Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
22 janvier 2019 2 22 /01 /janvier /2019 23:33
Povestea unui om în piele de poliţist

Întotdeauna am fost convins că nu există generalizări perfect valabile, mai ales atunci când vorbim despre oameni. Cu toate acestea, deseori nu putem scăpa de clișeu...

Clișeele comportamentale se reproduc situațional. Nu mai știi exact ce ne guvernează acțiunile, reacțiile, atitudinile. E ca un joc de roluri într-o piesă de teatru. Fiecare și-l joacă la perfecție în funcție de uniforma pe care o poartă, de funcția specifică pe care o exercită… Aceste roluri sunt jucate fidel și talentat, cu mici variații, de către toți, fără ca să fie învățate în școli sau studiouri de teatru. Mai mult decât atât, schimbarea funcției, evenimentului situațional ne schimbă automat și setul comportamental. Exemplul cel mai tipic sunt șoferii și pietonii cu toate relațiile complexe care îi caracterizează. Iar o singură persoană trece cu ușurință dintr-o categorie în alta chiar și pe parcursul unei singure zi. Dar ce se întâmplă atunci când aceste coduri comportamentale sunt rupte? Când careva refuză acest joc și încearcă să scrie altă piesă? Vă zic eu: se întâmplă lucruri frumoase, perfect umane, care îți insuflă încredere în lumea care ne înconjoară și... chiar dacă sună patetic, în ziua de mâine.

Unul din jocurile-tip din cele mai caracteriale și specifice este acel de-a șoferul și polițistul rutier. Recunoașteți, fiecare aveți în cartoteca cu povești câte o anecdotă personală legată de polițiștii rutieri, la fel precum bănuiesc și polițiștii au istorii fabuloase cu șoferi (nu știu de ce am impresia că poveștile lor trebuie să fie mult mai mustoase și mai interesante decât ale șoferilor). Chiar și pe paginile acestui blog găsiți din astea (Aici sau Aici).

Povestea care urmează este din acest şir. Dar poate că şi nu este. Mai bine zis de la începutul ei era, dar spre sfârşit însă a devenit una perfect umană.

Se întâmpla astă vară. Familia noastră nu este una deosebită pentru Republica Moldova. Arealul nostru de răspândire este foarte mare: SUA, Franța, Marea Britanie... Și asta doar dacă e să luăm în calcul rubedeniile „de gradul I”, ca să folosim formula administrativă consacrată, dar dacă extindem cercul familial, vom găsi și Românie, și Spanie, și Italie, și Germanie, și Grecie, și Rusie... E un detaliu important pentru economia acestei povești.

Această vacanță a fost una foarte specială din cauza unei aniversări importante în familie, respectiv pregătirile pentru vacanțele de vară au început din timp și au fost temeinice. Urma să ajungem în Republica Moldova concomitent cu familia cumnaților noștri care locuiesc în SUA de vreo 10 ani. Iar cumnații noștri, după o experiență nu prea plăcută și nu prea ieftină cu o mașină luată în chirie de la Chișinău de acum 2-3 ani, au decis să trimită una de-a lor hăt din SUA! Cum au calculat ei – nu știu, dar ei ziceau că după 2-3 sejururi de vreo săptămână în Moldova echilibrezi cheltuielile pentru transport, devamare, etc. cu cele ale închirierii unei mașini echivalente. Dar nu acest detaliu contează, ci faptul că ei chiar au înfăptuit operațiunea! Eu în genere mi-aş pune cumnaţii să guverneze Moldova: dacă zic – fac! Nu ca ăştia...

Respectiv, în ziua Z, ne-am regăsit cu toții la Chișinău, chiar la aeroport, unde a ajuns și mașina proaspăt „devamată”, cu actele în regulă. Eu eram ultimul care ajungea și de îndată ce am ieșit din aeroport, am îmbarcat în automobil și am pornit spre Nord. Era o superbă după amiază de vară, traficul – destul de aglomerat, așa că cumnatul american a decis s-o ia pe undeva pe ocolite, pe niște hudițe pe care, zicea el, le cunoaște bine, dar ceva nu a funcționat: ori memoria lui s-a strămutat, ori hudițile Chișinăului. Ne-am cam rătăcit, ne-am tot învârtit pe coclauri, până când am ieșit din nou la un drum aglomerat. Nu ar avea asta prea mare importanță decât doar ca să vă explic că am ieșit până la urmă din capitala Republicii Moldova destul de târziu. Scăpați din strânsorile și stresul circulației nebune a orașului am ieșit la drumul mare. Nordul, căpitane! Ținem Nordul! Festina lenta!

Dar la același drum mare a ieșit și un brav echipaj al poliției rutiere, misiunea căreia este, din câte vă dați seama, să asigure securitatea traficului rutier. Destinele noastre puteau foarte bine să treacă pe alături unul de altul, chiar dacă circulau pe același drum, dar polițiștii au decis că ele neapărat trebuie să se intersecteze, decizie care a și fost imediat materializată, printr-o zvâcnitură de baghetă magică alb-neagră. Eram nu departe de Orhei, cetatea în care şi astăzi se oploşesc cei mai mari hoţi ai acestor ţinuturi, deși ieșisem deja din codri.

Chiar dacă ne știam inocenți și curați ca lacrima (din punctul nostru de vedere și în limitele competențelor poliției rutiere pe acea porțiune de drum) o încordare inexplicabilă ne-a încleștat tuturor maxilarele. Urma să înceapă spectacolul în care noi ne aveam deja rolurile distribuite de Măria-Sa, Circumstanța.

Polițistul s-a prezentat și a rugat șoferul să prezinte actele, ceea ce a și fost făcut fără comentarii referitoare la limba în care ni s-a adresat inspectorul de circulație. Urma momentul culminant: prezentarea infracțiunii – ridicarea cortinei. Așteptam cu toții să vedem de ce se vor lega, conform scenariului. Repet: eram convinși că nu încălcasem nicio regulă, nu depășisem nici barem regimul de viteză, nici măcar cu 1 km/h!

- Aveţi sticlele din faţă întunecate, ni sa comunicat. E interzis.

Spectacolul putea începe. Cumnatu-miu era deja intrat în rol: adică nervii îi erau întinşi strună.

- Bine, i-a răspuns el poliţistului destul de răspicat, măsuraţi nivelul de transparenţă şi constataţi infracţiunea.

El, naivul, credea că-i ca în SUA, de unde era mașina, unde există norme și pentru așa ceva și unde o înfumurare lejeră este tolerată. Ei bine, se pare că în R. Moldova sticlele din față trebuie să fie total transparente, ceea ce ne-a și fost comunicat operativ de către agentul de circulație...

Cumnatul meu a luat foc: chestia e că el este șofer de meserie în SUA și în acei 10 ani de când străbate America în lung și-n lat nu a luat nicio amendă! Niciodată! Oprit a fost de două ori: o dată pentru că a încurcat banda și s-a reangajat prea târziu. Dar era la volanul mașinii sale mici, nu al camionului, și polițistul l-a probozit atenționându-l că orice încălcare, cât de mică, îl va costa scump la asigurări pentru camion, așa că el nu dorea să-i aducă necazuri, dar îl avertiza să fie atent de acum înainte. Cea de-a doua oară a fost și mai categorică. A intrat într-un stat (ori oraș) în care regimul de lumină e diferit de alte părți. Iar el nu avea farele aprinse. Polițistul l-a oprit, l-a rugat să deschidă cabina camionului, a urcat pe scări în cabină, s-a uitat ce-i înăuntru, apoi a aprins chiar el, cu mâna lui, luminile camionului, spunându-i că la ei trebuie să circule cu lumini (ofițerul a văzut bine că plăcile erau din alt stat). În ambele cazuri șoferului i s-a urat „drum bun” și „drive safely” fără alte consecințe.

Toate astea eu le aflam concomitent cu polițistul căruia îi era adresată tirada mânioasă și înflăcărată a cumnatului meu cu acte americane. Dar toate astea făceau parte din scenariu... Polițistul rămânea inflexibil. Conform regulamentului, pe care ni-l cita dumnealui, „defecţiunea” trebuia înlăturată pe loc. Cumnată-mea i-a zis că are pe undeva un cuțit prin bagaje și că va scoate filmele fumurii chiar atunci. A ieșit și a deschis port-bagajul plin cu valize... Să găsești un cuțit în mormanul acela de bagaje nu era lucru chiar ușor.

Până în acel moment eu asistam la derularea spectacolului fără să particip. Dar era ceva absolut grotesc și kafkian în acea situație și am decis să intervin. În primul rând am încercat să-l calmez pe cumnat, care erupea mai ceva ca vulcanul Etna, înjurând de mama focului statul Republica Moldova, toți funcționarii ei și promițând solemn că nu-i mai calcă piciorul pe aici (în treacăt fie spus, această promisiune din urmă a rămas, din fericire, deşeartă). După ce l-am rugat să tacă doar puțin, am ieșit afară. Cumnată-mea mai căuta energic cuțitul prin valize.

M-am apropiat de polițist care stătea impasibil alături. M-am adresat dumnealui încercând să fiu cât mai calm posibil, într-o română cât mai livrească (important detaliu, cred).

- Bună seara, i-am zis calm, încercând chiar să schițez un zâmbet, pot să vă zic și eu ceva?

M-a privit oarecum mirat, dar a încuviinţat din cap. Am continuat spunându-i ceva de genul ăsta:

- Suntem ambii perfect conștienți că, din punct de vedere al regulamentului, aveți dreptate. Mai mult decât atât, nimeni nu poate să vă împiedice să aplicați sancțiunile regulamentare. Dar haideți să privim această situație și puțin altfel. Nu puteți nega nici Dumneavoastră că circulam atent și că nu amenințam nici într-un fel securitatea traficului, nu cream situații periculoase. Cred că ați înțeles că venim de la aeroport acum. Abia am intrat în țară. Vă pot arăta și tichetul de la avion dacă doriți. Mașina este și ea abia adusă (pe sticlă, apropo, încă mai era încleiată o etichetă a transportatorului, cu datele livrării, pe care io arătam ofițerului) și, printre altele, am putea și noi să întrebăm cum de i s-au făcut actele la poliție, dacă ceva nu e în regulă. În fine, cred că e evident pentru toată lumea aici de față că nu este rea-voință din partea noastră. Apropo, vă suntem recunoscători și vă mulțumim pentru că ne-ați avertizat. Vom scoate filmele astea protectoare de îndată ce se poate. Dar cred că înțelegeți și dumneavoastră ridicolul situației: nu ajungem bine în Moldova, nu reușim bine să ne îndepărtăm de aeroport și, hodoronc-tronc!, - opriți de poliție și amendaţi! Asta cum ar veni: „Simţiţi, oameni buni, mirosul patriei!”. Știu că reacția șoferului e puțin excesivă, dar e cât se poate de explicabilă. Lăsați-ne, vă rog, să ajungem acasă la părinți fără peripeții. Că nu suntem nici noi infractori, și nici chestia asta cu sticlele întunecate nu mai are valoare acum, căci se lasă deja noaptea...

La drept vorbind, am avut impresia că polițistul a răsuflat și el ușurat. De faptul că nu mai este obligat să joace acel rol la care e constrâns de împrejurimi. Eu nu încercam să lupt cu el demonstrându-i inutil că greșește, și nici nu mă milogeam excesiv. L-am lăsat să aleagă deznodământul, confirmându-i că el este puterea. I-am acordat o posibilitate să iasă onorabil dintr-o situație ridicolă, în care se pomenise fără voia lui, chiar dacă avea avantajul protocolar. I-am crăpat puțin ușa, iar el a ieșit imediat, păstrându-și fața. Ori poate limba română fără accent bădărănesc moldovenesc și-a făcut efectul? Mai știi?...

Mi-a întors actele şi mi-a zis cam asta:

- Da, eu văd că mașina e abia adusă. Cunosc procedura. Și văd că veniți de la aeroport. Apoi iată: ca să nu rămâneți cu impresii negative despre poliția rutieră din Moldova și despre poliție în general, vă doresc drum bun. Nu mai suntem noi chiar așa cum se spune...

Am mai schimbat câteva replici relativ inocente, glume despre valize şi drumul care mai rămânea de făcut... Ne-am luat rămas bun aproape cordial.

Nu prea ştiu ce învăţăminte se pot trage din această poveste. Și polițiștii sunt oameni. De cele mai multe ori nici mai răi, nici mai buni decât noi, ceilalți. Circumstanțele și rolurile sunt rău definite. Uneori e suficient să dai peste cap scenariul și lucrurile devin mai simple. La fel precum se întâmpla o săptămână mai târziu cu un polițist de frontieră. Dar despre asta – cu o altă ocazie.

Și da, încă ceva: vorbiţi corect româneşte! Se pare că chiar ajută în viaţă.

Partager cet article
18 décembre 2018 2 18 /12 /décembre /2018 16:51
Povestea unei ţări în care curg râuri de ciocolată

Îmi place să zbor cu avionul. Am zburat pentru prima dată acum exact 20 de ani și de atunci acest mod de deplasare în spaţiu a intrat în viața mea și a devenit o rutină. Oarecum stranie această trecere de la o stare la alta : de la un om care nu zburase niciodată, la unul pentru care avionul a devenit un mijloc de transport practic la fel de des utilizat precum trenul. Îmi veți spune că există o „primă dată” pentru tot, dar nu este exact cazul meu: a fost un veritabil „before & after” pentru mine. Adică până la 21 de ani deloc-deloc, iar după 2008 – regulat și foarte des, fără niciun fel de gradualitate.

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc aici și nici să vă descriu toate mărunțișurile și chițibușurile care mă fac să-mi placă să zbor cu avionul. Poate doar despre unul. Dar de la el a și pornit acest text.

Îmi place să vorbesc cu pasagerii vecini. Desigur, această plăcere a mea nu-și găsește chiar întotdeauna partener, dar acest lucru se simte imediat. Există întotdeauna un motiv în acel spațiu restrâns care ne este rezervat să ne adresăm vecinului, să schimbăm câteva politețuri de rutină pentru te miri ce anume. Și se înțelege imediat dacă o persoană e disponibilă pentru „mai mult, în funcție de afinități”. De regulă, totuși, gheața se sparge ușor și atunci afli lucruri absolut fabuloase și captivante din viața oamenilor.

Despre un caz din acestea am să vă vorbesc aici. Se întâmpla acum doi-trei ani. Eram pe ruta Paris-Chișinău. Nu mai țin minte dacă eram la dus sau la întoarcere... Adică nu, era cu siguranță la dus, căci interlocutorul meu pe durata zborului îmi vorbea despre ce are de gând să facă la Chișinău. Am intrat lesne în vorbă cu dumnealui căci zburam cu escală și ne-am regăsit şi în al doilea avion. Vizual ne-am recunoscut drept pasageri ai primului avion, motiv suficient de complicitate în asemenea context.

Printr-o magie a întâmplării am ajuns în business class, alături de domnul cela elegant, destul de jovial, cam de vreo 50-60 de ani, care stresa foarte mult din cauza unui costum pe care-l ducea pe cuier în husă și încerca să-i găsească un loc să-l anine ca să nu jeneze pe nimeni. Această căutare a lui mă jena destul de mult, la drept vorbind, el fălălăind cu husa aia peste mine în drapta și în stânga, așa că am participat și eu activ la proces, că era și în interesul meu după cum vă dați bine seama. I-am găsit un locușor potrivit, până la urmă, cu ajutorul însoțitorilor de bord.

Erau prea multe experiențele noastre în comun, raportate la aceeași călătorie, pentru ca să nu intrăm în vorbă mai acătării. Au urmat prezentările de rigoare. Domnul meu era un ciocolatier artizan, dintr-un orășel de pe undeva de la sudul Franței. Mi-a dat și cartea lui de vizită, dacă o caut bine, precis o mai am pe-acasă. M-a intrigat desigur costumul şi grija pe care i-o purta (adică eu bănuiam că e un costum, căci nu știam exact ce este în husă) și l-am întrebat dacă merge la vre-o ceremonie specială în Moldova. Îmi închipuiam c-o fi vre-o nuntă, clișeul îmi desena deja scenariul: un fecior care se căsătorește cu o moldoveancă și fac o nuntă în Moldova...

Dar nu a fost să fie chiar așa: ciocolatierul francez era de fapt în deplasare de serviciu! Gândul meu a sărit repede de pe un clișeu călăre pe altul și îmi închipuiam acum vre-un schimb de experiență pe la vre-o întreprindere ceva, poate chiar la „Bucuria”, ori, de ce nu?, vre-un start-up care se lansează în arta ciocolatei pe la noi. Dacă zice omul că e în deplasare, eu la o afacere cu ciocolată mă gândeam. Firesc, nu? Dar și aici greșeam...

Omul mi-a zis că merge la o ceremonie privată care se va ține într-un local luxuos (mi-a zis și exact care era localul, dar din motive lesne de înțeles, îl voi ține secret), o zi de naștere, la care el va trebui să instaleze și să deservească... un havuz enorm de ciocolată pentru câteva zeci de persoane. Am încercat să-l trag mai mult de limbă și să-mi zică cine era „sărbătoritul”, dar omul mi-a zis că, din motive lesne de înțeles, nu poate să-mi spună cine era barosanul. Costumul din husă era „salopeta” lui de firmă, cu blazoane brodate şi tot balamucul, detaliu semnificativ la acea mise-en-scène.

Apoi am mai discutat despre una, despre alta... Nu era la prima lui deplasare de acest fel, era o piață care îi genera o cifră de afaceri bunicică. Îmi zicea că-i place Moldova, moldovenii, tradițiile și misterele acestui colț de plai, gură de rai, unde, mă gândeam eu, pensiile bătrânilor sunt de 50 de euro, iar unii barosani își comandă ciocolatieri direct din Franța, plătindu-le avion în business class, cazare pentru câteva zile și onorarii frumușele (chiar și pentru Franța!) pentru un havuz de ciocolată de ziua lor...

Partager cet article
13 novembre 2017 1 13 /11 /novembre /2017 14:25
Pierre Soulages: "Outrenoir" (1984)

Pierre Soulages: "Outrenoir" (1984)

Încerc să-mi aduc aminte când prima dată am conștientizat moartea. Când a intrat ea cu adevărat în viața mea. De fapt, mint aici și nu-i bine. Nu mai încerc chiar deloc. Noiembrie 1988. Știu perfect momentul, ziua, clipa, sunetul cu care a intrat în mine, știu că era frig, că era negură… Tata mă ținea de umeri... Cineva bocea alături... Mama nu mai bocea. Bunica nu mai bocea. Tatii îi era frică. De aceea mă ținea de umeri. Îi era frică de mine. Acum știu. Atunci nu înțelegeam încă. Tata, în genere, știa totul despre mine. El a știut la perfecție când am fumat prima țigară. Și mi-a povestit cum s-a lăsat de fumat. El m-a ținut strâns de mână când m-am îmbătat prima dată cu adevărat. M-a ținut tot drumul strâns să mă ducă acasă (mergeam totuși pe picioarele mele) de la o nuntă și să nu înțeleagă mama că eram tufă...

El știa totul despre tot. Iar noi nu știam că el știe tot. Tata era tăcut de felul lui... Un văr de-al meu chiar se supărase o dată pe el: după ce nu se văzuseră câțiva ani, tata nu i-a arătat exces de sentimente... Nu i-a zis nimic deosebit, nu l-a strâns în brațe, nu l-a sărutat pe buze, cum se face pe la nord, chiar și între bărbați... Pe atunci începusem să-l înțeleg și eu câte puțin. Atâta a spus mai târziu despre acea întâlnire când l-am întrebat: „Parcă l-am văzut pe Mitea în picioare...”. Dumitru era fratele lui cel mai mic, primul pe care-l pierduse... El îi avea pe morții lui... Acum eu îi am pe ai mei...

La ce moment moartea încetează să mai fie un joc? La ce moment ea încetează să mai fie o eventualitate și devine certitudine? La ce moment ea încetează să mai fie reversibilă? Este oare moartea o revelație instantanee sau se învață?... Există oare reguli în acest domeniu?...

Era o zi de sâmbătă... Aveam 11 ani. La școală se ținea un fel de spectacol la care participam și eu. Părinții ne așteptau acasă. Dar în acea zi eu eram un fel de „star”, participând la mai multe scene din acel „concert”. „Cмотр художественной самодеятельности”, parcă așa se numea. Mama ne-a zis să venim imediat acasă, de cum ne eliberăm, chiar să ne învoim să plecăm mai devreme, dacă se poate. Eu am uitat. Ori nu mă puteam rupe de la acea atmosferă festivă în care mă aflam în centrul atenției. Nu mai contează. Mai simt și astăzi acea senzație de euforie și excitare. Am fost bun pe scenă. Toată lumea mă lăuda, mă felicita. Iar acasă mă așteptau părinții. Iar telefoane portabile pe atunci nu existau. Noi nici telefon fix nu aveam... Când am ajuns, am văzut imediat Moskvitch-ul tatei tras direct la scara blocului, încărcat. Am înțeles că am călcat pe bec...

Am intrat în casă. Ai mei erau îmbrăcați și gata de drum. Mama avea ochii roșii. Tata – negru la față și taciturn. S-a uitat cu supărare la mine. Credeam că mă sugrumă din priviri. Mai era ceva în privirea lui, mai mult decât un reproș, o urmă de dispreț? A zis doar atât: „Tătuca moare, iar voi...” Mai n-am intrat în pământ...

Nu am apucat nici să mă descalț. Tot atunci am făcut stânga-mprejur și am ieșit înapoi pe ușă. Am plecat la țară, la bunei. Nu țin minte cum am mers anume. Țin minte că era liniște. O liniște solidă în care noi ne simțeam prinși ca niște insecte în chihlimbar...

Am ajuns când afară înopta deja. Am ajuns la timp. Tătuca zăcea în pat, dar mai sufla. Era și mămuca acolo, mai era lume din mahală... La căpătâi ardea o lumânare înfiptă într-un colac. Astăzi, sunt sigur că ne aștepta. Mama s-a apropiat de el imediat. L-a îmbrățișat. La fel a făcut și tata. L-au sărutat, i-au vorbit... Eu – nu. Nu știu de ce anume. Îmi era și greață. Asta țin minte bine. Arăta urât. Suflarea lui mirosea urât... Ca un om care a suferit și agonizat îndelung... Sunt trecut de 40 de ani astăzi, dar nu pot scăpa. Nu pot să i-o iert puștiului de 11 ani... El ne-a așteptat, iar eu nu m-am apropiat...

Bunelul a murit în acea noapte. Noi, copiii, am fost culcați în sărăieş. Dimineața a intrat și ne-a trezit tata. Era devreme, soba se răcise deja. Tata a zis doar atât: „Hai sculați, copii. A murit tătuca.” Tata îl iubea mult pe tătuca. Eu îl adoram. La acel stadiu înțelegeam doar că e grav, foarte grav. Forfotă prin ogradă. Lume care începea să vină la priveghi. Oameni străini care trebăluiau pe acolo ca la ei acasă.

Am intrat în casa mare... Tătuca era deja în sicriu, îmbrăcat în costumul său de zile mari... Când reușiseră ei să schimbe și să așeze tot?.. Pe scaune ședeau câteva persoane din vecini. Îl priveam pe tătuca de la distanță... Era mai frumos acum... Doar buzele îi erau vinete și arătau dezgustător. Din când în când intra câte o femeie și începea să bocească. Unele boceau frumos, altele – nu. Îmi venea să le alung. Din când în când intra bunica și bocea și ea. Bunica bocea frumos. Nici nu-mi închipuiam că știe să înșire bocete în versuri. Asta țin minte. Cum îi bocea viața lor în versuri. I se alătura și mama. Dar mama nu știa să bocească frumos. Ea doar plângea în hohote alături. Apoi se apropia câte o femeie să le ia la o parte. Mai întâi pe bunica. O lua ușurel de umeri: „Hai, Anică, hai...” O ducea așa până la ușă... Și apoi începea s-o întrebe: „Da’ stopci pentru praznic de unde să luăm?”, „Farfurii și furculițe ai destule?”, „Da curechi pentru găluște ai?”, „Găluştele le facem cu crupe sau cu orez?”, „Da după prapuri s-o dus careva?”, „Sa meargă Andrușa la Drochia cu mașina să aducă colacii” și tot așa... Bunica le avea pe toate. Le avea pe toate rânduite. Comanda cu armata de femei la perfecție ca un general experimentat. Această schimbare imediată de cum trecea pragul casei mari mă perturba... Pe mama o rupeau mai greu, ea se liniștea mai greu, dar funcționa și ea la fel... Când plângea mama, mă podideau și pe mine lacrimile. Plângeam de jalea ei. Plângeam că plângea mama. Dar nu eram lăsat. Eram luat de cineva din adulți și dus afară. Pe mama tot așa o linișteau, cu mine: „Hai, Zinică, hai, că, iaca: te văd copchiii...” Altfel, nu plângeam...

Urmăream, într-un fel de prostrație continuă, cum se mișcă această mașinărie... Lumea venea și punea bani pe tătuca... Apoi venea câte un adult și-i aduna, când se părea că grămada era prea mare. De regulă i-o băga în pestelcă bunicăi dacă se nimerea pe acolo. Ori mamei...

Tata nu prea se vedea. El era pe drumuri cu mașina. Venea, descărca ce aducea, apoi pleca iarăși... Noi eram acolo, în acest iureș, aproape abandonați, dar în grija tuturor. O grijă amplificată, supradimensionată. Cineva ne dădea o bomboană, altul – bani, cineva ne hrănea, cineva ne întreba dacă nu am înghețat, ne trimitea în sarai, unde se făcea focul că să ne încălzim la sobă... Mâini de străini care trebăluiau ca la ei acasă. Cineva hrănise până și oile din ocol. Cineva dăduse grăunțe la găini. Totul funcționa ca ceasul...

Apoi a venit ziua a treia. Tătuca a fost urcat în remorca unui camion cu bordurile coborâte. Remorca era îmbrăcată în covoare. Cineva ne-a urcat și pe noi alături. Mai era mama și bunica acolo. S-au strigat și dat pomenile. Camionul a pornit lent, la pasul omului, spre cimitir. Cât mergea camionul cânta un cor bisericesc undeva în spate. Din când în când camionul se oprea. Se oprea din cântat și corul. Se strigau și se dădeau pomene și punți... Striga bunica. Din când în când – mama. În spate îl vedeam mergând, cu capul dezgolit, pe tata... Eu mă țineam de marginea sicriului și îl priveam pe tătuca. Eram chiar alături de el. Buzele aproape i se înnegrise. În rest – era frumos... Nu plângeam. Nu am plâns deloc tot drumul. Nici chiar atunci când bocea bunica sau mama. Eu îl priveam pe tătuca. Tata ne privea pe noi toți.

La cimitir tata a venit lângă mine. S-a postat în spatele meu și și-a pus mâinile pe umerii mei. Eram lângă groapă. Era una adâncă, mai naltă de un stat de om... Sicriul cu tătuca a fost pus alături. Apoi s-a bătut capacul. Plângeau și boceau mai cu toții. Femeile deja le luaseră în primire pe mama și pe bunica... Eu nu plângeam... Loviturile de ciocan. Țin minte ca ieri: din toate câte se întâmplau nu vedeam și nu auzeam decât cum erau bătute cuiele. Erau lungi... Dar lemnul era moale și groparii meseriași: intrau din două trei lovituri bune de ciocan. Eram o cutie de rezonanță în care răsunau doar acele lovituri... Degetele tatei mi s-au înfipt în umeri...

Apoi groparii au coborât sicriul în groapă. Ţin minte fiecare mişcare a lor... Cum au adus două roţi mari din ţesătură tehnică. Cum au trecut curelele pe sub sicriu... Cum au ridicat de capete... Cum l-au caborât lent... Eu îi priveam năucit... Apoi au început a se apropia oameni. Cineva a luat o mână de țărână moale și a aruncat-o în groapă. Bubuitură... Explozie... Când a căzut acel bulgăre pe capacul sicriului am explodat. Nu era bocet, nu era plânset. Urlet... Tata mă ținea strâns de umeri, apoi m-a cuprins strâns în brațele sale. Urlam și mă zbăteam, încercând să scap din strânsoare și să mă arunc în groapă, să-l scot pe tătuca... Iar lumea tot trecea și tot arunca țărână... Ce faceți?! Cum îndrăzniți?! Îl muriți pe tătuca!... Toată lumea asta dimprejur îl murea pe tătuca!...

Apoi nu țin minte... Nimic. Black-out total. Probabil mi s-a injectat ceva care să mă calmeze. Probabil că a fost chiar mama. Probabil tata m-a scos de acolo tot atunci... Nu țin minte nimic... În zadar am tot încercat de-a lungul anilor să-mi amintesc ceva din cele câte au urmat... Nimic...

Prima amintire pe care o am de după acea bubuitură de bulgăr este o dimineață în care un om din sat a venit să cumpere oile tătucăi... Dar asta nu putea să se întâmple decât câteva zile mai târziu...

Partager cet article
18 octobre 2017 3 18 /10 /octobre /2017 22:14
Aşa s-au călit cadrele sau Perestroïka din vie

Pe la sfârşitul anilor 70 ai secolului trecut, Andropov (devenit la moartea lui Brejnev şi Prim-Secretar al PCUS) a încercat marea cu degetul cerând KGB-ului să facă o evaluare a economiei sovietice conform metodologiei occidentale şi mai nu s-a-necat în hăul care i s-a deschis în faţă... Până şi Japonia, o ţară insulară cam de vreo 45 de ori mai mică ca teritoriu, totalmente distrusă după al doilea război mondial, o depăşea... Atunci devenea conştient Politbiroul sovietic de prăpastia care-i despărţea de lumea care, conform teoriei, se afla demult în putrefacţie avansată. Ce-ar fi făcut Andropov nu vom mai şti căci el şi-a dat ortul popii nu mult după aceea (ori cui îşi mai dau acolo ortul ateiştii comunişti), apoi a urmat un scurt epizod Cernenco, după care „aparatul” a înţeles că e bâja cu adevăratelea şi l-a pus pe un tânăr (totul e relativ, căci avea 54 de ani deja), Gorbaciov, să apuce jăratic cu mânurile lui de ţăran din Stavropol.

„Tânărul” Prim Secretar al PCUS s-a apucat vârtos de treabă, intenţionând, printre altele, să le demonstreze şi cetăţenilor sovietici „schimbarea la faţă” a puterii. Dar atunci când a încumetat să coboare „în popor”, lucru nemaivăzut până la el, Mihail Sergheievici i-a descoperit la rându-i „faţa”... Vom omite, din simplă corectitudine politică, orice considerente sau descrieri ale chipului care i s-a arătat lui Gorby, dar vom constata că la doar două luni după încoronare, în mai 1985, tânărul ţar care nu se mai voia ţar, ci se visa Preşedinte, proclama legea prohibiţiei alcoolului, fapt ce i se poate eventual ierta unui Preşedinte, dar nu şi unui ţar... În treacăt fie spus, acest lucru i-a şi jucat festa mai târziu, căci atunci când ruşii îşi alegeau ţarul (nu Preşedintele) l-au ales pe un altul, mai puţin sfădit cu băutura.

Însă toate acestea aveau a se întâmpla ceva mai târziu, iar eu vă invit să mai rămânem puţin în acel epic an 1985, doar că am să vă iau frumuşel şi am să vă duc la 1145 de km de Kremlin, în una din provinciile imperiului, o republică sovietică socialistă care avea să devină peste 6 ani falnicul stat Republica Moldova. Mai mult decât atât, am să vă duc în provincia provinciei acelui imperiu, un sat ordinar de pe undeva din nordul republicii.

Era vară, era cald, numai bine să stai pe undeva pe malul unei ape, sau la umbra unei vii ori nuc bătrân cu un păhărel răcoros şi nişte salături din primele roşii din seră, şi cu brânză şi caş de oi la care tare mai merge câte-o coadă de ceapă şi-un usturoi tânăr, poate chiar şi un grătar ceva, de ce nu? Da, chiar ar fi fost potrivit un asemenea plan de acţiune: să stai la sfat cu partactivul, să pui la cale şi să dezbaţi treburile kolhozului în tihnă şi bună înţelegere.

Aşa se gândea brigadierul Ion Pavlovici în timp ce mergea cu „bobicul” colhozului spre selsovet. La ce i-ar fi trebuit preşedintelui să convoace o adunare în acest mod, într-atât de oficial? Iată, a trimis şi maşină după el... Oare ce i-o fi venit? Nu se putea discuta omeneşte, cum le era obişnuinţa? Oare nu cumva?... Oare nu i-a făcut careva vreo pacoste ceva şi acum preşedintele îl chema la covor să-l ia la scărmănat? Poate Afanisii Petrovici, zootehnicianul, i-ar fi săpat vreo groapă? Dar nu adulmecase nimic din partea aia... S-ar fi răsuflat, ar fi auzit el ceva de pe undeva... Avea şi oamenii săi bine plasaţi la pravlenie, unşi cu ce trebuie şi când trebuie anume pentru atâta treabă. Nimeni nu i-a zis nimic. Cu zootehnicianul Ion Pavlovici ducea o luptă dosită şi de lungă durată. Zootehnicianul era un venetic repartizat la muncă în colhozul lor, cu şcoală de partid făcută pe undeva prin Rusia şi asta îl plasa întotdeauna avantajos faţă de cei ai locului. Chiar dacă au trecut ani buni de când se instalase în sat, Ion Pavlovici nu-l avea la inimă şi încerca în fel şi chip şi în toate să-i „şteargă nasul”. De şi-a ridicat veneticul casă, brigadierul neapărat a ridicat una puţin mai arătoasă. De şi-a sădit zootehnicianul o mică livadă, Ion Pavlovici şi-a plantat una şi el, dar cu câţiva pomi mai mult. Şi-a pus Afanasii vie, cum să rămână Ion mai prejos? A sa era şi mai mare, cu soiuri alese, unele experimentale, direct de la institutul de cercetări aduse! Şi tot aşa cam la toate... Până şi iepuri şi-a luat brigadierul tot luându-se după venetic. Da, Afanasii Petrovici ar fi avut destule motive să-i poarte pică şi chiar să plămădească o răzbunare ceva, dar asta numai dacă ar şti... Dar de ştiut el nu avea de unde.

Astă iarnă Ion Pavlovici era la Chişinău la o rudă îndepărtată pe care a rugat-o să organizeze un chef de Anul Nou (la care brigadierul contribuise semnificativ cu merinde şi băutură) unde erau invitate câteva persoane importante. Un fel de adunătură din alea orăşeneşti la care se invitau „oameni necesari”. Tot zootehnicianul îi dăduse ideea. Avea Afanasii Petrovici o fiică pe care o învăţa la institut şi căra merinde din colhoz cu maşinile. Dar lasă că nici Ion Pavlovici nu era mai prejos: avea şi el copii, care mâine-poimâine trebuiau scoşi în lume şi intenţiona să găsească un mijloc de a prinde rădăcini prin capitală. N-ar fi rău să facă rost de un apartament, o cooperativă ceva... Pentru asta încărcase el Lada personală cu de toate şi venise...

Acolo, la acea petrecere, a pus Ion Pavlovici ochiul pe un jurnalist tinerel, care i-a părut vrăjmaş de şmecher şi isteţ. Venise la Chişinău şi aduse darurile nu pentru acest mărunţiş, dar era determinat să profite de cea mai mică ocazie ce i se va prezenta. Astfel planul i-a încolţit pe loc. Tânărul ziarist lucra la "Moldova Socialistă" şi pamfletele sale, mai ales în ultima vreme, se bucurau de un succes din ce în ce mai mare. Scria frumos, tăios, rupea carne vie, nu scria! Critica şi demasca apucături contrare eticii socialiste mai dihai decât gazeta Pravda... Unde se mai văzuse aşa ceva într-un ziar, fie el şi republican? Şi Ion Pavlovici se gândi să-l pocnească puţin pe Afanasii Petrovici.

Nu de alta, dar la Moscova se întâmplau lucruri bizare şi toţi înţelegeau că ceva se va schimba, fără a intui încă ce anume. Nu era exclus să-i ajungă caruselul ierarhic şi pe acei din satul lor. Dacă se eliberează locuri acolo sus, vor fi ridicaţi din ăştia de mai jos şi tot aşa până la temelie. Şi dacă preşedintele lor e ridicat la raion? Cine vine în locul lui? Ion Pavlovici jinduia în taină că nu va fi uitat, dar mai era Afanasii cu şcoala lui de partid...

Îl luase atunci la o ţigară la balcon pe tânărul ziarist şi dă-i cu laudele, că mde, citeşte şi el atent ce scrie acesta, îl urmăreşte în mod special, ce mai, doar de dragul pamfletelor sale cumpără „Moldova Socialistă”, că este total de acord cu politica Partidului, că lucrurile nu pot continua „pe vechi”, că ar cunoaşte şi el oameni sfădiţi cu „conştiinţa socialistă”, chiar printre colegii de la colhoz... Chiar ar dori să contribuie şi el cu ceva, ar putea povesti din cele uneltiri şi furtişaguri, numai de s-ar găsi o pană ascuţită să se apuce de astă treabă delicată... Tânărul ziarist a înţeles imediat ce se cerea de la el, aşa că au convenit să se întâlnească la acesta acasă şi să discute mai pe îndelete. În primăvară, poposea deci Ion Pavlovici din nou la Chişinău cu Lada încărcată: un mieluţ, o canistră cu vin şi pamfletistul nostru a născut un text de mai mare dragul în care doar prostul nu înţelegea că se vorbea de Afanasii Petrovici şi de cum învârtea el cu purceii de la complexul de porci. Mare scandal a fost atunci, dar cum în pamflet nu era niciun nume adus (avuse el, Ion Pavlovici, grijă de asta: nu de alta, dar la ferma de porci creşteau şi purceii lui, căci de ochii lumii brigadierul se înţelegea de minune cu zootehnicianul), nici cu pagubă mare nu s-a lăsat. Atâta doar că a trebuit brigadierul să dosească pe o vreme la el în beci, într-un congelator adus de la cantina şcolii, purceii sacrificaţi înainte de vreme, ai lui, dar şi ai zootehnicianului, atât cât să treacă vijelia. La „semnal” au reacţionat de la raion, a fost şi o comisie ca să numere porcii de la fermă. Bineînţeles că nu au găsit nimic (nici Afanasii Petrovici nu era un novice şi ştia cum să ungă unde trebuie ca să nu scârţâie) şi totul a rămas pe vechi. Dar Ion Pavlovici era satisfăcut: reputaţia rivalului său a avut de suferit, doar asta şi-a dorit-o.

Iată la ce se gândea Ion Pavlovici în timp ce bobicul îl ducea huruind spre selsovet. O întorcea şi pe-o parte, şi pe alta, nu, nu avea de unde să se răsufle nimic, totul era bătut în cuie şi securizat, dar parcă tot îi era în grijă... „Hai, bre, nu fi prost, îşi zicea. Poate că tocmai e invers şi te aşteaptă veşti bune. Poate că îl cheamă pe preşedinte la raion.” Cu aceste gânduri păşi Ion Pavlovici în cabinetul preşedintelui de colhoz.

  • Bine ai venit, Ion Pavlovici, îi ieşi în întâmpinare preşedintele strângâdu-i neobişnuit de călduros mână. Ia loc, ia loc, te rog, avem nişte chestii importante de discutat, în comitet restrâns, după cum vezi...

Afanasii Petrovici era deja pe loc, ceea ce nu-i plăcu deloc brigadierului.

  • Ieşti mai harnic, Afanasii, se făcu el a râde.
  • Ei, abia de am intrat şi eu, eram la fermă cu maşina mea şi e mai aproape decât mahala noastră. M-a scos Gheorghii Ivanovici din şedinţă de acolo şi am venit imediat.
  • D’apoi că nici eu nu-mi pierdeam vremea degeaba, Afanasii Petrovici! Că nu de pe cuptiori m-a sculat şoferul matale, Gheorghi Ivanovici. Îmi lipsesc nişte curele de transimisie pentru a repara combainul. Iar la garaj nu-s. Ne tot promit de la raion, dar cine ştie când vor trimite? S-a termina şi secerişul până ajung cele promise, iar grâul nu aşteaptă. Mâine-poimâine trebuie să scot tehnica pe deal şi ce mă fac? Bine că sunt eu strângător de felul meu şi nu arunc tot ce se „spisuie” de îndată. Iată, am dosit în sarai şi acum ne prind bine. Jumate de gospodărie îi în fierăraie de asta, mă alungă degrabă femeia din casă cu tot cu „scladul” meu... Le-am aruncat de vechi, dar ne vor servi de noi. Şi asta nu vede şi nu înţelege nimeni... L-aş vedea eu pe altul cum s-ar descurca în locul meu.
  • Hai lăsaţi, tovarăşi, că nu de asta vam chemat. Avem chestii serioase de discutat.

Preşedintele a apăsat un buton pe comutatorul de la telefon:

  • Lenuţo, eşti acolo? Fă-ne, te rog, câte un ceai şi adu-l cât mai repede.

Apoi, după o mică pauză, cât să i se preschimbe faţa în ceva umplut de extremă gravitate, se adresă celor doi:

  • Nu am să umblu pe ici, pe dincolo, tovarăşi. Urmăriţi şi voi cu multă atenţie ştirile şi citiţi ziarele. Mari schimbări se aşteaptă. Partidul are nevoie de mobilizarea tuturor elementelor de sus şi până la celulele de la bază. Mai mult chiar, eu aş zice că anume de la noi, de la talpă, de la acei care sunt direct implicaţi în teren, în contact permanent cu poporul muncitor, se aşteaptă cel mai mult. Trebuie să facem faţă, tovarăşi, şi să răspundem după cum se cuvine. A venit ceasul nostru.

În acest moment, s-a auzit un ciocănit în uşă, după care ea s-a întredeschis şi a apărut căpuşorul bucălat şi mutriţa fardată a Lenuţei:

  • Se poate, Gheorghii Ivanovici? Am adus ceaiul.

Fără a aştepta un răspuns, secretara tinerică a preşedintelui a intrat în birou, a pus platoul cu serviciul de ceai din faianţă de Gjeli, pe care îl scoatea doar de zile mari. Aplecată puţin înainte, spre preşedinte, care îi fixa libidinos sănii ce se întrezăreau din cămaşa descheiată adânc, Lenuţa îi lăsa pe ceilalţi doi să-i admire posteriorul, o privelişte care o avantaja la fel de bine. Turnă lent ceaiul în ceştile frumos încrustate cu o eleganţă suprafăcută, desfăcu un pachet cu biscuiţi de ovăz, preferaţii şefului, apoi se îndreptă, îi privi semeţ pe cei trei şi păşi încetişor spre ieşire. Tocurile ei răsunau pe parchet ca un metronom în mauzoleu...

Pauza era binevenită. Priveliştea, care în alte circumstanţe i-ar fi încântat pe cei doi, nu le-a făcut niciun efect de această dată. Ambii erau concentraţi, aşteptând cu nelinişte ce va urma.

  • Serviţi, tovarăşi! E ceai de import, de Ceylon. Îl am de la un prieten de la Chişinău... Va trebui de acum încolo să ne obişnuim mai mult cu ceaiul. Iată ce vă chemam: Partidul, după cum ştiţi, a lansat o vastă campanie împotriva alcoolismului. Noi, acei care suntem reprezentanţii lui de pe loc, în teren, cum ar veni, trebuie să fim un exemplu. Avem nevoie de un plan de acţiune în acest domeniu. Aştept propunerile şi iniţiativele dumneavoastră, dragi tovarăşi.
  • Gheorghi Ivanovici, zise Afanasii Petrovici, dar noi am implementat deja toate prevederile care ne-au venit. Chiar mai mult decât s-a cerut, aş zice: alcool la magazin nu se mai vinde deloc de la începutul lunii.
  • Lasă, Afanasii Petrovici, ştii tu tare bine că asta nu schimbă nimic. Fii atent, eu am zis „campanie împotriva alcoolismului”, clar? Ce bea lumea la noi? Cumpără de la magazin? Pe dracu! Beau vin şi rachiu pe care tot ei îl fac, aşa-i?
  • Dar mai mult ce să facem?, zise şi Ion Pavlovici. Colhozul nostru nu are vii. E drept că avem vinpunctul cela. Dar abia de câţiva ani l-am deschis, şi totul a fost coordonat la raion, chiar şi mai sus, la gosplan. Noi ce treabă avem? Vine poamă din tot raionul, noi doar o prelucrăm, facem materie primă vinicolă, cum îi zic ei, o dăm mai departe conform planului. Şi tot aşa.

Preşedintelui nu-i plăcură deloc reacţiile subalternilor. Deşi ştia să-şi păstreze calmul, începea să se roşească când se enerva şi asta îl dădea mereu de gol. Era conştient de acest lucru, iar asta îl enerva şi mai tare.

  • Ascultaţi, noi abia de ieşim din daravera aia cu porcii. Până la urmă tot aflu eu ce a fost la mijloc. Îl sugrum cu mâinile mele pe acel de-a pârât! Cică scrisoare anonimă... Păi ce, suntem pe vremea lui Stalin să umblăm cu denunţurile? Ieşi, tovarăşe, în faţă! Zi ce ai de spus în faţa colectivului! Are dreptate Gorbaciov: trebuie să ne restructurăm, să ne democratizăm! Cu toţii am ieşit şifonaţi din pacostea ceea, iar faima colhozului s-a dus de râpă. Tovarăşii de la raion aşteaptă să ne reabilităm.

„Aham, iată care-i buba, se gândi Ion Pavlovici. Bine faci că te gândeşti la raion, tare bine faci. Tot la treuca ta te gândeşti, dar lasă că te ajutăm noi, te aburcăm dacă e nevoie, he, he! Dar de aflat ai să afli tu o brânză, că nu suntem făcuţi cu degetul.”

  • Sunt necesare acţiuni energice, contra-iniţiative constructive din teren. „Vstrechnyi plan” cum ar veni. Hai, să va văd! Eu iată la ce mă gândesc: trebuie de urgenţă să deschidem la noi o secţie locală a „Organizaţiei obşteşti unionale a luptei pentru sobrietate”! Aia cu „trezvenicii”. Noi nu ne putem implica direct acolo, dar vom acorda tot sprijinul necesar. O punem preşedinte al secţiei săteşti pe Lenuţa. Chemăm lectori de la raion şi de la capitală şi facem un plan de lecţii publice la club cu discotecă, ca să vină lumea şi tineretul. Facem gazetă de perete, totul cum se cuvine. Îi punem pe colhoznici să se înscrie.
  • Şi dacă nu vor veni?
  • La Lenuţa vor vrea mulţi, ha-ha! Vă zic eu. Pentru ceilalţi, facem aşa: membrii vor avea automat 10 trudozile în plus. Iar pentru cei mai activi, le vom acorda zile libere pentru „lucru obştesc”. Are să meargă, veţi vedea. Mai departe, alte iniţiative?

Afansii Pavlovici reacţionă pe dată:

  • Eu am nuntă la toamnă, precum ştiţi, Gheorghi Ivanovici. Îmi însor băiatul. Iată ce propun. Te ia băiatul de naş şi facem o nuntă de pomină, cum nu s-a mai văzut în raion. Fără alcool! Prima nuntă din colhoz în stil nou, cu preşedintele în capul mesei, la loc de cinste! Numai că nu prea mă ţin buzunarele de aşa ceva... Poate dacă contribuie colhozul... Chemăm şi presa. De la raion, desigur, dar mai cu seamă de la „Moldova Socialistă”. Lasă că mi-am făcut eu intrări pe acolo de când cu povestea veche... Să vezi cum vine chiar mucosul ăla de pamfletist şi scrie la gazetă, lăsaţi pe mine treaba asta. O fi el viteaz, dar tot are şefi care vor să mănânce gustoşel. Şi nici el nu-i uşă de biserică, am verificat eu. Critică el, dar purcelul de lapte nu l-a refuzat.
  • E bun aşa! Îmi place tare ideea, Afanasii. Chemăm lăutari şi facem o nuntă tradiţională moldovenească, în duhul vremii! Dar la colhoz să nu te prea bagi, auzitu-m-ai?! să nu ni se scoată vorbe. Lasă că pune el, naşul, ce trebu'. Ha-ha! Dacă chiar nu ajunge, mai scriem câte ceva şi de la colhoz, dar pe bani, desigur. La preţ redus, conform preiscurantului, dar să nu poată să se lege nimeni de noi. Atâta grijă mai am: cum facem cu nuntaşii? Nu vor accepta ei nuntă fără rachiu şi vin nici în ruptul capului!
  • Important e să nu fie nimic pe masă, tovarăş preşedinte, şi să nu se vadă careva cherchelit pe-acolo. Punem băieţi să-i păzească şi de cum îl văd pe careva mai ameţit, să-l ducă frumuşel cât mai departe. Iar pentru că să nu se usuce lumea de tot, îi trimitem câte unul-doi, organizat, că să nu bată la ochi, la Ion, prin fundul grădinilor, că e doar la două ogrăzi mai departe. Ce zici, Ioane? Primeşti nuntaşi? Ha-ha-ha!
  • Oi primi, ce-am să fac? Că nu din al meu am să torn!, se făcu a râde brigadierul.

„Uuuu, pramatia, uite cum o ia. Dacă ceva, tot pe mine să cadă... Maladeţ, Afanasii! Şi încă şi nuntă pe banii colhozului vrea să facă... Carevasăzică, i-a dus şi el scriitoraşului de la „Moldova Socialistă” pomene. Oare nu s-a scăpat cu vorba ţâncanul ăla? Ajung la Chişinău şi-l apuc de beregată... Dar n-are cum... Dacă se dă de gol puştanul, cade şi el. Mai degrabă încearcă să sugă ţâţă de la două oi deodată! Acuma, treaba tot îi făcută şi parcă nu-i făcută rău. Ah, totuşi ce băiat bravo! Tânăr, dar ce combinaţii învârte! Cu aista ar trebui să mă aflu de bine, are să ajungă departe, mucosul...”, aşa se gândea Ion Pavlovici. Îi sfârâia mintea să vină şi el cu o propunere ceva, dar nu-i venea nimic pe limbă... Chestia cu jurnalistul îl încurca să se concentreze... Şi-apoi brusc îi veni aşa, o idee:

  • Avem vinpunctul, tovarăş preşedinte, poate se poate face ceva cu el?
  • Lăsaţi vinpunctul, sări cu vorba zootehnicianul şef, - acolo nu-i treaba noastră! Da, e la noi în colhoz, dar de sus a venit. Nu noi trebuie să decidem. Să nu ne iasă pe ochi mai târziu.
  • Cum adică, nu noi?, se învioră Ion Pavlovici, centru-centru, dar pe banii noştri s-a făcut! Cât se poate, tovarăşi? Tot pe ghebul nostru să-şi facă cineva planul? Tot veneticul trebuie să decidă ce să facem noi aici pe loc? (Hai că o băgase şi pe asta, na!) Da’ de unde ştiu ei, acei din centru, cu ce trăim noi? Plan – dă-le! Dar când ajung eu să le cer curele pentru combain – la sfântu-aşteaptă?

Brigadierul o apuca razna rău... Înfocat peste măsură, îl lua gură pe dinainte. Dar tot îi convenea să ducă vorba în partea asta, căci orice-ar zice, dar avea el schemele lui cu fiarele şi tehnica. Pe lângă piesele scoase legal de la evidenţă, mai scotea el destule şi nou-nouţe. Pe care le schimba apoi prin colhozurile vecine pe ce mai putea avea nevoie. Cel mai simplu se făcea astfel: primea un lot ceva, şi din cele noi lua o parte şi le schimba cu din cele vechi, de acasă. Uneori le schimba direct pe tractor ori combain, în câmp. Nu era chiar mare rulajul său, dar câte n-a obţinut aşa? Iată, de exemplu, chiar săptămâna trecută a schimbat două pneuri noi-nouţe pe o maşină de asfalt la acei de la drumuri şi şi-a asfaltat ograda. Că aşa-i în ziua de azi: are acel care ştie să se-nvârtă.

  • Da’ mai lasă-ne odată cu curelele tale, Ion Pavlovici! se făcu a se răsti preşedintele.

Mintea însă îi alerga înainte. Se putea scoate ceva foloase şi din vinpunct. Acum câţiva ani fusese chemat la raion la o adunare la care erau prezenţi şi tovarăşi de la minister şi de la planificare, de la Chişinău. I s-a prezentat un proiect al unui „punct de vinificaţie” care urma să fie instalat pe teritoriul colhozului său. Ei nu aveau vii, dar colhozurile vecine aveau destule şi, conform calculelor, amplasarea acelui punct de fabricare de materie primă vinicolă anume în acel loc era una optimală din punct de vedere logistic. Nu prea avea cum să refuze... Se făcu el a protesta, încercând să aducă vorba de bani, dar i s-au prezentat şi calcule care îi spuneau negru pe alb că colhozul îşi va recupera destul de repede cheltuielile şi va putea beneficia substanţial pe viitor de pe urma acestui punct. Aşa şi a rămas. Peste un an lucrările au început şi au fost finalizate neaşteptat de rapid. Erau nişte instalaţii destul de moderne şi preşedinteleui îi creştea inima de mândrie. Îşi făcuse şi o saună cu bazin acolo, pe teritoriu, cică "centru de recreaţie pentru muncitori". La tăiatul panglicii au venit tovarăşi de la raion, de la minister, de la televiziune, de la gazetă. E-he-he, ce banchet au făcut atunci! Vuiau dealurile dimprejur!

Conform planului, mai aveau încă a lucra câţiva ani până la recuperarea cheltuielilor, dar vremurile se schimbaseră... Acum, cu „lupta împotriva alcoolismului” cine ştie cum va mai fi? Unele colhozuri au şi început deja a scoate viile... Are să rămână cu buza umflată şi cu bortă în vistierie pe de-asupra. Iar de la raion tot pe dânsul are să cadă, că mdeh, nu-i sunt echilibrate conturile... Colhoz-milioner se cheamă... Aşa că, avea dreptate brigadierul ista, într-un fel.

  • Iată cum facem cu vinpunctul: ascultaţi şi de aici să nu iasă, că va mântui pe-amândoi. Ion, găseşti nişte băieţi voinici şi de nădejde de la brigadă, ştiu că ai, să nu crezi că nu ştiu ce se face pe la voi, şi le spui următoarele: se înscriu la club la Lenuţa. Se duc la câteva şedinţe, la o lecţie-două. După asta să se facă a se indigna peste măsură de starea lucrurilor şi de beţia care bântuie în sat. Tu, Afanasii, ai femei la ferma de vaci. Bagi zvonuri precum că se fură vin cu canistrele de la vinpunct şi se vinde în sat, de li se îmbată bărbaţii. De asta mă ocup eu: acolo a mai rămas jumate de cisternă, rezervele noastre „strategice”. Pun eu câţiva băieţi să împrăştie vreo sută-două de litri prin sat. Pentru două-trei zile de beţie generală garantat ajunge. Apoi băieţii tăi, Ion, să se ducă organizat acolo şi să facă zarvă. Câteva muieruşte de la fermă mai guralive tot ar putea să meargă, auzi Afanasie? Un fel de răscoală. Proletarii indignaţi împotriva beţiei, cum ar veni. Pot chiar să strice câte ceva. Acolo sunt nişte ţevi din sticlă, când au să intre pe teritoriu să cate pe sus. Sunt peste tot. Curge mustul şi vinul prin ele, când e la cules. Pe astea să le strice. Dacă mai strică câte-o fereastră-două, un acoperiş acolo ceva, tot nu-i mare pagubă. Numai bagă de seamă: de baie şi de cisterne să nu se atingă nici în ruptul capului!
  • Dar, Gheorghi Ivanovici, am băgat bani în vinpunct, au să ne mănânce de la raion, am să dăm de belea, vă zic eu.
  • Asta las-o pe mine, Afanasii Petrovici. Pun pariu, hai, te prinzi? O ladă de şampanie că nu zice nici cârc nimeni, a? Taci, ai? Ştii că am dreptate... Vremurile, tovarăşi! Se schimbă vremurile. Voi în baliga şi solidolul vostru nu mai simţiţi nimic. Trebuie să fiţi cu nasul în vânt, tovarăşi, nu în propriii papuci...

Zootehnicianul şi brigadierul erau uluiţi. Niciunul din ei nu se aştepta şi nici nu era pregătit pentru aşa ceva. Aveau nevoie de răgaz pentru a digera. La multe se pricepeau, pe multe le învârteau, unele împreună, pe altele fiecare în parte, dar simţeau că li se cere să treacă peste o limită pe care nu încumetaseră nici s-o întrevadă. Saltul era prea mare... În acelaşi timp, planul preşedintelui li se părea aproape perfect. Ambii îl priveau înmărmuriţi de frică şi admiraţie... Şi Gheorghii Ivanovici continuă:

  • Aşa, mai departe: ascultaţi atent aici, că vine cel mai important: când se vor încinge spiritele mai tare, debarcăm noi la faţa locului. Mai luăm vreo doi activişti tinerei de la comsomol, dar să venim pe rând. Cam toţi odată, dar câte unul. Fiţi atenţi la detalii: e important. Intrăm deci şi facem pace, calmăm spiritele cum ar veni. Ascultăm păsul poporului şi tranşăm energic şi ferm chiar acolo, pe loc. Renaştem democraţia sovietelor de la început, ha-ha-ha! Comuniştii sunt alături de popor, ascultă năzuinţele poporului muncitor! Ah, ce frumos! Da, n-ar strica să vină şi de la gazetă careva, măcar de la raion să fie. De la Chişinău ar fi dubios... Dar de la centrul raional le trebuie cam un sfert de ora că să ajungă cu maşina. Dacă ne mocoşim bine cu răscoala şi anunţăm pe cine trebuie la timp, taman reuşesc. Ar fi bine să ajungă înaintea noastră acolo. Ei cum? Acum ce-mi ziceţi?
  • Genial! Exclamă aproape fără să vrea Ion Pavlovici... Eşti o minte luminoasă, Gheorghii Ivanovici. Nu degeaba ne eşti preşedinte...
  • Şi niciun ştab nu va îndrăzni să zică ceva... Nu mergi împotriva doctrinei partidului!, adăugă Afanasii Petroivici. Bravo! Cutia de şampanie e din partea mea, fără pariu, fără nimic, ha-ha-ha! Dar staţi oleacă, ce le propunem în loc? Cu ce venim?
  • M-am gândit eu şi la asta: propunem să instalăm în locul vinpunctului un cuptor de uscat fructe! Livadă de prune avem chiar noi în colhoz. Şi nu mai depindem de vecini. Am auzit că tare sunt întrebate în Siberia. Am eu un tovarăş bun la Krasnoïarsk care demult mă întreabă. Ne ajută el de la început, apoi găsim şi alte posibilităţi. Sunt sigur că e mijloc de chilipir. Nu mai rău decât cu vinul. Chiar mai bine, să vedeţi că mult mai bine!
  • Dar bani de unde pentru uscătorie?
  • Bani? Găsim noi bani, tot raionul o să ni-i dea, ia să vedeţi. Dacă merge totul aşa precum plănuim, vom fi pe loc de frunte în raion! Ce raion? Pe republică, tovarăşi!

Aici preşedintele simţi că prea se avântă. Frumoasă barza din cer, dar mai era până atunci. Deveni brusc serios şi grav ca la început.

  • Deci cu asta ne-am lămurit. Discutăm detaliile mai târziu. Tu, Ion, să te gândeşti bine pe cine poţi să te bizui sută la sută. Ar fi bine să-i ai cu ceva la mână pe fiecare din câţi îi vei alege. Iar eu am să pun pe roate organizaţia aia de „trezvenici” cu Lenuţa pentru început. Cu asta ne-am lămurit. Mai departe! Alte propuneri?

Ceilalţi doi se priviră nedumeriţi. Cum? Mai era nevoie de ceva?

  • Dap’ nu-i de ajuns, Gheorghi Ivanovici? întrebă brigadierul. Noi şi-aşa parcă supra-împlinim planul la acest capitol. Vom ajunge că nu vom face decât asta. Dar mai avem de lucru la colhoz. Că celelalte planuri nu ni le taie nimeni.
  • Tu, Ion Pavlovici, citeşte aici atent, îi răspunse supărat preşedintele, şi-i întinse gazeta „Pravda”, - citeşte ce scrie aici!

În textul ukazului de pe masă erau mai multe locuri încercuite cu stiloul, iar preşedintele îi arătă cu degetul unul din pasaje: „29. Самогон и другие крепкие спиртные напитки домашней выработки, аппараты для их выработки органами внутренних дел (милицией) изымаются у лиц, совершивших правонарушения, предусмотренные настоящим Указом, и после рассмотрения дела уничтожаются.

  • Ai citit atent? Acum uite şi-aici, zise şi-i mai întinse un alt ziar.

În ziar erau evidenţiate următoarele: „Партийным организациям предложено ужесточить спрос с членов партии, и прежде всего с руководящих работников, злоупотребляющих алкоголем, не пресекающих фактов пьянства, уклоняющихся от непосредственного участия в борьбе с этим злом. Партийных, советских, хозяйственных, профсоюзных и комсомольских руководителей, имеющих пристрастие к спиртным напиткам, допускающих устройство выпивок, необходимо освобождать от занимаемых должностей, а коммунистов привлекать за это и к строгой партийной ответственности, вплоть до исключения из рядов КПСС.”

  • Acuma ce zici, Ion Pavlovici? E mai clar? Afanasii Petrovici, dar dumitale de ce taci? Scrie clar: „ужесточить спрос с членов партии, и прежде всего с руководящих работников”! Dacă îl apucă pe careva de mai sus iar mâncărimea într-un loc, cine are să păţească? Ăia de la raion? Ăia de la Chişinău? Pe dracu!... Tot mie îmi zboară capul! Iar eu vă zic: nu am de gând să cad singur. Mai degrabă vă nicitojesc pe voi doi! Eu răspund de colhozul ista, m-aţi înţeles? Eu şi nimeni altul! Şi cum am să zic eu – aşa va fi! Clar?! Cine nu-i cu mine e împotriva mea! Clar?!

Preşedintele trântise cu pumnul în masă de au sărit ceştile cu ceai în sus. Era supărat de-a binelea. S-a ridicat şi s-a apropiat de geam. În birou se auzeau doar cum aleargă electronii prin firele electrice. Gheorghi Ivanovici ştia că nu va urma nicio reacţie. Avea doar nevoie de ceva timp ca să-şi revină şi să zică ceva, căci nici pe el nu-l ducea mintea ce se mai poate de făcut. Bine, sectoristul va umbla şi va strânge câteva aparate de făcut rachiu, dar asta-i treaba şi gloria miliţiei, nu a lui. Ah, ce noroc avea colhozul vecin! Ei aveau vie şi activul de acolo imediat a şi decis să fie scoasă. Au şi început a o scoate. Puteau şi să n-o scoată, căci nu era nimic despre asta în ucaz, dar iniţiativa cu certitudine va fi observată la raion... Ei vie nu aveau. În sat lumea făcea vin, dar era pe parcelele personale. Stai puţin, iată asta deja e o idee! Un zâmbet maliţios i s-a iscat preşedintelui de colhoz pe faţă, dar l-a înfundat imediat. S-a întors brusc către zootehnician şi brigadier:

  • Aşa, colhozul vecin a început a scoate via. Noi de ce stăm?
  • Păi, Gheorghii Ivanovici, parcă am zis deja, noi nu avem vie în colhoz. Ne-am înţeles că distrugem vinpunctul, încercă o replică Afanasii Petrovici...
  • Nu avem, zici? Dar de unde bea lumea vin? Din pod? şi se uită semnificativ la Ion Pavlovici...

Brigadierul înţelese imediat... Via! Se atenta la via lui! Mândria lui nemăsurată! Dar ce vin făcea el! Era faimos vinul lui Ion Pavlovici. Veneau la el din toate colţurile republicii după vin! E-he câte uşi i s-au deschis de dragul acestui vin!

  • Dar eu nu vând, tovarăşi! E pe terenul meu! Gospodărie personală! Gheorghii Ivanovici, fii om, că şi pentru colhoz mă zbat, nu doar pentru mine! Ştii cât vin am dus eu, de pe viişoara mea, ca să ni se repartizeze tractoarele din anul trecut?! Afanasii Petrovici, şi tu ai vie, ce dracu?
  • Gata! Ajunge! Strigă din nou preşedintele. Via ta, Ion, e mult mai mare! E cea mai mare vie din sat. Şi nu uita că o parte din ea se întinde pe un teren constructibil. Poţi tu să-l scrii pe fiică, pe nepot, măcar şi pe mă-ta, dar casă n-ai ridicat acolo. Şi aş putea oricând să ţi-l iau înapoi! Ştii câţi cer loc de casă la voi în mahală? Iată ce vă zic eu: tu, Ioane, să scoţi cel puţin o treime din via ta. Iar tu, Afanasii, un sfert. Raportaţi executarea peste trei săptămâni. De ordonat oficial nu pot, dar dacă nu executaţi, aveţi treabă cu mine. Aplic eu hotărârea Partidului, să nu aveţi dubii! La revedere, tovarăşi!
  • Gheorghii Ivanovici, hai să lăsăm pe la toamnă, după strânsul poamei, împart cu tine, Gheorgii Ivanovici, ce zici?
  • Trei săptămâni! Nicio zi mai mult! Adunarea a luat sfârşit, tovarăşi. La treabă!

Preşedintele se întoarse la locul său, apăsase comutatorul de la telefon: „”Lenuţo, petrece-i, te rog, pe tovarăşi, ei pleacă. Apoi să vii la mine în birou, avem chestii de discutat.” Uşa cabinetului se deschise tot atunci şi tovarăşii s-au îndreptat spre ieşire, trecând pe lângă secretara care-i petrecea radios în picioare. Ion Pavlovici, se opri pe o clipă: „Lenuţo, pot să sun de la tine? Eu cu treabă, local.”

  • Desigur, Ion Pavlovici, dar nu mult, că aşteptăm un telefon important de la raion.
  • Eu repede, nu te teme. Afanasii, mă aştepţi un minut, te rog? Mergem împreună, bine?

Uşa spre cabinetul preşedintelui colhozului nu era închisă, dar asta nu părea să-l jeneze pe brigadier.

  • Alo, Iura, tu eşti? Aici Ion Pavlovici, de la pravlenie sun. Uite care-i treaba: mâine dimineaţă, înainte de zece, să-mi fie buldozerul ăla mare la mine. Nu la poartă, în capătul celălalt, dinspre vie. ... Îl încarci frumuşel pe treiler şi îl aduci! ... Cum stricat?! Nu mă interesează! Faceţi ce ştiţi, dar mâine dimineaţa să-mi fie buldozerul lângă gard gata de lucru! ... Nu vreau să aud nimic! Execuţi, ori ai de furcă cu mine! strigă brigadierul şi puse receptorul.

Apoi aruncă o cătătură trufaşă spre uşa cabinetului, încă deschisă, şi ieşi, trântind uşa antecamerii în urma lui. Zootehnicianul îl aştepta pe coridor.

  • Mulţumesc că mai aşteptat, Afanasii Petrovici. Ce faci acum? Acasă? La lucru?
  • Acasă... Mă duc s-o bucur pe nevastă. Ea atâta şi-aşteaptă, să-i spun că scot via.
  • Mda. Glumim noi, dar iaca n-ai încotro... Câtă muncă, câtă muncă călcăm în picioare!.. Am stat astă primăvară nopţi întregi să afum via să nu îngheţe... Mai bine-o lăsam să se prăpădească la naiba. Şi parcă numai astă primăvară? Câtă alergătură s-o văd în picioare, ani buni până a dat roadă... Sunt soiuri alese, Afanasii! Vin doctori în ştiinţă la mine să vadă cum creşte! Şi acum – cu buldozerul?... Are să mă bage în mormânt preşedintele ista al nostru... Ai zis că eşti cu maşina ta, mă iei şi pe mine până acasă? Că de adus m-a adus, dar de dus – a uitat... Ori poate n-a uitat...
  • Hai, Ion Pavlovici, că doar nu te duc în spate.

În Niva zootehnicianului cei doi au pastrat o bună bucată de drum tăcerea... Fiecare cu ale sale gânduri. Dar, când nu mai rămăsese mult până a ajunge la ei în mahală, Ion Pavlovici, se adresă şoferului:

  • Auzi, Afanasii? Preşedintele nostru pare că tare vrea la raion. Eu zic să-l ajutăm. Rău în asta nu văd. Vom avea omul nostru acolo, sus. Poate n-a uita de noi? Iar aici te alegem pe tine. Eşti cu şcoală bună, anchetă ireproşabilă... Principalul să-ţi susţină Gheorghii Ivanovici candidatura, căci aici pe loc noi le aranjăm cum trebuie. Iar dacă se bagă careva de la raion, noi le băgăm în faţă chestia asta cu iniţiativa de pe loc, cu sovetele locale, mai pe scurt, folosim şi noi gazeta „Pravda” aşa cum ne convine... Nu vor îndrăzni să zică ceva. Principalul e Gheorghii Ivanovici. Dacă zice şi el „da” nu va îndrăzni nimeni să i se opună. Dar trebuie făcut repede, cât nu s-au dumirit ei acolo sus ce şi cum...
  • Ion Pavlovici, mie mi-i bine şi aşa. Dacă mă cheamă Partidul, execut, dar să ştii că nu râvnesc la funcţii.
  • Te cheamă, te cheamă, Afanasii. N-auzi cum strigă? Nu tot noi suntem Partidul?
  • Ei vor acum oameni tineri, energici, nu de alde mine. Eu mai am trei ani până la pensie.
  • Şi ce dacă? Trei ani ai să ne fii preşedinte. Apoi mai vedem: te petrecem în erou al muncii socialiste cu onoruri, gândeşte-te bine.
  • Nu ştiu, Ion, nu ştiu. Vom mai vedea.

Maşina tocmai ajunsese în poarta brigadierului. Ion aşteptă puţin să se domolească colbul, apoi a deschis uşa şi a ieşit afară. Nu aştepta răspuns. Oricum până la urmă avea să iasă pe a lui. Important era să-l mişte din locul râvnit pe Gheorghii Ivanovici.

  • Hai, vecine, ne vedem mâine! Mulţumesc că m-ai adus acasă.
  • Rămâi sănătos, Ioane! Da’ cu via să nu-ţi faci sânge rău. Trece el şi asta. Vom sădi una şi mai frumoasă, ai să vezi!

XXX

A doua zi dimineaţa un KrAZ enorm cu un treiler se oprea în marginea ogrăzii. Doi mecanizatori se chinuiau să fixeze rampele grele pe care urma să coboare un buldozer ruginit binişor.

Ion Pavlovici, împreună cu alţi doi mahalagii, era şi el acolo: ei scoteau câteva porţiuni din gardul de plasă metalică pentru a face loc buldozerului să intre... Încet cu încet scena începea să adune spectatori. O grămăjoară de copii şi câteva babe erau deja pe loc, dar lume se tot apropia. Zvonul se răspândise cu o iuţeală nemaivăzută prin mahală. Ce mahală? Tot satul ştia deja că comunistul Ion Pavlovici urma să-şi scoată via conform ucazului de la Moscova! Nu se trecuse fără aportul Lenuţei, pe semne, dar nici brigadierul nu avea nimic împotrivă: dacă tot scoate via, măcar cu folos să fie! Să-i meargă fala cât mai departe, până la raion, dacă se poate! Să ştie ei de ce e capabil un comunist adevărat! Că na!: a scoate via colhozului e una, dar ia să-i vedem, câţi o vor tăia pe a lor?

Cu un huruit îngrozitor, învăluit de norul negru de fum pe care-l scotea, buldozerul a coborât încetişor de pe treiler şi s-a îndreptat spre deschiderea făcută în gard. Ion Pavloci a început a striga şi a da din mâini alături. Cum tractoristul nu-l auzea, a făcut un salt înainte şi s-a postat în faţa agregatului care a stat în loc. A oprit şi motorul.

Din cabină a sărit jos tractoristul, enervat peste măsură:

  • Tovarăş brigadiri, ce-ai înnebunit?! Un’ te bagi sub lopată?! Vrei să mă bagi la puşcărie?! Cu marşi l-am zăvodit adineaori... Dacă nu-l mai pornim?
  • Jios! Cobori jios tot amu! Nimeni în afară de mine să nu-mi intre în ogradă! Eu cu mâna mea am s-o tai! Să nu puneţi mâna! Nu permit! Nimeni să nu pună mâna pe via mea!

Brigadierul intrase într-o stare de excitare şi exaltare în care nu-l mai văzură nimeni demult... Urcă singur în cabină...

  • Hai, porniţi motorul odată!

După ceva mocoşeală şi câteva încercări vane buldozerul a început din nou a hurui şi a scoate fum... Ion Petrovici a împins manivela şi monstrul de fier s-a îndreptat spre primul rând de viţă de vie... Din cauza prafului şi a fumului figura brigadierului nu se vedea chiar desluşit din drum de unde câteva zeci de persoane îl urmăreau în linişte, dar mai târziu oamenii care au fost acolo se jurau că Ion plângea în hohote... Buldozerul avansa sugrumând metodic tufă după tufă, iar lui Ion îi curgeau lacrimile puhoi...

Partager cet article
21 août 2017 1 21 /08 /août /2017 00:37
Origine imagine: http://www.bbc.com/news/magazine-34801885

Origine imagine: http://www.bbc.com/news/magazine-34801885

Mare pacoste peste Țara Moldovei! O molimă s-a abătut peste văi și dealuri, peste cătune, sate și orașe și nu scapă de ea nicio vietate, doar dacă are norocul să se ascundă undeva departe, dar foarte departe de orice suflare omenească și încă să se nimerească într-un loc care o protejează de propagarea undelor sonore...

Nu știu dacă ați observat cumva, dar de îndată ce intri pe teritoriul statului Republica Moldova ești agresat cum nu se mai poate. Dacă încă nu v-ați dat seama, despre poluarea sonoră vorbesc, despre acel zgomot omniprezent, 24 din 24, pe care localnicii îl numesc „muzică”. Nu scapi de el nicăieri, nici în transportul public, nici în plină stradă, nici în localuri comerciale sau de consum. Iar dacă considerați că puteți scăpa de hărmălaie ieșind din oraș, refugiundu-vă pe undeva pe la țară, acolo pe unde cândva viețuia veșnicia, iar vara se desfătau chiriecii, greșiți amarnic. De „bum-bum”-ul amplificat nu aveți cum scăpa...

Căci moldovenii s-au modernizat, s-au echipat: ei nu mai ascultă zgomotul lor la niște casetofoane primitive ci au acum amplificatoare cu subwoof-uri și nici nu mai circulă în moskvich-uri și lade, ci s-au pricopsit cu mașini scumpe amenajate cu sisteme sonore corespunzătoare prestigiului mărcii de autoturism.

La drept vorbind, nu gunoiul pe care-l ascultă moldovenii mă indignează cel mai mult, mă rog, fiecare cu gustul său (sau cu absenţa lui), ci modul în care el este ascultat. Atunci când trece pe alături o mașină din care bubuie un zgomot de gem pereții caselor eu unul mă întreb cum de rezistă acei din abitaclu. Atunci când nu poți elementar adormi noaptea în casă până la patru dimineața din cauza zgomotului care răsună într-o curte vecină aflată la cel puțin 500 m depărtare eu mă întreb cum de rezistă acei din curte. Ei cum fac? Chiar nu-și vorbesc deloc? Sau alt exemplu: stăm pe malul Nistrului, vine o mașină (un break) din care coboară vreo șase persoane cu vreo trei copii mici dintre care un sugar. Sunt la aproximativ 20 de metri. Se instalează la un picnic și... pornesc un vacarm încât noi, pentru a ne auzi eram nevoiți să strigăm. Cum de se auzeau acei care stăteau chiar lângă portbagajul larg deschis?... Ei cum, deloc nu-și vorbesc? Și la ce bun să vii tocmai la Nistru pentru așa o „distracţie”? Mistere...

Și încă ceva: se pare că lumea este obișnuită cu asemenea chestii. Nu prea am văzut indignați... Mai mult decât atât, atunci când m-am dus să încerc să-i mai calmez pe „melomani”, am devenit ținta glumelor micului public... Adică tot eu sunt „ţicnitul”? (Deși trebuie să recunosc că reacționez urât la tot felul de „bum-bum-bum” său „shanson” sau orice alt tip de hărmălaie. Mi se face pielea ca la găină și mi se zburlește pilozitatea de pe brațe)... Pe voi cum, fraţilor, chiar nu vă supără deloc?...

Eu nu am decât o explicație: în urma unor mutații genetice, ori a selecției naturale, mulți moldoveni au rămas cu un mare vid intracranian... Un om normal constituit are capul plin cu gânduri, simte necesitatea să discute, să interacționeze cu lumea din jur. În cutia craniană a „melomanilor” moldoveni domnește un vid sideral. Natura, precum se știe bine, are oroare de vid... Și moldovenii îl umplu cum pot: dacă nicio undă său descărcare electrică nu apare de la sine, le înlocuiesc cu unde sonore. Cu cât mai mare vidul – cu atât mai tare zgomotul... Căci altfel cum s-ar explica?

Partager cet article
16 janvier 2017 1 16 /01 /janvier /2017 12:06
Povestea unghiei
l’oubli et la mémoire sont également inventifs*, 
Jorge Luis Borges, Le rapport de Brodi

 

 

Nu, de fapt noi nu ținem minte nimic. Memoria este probabil cel mai perfid aliat în ceea ce privește trecutul sau reprezentarea noastră despre el. Ceea ce credem noi că ținem minte nu sunt decât amintiri despre amintiri. Timpul trece ca un tăvălug peste asperitățile trecutului și imaginea care mai este vie în mintea noastră despre el tinde spre uniformitate. Ajungem într-un sfârșit să vorbim despre o perioadă anume în termeni extrem de simpli și reductori -„a fost bine”, „a fost rău” -, iar imaginația proprie, prin tenebroase mecanisme ale materiei cenușii, găsește singură justificările și argumentele exemplificatoare care, la rândul lor, solidifică și mai mult edificiul verdictului. Atunci când acest proces decurge în mod firesc nivelarea respectivă se întâmplă prin transformarea continuă într-un nor eteric monocrom a multitudinii de senzații pozitive sau negative, fără să uităm de faptul că ponderea „binelui” în această ecuație este infinit mai mare. Madeleina prustiana se preface de-a lungul anilor dintr-o simplă coptură, cert savuroasă, într-un munte de granit de neclintit care spune până la urmă un singur lucru: „a fost bine”.

 

Și moșneguțul lui Alexei Marinat repeta ca o placă de vinil defectată „Tot mai bine era atunci”, dând dovadă de o tărie de caracter de invidiat în față unui individ care încerca cu tot dinadinsul să-l facă să spună „a fost rău”. Nu contează dacă încăpățânarea lui moș Petrache Seceră e conștientă, un fel de încăpățânare-manifest a unui om ajuns la sfârșit de cale și care știe că nimic semnificativ, nici rău, nici bun, nu i se mai poate întâmpla, sau e pur și simplu o formă de ignoranță, de inconștiență senilă bătrânească. Contează că personajul rămâne fidel imaginii pe care și-a forjat-o chiar el despre trecut. Dar ce se întâmplă atunci când această „tărie de caracter” lipsește? Atunci când nu doar un mucos care învață meserie îți fâlfâie în față un microfon, măgulindu-ți trufia, - Vezi, Moș Petrache, ai să apari la televizor! -, dar atunci când te pomenești cu o mașinărie întreagă care te convinge cu aplomb, acum, în prezent, că trecutul a fost alb și anume alb, nu altfel (ori negru, e valabil pentru ambele variante)? Până la urmă, același mecanism funcționează în ambele sensuri... E destul să fii convins astăzi că atunci „a fost bine”... Iar mai departe imaginația proprie, prin tenebroase mecanisme ale minții, găsește singură justificările și argumentele exemplificatoare care, la rândul lor, solidifică și mai mult edificiul verdictului. Bine a zis cine a zis: acel care controlează prezentul controlează și trecutul...

 

Am să va povestesc acum, după această digresiune puțin cam lungă, dar atât de necesară (ca și absolut tot ce scriu de altfel, mai încape îndoială?), și despre cum mi-a dezbătut deficitul o unghie. Există totuși momente în trecut, de o intensitate majoră, care rezistă mult mai bine forței nivelatoare a memoriei despre care vă scriam mai sus. Povestea mea despre o unghie pierdută, pe care o veți afla imediat, e din acestea. Acea durere fizică intensă pe care am resimțit-o atunci îmi iluminează, aidoma unui felinar în noapte, realitatea acelei zile și nu-mi permite s-o evaporez în ceața densă a memoriei...

 

Se întâmpla demult, cu vreo 30 de ani în urmă... Eram copil la mama și la tata, școler deja, încă un mucos, dar cu drepturi depline de a mă deplasa singur până la școală și în raza cartierului din orașul Bălți în care locuiam. Bălți nu este un oraș tocmai mare și avea pe atunci, probabil toponimic mai sunt valabile și astăzi, câteva repere geografice legate de unele localuri marcante, precum se întâmplă, de altfel, în oricare alt oraș. Celor din generația mea denumiri precum „Steluţa”, „Voshod”, „Drum Bun”, „Podul Chişinăului”, „Tâsiacia melocei”, „Iunosti”, „Pioner” le dau indicații topografice clare referitoare la orașul meu natal, murdar până la stele (și asta nu e doar o vorbă a cântecului). Unul din aceste jaloane orientative era și magazinul „Roada” din cartierul 8, care nu era departe de căminul familial în care locuiam atunci. Anticipând, am să vă dezvălui că acesta este și locul „crimei”! Ce-o mai fi acolo astăzi nu știu, dar pe timpuri era un magazin în care se vindeau legume și fructe, sucuri și conserve, făină, sare și zahăr, adică ceea ce trebuia să însemne produse ale sectorului agro-alimentar din RSS Moldova. La drept vorbind, dacă ar fi fost să ne luăm după cum arăta asortimentul magazinului, cu fructe și legume printre care erau destul de multe stricate și pe care ți le băgau neapărat în torbă launloc cu celelelate, cu sucuri în borcane de trei litri dintre care cele care durau cel mai mult pe rafturi erau acele cu suc de mesteacăn (produs național, ce mai!), conserve din dovlecei și vânătă (vă mai aduceți aminte: „икра баклажанная, заморская**”?) pe care nu le cumpăra nimeni, da, dacă ar fi să ne luăm după cum arăta în general și după mirosul de legume și fructe stricate care părea să fi intrat până și în tencuiala pereților, starea sectorului agro-industrial din republică era jalnică. Nu suportam atunci şi nu suport nici astăzi mirosul de cartof sau ceapă stricată (nu neapărat de la „Roada” mi se trage), chiar și scriind aceste rânduri îmi vin convulsii reflexive de vomă, iar în memorie îmi stă bine întipărită o ladă cu prune pe care am văzut-o în acel magazin: prunele stricate s-au chifligit și au acoperit cu mâzgă vâscoasă tot conținutul, de nu mai înțelegeai care fruct este teafăr și care nu, iar în jurul lăzii roiau viespi, albine și muște... Interiorul acelei prăvălii nu-mi părea deloc atrăgător, e drept că nici mare treabă pe acolo nu aveam, căci noi nu cumpăram fructe sau legume de la ei. Ne aprovizionam de la țară, de la bunei, iar în plus tata mai avea și o bucată de pământ lângă Bălți. Făceam compoturi și conservam masiv pentru iarnă. Ne descurcam precum se descurcau pe atunci toți ai noștri.

 

Din exterior, magazinul „Roada” era o construcție separată, un fel de cub de beton, cu o fațadă din sticlă și metal orientat spre strada care atunci purta numele lui Voroşilov, un macabru călău bolşevic, renumită mai târziu, după căderea URSS-ului, în „Calea Ieşilor”. Clădirea avea în față un fel de platformă naltă cam de un metru și jumătate și lată de vreo doi, și trebuia să urci câteva scări până la intrare, o ușă dublă din aceeași sticlă și metal. Acest detaliu își are importanța sa în povestea dată. Bănuiesc că sovieticii cunoșteau de existența plexiglass-ului și aluminiului, poate că era deja folosit și în construcții, dar nu și pentru acel edificiu. Ușa enormă era o ramă din colţare de fier masiv în care era îmbrăcată sticlă groasă și era ținută închisă de un resort impunător, așa încât trebuia să depui un efort considerabil ca s-o deschizi. Noi, copiii, reușeam cu greu, iar atunci când nimeream în bătaia ușii la închidere, eram pur și simplu azvârliți de ea afară.

 

Oare în ce an să se fi întâmplat povestea dată? Poate în 1985? Ori 86? Ori poate 87?... Iată, vedeți, nici asta nu mai țin bine minte... Dar undeva pe acolo. URSS încet, dar sigur se îndrepta spre colaps. Intrasem în perioada deficitului total. De pe rafturile magazinelor au început a dispare practic toate produsele, în special cele industriale. De mâncare se mai găsea, dar doar atât și doar produse de primă necesitate: pâine, lapte, smântână... Își mai aduce aminte careva de faptul că la piață se vindeau chiștoace la borcan de 1L? Dar cred că borcanele cu chiștoace au apărut totuși ceva mai târziu... Tot pe atunci apăruse și o zicală: „Cât de scump, dar să se poată cumpăra măcar ceva...”. Ei uite, se poate spune că acest vis din perioada deficitului total astăzi s-a împlinit!...

 

Zahărul făcea parte din produsele care au dispărut din vânzarea liberă. Poate o fi fost de vină și campania antialcoolică a lui Gorbi, lansată în 1985. Dar ținând cont de celelalte „dispariţii”, cred că a fost doar o scuză. Cert e că autoritățile au zis că se face prea mult rachiu pe la noi și că se va interzice să se vândă mai mult de 2 kg de zahăr pentru o persoană. Bine, dar acest lucru nu explica dispariția lui din comerț! Pentru noi, și nu doar pentru noi, acest lucru era aproape o catastrofă. Vă ziceam mai sus: în afară de consumul curent, noi mai făceam și multe conservături: dulcețuri, compoturi... Tata cumpăra zahăr cu sacul de obicei și se consuma destul de mult în perioada estivală... Cert, făcea bunelul și rachiu, dar el își cumpăra singur zahărul.

 

Și iată că în una din acele zile se zvonise prin cartier că la „Roada” se dă zahăr. Este și acesta un jargon sovietic: nu se spunea „se vinde”, ci „se dă”... „Я за вами! A что дают?***”, mai țineți minte? Cozi, cozi, cozi interminabile peste tot... Bătăi, certuri, blaturi, legitimaţii de invalid sau de veteran... Numere înscrise cu pixul pe dosul palmei... Și ore, zile, nopți pentru a cumpăra ceva... Am stat o dată într-o stație de alimentare (eram la Drochia) o zi întreagă cu mașina. Cineva i-a spus tatei că acolo este benzină. Trebuia să ne întoarcem la Bălți, dar rezervorul era vid. Tata spera să cumpere de pe la șoferii colhozului din sat, dar nu a găsit la nimeni. Îi ajungea doar până la Drochia. Mai departe – yok. Moskvichul a murit exact la intrarea în stație, o minune și asta. Acolo mai erau vreo 30 de mașini. Se dădeau doar câte 10L, dar se terminase exact după ce am ajuns noi acolo. Măcar să crapi! Umblă tata ca năucul cu canistra, dar nu era strop de carburant nicăieri... Nimeni nu dorea să-i vândă nici măcar 2-3 litri... Nu mai țin minte cum s-a descurcat... Dar m-am abătut de la subiect, se revenim la zahăr.

 

Așa dar, în acea zi se dădea zahăr la „Roada”. 2kg în mâini. E greu să explici și această noţiune astăzi: trebuia să fii prezent pe loc și nu se dădea decât 2 kg pentru o persoană. Nu puteai cumpăra pentru cineva, nici măcar pentru copil dacă nu era de faţă. Eu cu soră-mea am plecat de dimineață la școală, iar tata – la magazin să prindă rând. Noi eram patru, deci, cu puțin noroc, am fi putut spera să cumpărăm 8 kg. Un nimic pentru noi, dar tot era ceva. Când am venit de la școală pe la o amează, mama m-a hrănit și mi-a zis să merg la „Roada”, să-l caut pe tata și să-l trimit acasă să mănânce și el ceva. V-ați prins, da? El de dimineață stătea acolo! Am plecat după el. Cum l-am găsit în mulţime nu mai știu. Tata mi-a dat o foiță cu un număr, m-a încredințat unui cunoscut de acolo – se înfiripau în acele cozi cunoștințe, prietenii, mici tabere, deseori beligerante– și a fugit spre casă. Eu am rămas să țin rândul cu instrucțiuni clare de la tata.

 

Nu a lipsit mult. M-a trimis înapoi acasă și mi-a zis aproximativ pe la ce oră să revenim cu mama și cu sora (el cam pribluise când ne va veni și nouă rândul). La ora indicată am venit tustrei la „Roada”. Am mai așteptat vreo oră cu toții. Ne temeam foarte mult să nu închidă ăia magazinul... Dacă nu ne venea rândul până la ora închiderii, asta ar fi însemnat că tata trebuia să nu doarmă o noapte, fiindcă acei care abandonau și plecau acasă își pierdeau numărul în coadă. Și așa o regulă draconică se practica atunci... Dar am avut noroc și iată-ne, toți patru, în înghesuiala de lângă tejghea, am cumpărat 8 kg de zahăr! Am început să ne facem loc spre ieșire. Tata – în față cu torba, eu – în urma lui, sora – după mine, mama încheia mica procesiune.

 

Când a răzbătut la ușa care era închisă (Vă aduceți aminte de resort? Cine să stea s-o țină deschisă?) tata a tras de ea, eu m-am apucat cu mâna de colţarul ramei să mă trag în afară... În acel moment, ori că tata a fost îmbrâncit de cineva, ori din cauza greutății, nu știu, dar a scăpat mânerul. Și uşa, cu toată greutatea ei s-a închis exact peste unghia mea... Mamăăăăă!!! Ce-am mai urlat... Ce durere, fraților! Sângele a țâșnit imediat, iar unghia a căzut tot atunci... Noroc că tata a prins ușa înapoi la timp, căci putea, blestemata, să-mi zdrobească degetul de tot, să-l facă zob... Ce-a fost pe urmă, nu mai țin bine minte... Ce a zis mama, ce a făcut tata... Îmi stă unghia aia atârnând de vârful sângerând copios al degetului în fața ochilor și astăzi. Apoi – nu țin minte. Black out... Nu, nu mi-am pierdut cunoștința. Pur și simplu nu țin minte...

 

Cam asta e povestea cu unghia. Reiese, deci, că pe mine personal deficitul total m-a costat o unghie...

 

XXX

 

Se duc astăzi, acum, în prezent, bătălii acerbe pentru trecut. Adepții „a fost bine” luptă înverșunat contra celor din tabăra „a fost rău”. Restul e secundar. Restul vine de la sine. Eu am avut, că și mulți alți copii din generația mea, o copilărie fericită, dacă nu cădem, prin definiție, în păcatul pleonasmului zicând asta. Eram încă prea mici și nu eram încă prea afectați de realitatea cvazi criminală care domnea în rândurile adolescenților, chiar și atunci. Cu doar câțiva ani mai târziu, fiecare zi la școală, mai bine zis, drumul până la și de la școală, se prefăcea într-o mică expediție de război... Dar aceasta este o altă poveste.

 

Mi-a fost bine? Da, nu mi-a fost chiar rău. Ce griji aveam eu pe atunci? Dar nu aș vrea, nici în ruptul capului, să trec prin ce au trecut părinții mei.

 

Cred că dacă ar exista o mașină a timpului care să ne ducă înapoi în acea perioadă, să ne ducă pe toți, pe acei cu albul și pe acei cu negrul, pe toți acei care afirmă că își aduc perfect aminte cum era pe atunci, am fi cu toții șocați de diferența dintre ceea ce afirmăm noi astăzi și realitate... Dar nu există.

 

Iar celor care afirmă cu multă vervă că mai nu am trăit în rai, eu unul le-aș arăta o unghie însângerată de copil. Unghia pe care eu unul nu pot să le-o iert. Dar nici acest lucru nu-mi este în puteri. În schimb, v-am scris această poveste.

 

 

*uitarea si memoria sunt la fel de inventive (traducere proprie)

**icre de vânătă, de după mări şi ţări: (se face aluzie la o comedie sovietică, în care tocaniţa de vânătă era prezentată drept o mare raritate vs. icrele negre (caviarul) sau cele rosii (de somon)).

***Ocup după D-stră. Ce se dă?

Partager cet article
15 septembre 2016 4 15 /09 /septembre /2016 00:15
Nesimţitul la „prirodă”

Cei mai mulţi nesimţiţi ştiu că nu au voie să facă anumite lucruri. Dar le fac doar pentru violentarea asistenţei, pentru oripilarea ei amuzată. Nesimţitul se hrăneşte din stinghereala celorlalţi şi găseşte în ea îndemnul de a fi nesimţit şi cu alte prilejuri. Aşa cum pofta vine mâncând, jubilaţia nesimţirii sporeşte cu fiecare gest care iese din normă şi-i perplexează pe martori.

Radu Paraschivescu, Ghidul nesimţitului, (Humanitas, 2013, p.21)

 

M-o răzghit! Nu, nu vă grăbiți să dați în mine, eu știu că DEX-ul atestă forma verbală „a răzbi”, dar aici anume așa se cere scris, cu toată conotația semantică supărată, proprie locului.

 

Am cel puțin trei ani de când tot mă apuc de acest text, dar de fiecare dată se găsea altceva, mii de alte urgențe și indulgențe, speranțe vagi, care mă făceau să-l amân, să zic că lasă, ne mai civilizăm și noi poate cumva, poate... Dar iată că nu poate. Și mi-am zis și eu că nu se mai poate să aștept. 

 

În 2006 Radu Paraschivescu publică „Ghidul nesimţitului”, devenit bestseller de atunci. Și dacă tot intenționam să scriu despre nesimțire, nu puteam să-mi permit să nu caut corespondențele de rigoare în acest manual de referință. Mi-ar fi fost și mie mai ușor: scoteam un citat-două de acolo și nu mai asudam și eu la buricele degetelor tapând acum. Dar se pare că specificitatea fenomenului pe care vreau să-l descriu e prea mare, ori arealul nesimțirii este cu adevărat de necuprins și îmi rămâne și mie loc, helas, pentru o completare, fără pretenții de a egala ghidul sus-menționat.

 

Nu știu dacă specimenul respectiv este răspândit și în alte părți, nu prea văd ce l-ar împiedica, de altfel, dar în spațiul pruto-nistrean această sub-specie are o densitate extrem de mare și nocivitatea lui parazitară e devastatoare. Voi încerca deci să-l descriu cu meticulozitate, deși sunt conștient de faptul că vom rămâne departe chiar și de tratate apărute acum trei secole precum L’Histoire naturelle a lui Buffon, măcar și din simplul motiv că legea nu ne permite vivisecții, cu toate că tentația e mare...

 

Arealul de răspândire al nesimțitului pe care îl vom descrie aici sunt spațiile verzi de orice fel, iazurile, ștrandurile, râurile, tot ceea ce în vocabularul lui primitiv încape în noțiunea de „prirodă” (rom: „natură”). Nesimțitul va căuta cu predilecție un loc cât mai imaculat, mai sălbatic, mai pitoresc, mai ferit, deși aici intervine și prima lui dilemă: chemarea pur animalică de a-și lăsa amprenta asupra unui loc încă neumblat, de a marca un nou teritoriu, intră în conflict cu necesitatea nesăbuită de a fi văzut și admirat de alții, de a-și afirma supremația asupra semenilor... Până la urmă el reușește, de cele mai multe ori, să le împace pe ambele, reușind astfel să-și maximizeze rentabilitatea în valuta aia, cunoscută doar de ei, de nesimțiți. Vom menționa de asemenea și caracterul sezonier al manifestării acestor indivizi. Ei proliferează în zilele cu soare, frumoase, iar numărul lor atinge cote maxime în perioade estivale, de vacanță.

 

Dacă e să ne refirim la mijloacele de locomoție, atunci vom fi obligați să menționăm că nesimțitul se deplasează doar cu mașina. Aici bunul simț (cu toate că îi vom simți deficitul acut pe tot parcursul acestui text) ne obligă să precizăm că nu acest lucru îl definește. Ne aflăm în fața unui simplu exercițiu de logică de liceu: „Multă lume vine la iarbă verde cu maşina” + „Toţi nesimțiții se deplasează în maşină„ nu înseamnă deloc că „Toţi acei care vin la iarbă verde cu mașina sunt nesimţiţi”. Acestea fiind spuse, vom insista totuși asupra faptului că mașina îi este nesimțitului indispensabilă. În primul rând fiindcă autoturismul individual este și un mijloc de demarcare, mai mult: de intimidare a celorlalți. Astfel, cu cât e mai scumpă maşina, cu atât nesimțitul se simte mai în apele lui. Iar pentru ca efectul să fie desăvârșit, atunci când se deplasează, pe un drum de țară, să zicem, personajul nostru merge cu viteza maximă posibilă, stârnind nori de praf care se va așeza peste toți acei care se vor nimeri în area respectivă. În al doilea rând, nesimțitul mai are nevoie de mașină și pentru a transporta celelalte elemente constitutive ale decorului pentru spectacolul în care va fi protagonistul principal. Astfel, un Porsche Cayenne care-ți trece cu viteză pe alături, ridicând pereți de praf, este exact ceea ce riști să suporți atunci când stai și tu liniștit pe malul Nistrului... Dar aici nu atât modelul automobilului contează, cât viteza. Te poate colbăi destul de bine şi o Ladă răblăgită. Noroc că sticla cu apă e astupată și ai cu ce-ți clăti gura de firicelele de praf care încep a-ți scrâșni printre dinți... Dacă ai avut alte merinde, biscuiți ori o bucată de pâine ceva neacoperite, poți să le dai la pești. Mă rog, e o distracție și asta. Altceva, în afară de a scrâşni din dinţi, ce poţi face?

 

Mașina îi mai este indispensabilă nesimțitului încă pentru ceva: ea are boxe. Liniștea, ciripitul păsărilor, foșnetul frunzelor sau mai știu eu care alte prostii romantice de care ai sperat să profiți nu au nicio valoare pentru noul-venit care se instalează alături. Nesimțitul are nevoie de spațiu. De tot spațiul, inclusiv acel auditiv. De aici încolo ești condamnat la „Vladimirskii țentral” (din repertoriul de muzică de pușcăriași rusească), alternativa manelelor în spațiul geografic la care mă refer, un soi de bubuială gen rap sau hip-hop de cea mai proastă calitate sau, în cel mai fericit caz, o denaturare cumplită care aduce a folclor moldovenesc și care se mai joacă pe la unele nunți (unii îi zic pe-aici și „haltură”, adică „de mântuială”). Pe toată perioadă observațiilor (care a durat mulți ani, prea mulți ani) nu a fost atestat niciun alt gen de muzică, dacă însuși cuvântul „muzică” poate fi aplicat acelui deșeu sonor care irupe din subwoofer-ele mașinilor de nesimțiți.

 

Ajunși la fața locului, nesimțiții încep a ieși din mașină (sau mașini), căci ei nu se deplasează niciodată de unii singuri, ci în grup, cu soţíi, plozi, casă și purcel după ei. Când zic „purcel” nu este doar o figură de stil, căci deseori pe portiera deschisă țâșnește afară o javră în patru labe, căreia îi spunem în limbaj curent „câine”, excitată la maximum de posibilitatea de a ieși afară și de a alerga fără lesă și fără botniță. Ea aleargă aiurită peste tot, se pișă pe toți copacii (marchează și ea teritoriul), cu limba scoasă din care îi curg balele și poți să te consideri norocos dacă nu a dat și peste tine această fericire să te marcheze cum ştie ea, ori dacă nu a reușit să-ți șparlească sandwichul uitat fără supraveghere. Consideri că ai noroc și dacă potaia este doar un spaniel micuț ceva, dar se nimeresc și dobermani, rotweileri sau chiar pit-bulli, iar stăpânilor le este fix în pix dacă copiii îți stau ciucure agățați de gâtul tău de frică ori ba... El are alte griji pentru moment, căci continuă să se instaleze gospodăros. Din portbagajul mașinii sunt scoase mormane de merinde și baterii de băuturi, răcoritoare și nu prea. Alcoolul, în cantități pantagruelice, care trebuie să stea la rece e băgat în apă, nevestele se apucă de tăiat salături, iar bărbații se ocupă de foc. Îmi veți spune că nu e mare lucru reprobabil, căci fiecare din noi merge din când în când la un frigărui, chiar și subsemnatul, dar nesimțitul își are tabieturile lui care tocmai şi îi conferă titlul de nesimțit. După cum şi urmează:

 

Cât timp adulții sunt „ocupaţi”, odraslelor li se înmânează înghețate, ciocolate sau semințe de floarea soarelui, răsărită, toate în pachete lucioase care imediat se regăsesc în iarbă, tufarii din împrejurimi sau chiar aruncate pe apă. Adulții, repet, sunt ocupați și ei nu au timp, tocmai acum, să se ocupe de educația ecologică a progeniturilor. Nici nu au cum, la o adică, după cum o vom vedea mai departe. Nu poți inculca ceva cuiva dacă îți lipsește.

 

Odată cu eliberarea mașinii de conținutul ei sare dopul și de la prima sticlă. De acum încolo, orice gest ori treabă va fi acompaniat de gâlgâitul băuturilor slab sau tare alcoolizate. Fără întrerupere.

 

Așa dar, bărbații aprind focul. Chiar dacă lipsa locurilor special amenajate ar putea să le diminueze din ratingul de nesimțit, eroul nostru găsește cum să fenteze acest inconvenient minor. Focul trebuie neapărat aprins pe o bucată de sol cu iarbă proaspătă. Mai an, în locul în care mergem la scăldat am numărat tocmai treisprezece! focare cu pământ pârjolit și mă îndoiesc să fi fost tocmai treisprezece grupuri de nesimțiți odată launloc... Focul se aprinde cu lemne descărcate din mașină, dar nec plus ultra în acest exercițiu este să scoți bărdița și să tai crengi direct din copacii dimprejur. Noroc că lemnele verzi nu prea ard...

 

Cât arde focul, grupul, încălzit destul de bine deja, se pornește la scăldat. Aici nu putem să nu pomenim de un ritual, prezent practic invariabil. Întotdeauna se găsește câte o muierușcă care, din varii motive, fiziologice, ori pur și simplu nu are costum de baie, ori mai știu eu din ce altă fobie acvatică, nu vrea să se scalde. În acest caz bărbații se cred obligați s-o apuce de mâini și de picioare ca s-o bage în apă cu de-a sila. Ori, drept variantă mai soft, să umple o găleată cu apă și să i-o verse în cap. Și astea se întâmplau cu mult înainte de tot felul de Ice bucket challenge. Bineînțeles, ceea ce cred ori văd ceilalți, prin definiție, nu mai contează. Apoi, pe măsură ce cheful avansează, bărbații mai fac periodic incursiuni în apă, hârjonindu-se mai dihai ca copiii, îmbrâncidu-se, trăgându-se unul pe altul la fund ori lansându-se în competiții de înot din ce în ce mai periculoase. Aceste nămile de peste un centener reușesc până la urmă să monopolizeze și planul de apă, căci nu se găsește multă lume care să riște o coliziune cu aceste corpuri lipsite de rațiune.

 

Petrecerea continuă, e în toi, se vorbește tare, tot mai tare, de la început pentru a acoperi elementar vacarmul care răsună din boxe, apoi pur și simplu pentru că sunt cu toții chercheliți, și aici asistăm și la un soi de competiție, sunetul boxelor e dat din ce în ce mai tare, iar chefliii ajung practic să strige unul la altul, vocabularul devine din ce în ce mai pipărat, niciun dicționar de argou sau injurii nu reușește să încăpă întreg arsenalul lingvistic utilizat, el devenind în ultimii ani și poliglot, arealul lexical fiind îmbogățit de emigrații veniți să se destindă și să scape de stress. De plozii lăsați din capul lor nu-și mai aduce aminte decât rareori câte o mamă, țipetele căreia se aud epizodic din norul de fum și alcool: „Vaniuşa, ieși chiar amu din apă, dacă ți-am grăit, că dacă ajung la ține îți rup urechile!”, strigăt la care Ionel nu mai reacționează, știind foarte bine că mumă-să nu-și va ridica tocmai acum poponețul ca să vină să-l caute.

 

Dezmățul intră în faza lui de apogeu, căci se aud deja și chiote, apoi nu e rar ca să se pună și pe un danț deșănțat pe picioare din ce în ce mai puțin sigure. Pe toată durata acestui dezmăț din grup se desprind săculețe de celofană sau șervețele de hârtie luate de vânt, zboară sticle golite în tufari sau chiar direct în apă (PET-uri sau din sticlă-sticlă), păhărelele din plastic se împrăștie și ele pe o circumferință cu raza din ce în ce mai mare.

 

Voia bună cu voia bună, dar nu sunt rare cazurile când se încinge și câte-un conflict din ăla secular, în adâncuri înfundat, dar scos la suprafață ca aurul spălat de râul de alcool și atunci mai poți asista și la o bătaie pe cinste. Să vezi atunci țipete de muiere, tacămuri care zboară în toate părțile și sticle sparte! Noroc de femei, altfel se poate ajunge și la vărsare de sânge...

 

Dar toate au un sfârșit. Vine seara și se găsește leac și de nesimțit: întunericul și... țânțarii, slavă lor! Obosiți, cinstiţii vilegiaturiști își adună ce consideră ei că au de preț, muierile își cheamă plozii de pe unde sunt. Apoi urcă în mașini și o pornesc din loc. În urma lor rămâne un vast spațiu devastat, mormane de deșeuri și un jăratec încă fumegând, răspândind în jur miros greu de masă plastică de la ambalajele aruncate pe foc. Asta ei așa strâng din urma lor...

 

Peste o zi un alt grup de nesimțiți vine acolo, dar cum nimănui nu-i place să stea în mizerie, se instalează alături... Și totul se repetă...  

Ramasitile unui chef

Ramasitile unui chef

Focuri - focuri - focuri

Focuri - focuri - focuri

A plouat cu paharele

A plouat cu paharele

Iar pe râu curg PET-uri

Iar pe râu curg PET-uri

În scorbura acestui copac a ars un foc...

În scorbura acestui copac a ars un foc...

Acesta s-a gândit sa faca un bine: a îngropat cioburile...

Acesta s-a gândit sa faca un bine: a îngropat cioburile...

Partager cet article
21 août 2016 7 21 /08 /août /2016 20:07

El pierduse, dar partida mai continua, el nu putea încă renunţa la misiunea lui: da, şi-a zis el cu amărăciune, încă nu a terminat de pierdut.*

Imre Kertész, Căutătorul de urme ((titlu original „A nyomkereső) Actes Sud, 2005, p.140)

 

Am ferma convingere că toate câte se întâmplă, fiecare cuvânt rostit, fiecare mișcare, stare, sentiment, rămân încrustate profund în materia obiectelor înconjurătoare. Și ele știu să ne restituie toată această încărcătură informațională, reflectând în permanență vibrațiile pe care le țin înmagazinate printre particulele materiei… Numai că noi devenim din ce în ce mai analfabeți în această știință a lucrurilor… Cine știe dacă nu este tocmai acesta acel blestem babilonic, acel limbaj originar pe care l-am pierdut drept pedeapsă pentru trufia de a ne fi creat un limbaj al nostru, al oamenilor? Și totuși ceva în ființa noastră mai simte reverberațiile undelor pe care ni le-o trimit unele obiecte, pereți, arbori, locuri... Nu vi s-a întâmplat niciodată să fiți cuprinși de o tulburare neînțeleasă în anumite împrejurări sau luând în mână un obiect? Nu v-ați simțit niciodată incomod atunci când v-aţi așezat pe un scaun sau la o masă, fără a mai vorbi de jilțurile, paturile pe care nu te-ai așeza niciodată, nici în ruptul capului, fără ca aceste sentimente să aibă vreo explicație rațională anume? Ori invers, treceți pe lângă un obiect pe care numaidecât trebuie să-l atingeți, să vă contopiți în el, să faceți totul pentru că suprafața de contact fizic să fie cât mai mare... Cred că nu în zadar toate revoluțiile și regimurile care proclamau o „lume nouă”, crearea unui „om nou”, nu uitau să atace și obiectele... Vechiul și tot ce poate mărturisi despre trecut trebuie să dispară!

 

xxx

 

Nu mă mai pot apropia de Alma Mater, de Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți... Și astă vară am trecut prin față, m-am uitat lung la poartă, dar nu am intrat. Acei din generația mea și promoțiile anterioare mai țin minte configurația blocurilor din campus. Iar acei care au absolvit „Limbi și Literaturi străine” mai țin probabil minte cum arăta Blocul IV, blocul nostru... Era o clădire nu prea arătoasă, cu două etaje, cu pereții groși de aproape un metru, cu scări de lemn, cu podele care scârțâiau și se îndoiau sub pașii noștri în aule, cu un linoleum deloc uniform și cârpit pe alocuri la parter, cu un WC care nu funcționa practic niciodată, cu ferestre care nu se deschideau, iar pe unele din cele care se deschideau trebuia să le ții bine că să nu le scapi afară... Dar era un bloc în care se învăța bine, ne ajutau și pereții, cred că ei știau pe de rost conținutul tuturor manualelor de atâția și atâția ani și generații care au studiat acolo și ei vibrau în unison cu noi. Ne simțeam confortabil, locul era oarecum intim, emana căldură, era blocul celor de la „limbi stricate”, blocul nostru...

 

Clădirea a fost demolată nu mult după ce am absolvit facultatea. În locul ei a fost ridicată una alta, mai mare. Anume așa, mai mare, căci nici arătoasă nu e, nici... Ce mai, e de-a dreptul hidoasă, construită de mântuială, când am intrat eu pentru prima dată acolo, necesita deja reparații. Lumea zice că a fost ridicată de o firmă de construcții înființată de fiul rectorului de atunci... Dar asta e o altă poveste. În blocul nou nu am intrat decât o singură dată. Dar întreaga mea ființă se cerea afară... Și astăzi, când trec cu copiii mei pe acolo, cum să intru? Priviți, dragii mei, locul unde a învățat tatăl vostru, dar care nu mai este?...

 

Însă această poveste nu este despre Blocul IV. Este despre altceva. Alături de acel Bloc IV mai era o clădire pe care o cunoștea bine toată Universitatea. Una cu un singur nivel, lungă. Avea opt rânduri de ferestre de-o parte și de alta și două intrări, câte una la fiecare capăt. În acea clădire se afla punctul medical și contabilitatea. Fiecare student intra cel puțin dădăori pe acolo. Iar șefii de grupă mai aveau misiunea de a merge o dată pe lună la contabilitate să ridice bursa pentru întreaga grupă. O cunoșteam mult înainte de a fi devenit student. Din fragedă copilărie. Veneam acolo la mama, care era medic. Îmi plăcea locul. Ridicam trei trepte înalte ale pragului înainte de a intra. Apoi urma o ușă dublă, cu suficient spaţiu între care noi puteam lesne să ne ascundem. Era fain să stai acolo, între două uși, la adăpost. Apoi era un culoar lung care traversa casa de la un capăt la altul, separat la mijloc cu un perete din lemn cu o ușă condamnată, care de fapt separa punctul medical de contabilitate. Acel coridor servea și de sală de așteptare pentru studenții veniți la consultare. Cabinetul mamei era primul pe partea stângă. Pe partea dreaptă era cabinetul stomatologic. Ținând cont de faptul că acolo era și WC-ul, intuiesc că trebuia să fie cândva dormitorul stăpânilor... Mai departe, pe stânga, era cabinetul de proceduri. Era locul nostru preferat. Ne plăcea la nebunie să stăm acolo. Nu știu de ce. Mama ne dădea de grijă să nu atingem nimic căci erau câteva aparate în acea sală și eram obligați să stăm cuminte, dar am tot fi stat și stat, chiar și așa, constrânși să nu coborâm de pe banchetă. Sunt convins că era camera copiilor acolo... Apoi, pe dreapta – un cabinet mare, care nici nu prea știu la ce servea, dar acolo era biroul infirmierei-șef, dulapuri cu farmacia, o instalație pentru sterilizare... Era sala cea mai mare... Avea tocmai patru ferestre! Probabil acela era cândva salonul... Ne plăcea să venim la mama la lucru. Colegile mamei ne alintau, iar în fața clădirii, între blocul IV și un cămin studențesc era un soi de teatru de vară cu un teren îngrădit, ideal pentru părinți, căci erau doar două porți pe care se putea ieși din careu și era ușor de delimitat unde nu se poate de mers, cu un brad mare în centru și un bloc enorm de marmoră albă decorativă lânga tulpina lui pe care ne plăcea să ne cățărăm...

Povestea fără de povestea lui Yaşa

Însă această poveste nu este nici măcar despre clădirea în care se afla punctul medical... Deși ar putea fi.

 

Cândva demult, incă înainte de a cunoaște eu acel loc, cam pe la începutul anilor 80 ai secolului trecut, tinerii lucrători medicali au fost confruntați (aici ar fi mai potrivit să folosim „confruntate” căci erau doar femei acolo, 1 medic, 2 infirmiere, 1 dentist și o dereticătoare) cu o situație destul de inedită și oarecum jenantă. La un moment dat a început să vină un bătrânel pe acolo. Era foarte bătrân. Venea în fiecare zi pe la o amiază. Și putea să stea acolo ore în șir. Nu, el nu crea alte probleme. Era politicos și drăguț cu lumea. Venea șontâcăind și se așeza pe una din treptele pragului. Și pur și simplu stătea...

 

Pe moșneguț îl chema Yaşa. Avea peste 80 de ani. Nu mai avea pe nimeni. Unde a fost până atunci? Unde locuia? Unde dormea nopțile?...

 

Venea în fiecare zi și se așeza pe prag. Și stătea. Se saluta cu fiecare vizitator. Era foarte amabil. Atât. A durat doar câteva săptămâni. Apoi Yaşa nu a mai venit...

 

Ca să plece, ieșea cineva și începea să-l roage: „Yaşa, aveți nevoie să vă odihniți, să mâncați ceva, sunt ore de când stați aici. Poate mergeți acasă?”

 

La care Yaşa răspundea invariabil acelaşi lucru: „Fetelor, dar eu sunt la mine acasă...”

 

Casa la care venea Yaşa a fost demolată odată cu Blocul IV...

 

 

* (Traducere proprie din franceză)

 

Imagine: În imagine se vede acea mică curte interioara din faţa punctului medical. Altădată mai era acolo şi un teatru de vară, care a fost la fel demolat. Tot spre această curte dădea şi pragul punctului medical pe care stătea Yaşa. Din păcate, blocul de marmoră albă nu mai este lângă brad. Oare a cui curte o fi decorat acum? În dreapta pozei se întrevăd scările noului bloc hidos ridicat în locul vechiului IV şi al casei lui Yaşa

Partager cet article
15 juin 2016 3 15 /06 /juin /2016 13:27
Eroare statistică

Există poveri cu care nu că ar fi complicat să trăiești, dar de la care, de la simplul efort de a le conștientiza, te apucă damblaua…

 

Cum e se trăiești conștient de faptul că însăși existența ta, fără vreo referință la conținutul ei, ci simplul fapt că exiști în carne și oase, ține de miracol? Și nu vorbim aici despre minunea facerii, misterul vieții, dragoste ori alte banalități romantice (valabile și ele, bineînțeles), dar despre înțelegerea clară că, matematic vorbind, probabilitatea de a te fi născut a fost una infim de mică? Nu mă refer aici la considerente de ordin filozofic sau statistici cosmogonice, căci da, și aici am putea spune că, statistic vorbind, apariția vieții pe Pământ ține de miracol, ci la destinul foarte și foarte concret al unor persoane care s-au dovedit a fi buneii mei...

 

Ceea ce am aflat eu despre viața lor, treptat, an după an, crescând odată cu această poveste, reconstituind acest puzzle al evenimentelor destul de întortocheat și încâlcit, mă îngrozește și-mi face să mi se zbârlească pielea. Mă trec fiori de fiecare dată când mă gândesc la ei. Iată și acum... Scriind aceste rânduri...

 

Faptul că au scăpat vii din deceniul 1940 – ’50 este o eroare statistică... Și deci eu, respectiv, sunt o eroare statistică?... În acel deceniu buneii mei au avut atâtea ocazii de a muri... Nu, moartea nu le dădea târcoale. Ea pur şi simplu trăia la ei în tindă.

 

Știu pertinent că povestea mea nu este unică... Știu că mulți, foarte mulți, ar avea de povestit istorii asemănătoare... Probabil toți suntem niște scăpați. Din acei care s-au strecurat printre crăpături... Disfuncţionări de proces... Erori statistice... Şi, dacă nu vom avea capacitatea de a face un travaliu introspectiv, individual, în primul rând, iar mai apoi şi colectiv, pentru a ne reconstitui în ceva unitar, întreg şi continuu din nou, aşa şi vom rămâne o eroare statistică, ceea ce şi suntem pentru moment.

 

Ce sunt eu? Cărui înger îi datorez faptul că respir? Cui sunt dator? Şi poate cea mai grea întrebare: cum să mă răsplătesc?

 

Nu-mi vor ajunge rânduri aici pentru a vă depăna chiar și puținul din ceea ce știu despre povestea buneilor mei. Multe, din păcate, au rămas ascunse și uitate... Mă rog să-mi ajungă curaj, har și zile să le înșir pe „hârtie” povestea în întregime, barem pentru ai mei copii. Să nu uite.

 

1940, Anexarea Basarabiei: Bunelul era cavalerist în armata română (mobilizat în 1939). Unitatea sa era în celălalt capăt de regat, la Craiova. La Nicoreni, în Basarabia, îi rămânea tânăra soție cu primul lor copil, un prunc încă. Bunelul dezertează (cu ajutorul unui ofițer, ordonanța căruia era și căruia nu-i știu numele, dar îmi permit să-l omagiez măcar prin această cale. Ştiu: undeva, unde totul e scris și luat la socoteală, se va ține cont și de asta, altfel nu se poate), parcurge toată țara (avea scrisoare de trecere cu o misiune fictivă de la ofițer) și trece Prutul înot... Dar ar fi putut să nu o facă... Şi cum de nu l-au împușcat grănicerii roșii?... Bunica îmi spunea că tătuca se temea cel mai tare să nu-l dea de gol calul pe care a trebuit să-l lase și care, simțindu-se abandonat, alerga și necheza pe celălalt mal.

 

1941, Prima perioadă de ocupaţie sovietică: Nu ştiu mare lucru despre acest an. Ştiu doar că a stat mult ascuns. Unde, cum, habar n-am... El, cavalerist român, ţintă ideală pentru NKVD-işti... Bunica, considerată văduvă tânără cu sugaci, nu a fost ridicată în 41...

 

1941, Ofensiva germano-română: A crezut că a scăpat. Degeaba. Considerat dezertor, a fost arestat de administraţia română şi trimis la un lagăr de concentrare, la Bălţi. Lagăr nazist. Din acelea despre care ştim din filme... Unde se murea industrial. Din acest lagăr a fost scos de un consătean, angajat civil în personalul lagărului. Acesta l-a recunoscut printre prizonieri şi a mers la comendant (un neamţ) şi l-a rugat să-l lase să iasă. Ar fi putut să n-o facă. Să-i fie frică... Argumentul folosit de acesta din urmă este şi el tragic în esenţa sa: „De ce să-l ţineţi? Că el e ţăran de-al nostru, nu-i nici evreu, nici comunist”... Un ofiţer SS, bine încălţat ideologic, nu putea rămâne insensibil în faţa acestor argumente imbatabile, a căzut de acord, dar ordnung rămâne ordnung. Tătuca a fost lăsat să iasă, dar nu şi eliberat. Rămânea oficial prizonier, dar printre personalul ce deservea lagărul în calitate de tâmplar. Cu drept (din mărinimia comendantului) de a pleca din când în când acasă. Bunica făcea regulat naveta cu căruţa.

 

1944, Partizanii roşii: Frontul se întorcea. Într-o noapte, partizani roşii au intrat în casa buneilor. Au cerut de mâncare, de băut. Au mâncat, au băut. Au băut mult. După aia au vrut continuarea banchetului. Nevastă tânără... Bunelul a prins câte ceva ruseşte (da, ei vorbeau ruseşte...) cât a fost la lagăr. A înţeles ce puneau la cale. A trimis-o pe furiş pe bunica în sat să se-ascundă. Bunelul a fost bătut rău. Au vrut să-l împuşte, dar tătuca i-a speriat cu soldaţii italieni, „cartiruiţi” în sarai, care ar fi putut auzi împuşcătura. S-au speriat. A scăpat. Puteau şi să nu-l creadă...

 

Lagăr la sovietici: Apoi a venit armata roşie. Şi bunelul a fost arestat. Cavalerist român, lucrător la lagăr, deci colaborator. Trimis pe frontul de Vest (pe undeva prin Polonia) să sape fortificaţii pentru armată. De acolo a fugit cumpărându-şi libertatea cu o bucată de pâine adunată din părticele puse de o parte din raţionamentul scund zilnic. Soldatul sovietic (un amărât şi flămând şi acela) a luat bucata de pâine, i-a deschis poarta şi i-a zis, râzând:„Du-te!” Cum o fi ajuns acasă?...

 

1946, Foametea: Au supravieţuit. Bunelul a reuşit să ascundă ceva pâine. Cum anume, e o poveste aparte... Dar era puţină. Bunica făcea lăicere din petici pe care tătuca le ducea la Lviv să le schimbe pe cartofi. Pare banal, dar după ce am citit cum se făceau acele călătorii, am mai crezut într-o minune... Plecau în grupuri. Sunt şi din acei care nu s-au întors. În 1947, din cojile (le curăţa mai gros, păstrând ochiurile) acelor cartofi, tătuca a strâns de pe deal aproape o căruţă! Din seminţa lor am mâncat până şi eu...

 

„Upolnomocenî” de la Râşcani: Fiind unul din puţinii care ştiau ceva rusă în sat, bunelul a fost „rechiziţionat” în detaşamentul care strângea pâinea de la ţărani. Oamenii veneau la el noaptea să se înţeleagă. Îi spuneau tătucăi unde au ascuns pâinea pe care nu trebuia s-o găsească şi unde au dosit câte ceva special pentru a fi găsită. Şi el găsea ce era de găsit şi nu găsea ce nu era de găsit (Despre strategiile de supravieţuire a scris şi Igor Caşu în „Duşmanul de clasă”). Dar comisarul a zăpsit că ceva nu-i în regulă şi a vrut să-l împuşte. Bunica îmi povestea spaima pe care a tras-o când acela i-a pus „livorverul” la tâmplă... Dar nu l-a împuşcat... Ce l-o fi oprit?... Eu multă vreme nu am putut înţelege de ce de mine, puştan fiind, nu se lega nimeni în sat, deşi pe ceilalţi baieţi din mahala, ori din acei streini, dacă-i prindeau prin alte părti ale satului, puteau şi să-i scarmăne niţel. Or eu cutreieram cu bicicleta toate văile Nicorenilor! Dar dacă mă oprea cineva (s-a întâmplat nu o dată) şi mă întreba de-a cui sunt, îi ziceam că sunt nepotul lui Ştefan Ilaşciuc. „Aaa, badea Ştefan de devale! Dacă ai probleme cu cineva să le spui de mine.” Asta până şi după 40 de ani!...

 

1949, Deportări: Pentru operaţiunea de deportare masivă din acel an erau şi ai mei în liste, deşi au dat la kolhoz absolut totul din casă şi de pe lângă casă, pâna şi peretarii, anume de teamă să nu fie ridicaţi. Dar bunelul a aflat înainte de a veni armata că erau în liste şi au fugit. Au stat cam trei săptămâni ascunşi prin râpi. După asta s-au întors acasă şi nu i-a mai căutat nimeni. Probabil s-a împlinit planul...

 

Apoi vremurile s-au mai cuminţit. Iar în 1950 s-a născut mama... 

Partager cet article
22 septembre 2015 2 22 /09 /septembre /2015 22:05
Poveste despre un bobârnac şi eleganţă

Cât trăieşti – înveţi. O zicală pe cât de adevărată pe atât şi de banală. Într-atât de banală încât nimeni nici nu o mai ia în calcul. Observaţi şi cum este utilizată. Doar în loc de concluzie sentenţioasă, în special atunci când abia scapi dintr-o daraveră…

 

Cică una din caracteristicile inteligenţei superioare este capacitatea de a învăţa din experienţele altora. Principiul igienic de bază, la acelaşi capitol, ar fi să înveţi din propriile erori, iar dacă e să continuăm să coborâm pe această scară, atunci persistenţa în erori este catalogată drept prostie. O fi. Nici nu mai are rost să ne lansăm în vorbăraie goală, într-atât de indiscutabile şi evidente sunt aceste constatări…

 

De ce am început atunci cu ele? Fiindcă din toate greblele pe care am călcat de-a lungul anilor există una pe care nu am s-o uit niciodată.

 

Dar ajunge cu digresiunile, să trecem la povestea propriu-zisă.

 

A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi nici nu s-ar povesti, a fost un tânăr student care încerca să supravieţuiască într-un oraş mare şi monstruos (aşa-l vedeam eu pe atunci) şi pe de-asupra şi foarte scump. Acel student, eu adicătelea, în fiecare sâmbătă mergea la un supermarket din apropiere ca să-şi cumpere de-ale gurii pentru o săptămână înainte, numărând fiecare sfânţ, dar şi minut, căci timpul este, pentru un student precum am fost eu, la fel de preţios precum banul.

 

Şi iată-mă într-o sâmbătă cu coşuleţul în mână încercând să compun un „coş de consum” optim aşa ca nici să nu mă coste scump, dar nici de foame să nu mor, iar, dacă e posibil, să am senzaţia că mai şi trăiesc. Aici am să mai vin cu un detaliu care îşi are importanţa lui capitală în economia acestei istorioare: supermarketurile de la Paris sunt destul de înghesuite (spaţiul, domnilor, este un adevărat lux în acest oraş!) şi eşti deseori nevoit să urmezi un traseu bine definit atunci când faci cumpărăturile.

 

Mă pomenesc deci la un moment dat în faţa raftului cu fructe de unde doream şi eu să-mi iau 2-3 portocale (iarna ele sunt aici mai ieftine ca merele!). În faţa lăzii stătea o doamnă, vom spune din curtoazie de vârsta a treia, care alegea şi ea din fructe. Nu aveam cum s-o ocolesc şi eram nevoit să aştept. Doamna însă nici gând să se grăbească. Lua o portocală, o cântărea în palmă, o întorcea când pe-o parte, când pe alta, mai nu le mirosea pe fiecare, o punea la loc, apoi alta, apoi alta... Le alegea cu o migală de parcă căuta portocala ideală, o portocală-etalon bună de afişat la Biroul Internațional de Măsuri și Greutăți, şi o căuta anume în acea ladă şi anume în acel supermarket... Şi eu care mă grăbeam şi speram să mă isprăvesc cu această corvoadă săptămânală cât mai repede!

 

Mă enerva. Şi cum nu aveam de ales, măcar să mă răcoresc am dorit. Şi am rostit în glas tare, mai mult pentru mine, exact aceste cuvinte (le ţin minte şi astăzi!): „Hai, mămucă! Mişcă mai repede! Hai, alege-odată şi-odată, că n-am să stau toată ziua aici!”... Dar fraza mea nu a avut niciun efect. Absolut niciunul! Doamna a continuat să-şi aleagă cu aceeaşi minuţiozitate şi meticulozitate portocalele. Ce treabă avea ea cu un tip ce bombăneşte ceva într-o limbă neînţeleasă la spate? Apoi ea şi-a căutat de-ale ei, s-a îndepărtat şi am avut şi eu acces la ladă.

 

Vă spuneam: în acel supermarket urmai un „traseu” bine definit şi câteva minute mai târziu mă pomenesc cu „mămuca” mea din nou alături. Lângă secţia cu cărnărit şi cârnăţărit. Şi iată că doamna se apropie de mine şi, într-o română impecabilă, îmi zice: „Nu vă supăraţi, domnule, nu aţi putea să-mi daţi şi mie din cârnăciorii de pe raftul de sus, căci eu nu ajung bine?”...

 

I-am dat, ce era să fac? Mamăăăă... Ce ruşine am mai tras!...

 

Şi ce rafinament, Domnilor! Cu câtă eleganţă m-a tratat şi m-a pus la punct Doamna!

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher