wrath”*

Sătul de analize şi reflecţii sterile (căci oricum nu este nimic mai clar în toată daravera şi AIEiureala din acest început de ’13 drăcesc) am zis să cobor şi eu să văd ce mai face cunoscutul cela al meu (să-l numim T., căci este un perfect anonim şi cu desăvîrşire uitat şi abandonat în aceste vremuri de răstrişte).

Iar ca să abstractizăm şi mai mult, vă propun să mă acompaniaţi în oricare din „barurile” din satele noastre de după raza de 30-40 km de Chişinău.

T. este o autoritate în mahala. Are în jurul a 50 de ani, deşi arată mult mai bătrîn. Este încă “în forţă” şi destul de zdravăn, aşa că nimeni nu încumetă să se pună-n poară cu el. Mai ales cînd este băut ori atunci cînd caută să se „pohmelească”, adică mai întotdeauna cînd apare în public. Nu, el nu este un beţiv. Atunci, însă, cînd este sobru, îşi caută de treabă prin gospodărie sau pe ogor. Şi nu este vina lui că unica posibilitate de a ieşi în lume este barul... Rating-ul lui creşte nemaipomenit (şi în aceste momente depăşeşte orice post de teveziune pe o rază de 2-3 km) atunci cînd vine la bar, căci T. are o soţie în Italia şi se mai rătăcesc şi ceva bani prin buzunarele lui, din care el, fire mărinimoasă, pune şi cîte o bericică sau „sută” muşteriilor de alături.

xxx

 „Aaa, iar tu? Bei o „sută”? Da o bere? Hai, nu te "fărîma"... Mă rog, berea noastră nu-i ca la voi, că noi sîntem oameni simpli... ia o „sută” dacă-ţi spun, că nu-i „palionaia”, eu mă pricep.

Tare voi sînteţi hîtri... da eu am să-ţi spun ceva: sînteţi toţi nişte mucoşi pe lîngă mine... cîte-am văzut eu la viaţa me, e-he-he... tu-mblai pe sub masă ori încă nu erai cînd eu luptam în Afganistan... eu nu-s de azi pe lumea asta şi nu-s făcut cu degetul... iaca tu cu partidele estea îmbli, da eu am să-ţi spun că toţi îs de-un fel: nişte bandiţi!... ia uite la primariu nostru: o-mblat cu Frontu Popular, după asta cu agronomii, după asta cu comuniştii, acum îi cu aiştea... da tu ai văzut ce casă are?... e-he-he, cît trebu să roghească a me ca să pot eu să rîdic una măcar în jumate ca la dînsu!... dacă ştiem eu atunci, acolo îl gîtuiam, că era un gunoi, un rîs, acolo, în autobusul cu care am mers la Chişinău la Marea Adunare Naţională.

Europa... care Europă?... îs vînduţi tăţi acolo... nu vedem noi Europa, cum nu-s eu balerină! tu şi, chiar crezi că, uite-aşă, au să ne lase ruşii în Europa?... că proşti mai sînteţi... ei pe noi ne călăresc de cînd lumea... în Afganistan numa băieţi de-a noştri şi de prin Asia erau... erau şi ruşi, drept, da tot de-aiştea necăjiţi... iaca nu prea ţin minte fecioraşi de „năcialnici” pe-acolo...

Măi băiete, noi stăm cu tancurile în coastă la Tiraspol!... tu ai văzut şi-o făcut din gruzini?... în două ceasuri nu rămîne 'nică din Moldova... şi cînd te gîndeşti că era să-i mîntuim atunci în Transnistria... noi eram gata, bre!... stăteam pe poziţii, tăt frumos, şi aşteptam ordin... tăţi băieţi cu armată şi experienţă în spate... şi pe Smirnov l-am arestat atunci... şi ce?: s-o dus Snegur la Moscova şi ne-o trimăs pe tăţi acasă... ori l-au cumpărat, ori l-au spăriet, cred că au avut cu ce.

Tăţi îs vînduţi, îţi spun eu. Bun, rău, da tot era cum era Snegur aista... atunci, cînd încă erau alegeri, Snegur trebuia să iasă din primul „raz”... s-o băgat alţii peste dînsul şi i-o luat voturile... au buimăcit lumea... amu unde-s tăţi „democraţii” ceea, în măsa?... aaa, nu ştii... nici n-ai să ştii... ştie el şini trebu.

Da aista: Roşca?... băi, eu am votat pentru dînsu, băi!... tătă vremea aşă: numa-numa, şi gata – bagă ei pe cineva şi tăt îi la loc...

Iaca amu iar: ian-te cum se mănîncă... care Europa?... nu ne lasă Moscova cu una cu două... îs vînduţi tăţi!... tu şi crezi că ei degeaba o închis graniţa cu românii?... apu iaca, să ştii... da cu Moscova, poftim: ai luat bilet şi te-ai dus...

Da eu am să mă duc la a me... că la ruşi n-am ce căuta... şi fără femeie – asta nu-i viaţă... uite-am dat la cetăţenie şi trebu d-amu să-mi vină răspuns... băietu l-am trimis la învăţat, că mam-sa de-atîta s-o dus: să-i plătească contractu, ş-apu s-a mai vede... poate vine şi el... da pe fată am s-o ieu numaidecît!... aici o-nchis şcoala... n-am cu cine s-o las... şi... ea-i fată, înţelegi?... nu-i treabă fără părinţi... am ajiuns zile... bărbat se cheamă... iaca: îmi plăteşte femeia băutura...

Aşă că lasă tu prostiile... nu faceţi voi nimic!... asta doar-de americanii să se-nţeleagă cu ruşii, altminteri  niş’cacum... hai, noroc!... mai toarnă, fa, cîte-o sută!”

xxx

Am ieşit cherchelit de-a binelea. Votka era totuşi dubioasă... Un băieţandru de vreo 10 ani mi-a cerut o ţigară. A legat capăt de vorbă: „Ce, ai stat cu badea T.?” Şi fără nicio întrebare din partea mea: „Da mămuca cu comuniştii a votat. Ei au dat cîte-o 100 de kile de cărbuni.”

Îmi vuia căpăţina şi eram şi enervat: ei ce-nţeleg oamenii ăştia în politică?! Că doar nu poate avea T. dreptate! Uite eu, care am făcut tocmai trei facultăţi, eu deţin adevărul, nu-i asa?

*„Oamenii noştri sunt oameni buni. Oamenii noştri sunt oameni cuminţi. Roagă-te lui Dumnezeu ca aceşti oameni cuminţi să nu devină într-o zi cu toţii săraci. Roagă-te lui Dumnezeu ca să aibă copiii lor de mîncare în fiecare zi. Şi asociaţiile proprietarilor ştiu că într-o bună zi aceste rugăciuni se pot termina. Şi atunci va fi sfîrşitul.”, John Steinbeck „Fructele mîniei” (traducere proprie)

Vezi aici Partea 1

Vezi aici Partea 2

Vezi aici Partea 4

Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, citeşte o carte. Iar noi aflam cîte ceva despre Ion Bisturiu.

Ion Bisturiu citea a treia oară scrisoarea pacientului FGT 785. Nicidecum nu reuşea să se concentreze suficient pentru a avea o imagine holistică asupra subiectului. Trebuia să facă un raport final şi mintea îi zbura în altă parte. Nicidecum nu reuşea să asocieze conţinutul scrisorii şi toate testele efectuate înr-un singur puzzle pentru a degaja o imagine clară şi lucidă ce i-ar permitre, aşa cum îi era obiceiul, să redacteze cîteva concluzii simple şi accesibile penru toţi membrii CEN-ului, nivelul cărora intelectual îl cunoştea bine.

Vizita lui Bounegru de azi dimineaţă nu putea fi unica cauză a neliniştii sale. Nici nu era, de fapt, deşi l-a iritat mai mult decît oricînd.

Bisturiu a aruncat scrisoarea într-un panier de pe birou, s-a ridicat din jilţul moale şi s-a îndreptat spre seiful laboratorului. A cules codul digital, a deschis uşa masivă şi a scos de pe unul din rafturi un platou cu o carafă de bourbon american şi cîteva pahare. Profesorul prefera bourbonul american scotch-ului. Considera că are un gust mai pronunţat... Şi-a turnat din lichidul nucăriu într-un pahar, a încuiat înapoi platoul în seif şi, cu paharul în mîină, s-a dus să se aşeze în faţa ecranului de control. FGT 785 citea o carte. Ion Petrovici îl privea ţintă, deşi gîndurile îi zburau undeva departe. Timpul trecea, acei doi păreau nemişcaţi, fiecare călătorind pe alte tărîmuri în acel moment, iar funia imaginară ce îi lega devenea cu fiece minut tot mai răsucită, tot mai groasă...

Ion Petrovici Bisturiu se năştea în seara lui 20 august 1968, pe la 20:30, exact în momentul cînd un comando compus din 30 de paraşutişti sovietici, deghizaţi în civil, aterizau la aeroportul Praha-Ruzyně pentru a prelua controlul asupra lui. Peste cîteva ore, mai multe avioane Antonov 12 aduceau la Praga Divizia 103 Aeroportată, iar alte 6300 de tankuri sovietice invadau Cehoslovacia la sol...  

Această coincidenţă i-a marcat întreaga lui viaţă. Cîte stratageme nu a inventat în anii adolescenţei şi studenţiei pentru a evita pînă şi cea mai mică aluzie! Îşi crease chiar şi o „legendă” pe timpuri: cum că ar detesta celebrarea zilelor de naştere pentru că îi aduce aminte de timpul care trece...

20 de ani ai săi, însă, au fost celebraţi cu pompă! „Socialismul cu faţa umană” era în vogă pe atunci! Cu un an înainte Gorbi îl omagia pe Dubček şi la întrebarea care este diferenţa între Primăvara de la Praga şi Perestroïkă răspundea : „19 ani”. Se înţelesese cu un prieten din timp şi acesta „îi oferise” un volum de Kundera, „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, pe care îl exiba cu ostentaţie la camin. În seara aniversării sale organizase şi vizionarea unei casete VHS a filmului lui Philip Kaufman „The Unbearable Lightness of Being”... Numai el ştie cît l-a costat atunci cartea (pe care o găsise doar în franceză, limbă pe care nu o vorbea, bineînţeles) şi caseta video (filmul era în engleză, limbă pe care nu o înţelegea, desigur) şi cu cîte dificultăţi a putut să le capete! A fost prima şi ultima celebrare a zilei sale de naştere. Sametová revoluce (revoluţia de velur) din 1989 puse capăt celebrărilor. Intrase din nou în faza clandestinităţii actului său de naştere. Lucrurile deveneau prea încurcate şi era mai cuminte să n-o afişeze.

Acum toate acestea nu mai contau... Încetase să-şi mai aducă aminte de zilele de naştere. Ai casei nu păreau să le acorde o importanţă oarecare, iar pentru Bisturiu ziua respectivă era plea plină de conotaţii şi amintiri nu prea plăcute... Pentru anturaj a dezgropat din nou „legenda” veche cu timpul care trece, care acum se mai îmbogăţise şi cu „bătrîneţile care trebuiau uitate”... 

Deşi... anume la jubileul său de 20 de ani făcuse cunoştinţă cu soţia. A fost „aranjată” şi această întîlnire. Pentru o sticlă de „cognac” se înţelesese cu un coleg s-o invite pe Ines la cămin la sărbătoare. O identificase şi o pista pe Ines de mai mult timp. Tatăl ei era un funcţionar important, membru al Comitetului Central al Partidului. Fiica lui era adusă în fiecare dimineaţă cu o Volgă neagră la facultate. Avea note bune, dar, bineînţeles, nu cunoştinţele sau inteligenţa îi erau răsplătite, calităţi pe care, dacă şi le avea, le masca foarte bine... Bisturiu îşi construia planuri grandioase şi căsătoria cu această fată ar fi contribuit din plin la realizarea lor. Părea însă inaccesibilă pentru un fiu de ţăran, fie el şi eminent. Şi uite tocmai aici coincidenţa zilei sale de naştere cu invazia Cehoslovaciei i-a servit cu adevărat. Era inutil să speri ca Ines să vină la ziua lui de naştere. La vizionarea unei casete video de import şi, mai cu seamă, la acest subiect, se putea prinde orice peşte. Chiar şi Ines!

Ionică Bisturiu, mezinul familiei, a fost întotdeauna un elev exemplar. De mic copil învăţătorii îi spuneau: „Ai să ajungi om mare”. Şi Ionică i-a crezut. Ba chiar mai mult, îi intrase chestia asta în cap şi devenise un credo personal, o fixaţie: trebuia să ajungă om mare! Cariera de „om mare” a început cît se poate de bine pentru Ionică: a fost numit comandantul oastei de „octombrei” din şcoală. La fiecare careu era printre acei care declamau cu mare înflăcărare poezii patriotice şi nimeni nu putea să-l întreacă la patos. Mai apoi, devenit pioner, a fost numit Preşedinte al Sovietului Unităţii de Pioneri din şcoală. Şi ar fi continuat tot aşa înainte, dacă nu se găsea un învăţător cu fecioraş la aceeaşi şcoală, pe care voia să-l vadă, dacă nu „om mare”, atunci, cel puţin, şef pe pioneri... Avea vreo 12 ani deja, cînd la o adunare a celulei de partid, învatatoraşul respectiv a pus pe masă „ancheta” lui Ionică Bisturiu: „Tovarăşi, vă daţi seama? Am pus şef pe organizaţia pionerească un fiu de chiabur! Mai mult, aţi văzut cînd este născut? Cît nu-i tîrziu, trebuie să luăm măsuri! Ce-or spune tovarăşii de la raion?”. Astfel, cariera lui Ionică primea prima lovitură. Dar şi orgoliul său propriu. A suferit foarte mult atunci. I-a făcut responsabili de cele întîmplate pe părinţi, cu care relaţiile au devenit din ce în ce mai complicate. În special cu tatăl său, care şi-a pierdut propriul tată în iulie 1949. Fusese ridicat şi dus în Siberia şi nu s-a mai auzit nimic despre el. Dacă pînă atunci tatăl accepta „activismul” băiatului fără a-i acorda o importanţă oarecare, în ziua în care mezinul ia reproşat destituirea sa din „funcţia” pionerească, i-a ars o palmă de i-au sunat minţile: „Am crescut un ţînc de comunist la casă!”. Ionică nu i-a iertat-o niciodată... Maică-sa încerca să păstreze neutralitatea şi o desperată pace în familie, dar sora şi fratele mai mare erau totuşi de partea tatălui...

În ziua cînd Ion Bisturiu a fost acceptat în rîndurile Tineretului Leninist, ţinuse o cuvîntare înflăcărată la adunare în care acuza rămăşiţile de elemente reacţionare cu comportament antisovietic şi se dezicea în public de „trecutul chiaburesc-moşieresc”, chemînd tinerii komsomoloşti să-i urmeze exemplul... Cînd a revenit seara acasă, ai săi cunoşteau deja toate detaliile discursului. Maică-sa bocea, iar tata i-a aruncat o valiză în plină figură şi i-a spus să se care în cel mult 20 de minute dacă nu vrea să-l „bage-n furcă”. Nu glumea.

Bisturiu a dormit în noaptea aceea într-un stog de fîn, iar a doua zi pleca cu autobusul la oraş. În sat nu mai călcase de atunci. Avea 14 ani...

Stratagema cu Ines a funcţionat de minune. Bisturiu înţelegea foarte bine că taică-său nu ar fi acceptat nici în ruptul capului o asemenea alianţă, dar băiatul a dres ce-a dres şi a lăsat-o grea pe fiică-sa. Nunta devenea inevitabilă. Restul nu era decît o chestie de timp. Tînărul Ion era un băiat inteligent şi şi-a îmblînzit socrul într-un timp record. Atunci cînd studentul Bisturiu i-a spus că ar dori să candideze pentru preşedinţia organizaţiei komsomoliste de la Universitate, sperînd la o susţinere din partea lui, tata-socru l-a chemat la balcon la o ţigară (deşi Ion nu fuma) şi l-a sfătuit cu insistenţă să n-o facă. Ba chiar îi recomendase să integreze rîndurile (încă nu erau organizaţii de niciun fel) de tineri anticomunişti şi naţionalişti care deveneau tot mai activi. Nu avea niciun motiv să nu-i dea crezare şi urmase sfatul socrului, pentru care îi era şi astăzi recunoscător.

Ines însa nu i-a iertat graviditatea. Într-o seară imediat după jubileu, o mahmurea cu cîteva cupe de „şampanie” şi o culca în patul său din camera căminului. Atenţia unui flăcău chipeş şi „progresist” ca Ion a flatat-o, căci, chiar dacă nu era urîţenia oraşului, nici frumoasă nu era. De cavaleri „nedoriţi” o păzea destul de bine propriul tată şi doar iscusinţa şi inteligenţa lui Ion a fost capabilă să-i conturneze vigilenţa.

Nu mult după nuntă se năştea unicul lor băiat, Cezar, cu care Ines a fost întotdeauna foarte rece şi distanţată. Băiatul a fost crescut mai mult de dădacă. Dispreţul şi ura pe care o nutrea Ines pentru Bisturiu se răsfrîngea şi asupra băiatului. Inutil de adăugat că epizodul din camera de student a rămas unica relaţie sexuală pe care a avut-o cuplul Bisturiu, exemplar, de altfel, pentru ochii lumii şi pentru „înalta societate” care le frecventa casa arătoasă din centrul urbei.

Ines încerca la fiecare ocazie prezentată să arunce cîteo frază sau aluzie la originea soţului, dar inteligenţa-i limitată nu-i permitea să le facă cu adevarat nimicitoare, iar Bisturiu şi-a cultivat pe parcursul anilor o imagine de intelectual accetuîndu-şi cu ostentaţie superioritatea atît în cuplu cît şi în „societate”, arborînd o condescendenţă ironică faţă de proporia soţie. Niciodată însă cuplul nu se certa. Se ignorau dispreţuindu-se.

Din cauza acestui „război rece” permanent, cuplul Bisturiu nu avea prieteni de familie. Doar relaţii. De la care fiecare încerca să profite la maximum. Ines - cu distracţiile, restaurantele şi ieşirile mondene, Ion Petrovici - cu cariera şi relaţiile politice.

Astfel trecu viaţa lor.

Link spre Partea 1

Link spre Partea 2

Link spre Partea 4

Partea în care eroul nostru Florin Candidu, nu face nimic. Fără a-şi da seama, trece un şir de teste.

-          Bună ziua, Ion Petrovici.

-      Bună ziua, Nicolai Gheorghevici.

-      Deci, care este verdictul Dumneavoastră, colega, e bolnav sau nu ?

Privirile ambilor bărbaţi, îmbrăcati în halate albe, destul de îndesaţi amîndoi, dar de statură diferită, era îndreptată spre un ecran plat gigantic în care se putea vedea, într-o multitudine de ferestre-video mai mici şi din toate unghiurile posibile, un omulean scund şi slab ce dormea liniştit si dezvelit pe un pat îngust de spital. Din îmbrăcăminte avea pe el doar nişte boxeri de o culoare ştearsă şi o pereche de ciorapi găuriţi la călcîiul stîng şi cîrpiţi la cel drept.

Acel căruia îi zicea Ion Petrovici purta o bărbiţă de ţap, mustăţi bine pieptanate şi răsucite la vîrfuri, ochelari de tip pince-nez, cu un papion legat la o camaşă de un alb imaculat ce i se întrezăreau în deschizătura halatului. Toată făcătura sa denota un snobism, o acurateţe manierată şi ostentatorie de intelectual ce refuză orice catalogare temporală.

Celălalt, Nicolai Gheorghevici, era cu un cap mai înalt, avea părul tuns scurt, purta o cămaşă albastră, larg descheiată la gîtul masif de taur, încit i se vedea pîna şi un început de pilozitate densă pectorală, dar şi un lanţ din aur masiv. Ţinea în mîină un Kleenex cu care îşi ştergea necontenit perlele de sudoare de pe gît, faţă şi fruntea-i lată. I se simţea de la o poştă nervozitatea cauzată de incompatibilitatea persoanei lui cu acest laborator trufat cu aparataj tehnic de tot soiul.

Se aflau într-o cameră hexagonală, fără ferestre, dar destul de spaţioasă. În afară de partea cu o uşă blindată şi capitonată, echipată cu un detector ocular pentru acces, pe fiecare din ceilalţi pereţi se găsea cîte un ecran de control similar cu acel pe care-l urmăreau bărbaţii, iar sub ecrane era instalat cîte un pupitru cu o multitudine de manete şi beculete de semnalizare. Doar unul din cinci, în faţa căruia se aflau Ion Petrovici şi Nocolai Gheorghevici, era funcţional în acel moment. În mijlocul acestui buncăr erau amplasate în triunghi trei birouri masive echipate fiecare cu cîte 2 ecrane şi pe care se mai înghesuiau o multitudine de alte aparate ce funcţionau în timp real şi umpleau spaţiul cu un zumzăit continuu. Din cînd în cînd imprimantele de pe birouri regurgitau în panerele rezervate cîte o foaie plină cu o puzderie de cifre şi curbe, care-şi aşteptau ceasul descifrării.

-          Nicolai Gheorghevici, observările pe care le-am efectuat pînă acum şi descifrarea datelor, denotă că subiectul FGT 785 prezintă caracteristici ce ne lasă să suspectăm un grad înalt al probabilităţii unor dereglări considerabile. Am identificat incontestabil anumite riscuri.

-          Matale, Ion Petrovici, să-mi spui clar: da ori ba! Este tipul bolnav sau nu?!

-       Diagnoza definitivă este încă în curs de procesare... Vedeţi şi Dumneavoastră că toate aparatele de control sînt funcţionale, dar primele rapoarte denotă clar că...

-        Ascultă, dragă, matale ştii cît mă costă pe mine o zi de „observări” de-ale voastre?  Cu experienţa dumitale ar trebui dintr-o privire la necăjitul ăsta să-mi spui: „Da, e bolnav” şi basta! Crezi că poate să-şi permită contribuabilul cheltuielile de întreţinere? V-am pus la dispoziţie toate mijloacele necesare, şi pentru ce rezultat? Deciziile voastre ajung în mediu cu 3,7 zile mai tîrziu decît înainte! Am statistica la dispoziţie...

Nu era pentru prima dată cînd Ion Petrovici Bisturiu trebuia să ţină piept şefului. Şi, deşi era obişnuit, apucăturile lui de bădăran îl cam scoteau din sărite. Ştia că era un om periculos, capabil să taie în subalterni ca în curechi, dar se simţea în relativă securitate. Toată viaţa a respectat şi rămas fidel procedurilor. Avea răspuns absolut la fiecare ieşire colerică de-a lui Nicolai Gheorghevici Bounegru. Experienţa de viaţă îi dicta o ţinută detaşată şi un calm linear, însă astăzi îi venea mai greu, totuşi, să-l menţină. Sfatul predecesorului său – „Mai bine să scrii şi să nu faci decît să faci şi să nu scrii” – l-a urmat de-a lungul întregii cariere şi nu a dat greş niciodată. Şi de data aceasta era înarmat cu o mapă întreaga de procese verbale care îi acopereau spatele orice ar spune Bounegru.

-       Înţeleg graba şi nemulţumirile Dumneavoastră, dar, spre regretul meu, timpurile cînd puteam lua noi singuri decizii au trecut... Conform procedurii în vigoare şi deciziei Comitetului pentru Securitatea Statului din 24 aprilie 2001, noi nu mai putem veni decît cu aprecieri, iar decizia finală este luată de catre Colegiul de Experţi în Normalitate. Anume CEN-ul, din care facem ambii parte, desigur, decide de diagnoza finală. Iar CEN-ul nu se reuneşte decît o dată pe lună.  Apropo, un raport intermediar a fost deja adresat colegilor din CEN de la Securitate (aici Bisturiu a arătat semnificativ cu degetul spre tavan) acum exact două zile şi aşteptăm şi opiniile dumnealor.

-          Mama lui de birocraţie..., raspunse Bounegru, avîntul sau mînios fiind stins de discursul sacadat şi calm al subalternului. Cîtă dilapidare de resurse în dodii! Bine, zici că ai trimis la Securitate raportul? Am un om acolo. Am să-l sun să urgentăm procedura. La următoarea şedinţă a CEN-ului neaparăt trebuie tranşat. Ori – ori. Dar aşa nu se mai poate. Ne vînzolim cu nenorociţii ăştia, dar banii se cheltuie...

Şeful a tras un fotoliu cu roţi de la un pupitru dezactivat şi si-a trintit sutadouazeci de kilograme în moalele lui. A aruncat şerveţelul de hîrtie ud şi mototolit într-un coş de gunoi încercînd să-l nimerească de la distanţă. A ratat, bineînteles, dar nu a schiţat nici cea mai mică mişcare pentru a-l ridica de jos.

-          Ia loc şi tu, Ion Petrovici, să vedem ce avem noi aici.

Bisturiu şi-a adus jilţul său de la unul din acele trei birouri şi s-a aşezat alături. Privind intens „pacientul”, care dormea aparent liniştit în continuare, Bounegru a rostit scrîşnind din dinţi:

-         Futu-i mama lui de parazit... Îţi mănîncă zilele... Hai, zii, profesore, ce are ăsta?

-         Subiectul respectiv a fost interpelat în timp ce-şi manifesta nemulţumirea faţă de preţurile practicate în supermarketul „Belşug”, atunci cînd casieriţa i-a refuzat cartela bancară pe motiv că a depăşit creditul acordat de bancă. După asta a fost internat la noi. Oficial, subiectul FGT 785 este în detenţie pentru încălcarea ordinei publice. Conform procedurii, subiectul crede că este încarcerat. Acelaşi lucru a fost comunicat şi familiei pacientului.

-         Da-da, ştiu, bună gaselniţa asta. Ucidem doi iepuri dintr-una. El crede că-i la dubă, ha-ha! Într-o cameră individuală, încalzită bine, cu pat, televizor, ziare şi cărţi, şi alimentaţie variată, şi tot, ha-ha!, rîdea în hohote. Şi-a scos un alt Kleenex din buzunar. Să vezi ce rapoarte bune avem acum despre condiţiile de detenţie! Măcar atîta folos..., a tăcut la fel de brusc cum începuse.

-         FGT 785 a trecut deja 75% din testele preconizate, continuă impasibil Bisturiu.

-         Aşa, şi? Testul televizorului l-aţi făcut?

-        Da, subiectul priveşte cu atenţie jurnalele informative, dezbaterile publice propuse de noi.

-         Aşa. Cum reacţionează?

-      Comportamentul lui este unul extrem de dubios. Nu exprimă sentimente de ură şi nu comentează. De cele mai multe ori rîde, ori zîmbeşte.

-          Asta-i bun! Ce pondere are testul?

-          Are o pondere de 15.

-          Puţintel, dar e bine. Şi testul cu curvele?

-          Oficial se chiamă „Testul gradualităţii orientării sexuale”.

-          Lasă-mă cu „oficial”-ul tău! Zi cum reacţionează!

-          Agentul nostru „Sveta” a intrat de mai multe ori la el sub pretextul controlului anumitor formulare şi de a-i lua amprente digitale, îmbracată în uniforma descrisă în procedură. 

-          Bună uniformă, ha-ha, chiar eu i-am făcut design-ul! Cu ţîţele pe jumate afară, cu mini-fustă, tot la loc! Eeehhh, că bine ne-am mai distrat atunci! Şi ce-a făcut ăsta?

-          Nu a reacţionat deloc în pofida gesturilor cît se poate de explicite ale agentului de sex feminin.

-          O-ho! Astai bun! E pederast, deci?

-          Din păcate, nu este. Nu am detectat nicio anomalie hormonală sau cromozomică în urma analizelor. În plus, aşteaptă cu multă nerăbdare vizitele soţiei. Are şi doi copii. Nimic îmbucurător aici...

-          Daaa... 50 la 50. Păcat. Deci este un hetero. Asta-i rău. Îşi iubeşte, zici, soţia. Asta-i bine. Tre să fii nebun ca să rezişti „Svetei”. Iaca eu unul nu pot, Ha-ha! Matale poţi?

-          Eu nu-mi permit relaţii cu colaboratorii, dar recunosc că metodologia testului este de un nivel foarte înalt.

-          Bun, lasă. Ponderea?

-          20 de puncte. Dar profilul hetero nu ne permite să avem un scor maxim, necătînd la fidelitatea conjugală, care, în mod cert, este un factor agravant.

-          Drăcie... Bere i-aţi dat? Bea?

-          Conform procedurii, Nicolai Gheorghevici. I-am dat, dar nu bea.

-          Iaca! Am zis eu că-l avem!

-          Nu aş fi chiar atît de categoric... La modificarea parametrilor testului, s-a dovedid că subiectul nu consumă doar bere de calitate proastă, autohtonă. Din pacate, a savurat cu plăcere din berile de înalta calitate de import...

-          Canalia... adică nu-i place berea noastră? Ia stai că-l pocnim aici. Nu avem noi un indice al patriotismului pe undeva?

-          Nu originea berii este cauza...

-          Da ce, te pune cineva s-o scrii? Ş-apoi unde ai văzut bere bună la noi? Scrie şi tu că nu bea bere autohtonă. Punct! Cîştigăm ceva procente la dosar. Care-i ponderea la „patriotism”?

-          Mare: 30 de puncte. Dar nu ţine, căci, confruntat cu testul la vin şi votkă, procentajul de la patriotismul consumeric este practic anulat. Subiectul nu consumă votkă de niciun fel, indiferent de origine, iar vin bea numai din acele alese. Apropo, cele autohtone, sînt apreciate în mod special.

-          Hmmm. Rău.

Bounegru a tăcut şi privea ursuz în continuare cu o ură de nedescris la ecran. De odată faţa i s-a luminat:

-          Stai, zici că nu bea votkă.

-          Nu. Refuză. De niciun fel.

-          Păi nu-i asta bine? Excelent! Cît avem la punctaj?

-          Cam puţin, dar ceva-ceva se adună şi cu acest indicator, într-adevăr, însă din nou am detectat o complicaţie:  FGT 785 a acceptat, cu cea mai mare placere, un păhărel de ţuică de prune de fabricaţie artizanală, re-echilibrînd parametrii referitor la...

Bisturiu nu a terminat fraza. Şeful se făcu roşu de mînie şi zbieră la profesor:

-          Ce fel de echilabrare?! Nicio echilibrare în mă-sa! Este un comportament antisocial, ce aduce pagube atît economiei naţionale cît şi sănătăţii publice! Asta să-mi scoţi în raport, nţeles?! Pe voi să vă asculţi, apoi totul se echilibrează. Consumul de ţuică de prune este o provocaţie îndreptată împotriva Statului! Punct! Mai departe. Testul cu hăleala?

-          Aveţi în vedere „Compatibilitatea alimentară”?

Şeful făcuse o mutră acră, agasat de pedantismul profesorului, dar acesta nu l-a lăsat să scoată nicio replica şi a continuat:

-          Observatul are un comportament alimentar care prezintă semne alarmante şi care agravează şi mai mult scorul riscului incompatibilităţii societale. Subiectul cercetărilor nu ţine post, dietă sau oricare alt tip de regim. Nu am atestat nicio restricţie alimentară pe care să şi-o fi impus. Acceptă cu cea mai mare curiozitate şi plăcere bucate exotice. Un factor particular agravant este interesul pentru bucatele ebraice, deşi FGT 785 nu este evreu. Cuplat cu plăcerea cu care a degustat din prăjiturile arabe, scorul riscului la testul „compatibilitate alimentară” este unul maxim. Lipsa de interes faţă de produsele de sinteză de tip „fast-food” ne permite să mai adăugăm cîteva puncte adiţionale la acest scor!

-          Iată! Bounegru mai nu a sărit din fotoliu. Uite, vezi, cînd vrei! Aşa îmi placi! Zii înainte! Mămăligă, plăcinte a mîncat?

-          Da, cu cea mai mare plăcere, dar nu am considerat că este un factor atenuant.

-          Bravo! Aşa se lucrează, nu „echilibrare” de doi bani. Bun, ce-i cu cărţile? Asta are pondere mare, nu?

-          Da, într-adevar, Nicolai Gheorghevici, „Discontinuitatea cu realitatea prin lectură” reprezintă tocmai 50 de puncte în ponderea evaluării.

Bounegru s-a ridicat în picioare. S-a apropiat de ecran şi a rostit cu un ton grav de conspiraţionist fără ca să-si rupă privirea de la ecran:

-          Avem mari bătai de cap cu cititul ăsta. Avem nevoie de timp, dar nu este. Nu-i nimic, noi lucrăm în aceasta direcţie. Împreună cu Ministerul Educaţiei încercăm să optimizăm procesul educaţional. Începem de departe. Am închis deja cîteva şcoli în localităţi periferice mici. Ne temeam că nu va trece, dar atunci cînd se lucrează bine cu publicul, înghit totul. În următorii ani vom scoate citirea din program. S-ar putea mai repede, dar ne lipsesc resurse. Ne gîndim să punem computere şi ecrane tactile în toate şcolile. Ministerul Economiei, la rîndul său, va pune la punct nişte chestii cu editurile... Încetişor, pas cu pas...

Nicolai Gheorghevici a tăcut visător... Dar reveni brusc la realitate şi recăpătă mutra acră de dinainte:

-          Bun. Zii, ce-i cu citania?

-          Observatul este foarte grav la acest capitol. A suferit modificări ale mecanismului cognitiv irecuperabile din cauza cărţilor numeroase pe care le-a citit pină acum. În plus, descompunerea continuă. Testul „volumului nou” a demonstrat că ne aflăm în faţa unui element extrem de periculos. A citit cartea necunoscută dintr-o suflare. Mai rău, nota direct pe paginile cărţii. Am descifrat notele subiectului şi am constatat că mecanismele de stocare cognitivă sînt supra-solicitate şi absolut rigide.  FGT 785 aplică procedura chestionării oricărei informaţii  noi primite. Imposibil, din acest moment, să intervii cu un program informaţional de modificare a perceperii realităţii sociale.

-          Ah spurcăciunea... Cică s-a protejat, zici? Nu-i nimic, băieţel, te doftorim noi... Cu agresivitatea cum stă? A opus rezistenţă la arestare?

-          Nu, niciun fel. Atîta doar că cere într-una să-i respectăm drepturile. Dar din momentul în care acţiunile noastre nu contravin codului procedural, observatul este foarte amabil şi politicos...

-          Normal, e deranjat rău. Nu poate un om sănătos la minte să nu se revolte atunci cînd este arestat. Un om normal este agresiv, luptă, se mînie, are duşmani pe care îi combate cu vehemenţă. Ziceai că mai ai 25% din teste de efectuat. Cazul ăstuia e clar ca „bună ziua” pentru mine, dar totuşi, ce-ţi rămîne încă de văzut?

-          Analizăm în prezent, vedeţi scanerele? activitatea cerebrală a observatului în timpul somnului. Încercăm să captăm undele electromagnetice emanate de scoarţa cerebrală pentru a le traduce în imagini. Cu alte cuvinte, încercăm să descifrăm visele „pacientului”. Sînt sigur că rezultatele acestor teste ne for aduce elemente foarte...

În acest moment bărbatul de pe ecrane a început a se mişca. Cei doi au înmărmurit în faţa ecranului. FGT 785 s-a întins, s-a aşezat pe marginea patului, apoi s-a sculat şi a făcut cîteva mişcări energice de gimnastică. A băut puţină apă din carafa de pe noptieră. A luat un ziar, l-a rasfoit, apoi l-a aruncat de unde l-a luat. S-a apropiat de un buton, amplasat lîngă uşă şi a apăsat. În laboratorul celor doi a sunat ceva şi a început a clipi o luminiţă roşie. Profesorul s-a grăbit să apese un comutator şi să răspundă:

-          Vă ascultăm, doriţi ceva?

-          Da, dacă se poate, aş dori un stilou şi o foaie de hîrtie curată, vă rog. Pot trimite o scrisoare?

-          Desigur, este dreptul Dumneavoastră. O să vi se aducă totul în cîteva minute.

-          Vă mulţumesc mult.

Bounegru s-a uitat triumfător la Bisturiu.

-          Să nu uiţi să-mi pui şi asta în raportul final. Ce om normal constituit scrie scrisori astăzi? Şi scrisoarea numaidecît s-o coşi în dosar. Hai, descifraţi mai repede visele păcătosului ăsta şi la CEN cu el! Toate boxele trebuie să fie libere în 4 zile maximum. Cică băieţii de la Securitate pregătesc o lovitură-trăsnet la nu ştiu ce cenaclu ori club de lectură... Naiba să-i ştie ce şi cum, dar promit 5-7 indivizi noi. Şi-aşa nu ajung locuri... Hai, te-am lăsat, colega!

Şeful l-a tipărit amical pe umăr pe Ion Petrovici, gest pe care acesta nu-l agrea deloc din cauza că-l considera de o familiaritate exagerată. Sutadouazeci de kile s-a îndreptat spre uşă, şi-a apropiat ochiul drept de identificatorul ocular şi a aşteptat pînă un clănţănit uşor şi un semnal luminos i-au indicat că poate deschide. În pragul uşii însă se opri de parcă uitase ceva important. S-a întors spre Bisturiu şi-l întrebă:

-          Eeee, khmmm, agentul „Sveta” este astăzi la post?

-          Da, desigur, Nicolai Gheorghevici.

      -      Bine, hai noroace, profesore! Şi trînti uşa.

Vezi aici Partea 2

Vezi aici Partea 3.1

Vezi aici Partea 4

Preparativele pentru  vacanţa de vară din acest an au avut o adevarată alură de plan de bătălie pentru mica mea familie.

Dacă verele precedente cea mai mare bătaie de cap era constituirea unui arsenal de cadouri pentru apropiaţi şi repartizarea lor echitabilă, anul acesta situaţia a fost alta. Cel puţin am fost excelenţi la capitolul echităţii: am aplicat vechiul principiu stalinist « Нет человека - нет проблемы » şi nu am cumpărat cadouri. În mod echitabil.

Într-un fel sîntem deja obişnuiţi, dar călătoriile cu copii mici necesită, cum n-ai da, o adevărată strategie logistică: alimente şi asigurarea tranziţiei de la regimul alimentar parizian la cel autohton (în suta avionului o bună parte, dar şi în bagajul de mîină mîncare pentru durata călătoriei, fără a uita o listă de produse pe care rogi gazda să le procure din timp);  haine destule şi adaptate la toate accidentele şi capriciile climaterice (vă asigur că trebuie să prevedeţi chiar şi eventualitatea unui ţunami: o parte în bagajul de mîină şi o valiză în sută); scutece suficient de calitative pentru a asigura confortul bebeluşului (astea se procură din surse sigure la Paris şi se trimit în Moldova în prealabil cu un transportor tradiţional); jucării, cărţi, creioane şi caiete pentru a asigura copilului un sentiment de spaţiu familiar într-o locuinţa străină (în sută) şi suficiente pentru ca să-l ocupaţi pe durata călătoriei (în bagajul de mîină); nu carecumva să uitaţi desenele animate preferate (astea se piratează de pe net (fiindcă oricum nu poţi cumpăra un DVD anume cu aceste filme la Paris) şi se înregistrează pe un disc dur) şi un laptop pentru vizionarea lor – toate acestea trebuiesc procurate, comandate, trimise, inregistrate etc. etc. din timp.

Şi nu carecumva să depaşiţi acele 50 de kg regulamentare repartizate exact în 3 bagaje! Şi să fie exact 20x20x10! 21x19x10 deja nu e bun – plătiţi taxe pentru surplus de bagaje. Încercaţi şi veţi vedea.

Dar se fac toate, fără grijă! E deja istorie.

Pregătindu-ne de acest salt spaţial aerian, am rugat părinţii săcumpere cîte ceva din merinde pentru pici, dintre care şi ceva unt (că doar n-o să-l car în valiză de la Paris cînd temperaturile cochetează cu +40°C!).

Nota: UNT s. n. 1. Grăsime naturală, solidă, extrasă din lapte și folosită ca aliment. (Definiţie din DEX)

Şi fiindcă sîntem părinţi responsabili (aşa credem noi, cel puţin), am mai rugat să fie atenţi la calitatea produselor pe care le procură. Am fost asiguraţi că alimentele vor fi de calitatea prima-ntîi, deşi nu aveam niciun dubiu, desigur, că vor fi alese în modul cel mai migălos: doar odată pe an vine nepoţica de la Paris, ce mai!

În dimineaţa zilei de după sosirea noastră, pregătind micul dejun pentru copil, am parcurs (e un reflex condiţionat deja) eticheta de pe pachetul pe care scria cu litere de-o schioapă „UNT” şi cu litere de 0.5 mm componenţa lui... 36% smîntînă şi 64% grăsimi vegetale...

Zic atunci, mai mult a constatare decît a reproş, ca să nu acuz pe cineva pentru bunele intenţii:

-                       - Ăsta nu-i unt!

-                       - Cum nu-i unt? Păi eu l-am cumpărat pe cel mai scump! Făcut la noi!

Acum ce să mai?  Bunele intenţii nu sînt nici într-un caz reprimabile, cu atît mai mult cu cît mirarea şi consternarea părinţilor era vădit sinceră. Mi-a părut rău pentru că s-au simţit vizaţi. Ei au fost obişnuiţi de o viaţă să creadă ce scrie pe etichetă. Pe vremea lor „industria alimentară” cunoştea doar un procedeu – pasteurizarea. „Untul” era unt, „smîntîna” – smîntînă şi „laptele” – lapte. Astăzi un cunoscut de-al meu, angajat la o fabrică de lactate din Moldova, mi-a răspuns la cele relatate că nu consumă producţia propriei fabrici. „Я солидол не ем”, mi-a zis el.

Am mers, deci, la marele şi vajnicul supermarket care se cheamă „Furchette” să cumpărăm „unt”. Pe raftul respectiv erau la vreo 10 „unturi” diferite dintre care marea majoritate de origine autohtonă. Le-am luat pe fiecare, unul după altul, şi unica diferenţă în componenţa lor era procentajul de grăsimi vegetale şi smîntînă. Totuşi smîntîna rareori depăşea 50%... În schimb, într-adevar am constatat o diferenţă notorie la preţuri. (A propos, eu la Paris pot cumpăra unt (în sensul direct al cuvîntului) mai ieftin!)

Doar 3 pachete (desigur, dacă e să presupunem că conţinutul coincide într-adevar cu cele scrise pe ambalaj) conţineau UNT! Dintre care unul francez (produs în Moldova), unul olandez (de import) şi un altul autohton. Doar olandezul era vădit peste preţul celorlalte... Am optat pentru francez.

Mă întreb ce fel de norme şi definiţii respectă industrialii de la noi. La sigur nu DEX-ul limbii române.

Este doar un exemplu. UNT, cel puţin, am găsit. Multe alimente sînt, efectiv, chimie pură: imposibil să cumperi o îngheţată sau ceva mezeluri fără porcării. Nu-s! Am căutat şi nu am găsit. Nu există altă  alternativă decît agricultura de subzistenţă. Care se moare. Fiindcă dau „roşiile ieftine” peste ţărani.

Acum 2-3 ani un politician ilustru de pe la noi ne lămurea nouă, parizienilor, că agricultura noastră nu este competitivă, că trebuie reformată, că trebuie folosite metode intensive, tehnologii performante, că este normal ca consumatorul să prefere „roşii ieftine”, etc., etc. Oare? De ce atunci europenii revin la agricultura de proximitate? La modelul de ferme mici şi respectuoase pentru mediu şi om?

Cîndva demult scriam despre cancer... Aţi fost prin cimitire? E ca la război. Se moare de tînăr.