Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
17 mai 2012 4 17 /05 /mai /2012 00:37

A fost odată ca niciodată un popă. Avea sutană. Neagră. Nu-i deloc roşie (decît puţin –puţin şi doar dosala).


Este angajat într-o luptă pe viaţă şi pe PR pentru… adică nu, împotriva. Puţin contează împotriva cui din moment ce este popă. El luptă. Face zel.


Şi are şi « spodvizhnici » ! Căci nu se mai poate străbate de atîta homosexualitate. În special în occident. Acolo unde fraţii noştri de … (eram să zic de sînge, dar de fapt sînt fraţi întru organul care este umplut de sînge ori de cîte ori… lupţi), acolo unde sărmanii hetero sînt reduşi la clandestinitate.


Iată un apel întru susţinerea acestei lupte, înregistrat la opaiţul buncherului, de teamă să nu dea toţi acei netrebnici peste noi ca să ne discrimineze...


No pasaran, tovarăşi !  

 

 


 

 

Partager cet article
17 février 2012 5 17 /02 /février /2012 14:41

A fost să fie. A nins peste Chişinău. Gospodăreşte. Cu toată dărnicia gospodarului beat care dă şi cămaşa de pe el doar cînd îi ameţit de-a binelea.

Prin desişurile nu prea dese şi ascunse ale Net-ului au circulat şi cîteva poze cu un mesaj de la Primărie. Iată-l în integralitate : primarul cu lopata

Municipalitatea îndeamnă toţi locuitorii capitalei să participe la deszăpezirea oraşului.  
Funcţionari ai Primăriei Chişinău şi consilieri municipali, în frunte cu primarul general, Dorin Chirtoacă, au participat astăzi la curăţat zăpada din preajma sediului instituţiei. Prin această acţiune, municipalitatea îndeamnă chişinăuienii să participe la deszăpezirea din curţile blocurilor de locuit, precum şi din jurul sediilor în care activează, unde accesul utilajelor este mai dificil.
Edilul capitalei spune că acţiunea din faţa Primăriei este un apel de conştientizare a cetăţenilor, astfel fiind chemaţi toţi locuitorii să contribuie la curăţarea oraşului de nămeţi, în condiţiile în care stratul de zăpadă a ajuns la grosimea de 30 cm. „Cu tehnică specială se intervine pe drumurile principale, pe străzile de circulaţie a transportului public şi căile de acces, dar trebuie să intervină şi fiecare dintre noi, pentru că aşa este normal pe o asemenea vreme”, a mai spus Dorin Chirtoacă.
Serviciile municipale implicate în deszăpezire monitorizează în continuare situaţia din teritoriu şi sunt pregătite să acţioneze în regim non-stop, pentru a interveni în orice situaţie."

De la bun început aş dori să spun că nu văd nimic excepţional, extraordinar şi absolut nimic scandalos în publicarea acestor poze şi actul Primarului. Cîteva comentarii la acest „eveniment” pe care le-am citit zilele astea m-au pus pe gînduri... Militantism pro şi contra fără mare discernămînt... Păcat.

„Bine” - mi-am zis atunci – „poate ceva lipseşte? Un suport ceva pentru a încerca să iniţiem un proces de gîndire?”

Hai fraţilor, văpropun eu unul, special spicluit pentru cazul respectiv. O matrice. Deci, care sînt protagoniştii? Primarul şi Chişinăuenii. Ce i s-a reproşat Primarului? Că ar fi făcut populism şi PR şi că cică ar fi gestionat rău „banii”. Cu banii e simplu de tot: Primarul nu este un autocrat în Chişinău: mai are un CMC pe acolo care voteazăbugete, există poliţie, justiţie, o Curte de Conturi care nu (a)doarme niciodată. Dacă ne-am lămurit cu banii (adică nu ne lămurim în mod intenţionat, ci lăsăm organele competente s-o facă), să trecem la populism şi PR. Este sau nu este? Nu ştiu. Hai sa vedem matricea:   

Matrice cu zapada

Acum vă întreb: cine conteaza mai mult pentru Dumneavostră, Primarul sau Chişinăuenii?

Dacă Primarul, atunci alegeţi scenariile 2 şi 4.

Dacă însă pretindeţi că Chişinăuenii ar fi centrul atenţiei D-stră şi binele lor primează, atunci... ha!: 2 şi 4 din nou!

Ok, mai există o variantă: Primarul nu face absolut niciun apel şi Chişinăuenii „apucă toţi cîte o lopată în mîină. Şi chiar fac treabă!”. Mda... Doar că este un scenariu absolut fantastic... And this is the question!

PîS: În poza respectivă cei mai caraghioşi sînt toţi reprezentanţii mass-media cu camerele şi microfoanele... Nu contează ce au făcut după (mai stii, poate au aruncat şi ei la zăpadă?). Eu comentez poza. Totuşi, cîtăsimbolistică: trei cu lopata şi 20 cu comentatul...

Partager cet article
27 janvier 2012 5 27 /01 /janvier /2012 16:08

Ȋn copilaria fiecărui din noi există momente de o intensitate emoţianală extremă care lasă o amprentă indelebilă pentru întreaga viaţă. Paroxismul emoţianal are efectul unui flash care deseori eclipsează memoriile despre cursul normal al evenimentelor din proximitatea temporală imediată. Rămînem marcaţi de aceste accidente afective care ne fasonează, într-un mod quasi determinist, personalitatea şi acţiunile, aspiraţiile, căsnicia, felul de a educa copiii etc., etc. 

 

Octombrel-steluta.jpgPovestea dată se întîmpla demult... foarte demult. Cam pe atunci cînd îngerii şi heruvimii au fost plecaţi în vacanţă, interimul fiind asigurat de un tip pe nume Volodia Ulianov, care într-atît de bine se ispravea cu misiunea dată, încît fiecare pici se simţea obligat (şi asta nu e doar o figură de stil) să-i poarte chipul în piept. Aceasta armată de podvijnici şi posluşnici se chema „octombrei” şi să ştiţi că nu exagerez deloc, căci se făceau şi adevărate parade militare care se chemau vajnic „smotr oktiabriatskikh voisk” la care am participat activ în calitate de „comandant de detaşament”.

 

Astăzi imaginea unor copii de 7-8 ani defilînd la pas sub zbieratul disperat „levoi, levoi, raz-dva-tri!” al unui pici de aceeaşi vîrstă pare fantasmagoric... Pe atunci însă...

 

Cam pe atunci se întîmpla şi povestea dată... trebuia să fi avut vre-o 8 ani, căci pioner am devenit în clasa 3-a, deci nu putea să se întîmple decît în vacanţa lui 1984 sau 1985.

 

Va să zică, după cum spuneam, eram octombrel şi mîndru nevoie mare de înalta răspundere şi misiune pe care ne-o acorda namestnicul îngerilor născut în april de pe steluţa din piept.

 

Era o zi de vară. Eram la bunei în vacanţă şi se întîmplase ca bunelul tocmai să prăşească la buruiene pe alături de o grămadă de lut de lîngă gard, adus de el pentru a mai murui pereţii saraiului din lampaci şi prin care săpasem o adevărată reţea de galerii, grămada devenind terenul meu preferat de joc din acele zile. Grămada de lut a rămas acolo înca mulţi ani după aceea. Probabil îl împrăştiasem bine de nu se mai avea ce alege din ea. Ori poate nu s-a încumetat bunicul să-mi strice mîndreţea de creaţie arhitecturală? Atîta ştiu: saraiul a fost muruit cu alt lut, nu cu acel din grămadă.

 

Eu - prin lut, bunelul – cu sapa prin grădină. Nu mai ţin minte prin ce minuni, probabil m-a întrebat tătuca ce am mai învăţat pe la şcoală, dar ştiu că am început la un moment dat a-l cicăli cu prostologiile mele octombriceşti: cică ne-o învăţat la şcoală că Dumnezeu nu există, că nu e bine să mergi la biserică, că doar oamenii înapoiaţi îşi mai fac cruce în era cînd cosmosul este deja cucerit şi trimitem rachete pînă la Luna şi pînă la Marte, şi pînă la Soare (dar le trimitem noaptea să nu se topeasca) etc., etc., etc. Bunelul asculta răbdător. Eu, pornit într-un avînt evangelizator (hic) înflăcărat aşteptam o altă reacţie: pocăinţă, recunoaşterea greşelilor şi promisiuni de a „nu mai face mai mult”... ori măcar nişte încercări de a mă „pune la loc” ca pe un mucos ce eram... Nimic. Ȋn apogeul discursului mesianico-antihrist am terminat cu întrebarea absolut legitimă, ţinînd cont de argumentele zdrobitoare pe care le adusei: „DE CE? DE CE, TĂTUCĂ, ȊȚI FACI CRUCE?”

 

................................................................

Scena ce a urmat îmi stă şi azi în faţa ochilor:

 

Stefan-Ilasciuc.jpgBunelul a stat din prăşit. S-a rezemat de sapă. M-a privit luuuung cu un zîmbet blajin şi cu o privire de o seninătate atît de profundă încît mi s-au înecat toţi michiduţii în ea... După o pauză care mi s-a părut atunci interminabilă a rostit împăciuitor:

 

„Apoi, dragu tatei... tu eşti băiat deştept la tătuca. Ce pot eu să-ţi spun? Ai să creşti mare ş-ai să-nţelegi...”

 

Atît. Nu ştiu ce anume şi-a făcut efectul... Ȋnflăcărarea mea iniţială? Reacţia blajină a bunelului? Seninătatea şi intensitatea cu care m-a privit?

 

Sau faptul că la momentul respectiv, eu, care credeam că sînt depozitarul adevărului sacru încununat cu steluţă roşie, am descoperit că există ceva, un mare mister, la care încă nu am acces, din nu mai ştiu eu care motive? Eu, care citisem deja mai toată biblioteca de beletristică de acasă (mi-au scăpat doar cărţile tehnice despre proprietăţile metalelor şi enciclopediile medicale ale părinţilor), am desluşit clar o durere imensă şi ceva pentru care se considera, pe bună dreptate, că încă nu eram suficient de „copt”. Probabil anume această subapreciere m-a indignat cel mai mult atunci, deşi... altfel nu se putea.

 

Povara era prea grea pentru un mucos cu simptome alarmante de „pavlico-morozovită” precoce...

 

Din această zi a început convalescenţa mea.

 

CE? CE TREBUIA SĂ ȊNȚELEG? Ȋntrebare de care nu am scăpat nici astăzi...

 

Bunelul a plecat în lumea celor drepţi, măcinat de un cancer, în 1988. Nu a avut timp să-mi aducă nicio frîntură din răspuns. De la bunica am reuşit să reconstitui cîteva elemente din acest puzzle misterios, dar s-a stins şi ea nu mult după aceea. Mama a venit şi ea cu ceva explicaţii mai tîrziu. Am aflat multe: despre viaţa „la români”, despre evacuarea din 1940, despre dezertare şi cum se traversa Prutul, despre lagăre de concentrare la unii şi apoi la ceilalţi, despre evadare, despre partizanii roşii şi italienii din armata lui Mussolini, despre foamete, despre tehnologia ţesutului de lăicere din petici, despre călătoriile la braţ cu moartea pînă la Lviv, despre buruienile comestibile, despre „upolnomocenyi” de la Rîşcani şi „rivolveru” său, despre colectevizare, despre colhoz şi trudozile la „tiutiun”...

 

Vă spun doar ce am înţeles pînă acum: aceşti OAMENI nu au fost oameni, ci TITANI !!! Pe care se mai ţine ce a mai rămas din noi. Şi daca nu se mai ţine mare lucru este fiindcă ei au plecat... Şi fiindcă îi abandonăm uitării...

 

Vă mai spun un alt lucru pe care l-am înţeles: aceşti OAMENI nu au fost oameni, ci IUBIRE! Căci numai aşa au putut supravieţui. Şi din această iubire am ieşit şi eu... Cîtă IUBIRE au avut ei ajunge să inunzi Universul !!! Păcat că robinetul a intrat pe mîinile noastre.

 

Dar cine ştie? Poate vom creşte într-o zi mari şi vom înţelege.

 

Ȋn imagine: bunelul meu, Ştefan Ilaşciuc, fotografiat de tata.

Partager cet article
31 octobre 2011 1 31 /10 /octobre /2011 13:46

sau Un exerciţiu elementar de determinare a genului

Recunosc: pînă a pleca astă vară în vacanţă eram ferm convins că ştiu să fac o deosebire între o ficţiune realistă şi una de tip science fiction. Cîteva dialoguri pe care le-am avut cu persoane pe care le consider inteligente au zdruncinat această convingere.  Nu mai ştiu ce să cred: oi fi plecat destul de demult de acasă ca să nu mai percep lucrurile la justa lor valoare? O fi oare realitatea Chişinăului (căci aceste dialoguri cu Chişinăueni au fost) într-atît de diferită de restul ţării? Ori e o simplă constatare a eficienţei propagandei de Stat? M-am cam încîlcit... vă rog, Stimaţi Cititori, să mă lămuriţi. Vă propun două mici ficţiuni. Una realistă şi una fantastică. Decideţi Dumneavoastră care şi cărui gen corespunde, căci eu unul nu mai ştiu...

 

Ficţiunea 1:

     Gheorghiţă s-a trezit ca de obicei, la ora 7 dimineaţa. Mama l-a sculat cu o vorbă dulce îndemnîndu-l să meargă la baie să se spele pe ochişori - pe dinţişori cu apă călduţă (au apă curentă, ca la oraş!) şi să se îmbrace repejor cît ea pregăteşte micul dejun. Tata era demult pe-afară şi încărca camioneta (cumpărată în leasing foarte avantajos în cadrul unui program de susţinere a micului business) căci urma să meargă la iarmaroc să vîndă purcei.  Bălăcindu-se în baie, Gheorghiţă simţi mirosul placut de lapte cu ciocolată ce venea de la bucătărie şi îl auzi şi pe tata îndemnîndu-l, rîzînd sonor: „Hai, haiducule, c-ai să dai de alb. Vino la masă, că nu ne-aşteaptă nimeni cu colaci în coadă!”

     La 7:35 trebuiau să fie gata de drum, căci microbusul nou-nouţ, confortabil, cu aer condiţionat vara şi bine încălzit iarna, care aduna şcolerii din cătunul lor nu întîrzia niciodată. De la ei din sat pînă la şcoala de circumscripţie de la raion făceau exact 20 de minute pe un drum proaspăt asfaltat şi întreţinut vara şi iarna astfel încît să fie într-una practicabil pentru circulaţie.

     Şoferul, nea Ion, era mereu bine dispus şi acei 10 şcoleri din sat abia aşteptau să-i dea bineţe şi să mai schimbe cîteva glume cu el cît ţinea traseul.

     Şcoala de la ei din sat a fost închisă recent, căci sătucul era prea mic. Or la raion la şcoală s-a investit greu: laboratoare înzestrate cu de toate, computere nou-nouţe,  săli de sport, cantină... Ce mai? Ultimul răcnet!

     Lecţiile la şcoală începeau la 8 fix. Gheorghiţă şi-a făcut zeci de prieteni printre colegii orăşeni, cu care se zbenguiau şi se hîrjoneau pe la recreaţii ori la orele de sport. La şcoală erau bine hrăniţi: un guteu pe la 11, o masă bună spre amiază. Cînd ajungea microbusul pe la 14:00 să-i ia acasă, copiii se despărţeau cu greu. Gheorghiţă ajungea acasă vesel şi plin de energie. Îşi făcea temele pentru acasă şi apoi mai ieşea şi la joacă, ori pleca să vadă ce face tata pe ogor.

     La şcoală era printre cei mai buni elevi. Luase şi nişte premii după primul semestru. Acum se pregătea pentru olimpiada raională la fizică. Visa să devină inginer şi să construiască o navetă spaţială cu care să se poată ajunge pe Marte. De ce nu? La 11 ani totul este posibil!

Sasha

Ficţiunea 2:

     Gheorghiţă s-a trezit ca de obicei, la ora 5 dimineaţa. L-a sculat bunica. Trebuia să reuşească să mai pună ceva pe foc, să dea mîncare la purcel şi la găini, să ducă vaca la rînd, să aducă o căldare cu apă de la fîntînă şi apoi să se spele repejor în lighianul din tinda casei cu apă rece ca să se pregătească de şcoală. Bunica era bătrînă şi nu mai dovedea. În plus, mai era şi bolnavă...

     Mama era plecată de vre-o doi ani în Italia, tat-so dispăruse din nou pe undeva şi nu dădea pe acasă. Îl apucase un „zapoi” şi cine ştie pe unde-l ţinea beţia... Bunica i-a încălzit lui Gheorghiţă borşul de ieri seara şi tot îl cicălea: „Gheorghiţă, hai poate nu mergi azi la şcoală? Las-că n-ai să mori tu de-o zi-două, că doar n-ai să te faci profesor. Uite, avem păpuşoii de curăţit, şi tat-to iar o dispărut pe undeva. Şcoala nu fuge, da găinile şi vaca nu ştiu s-aştepte. Cu ce-i hrănim, ai?”

     Gheorghiţă, însă, ştia că trebuie să meargă la şcoală. De nu, are să vie de la primărie şi tot el are să poarte vina. Tat-so putea să-i tragă vre-o cîteva scatoalce bune că de, să se facă el de rîs în faţa primarului din cauza lui? Aşa că... vrei nu vrei, bea Gheorghe aghiazmă... Cît a fost şcoală în sat, mai era cum era, acum însă... Trebuia să mearga la marginea cealaltă de sat, la şleah, pe unde trecea autobuzul să-i ducă la raion. Erau vre-o 5 copleşi, căci ceilalţi au plecat cu părinţii în alte părţi: unii la raion, pe alţii i-au luat mamele prin Italii...

     De era frig, de ploua, de ningea, copiii aşteptau la marginea drumului autobuzul, care rareori venea la timp. Ba era stricat, ba era gheţuş, ba avea nea Ion vre-un chef de cu seară şi-i era greu cu trezitul... Acei 15 km pînă la raion îi făceau în tocmai o oră, drumul fiind numai gropi şi, în plus, nea Ion mai făcea şi cîte un calîm pe ici-colo: mai lua cîte o bătrînică la bazari, cîte un muşteriu cu treabă la raion. Aşa că degerau binişor copiii pînă ajungeau la şcoală în autobuzul ciuruit de rugină şi ani. Vara era mai bine: transpirau şi înghiţeau destul praf, dar cel puţin era cald...

     Lecţiile la şcoală începeau la 8 fix. Dar rar de nu întîrzia Gheorghiţă la prima lecţie. Şi numaidecît că era dojenit de învăţătoare şi numaidecît că era adus ca exmplu rău în faţa colegilor. Învăţătorii şi colegii îl aveau de un fel de bădăran. Lipsea mult, nu reuşea cu temele şi, cel mai rău, nici haine bune nu prea avea, căci banii trimişi de mama "de la Italia" erau băuţi de taică-su...

     Într-o dimineaţă a aşteptat cam mult autobuzul în ploaie, a căpătat o pneumonie şi a ajuns la spital, căci s-a agravat răceala şi nu a ajuns să fie văzut de medic decît cînd a început a delira pe bune... L-au luat atunci nişte mahalagii la raion cu maşina.

     A aflat mama şi i-a promis la telefon că de cum se lămureşte ea cu actele acolo, în Italia, îl ia şi pe Gheorghiţă. Pe patul de spital, îngheţînd şi aici, Gheorghiţă visa cum va trăi el în Italia, la soare. De ce nu? La 11 ani totul e posibil...

 

Şoferul a bătut la uşă, a intrat în cabinet şi a raportat scurt:

-          Dom’Ministru, gata, am dus copiii la şcoală.  

-          Bine, să mergi să-i recuperezi la două şi să-i duci direct la piscină, ai înţeles?

-          Desigur, să trăiţi! Zicea învăţătoarea că are ceva de vorbit cu D-Stră, ceva de reparaţie, se pare.

-          Bun, las-că vedem. I-am promis să le alocăm nişte resurse suplimentare pentru evroremont.

Şoferul a ieşit, iar Ministrul s-a apropiat de geam şi se gîndea cît de bine le este şcolerilor astăzi în Moldova după recenta optimizare. Uite, are şi resurse pentru alocări extra-bugetare în cazuri de urgenţă.

 

Imagine: Cezara Kolesnik, "Sasha"

Partager cet article
8 septembre 2011 4 08 /09 /septembre /2011 14:40

“Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de El. Dar Ioan căuta să-L oprească. Eu, zicea el, am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la Mine? Drept răspuns Isus i-a zis: Lasă-Mă acum, căci așa se cade, să împlinim tot ce trebuie împlinit. Atunci Ioan L-a lăsat. De îndată‚ ce a fost botezat, Isus a ieșit afară‚ din apă. Și în clipa aceea cerurile s-au deschis și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel și venind peste El. Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea”

Matei 3:13-17.

 

Astă vară am fost protagonistul unei farse extraordinare (pentru mine, cel puţin). Extraordinară prin absurditatea şi violenţa ei. Toată tragicomedia asta se chiamă „botez”. Sîntem departe, în timp şi spaţiu, de clasicism, dar totuşi să incercăm să respectăm unitatea temporala şi spaţială, în măsura aleatorie a posibilului, condiţionat de acest teatru al absurdului: respectiva poveste a avut loc la Bălţi, la Catedrala Sfinților Împărați Constantin și Elena, a durat cam o oră şi a adunat vre-o 20 de personaje.

Personal, stimate cititor, sînt adeptul unui concept lingvistic simplu şi oarecum... biblic, care spune că limbajul este material. Fiecare cuvînt îşi poartă povara sa semantică. Cu toate consecinţele şi implicările ulterioare posibile. Se zice că de la cuvînt a început totul.

În povestea dată cuvîntul a fost pus de starostele bisericii care ne-a anunţat din start price-list-ul:

-          750 lei: botezul propriu-zis (cu un discount eventual de 250 de lei pentru un botez en gros)

-          250 lei: contribuţia naşilor

-          40 lei: per pereche de cumetri (să zicem că e un botez modest şi ne limităm la 10 perechi. Obţinem suma de 400 lei)

-          100 lei: certificatul de botez

-          10 lei: o lumînare (nu am înţeles rostul ei, vîndută post eveniment, în plus la cele 10 lumînări pentru fiecare pereche de cumetri şi care, iată forţa marketingului, intră în preţul la cei 40 de lei)

-          18 lei: preţul la o sticlă de untdelemn

-          40 lei: preţul la o sticlă de vin roşu de calitate medie

-          80 lei: preţul a doi colaci

-          120 lei: preţul a trei prosoape.

-          TOTAL: 1768 lei

Să nu uităm şi apelul la contribuţie pentru „reparaţia bisericii”, lansat de către preot pe final, la care fiecare din prezenti s-a simţit obligat să răspundă. Nu ştiu cît anume au pus „sub Evanghelie” fiecare din cumetri, dar să zicem ca ar fi cîte 10 lei (modest, nu?). Deci, mai adăugăm 100 şi avem 1868 de lei pe final.

Acum, stimate cititor, dacă ai crezut că tot ce spun mai spus ţine de violenţă, ţin să precizez: nu, nu este. Ține de absurditate. A posteriori am fost impresionat de dibăcia construcţiei ofertei: extraordinare din punct de vedere comercial. Costul produsului a fost cu mare dexteritate distribuit tuturor participanţilor la tranzacţie pentru a maximiza valoarea lui.

Dar fiindcă tot am pomenit de povara semantică şi materialitatea cuvîntului, îmi revine şi responsabilitatea de a explica şi partea cu violenţa. Cum poate fi calificat altfel un rit în care copilul este rupt de la părinţi? Nu pot califica altfel un rit în care mama copilului este interzisă decît drept „barbarism păgîn”. Nu pot califica altfel un rit în care părinţilor li se interzice să vină în ajutor copilului speriat şi urlînd disperat decît „extrem de violent”. Şi cum pot fi împăcat eu, tatăl copilului, dacă unicul sentiment cu care am rămas după „ceremonie” este acela de a-mi fi trădat şi abandonat sîngele din sîngele meu, fie şi pentru o singură oră?...

“Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei” Matei 19:14.

La ieşire din catedrală mi-a atras atenţia o construcţie-monstru de vre-o trei etaje, chiar în curtea bisericii, în plină înălţare. O fi ăsta lăcaşul preotului? Ori lăcaşul Domnului? Ori, mai degrabă, lăcaşul Domnului Preot? Dumnezeu cu el. Fiecare cu păcatele sale...

Mă întreb: Oare cîţi bani i-a cerut Ioan lui Isus pentru porumbel? Ce ziceţi? A fost mai mult sau mai puţin decît 30 de arginţi?

Partager cet article
18 juillet 2011 1 18 /07 /juillet /2011 22:50

În 2008 am avut treabă pe la un notar. Nefericită întîmplare. Unul din acele evenimente care-ti face viaţa jalonată de o mulţime de acte administrative. Un monstru din hîrţoage care pînă la urmă ajunge să ne re-definească pe fiecare din noi. Să ne reducă la nişte entităţi abstracte si amorfe clasate în categorii bine calibrate... Asta e: trebuie să ne împăcăm cu gîndul că nu suntem decît nişte numere clasate în clustere cu un set de caracteristici ce determină libertatea de care (mai) dispunem... „Numărul necuratului”, ar spune nişte bigote necărturare. Eu, cărturarul, aş face referinţă la Virgil Gheorghiu, dar... tot acolo-i.


În fine, m-am abătut de pe cărăruşa naraţiunii propriu-zise. Să revenim la notar. Carele notar se află în oraşul Bălţi. Carele oraş se află în Republica Moldova. Cel puţin de iure. Bălţenii o cam uită, dar să ştiţi că chiar aşa este. Am verificat pe hartă.


Deci, într-o dimineaţă de vară am venit la respectivul notar să mai „regularizăm” din acte. Ca şi la oricare alt notăraş, după o aşteptare de vre-o două ore în antecamera am fost primiţi de Doamna Notar. Iniţial am încercat să sun să fixez un rendez-vous (Cît de elegant sună, nu? Şi cît de aberant: „Un rendez-vous cu un notar...”), dar mi s-a spus clar şi răspicat: „V poreadke zhivoi Oceredi”!!!


Ei dacă-i oceredi, atunci oceredi, ce-ai să-i faci? Moldovenii întotdeauna m-au impresionat prin lipsa totală de respect faţă de timp. Faţă de timpul celuilalt, dar, şi mai bizar, faţă de propriul timp...


Într-un sfîrşit, după o dimineaţă pierdută, am fost chemaţi la notar în cabinet. Noi i-am spus păsul, notarul ne-a anunţat preţul şi... cam atît pentru primul epizod. Rămînea să revenim „după masă” să luăm actele. (A propos, vă întreb: „La ce oră este „după masă””? Nu ştiţi? Nici eu nu ştiu... Dar totuşi nimerim fără greş. Bine-bine, + - o oră.  Dar ce-i asta o oră în ziua unui om?)


Ziceam că vom reuşi să trecem şi pe la cadastru pînă la închidere, astfel încît să nu pierdem decît o zi (ce-i o zi în viaţa omului? Ia aşa, un nimic). Nu a fost să fie...


abecedar pentru totiCînd am revenit „după masă” am descoperit cu stupoare că actele erau perfectate în... limba rusă... Cunoaşteţi, cred eu, cu toţii ce înseamnă „by default” în toate setările noilor jucării electronice. Păi să ştiţi (dacă poate aveaţi altă închipuire despre funcţionarea legii cu limba de stat) că la noi setarea e pusă „by default” pe limba rusă! Cel mai aberant a fost că nici măcar „by default” nu era de data asta. În scurta noastră întrevedere de „dimineaţă” am fost întrebat în ce limbă doresc să fac actele. Întrebare care oarecum m-a mirat: eu, naivul, crezînd că actele sînt perfectate în limba de stat... Precizasem, deci, că le vreau în română!


-                         -  Dumneavoastră cred că nu aţi precizat că doriţi actele în limba moldovenească!

-               - Ba da, Doamnă, vedeţi ce aţi notat pe foiţă. (Eram sigur că notase, am văzut-o cu ochii mei).


Doamna Notar s-a apucat demonstrativ să caute printre fiţuici. Eu la fel de demonstrativ aşteptam să-şi găsească notele. Le-a găsit. Da. Într-adevăr, menţionasem că doresc ca actele să fie perfectate în limba de stat... Totuşi a mai făcut o tentativă.


-                         -  Da nu vă este totuna? La noi sînt acceptate şi în limba rusă.

 

Aţi prins nuanţa? Extraordinar: eu şi Doamna Notar nu locuiam în aceeaşi ţară! Opoziţia „la noi” vs. "la voi” mi se arunca în faţă drept o realitate consumată. Ori făcea aluzie la faptul că lucrurile s-au cam schimbat de cînd plecasem în Franţa? În ambele cazuri, însă, „la noi” şi „la voi” face referinţă la acelaşi spaţiu teritorial... Distorsiunea spaţiului, Domnilor. Einstein face piruiete în sicriu şi se pişă pe el de rîs!


-                   - Nu, zic, nu-mi este „totuna”. Şi dacă mîine se schimbă „vlastiu” (eram în 2008) ? Şi dacă am nevoie de actele respective pentru administraţia română, ce mă fac? Sa îmblu să le traduc?


Recunosc, intenţionat am exagerat şi am continuat jocul în acelaşi registru: „la noi”/ „la voi”.  Dar dreptatea era, totuşi, de partea mea. Păcat doar că pierdusem ziua şi se anunţa şi jumatatea din ziua următoare pierdută la fel. Ei da... ce-i o zi şi jumătate din viaţa unui om? Un nimic.


-                   -  Bine, zice, reveniţi mîine dimineaţă şi veţi lua actele. Da să ştiţi că degeaba sînteţi aşa, uite noră-mea este rusoaică şi ne înţelegem foarte bine.


Fraza de la urmă chiar nu am înţeles la ce servea... Şi ce înseamnă să fii „aşa”? Şi ce am eu cu noră-sa? De fapt, aveam să inţeleg a doua zi ce avea noră-sa cu situaţia respectivă... Şi totuşi? Cît de gravă este acuzaţia conţinută în faimosul „aşa”?


Am revenit a doua zi dimineaţa. De data asta nu am aşteptat decît vre-o 20 de minute. Am intrat în cabinet. Am luat actele. Erau în română/moldovenească/limba de stat. Am zis că ar fi bine de verificat... Bine-am zis. Mamăăăăă! Am notat greşelile. Multe greşeli.


-                       - Ne iertaţi, dar noră-mea este rusoaică.


Aha, iaca care este buba... Semeinyi podread! Traiască Gorbaciov şi Perestroika! Bine, Doamnă, revenim după masă. Ce-s două zile într-o viaţă de om? Mai ştii, poate dovedim să-i prindem şi pe cei de la cadastru?


Revenim după masă. Recuperăm actele. Le recitim cu mare atenţie. Parcă totul este bine... Scoatem carboava. Gata! Se pare că dovedim şi la cadastru.


La ghişeul cadastrului am ajuns cu 15 minute înaite de închiderea orarului de primire al actelor. Noroc că nu mai era nimeni şi nu aveam de făcut coadă. Doamna a luat actele şi a început verificările de rutină.


-                   - Nu merge, nu pot să le primesc!

-                   - ????!!!!!

-                   - Sînt greşeli. Este scris greşit numele.


SSS....BBB...FFFF... Huuuu... Calm , bădie, calm...


Nu mă aşteptam... Parcă citisem cu mare atenţie... Da, mi-a scăpat. Dar nici nu mă aşteptam ca „nora” să nu fie capabilă barem să copie un nume de pe buletin... Hai înapoi la notar...


Doamna Notar s-a facut verde la faţă. Sutuaţia devenea anecdotică (A şi devenit, nu? Dacă tot aţi ajuns pînă aici cu cititul.) şi depăşea orice conflict et(n)ic posibil. Ne-a rugat să aşteptăm în antecameră şi în 15 minute a făcut modificările necesare. De data asta totul era corect. Verificat şi răs-verificat. Ce folos? La cadastru trebuia să mergem a doua zi...

Ei, dar ce-s două zile şi jumătate din viaţa unui om? O nimica toată...


---------------------------------------------------------------


Într-un articol precedent scriam despre dosarul „limba de stat” şi despre incredibila tenacitate a politicienilor de a ne menţine în capcana eternului conflict „noi” vs. „voi”. Eu astăzi sînt convins că problema „limbii” este una artificială. Mai bine zis, este una reală, dar menţinută şi cultivată artificial. Un fel de diversiune. Atîta timp cît noi, boborul, ne consumăm energia şi saliva în „războiul limbii”, ei îşi fac mendrele. Şi dacă se întîmplă ca cineva să-i deranjeze, ei ne asmuţă. Iese unul şi aruncă cîte ceva despre limba română. Dupa asta iese altul şi aruncă cîte ceva despre limba moldovenească şi despre două limbi de stat... Făcut: boborul are la ce lătra timp de o perioadă electorală. Or era suficient ca actele oficiale să fie redactate în mod obligatoriu în limba de stat. Fără mari polemici.


Vedeţi Dumneavoastră, „la noi” se acceptă actele oficiale în rusă, ba chiar se perfectează în rusă by default . Dar „la voi” cum este?

Partager cet article
10 juin 2011 5 10 /06 /juin /2011 11:55

Moş Iacob era din acei oameni cu care nu era chip să stai la masă. De aşezat - te aşezai, de petrecut – petreceai, pînă la urmă te dureau şi fălcile, numai că nu prea apucai să morsoci ceva. Şi rari erau acei meseni care reuşeau să ajungă pînă-n seară fără a-şi păta cămaşa cea de zile mari. Eeeel! El era de vină – Moş Iacob! Aşa ţi le-nşira şi ţi le potrivea, încît nu te mai încăpeau băierele de-atîta rîs, nu că să mai înghiţi ceva! D-apoi ce se mai ţineau copiii din urma lui! E-he! de cîte ori au fost ei trimişi la şleah să strîngă bomboane din „camionul răsturnat” devale la pod! 


hai in colhozÎn acea zi de august Moş Iacob ieşi pe la o amiază din ogradă şi, cătinel - cătinel, s-a pornit spre grădina colhozului. La fel cum se ducea în fiecare zi. Căci era paznic. Toată viaţa a lucrat  la colhoz pe deal ca un catîr şi acum, cînd nu mai avea puteri, l-au pus paznic. Şi ar merita poate să stea la pensie acasă, dar parcă se putea? Cum să te pui cu colhozul? Nu-i vorbă, s-au trecut anii cînd te ridicau şi te trimiteau în siberii, dar cu nebunii nu te pui... Ținea el bine minte... Uite-aşa a ajuns Moş Iacob paznic. Dar las-că tot nu era rău: şi-a făcut o colibă care-i ţinea umbră de soare şi dos de ploaie, putea chiar să se-ntindă să mai aţipească pe paiele moi şi mereu proaspete, mai venea din cînd în cînd cîte-un băieţandru să-i mai ceară cîte-un tiutiun şi să-i asculte pătărăniile... De-ar mai avea şi vre-o 20 de ani mai puţin!


Abia ajuns la colibă, zărise un nor de colb văratic coborînd din celălalt deal şi un huruit de „Pobedă”. Nu putea fi decît Cumpătă. Numai el îmbla cu „Pobeda” pe dealuri ziua-n amiaza mare... Mai des, însă, îl vedeai cu bricica, căci aşa făcea mai puţină gălăgie şi nu se-auzea venind de departe. „Hai că-i bun, bine c-am ajuns ş-are să mă prindă aista de faţă”, i-a fulgerat lui Iacob prin minte. „Aista”, pe care satul l-a poreclit „Cumpătă” (unul Dumnezeu ştie de ce) era un fel de brigadir la colhoz, dar nu unul de rînd. Pe semne, avea el gradul lui pe undeva prin alte cărţi, căci se temea de el pînă şi prisidateliu... Cîinos om, negru pînă şi la ceriul gurii... Pe cîţi sărmani oameni nu i-a băgat la miliţie! De prindea pe careva pe deal cu ceva în torbă – gata: se pomenea ţăranul cu miliţianul la poartă. Îţi făcea opisi la gospodărie şi noroc dacă scăpai numai cu o confiscare.


Cimisheni-035Azi, însă, Cumpătă era cu altă treabă. Nu era cu pînditul, căci „Pobeda” nu-l putea feri de ochii şi urechile lumii. Poate cu proverca lucrătorilor... naiba să-l ştie. De asta şi era mulţumit Moş Iacob că a ajuns la timp la faţa locului.


Taman se gîndea cum să se pună el aşa ca să-l vadă Cumpătă mai bine din maşină, dar, în acelaşi timp, să se prefacă a avea de treabă pe lîngă colibă, poate nu s-a opri şi-a trece pe-alături...Dar nu, s-a oprit totuşi... Pînă l-a ajuns şi depăşit norul de praf, a dovedit să iasă şi chiar să deschidă şi portbagajul. Vrăjmaş de iute om... A plonjat în măruntaiele maşinii şi a ieşit de acolo cu cîte un tobultoc în fiecare mîină. Vrăjmaş de voinic om... Hodinit. A mers repede la colibă şi i-a lăsat acolo, după care a revenit, a deschis uşa salonului şi a mai scos doi saci. Le-a făcut şi lor loc în coliba lui Moş Iacob. Vrăjmaş de energic om... Gospodăros. Abia acum s-a făcut a-l vedea pe Iacob.


-          - Auzi, Moş Iacob? Vezi, cată de sacii iştia. Ai grijă. Eu am să trec mai în seară să-i iau. Mai am treabă pe ogor.


Trosc! Pliosc! Hrrrrr! şi dus a fost. Nici „bună ziua”, nici „badaprostie”. Moş Iacob a intrat în colibă. Sacii erau aruncaţi direct pe salteua lui improvizată din paie, adunată şi potrivită cu atîta drag. Erau cu ceapă. Şi l-a apucat pe Moş Iacob o ciudăăăă... pînă la lacrimi. Un ţîncan, un ticălos! Paiele, macar paiele să-i lase-n pace! Adică pe alţii îi băga la puşcărie pentru cîţiva ştiuleţi de păpuşoi, da el fură cu sacii!? Şi dacă să stai şi să te gîndeşti, ceapa asta poate e ceapă din ceapa lui, din aceea pe care i-au luat-o la colhoz la colectivizare! Şi cîtă sudoare a lăsat el pe dealurile astea, cît frig au mîncat încheieturile lui toamnele pe deal... De-a cui pomană?


Nu! De data asta chiar nu se poate! Las-că-i arăt eu! Las-că... Crezi că ieşti mai hîtru???


************


Cam pe la chindii, hop şi „Pobeda” de după deal. Cumpătă coboară din maşină grăbit, intră în colibă şi...


-          - Moş Iacob, da unde-s sacii?...

-      - Iaaca sacii, răspunde Moş Iacob a lehamite şi cam mirat, de parcă nici nu s-ar fi întîmplat nimic şi, în genere, el prima dată vedea saci în colibă.


-          - Apu... nu erau patru?

-          - Paaatru erau...

-          - Şi doi unde-s?

-          - Iaaca doi...

-          - Da ceilalţi doi?

-          - Iaaca doi, tovarăş brigadiri.

-          - Păi erau patru!

-          - Paatru erau...

-          - Şi doi unde-s!!!???

-          - Iaaaca doi...


Cumpătă sărise definitiv de pe fix... Îşi pierdea cumpătul.  Se făcuse roşu ca un rac fiert şi vinele i se-ngroşase şi-i pulsau ameninţător pe gît... Incongruitatea situaţiei îl depăşea. Nonşalanţa şi calmul flegmatic al lui Iacob îl lăsau perplex ş-apoi nici nu prea avea ce-i reproşa la o adică: doi saci furaţi din sacii furaţi?


-          - Moş Iacob, să nu-mi îmbli cu de-a estea! Unde-s doi saci!?

-          - Iaaca doi...

-          - Şi eu cîţi ţi-am lăsat!?

-          - Paatru...

-          - Şi-acum cîţi îs!?

-          - Dooi...

-          - Şi unde-s ceilalţi doi!???

-          - Iaaca doi...


Cumpătă a înţeles c-a rămas prost.


-         - Tu-ţi poama mătii de chiabur împuţit!!! Să ştii că te coc eu în altă parte! Las-că nu-mi scapi tu mie!!!

 

A zmuls cei doi saci de la pămînt, i-a trîntit pe bacheta din spate, a urcat bombănind la volan, şi „Pobeda” a rupt-o din loc, lăsîndu-l pe Moş Iacob zîmbind maliţios în faţa colibei.


-          - Du-te, du-te... Dute-ar... Ptfuuu... Nici urmă să nu-ţi rămînă...


************


A rămas, Moş Iacob, le-a rămas înca urma... Au trecut cu „Pobeda” peste minţile noastre şi au cam nivelat din curcumvulaţiuni... Dar las-că...

 

************

 

Povestea cu sacii e o anecdotă veche de familie pe care am auzit-o de la mama. Pe Moş Iacob Ştefăneţ, fratele lui Chirică Ştefăneţ, străbunelul meu, nu l-am cunoscut. Îl cunosc însă pe feciorul său, Toadere Ştefăneţ cu care nu-i chip să stai la masă. De aşezat - te aşezi, de petrecut - te petreci, pînă la urmă te dor şi fălcile, numai că nu prea apuci să morsoci ceva. Şi rari sînt acei meseni care reuşesc să ajungă pînă-n seară fără a-şi păta cămaşa cea de zile mari. Să-i dea Dumnezeu sănătate! Cu băiatul lui Toadere, Sergiu Ştefăneţ, am învăţat într-o clasă. La Bălţi. Ca să vezi, hazardul: eu şi cu moşu-meu – într-o clasă! Pe Andrei Ştefăneţ, celălalt fecior al lui Toadere şi nepot de-al lui Moş Iacob, îl cunoaşteţi poate şi Domniile Voastre. Dacă nu, vedeţi mai jos, şi ţineţi-vă bine fălcile!


 

     
Partager cet article
18 mai 2011 3 18 /05 /mai /2011 12:08

Povestea a început într- o zi de august, într-o după amiază moleşitoare cînd răcoarea începe a coborî peste sat.  În august vine o perioadă mirifică care nu durează decît o săptămînă-două, cam pe la Pintelii Călătorul, cînd arşiţa lui cuptor nu se mai face şimţită decît atunci cînd soarele e sus, căci vara e pe călătorite şi ea, cînd ţăranul poate să-şi mai tragă puţin sufletul, căci lucrările de cîmp (prăşitul, curăţitul, legatul, plivitul, trasul ţărnii, răritul, cuibăritul) sînt deja terminate, pe cînd cele legate de culesul roadei încă nu încep. Ia aşa, mărunţişuri mai rămîn: cîte un curpăn de fasole de strîns şi de desfăcat, poate nişte usturoi, poate nişte ceapă de scos, nişte hărpăcică de ales...

Într-o zi din astea stăteam cu bunica pe pragul casei şi terminam o pălărie de răsărită verde. Ea era o amatoare fără pereche de miez de răsărită tînără şi ne-a molipsit şi pe noi, nepoţii. Era un mic ritual al nostru: ne aşezam toţi trei, bunica în mijloc, eu cu sora prin părţi, şi ciuguleam din roata pălăriei pe care bunica o ţinea în poalele pastelcei. Întotdeauna am fost minunaţi cu soră-mea de viteza cu care era capabilă să dejghioace seminţele. Dacă ar fi fost dejghiocatul o probă olimpică, ar mai fi avut Moldova un campion, dar aşa... ramîneam doar cu plăcerea şi admiraţia noastră.

La un moment dat, cîinele a început a bate a om străin şi bunica s-a sculat repezit, a luat mătura să strîngă cojile şi rîsul, nu cumva s-o prindă cineva străin cu gunoiul în prag. A dovedit la ţanc.

-          Bună ziua la niavoastre! Ce mai faci, nană Anică?

-          Să trăieşti, Coliţa! Iaca, pe lîngă casă. Chiar îmi pare bine să te văd. Şezi pe scaun, nu sta în picioare. Ia, măi nepoate, aşterne un ţolişor pe laiţa ceea. Ai tăi ce mai fac? Sănătoşi?

-          Bine, nană. Sănătoşi, mulţumesc.

Venise nea Colea. Un văr de-al mamei. Nu prea des trecea el pe la ai mei, căci trăia în capătul celălalt de sat, „în deal”, cum se spunea pe la noi prin Tindereuca. Dar cînd se pomenea prin mahala nepărat intra să dea bineţe.

-          Nană, nu te supăra, dar chiar nu am cînd. Nu mă aşez, că trece vremea. Am o treabă la nanu Ştefan. El i-acasă?

Bunelul tocmai ieşea şi el pe uşă, căci auzise cîinele hămăind şi vorbă afară.

-          Bună ziua, nanu, ce mai faci?

-          Eh, apu noi d-amu... Anică-hăi, ia adă un păhar de vin la băietu ista, ce stai?

De obicei n-o prea lăsa el pe bunica să scoată vin. Cobora singur în beci cu o litră jumălţuită. Avea o mică plăcere a lui: înainte de a împle cana, trăgea o duşcă-două direct din chişcă. Numai că de la o vreme o ruga mai mult pe mămuca...

-          Nu, nu, nanu, chiar nu pot. Ştiu că ai vin bun, dar nu stau, că m-aşteaptă a mea acasă şi mai am încă două-trei drumuri de făcut. Eu am venit cu treabă la mata, nanu Ştefane. Am venit să te chem la clacă.

-          Ce clacă, Coliţă?

-          Ştii fîntîna ceea a lui tătuca Chirică din sărături? Apu noi am zis s-o curăţim. Uite are să vie Ion, cumnatu-meu, vine tata, vine şi nanu Ion, îl iau şi pe văru Valeriu, am mai gasit eu doi mahalagii de la mine de-acolo şi duminica asta de diminecioară ne apucăm de treabă.

-          Măi băieţi, dapu voi ştiţi ce-i acolo? O bătut-o cu chetre...

N’a precizat cine anume, deşi buzele au continuat fraza.  Aşa e: numele lui nu se pronunţă, căci e semn rău..

-          Ştiu, nanu. De asta şi strîng atîta lume.

-          Bună treabă, Coliţă... să fie într-un ceas bun! numai că... cu ce vă pot eu fi de-ajutor? Eu de-amu... nu mai am putere...

-          Nanu, las că la scos chetre îs buni ş-aiştea tineri. Matale trebuie să fii cu noi. Au să vina toţi ai noştri. Şi matale te pricepi la curăţit fîntîni. Cu un sfat şi tot îi înainte. Eu am grăit cu Ion, el o să treacă cu maşina dimineaţa, căci are colacul şi ulucul de adus şi o să te ia de-acasă. Ce zici?

-          Apu, ce să zic? Vin, numaidecît că vin. Cum să nu vin?

-          Ne-am înţeles dară. Bine, hai rămîneţi sănătoşi.

-          Chiar nu stai să ei un păhar de vin? Uite Anica scoate amuş şi-o bucată de brînză, nişte slănină şi repejor...

-          Nu, n-am cînd, nanu Ştefan. Chiar badaproste.  Mata să iei un şip cu vin duminică, dacă vrei. Pe deal tare bine o să mai meargă!

Nea Colea a rîs cu gust, ne-a făcut ştrengăreşte din ochi nouă, celor mici, şi-a luat rămas bun şi a plecat.

Din momentul în care am auzit cuvîntul „clacă”, un singur gînd mă frămînta: oare are să vrea tătuca să mă ia şi pe mine? Mai ales că avea să vină nea Ion cu ZIL-ul...  Şi nu că nu ar fi vrut, căci ma tîrîia bunelul peste tot din urma lui, dar mă temeam că n-o să-ncumete să mă trezească dimineaţa. Nu-i vorbă, veneam eu şi singur în sărături, căci ştiam unde-i şi nu era departe, dar să ratez ocazia să merg cu ZIL-ul... Şi nu era un ZIL oarecare, dar unul mare, care, dacă claxona, aveai impresia că trece o locomotivă pe drum, nu un camion. Bunelul însă m-a încredinţat pe dată că mă va trezi şi chiar a pecetluit promisiunea cu „cuvîntul său de cinste”. Liniştit, mi-am căutat de treabă.

-          Daaa... Ia te uite ce treabă au pornit, Anică. D-apu-acolo unul Dumnezeu ştie ce-i. Numai să nu fie dărîmaţi pereţii... Şi nici n-a stat să cinstească un păhar...

-          Ei, cred că mai are băietu lume de chemat, eu ştiu? Tu chiar te duci duminica? N-ai de treabă... Las-că s-or isprăvi ei şi fără tine. Uite, are să fie frate-miu Ion, Toadere – are cine să-i sfătuiască.

Mai tîrziu aveam să înţeleg grija bunicăi... Bunelul era bolnav... „Gogea”, cum spunea chiar bunica. Nu înţelegeam atunci de ce doarme tătuca mai toată ziulica în verandă. Ieşea puţin dimineaţa pe răcoare să mai trebăluiască prin ogradă, deşi mare folos din asta nu mai era. Venea din cînd în cînd la mîncăre... Spre seară mai ieşea pentru puţin din nou. Ei şi pina la „clozet”. Atît.

-          Nu, Anică, chiar mă duc. Cum să nu mă duc?

-          Cată să te-apuci să cari chetre pe-acolo!

-          Las-că ne lămurim noi, a zis bunelul şi s-a dus să se-ntindă din nou în pat.

 

***** 

Duminică dimineaţă tătuca Ştefan s-a ţinut de cuvînt. De cum a ajuns mastodontul de ZIL în faţa porţii m-a trezit şi mi-a poruncit să mă-mbrac. Am sărit ca ars. Motorul monstrului huruia şi, de teamă să nu fiu lăsat acasă, am fost îmbrăcat, ieşit pe poartă şi urcat în cabina camionului cît ai zice peşte. Degeaba încerca bunica să-mi mai spună ceva de mîncăre... n-avea cui. I-a dat bunelului coşul cu merinde:

-          Cată că băietul ista n-o mîncat nică azi dimineaţă. Să ei să-l hrăneşti, auzi, Ştefane? Şi vezi, nu uita ce-am mai grăit.

-          Hai că ne-om lămuri noi, Anică, nu-ţi fă griji, spuse bunelul şi urcă şi el în cabină, ajutat de nea Ion.

Nea Ion mi-a făcut plăcerea şi la ieşire din sat m-a lăsat să „dau signal”. În sărături am ajuns în cîteva minute. Chiar nu era departe. Sărăturile din Nicoreni sînt o păşune mlăştinoasă cu o rîpă la mijloc. Colhozul a încercat într-una să le are, dar nu a fost chip: se spune că chipurile au împotmolit şi un tractor acolo. Pe cei cîţiva ari care totuşi erau araţi cu îndîrjire în fiecare an nu creştea oricum nimic...

Regretam că am ajuns atît de repede, căci trebuia să cobor din maşină, dar bunelul a găsit cum să mă-mpace:

-          Tu mai stai în maşină pînă cînd se ia roua. Altminteri, ai să te uzi la picioare. Ia şi mănîncă ceva.

Mi-a desfăcut un prosop, mi-a dat un ou fiert, nişte cozi de ceapă verde, brînză, o pătlăgică, o bucată de pîine şi a ieşit.

Ai noştri erau toţi pe loc. Nanu Toadere venise cu căruţa – el era „ezdovoi” la colhoz. Mai era încă o pereche de cai nu ştiu de-a cui. Era şi nanu Ion acolo, cel mai mare din fraţi. Nu ştiu de ce, dar omul ăsta uscăţiv, cărunt ca neaua, care se ţinea mereu drept, cu o alură aristocratică şi voce gravă îmi inspira întotdeauna un fel de frică şi veneraţie, de nu am îndrăznit să-i vorbesc decît cîteva ori în viaţă... Poate din cauza faptului că la toate mesele de familie era acela care citea „Tatăl Nostru”?

Să fi fost vre-o zece persoane de tot. Din copii eram doar eu şi un alt băieţandru, dar cu cîţiva ani mai mare. Nu prea a vrut el să stea cu un mucos de alde mine şi şi-a căutat de joacă prin sărături. Nu-mi rămînea decît să ma ţin scai de bunelu, care era deja deprins şi nu prea-l supăra prezenţa mea, dimpotrivă.  

Pentru mine, păna în acea zi, sintagma „Fîntîna lui Chirică” nu însemna decît un loc. Firesc lucru: pe locul respectiv nici pomină de fîntînă. Cîteva pietre şi o ramaşiţă de cumpănă... Cîndva, cei care nu le poţi spune pe nume (că-i semn rău), au astupat-o cu lespezi de piatră, au făcut-o una cu pămîntul, pînă şi cumpăna au încercat s-o dea jos, dar nu au reuşit. Cumpăna era, de fapt, tulpina unei răchiţi şi rădăcinile nu au cedat tractorului... au încercat să-i dea foc, dar nu a ars decît fîrful...  

Chirică Ştefăneţ făcuse fîntîna în hat la pamîntul lui. Să-şi adape animalele. Avea o fişie lungă cam din fîntînă pînă la Răut: vreo zece hectare. Făcuse şi un iaz pe rîpa sărăturilor de unde scotea peşte o dată -dădăori pe an... Cei cărora nu le poţi spune pe nume i-au luat pamîntul, i-au rupt iezitura, i-au astupat fîntîna... Dar numele lui Chirică a rămas. Toponimic, fîntîna a existat întotdeauna.

Bărbaţii s-au apucat de treabă. Au curăţit pămîntul cu hîrleţul pînă au dat de lespezile de piatră. Primele pietre au fost luate uşor: erau la suprafaţă şi uşor de apucat. Încetul cu încetul, pietroi după pietroi, fîntîna recăpăta forma de altă dată. Dar fiecare următoare piatră era mai greu şi mai greu de scos. Cînd s-au adîncit pînă la brîu, au dat de apă... apă de izvor, rece ca ghiaţa...  Oamenii coborau în fîntînă pe rînd: doi la scos piatră jos, doi cu căldările scoteau apa într-una de-asupra... Munceau solemn, vînos, vîrtos, supăraţi. Se mai auzea din cînd in cînd cîte un „Ei cum, Doamne?”. Se îndemnau reciproc. Cînd au ajuns de o stătură de om, lucrau în apă pînă aproape la brîu - nu mai reuşeau să scoată apa cu căldările suficient de rapid. Se schimbau şi mai des, căci le degerau picioarele, îşi zdreleau degetele. Pietrele le legau cu hamurile şi le trăgeau afară cu caii. De unde să fi adus pietroaiele astea? Din fericire, pereţii fîntînei, clădiţi din piatră şi ei, au rezistat şi nu am fost surpaţi. Avansau greu, dar avansau...

Pe la amiază, oamenii au hotărit sa facă o pauză, să se mai pospăiască, să se mai usuce la soare... Au întins merindele pe prosoape. Nanu Ion şi tătuca au scos vinul şi au cinstit clăcaşii.

Cît cei mari stăteau de vorbă, eu am cam început să mă plictisesc. Tot dădeam tîrcoale cailor lui nanu Toadere priponiţi la păscut ceva mai departe.

La un moment dat se apropie şi tătuca de mine: „Măi, nepoate, da tu călare ai mers vreo dată?” De parcă el nu ştia! „Vrei?” Doar am dat afirmativ din cap.

-          Măi Toadere, iapa asta a ta se dă la călărit? Nu-i nărăvaşă?

-          Da de unde? Îi cuminte: o călăresc copchiii cît încăpe-ntrînşii...

Tătuca m-a apucat, m-a urcat călare, a apucat iapa de căpăstru şi a făcut cîteva cercuri. De fapt, a fost prima şi ultima dată cînd călăream...

Bărbaţii au reluat munca. În primul rînd au mai scos din apa care practic împluse fîntîna. Apoi s-au apucat din nou de scoaterea bolovanilor... Unul, în special, mi s-a întipărit în memorie. Enorm. Au înhămat doi cai să-l ridice. Caii s-au isprăvit cu greu... Pînă-n seară oamenii au terminat... Colacul cu coarba, ulucul pentru adăpat animalele au fost instalate săptămîna următoare de către nea Ion şi nea Colea.

Astăzi, Fîntîna lui Chirică nu mai este doar un toponim. Dar este totuşi mai mult decît o fîntînă. Cel puţin pentru mine. Un simbol. Este şi locul unde am învăţat să-mi cinstesc oamenii mei. Tribul meu:

Ion Ştefăneţ, fiul cel mai mare al lui Chirică Ştefăneţ. A plecat.

Toadere Ştefăneţ, al doilea băiat al lui Chirică Ştefăneţ. A plecat.

Ştefan Ilaşciuc, ginerele lui Chirică Ştefăneţ de la fata cea mai mare, Anica – buneii mei. Au plecat.

Ion Eşanu, ginerele lui Chirică Ştefăneţ de la nepoata Maria, fiica lui Toadere. Maria a plecat.

Nicolae Ştefăneţ, nepotul lui Chirică Ştefăneţ. Fiul lui Toadere.

Valeriu Vasiliev, nepotul lui Chirică Ştefăneţ. Fiul Mariei, fata cea mai mică a lui Chirică Ştefăneţ.

Vitalie Vovc, strănepotul lui Chirică Ştefăneţ.

Eram în 1988. Tătuca Ştefan murea în Octombrie. L-a consumat un cancer. Depistat prea tîrziu. Cît a fost bolnav, nu l-am auzit o singură dată plîngîndu-se. Şi nu a fost asistat medicamental, căci a refuzat...

1988 – Anul în care se curăţeau fîntînile.

 

Epilog: Urma 1989, 1990, 1991 - ani istorici pentru noi. Dar pentru mine totul a început de la o fîntînă. De la oamenii mei, care într-o Sfintă Duminică s-au adunat şi au scos de sub pietre Fîntîna lui Chirică.  Astupată de cei cărora nici numele n-ar trebui să-l rostim. Dar care fac azi campanii electorale. 

Partager cet article
12 mai 2011 4 12 /05 /mai /2011 23:24

Am zis că nu voi scrie despre 9 mai. Fiindcă nu am de ce. Nu am putut naşte decît o cacofonie asemantică în acea zi. Reacţie la tot ce am citito-văzut. Dar a urmat un 10 mai şi un test la limba franceză pe passé composé


Un test în cel mai „elitist” liceu din or. Bălţi. Cu clase de francofonie, cu « evro-remonturi » mai în fiecare an. Mai eliado-asachiesc decît toate liceele chişinăuene… Un test în cel mai « românesc » liceu din or. Bălţi. Liceu care se chiamă « Mihai Eminescu » !


neo-pioneriInocentă întîmplare: pe 10 mai elevilor li s-au dat exerciţii cu passé composé. Elevilor li s-a cerut să povestească, folosind verbe la passé composé, ce au făcut week-end-ul trecut. De 9 mai. Cînd Bălţii vuiau. Elevii au întrebat cum se spune în franceză „paradă”. Profa de franceză a răspuns docil… Perfect de simplu cu perfectul compus. Chit că a fost în franceză.


Nu vreau să ştiu cine este acela care a inventat subiectul testului. Nu vreau să ştiu dacă a fost făcut intenţionat sau nu. Nu mă interesează nici măcar la ce le va servi elevilor să ştie cum se spune „paradă” în franceză…


Un singur lucru vreau şi chiar încumet să-l cer: lăsaţi-mi copiii în pace ! Daţi-le o şansă să devină OAMENI LIBERI !


Iar pentru cei mari, cei cu subiectele, citiţi, vă rog, aceste două cărţi. Încercaţi sa uitaţi ce aţi învăţat la şcoală. Închideţi televizorul şi... Încercaţi să GÎNDIŢI singurei. Şi apoi să-mi răspundeţi : ce „victorie” sărbătoriţi voi pe 9 mai ?


Cartea 1 : BEDARIDA, F., (dir.), La politique nazie d'extermination, A. Michel, Paris, 1989,


Cartea 2 : ANONYMA, 2005. Eine Frau in Berlin. Tagebuch-Aufzeichnungen vom 20. April bis 22. Juni 1945. btb-verlag.

 

Photo: Ion Urusciuc, Balti 2009

Partager cet article
27 avril 2011 3 27 /04 /avril /2011 12:26

-          Alo, am nevoie de o maşină. Adresa: XX strada Radişcev!

Pentru a obţine un taxi în faimosul şi neclinitul oraş Bălţi trebuie să fii obraznic. A vorbi rusa este un a priori necesar, dar nu şi suficient. Doamne fereşte să greşeşti tonul. Trebuie să arunci frazele sec, folosind grupuri ritmice scurte, schimonosind puţin ultimile sunete din cuvinte de parcă le-ai mesteca cu un chewing-gum. Nici într-un caz nu trebuie să foloseşti vre-o formulă de politeţe. Ferească Sfîntul să-ţi scape vre-un “bună ziua” sau “vă rog” plebeic. Rămîi fără taxi. In special, dacă ai nevoie de o maşină în suburbia care se cheama „новые бельцы”. Originea acestui toponim este în continuare un mister pentru mine. „Nou” nu este nici la înfăţişare, nici cronologic vorbind. Încă părinţii mei închiriau o cămăruţa de la o bătrînă în primii ani după „repartizare” prin zona respectivă (asta e şi o ţeapă la adresa celor care cred că la sovietici era „lafa” şi uşor de trăit)...

Ok, this being said (Prea mult italic? Care-i problema, Domnilor? Eu despre Bălţi scriu, aici noţiunea de „limbă de stat” este la fel de înţeleasă şi aplicată ca... Öffentlichkeit, spre exemplu. Uite, eu hotărăsc să folosesc mai multe limbi în acest articol: aşa îmi vine mie, doar bălţean sînt!), să trecem la povestea propriu-zisă.

Astă vară eram deci la новые бельцы şi am rîcnito-reclamat (nu căutaţi prin DEX, cuvîntul nu există) un taxi. Carele, cam după vre-o 20 de minute de aşteptare, totuşi a venit. Timp relativ scurt pentru această banlieue. Ca să înţelegeţi de ce nici un taxist nu agrează acest cartier ar trebui să vă imaginaţi cum arătau drumurile Stalingradului cam prin 1944, în perioadă de plină creştere economică şi succese notorii în integrarea europeană şi să le teleportaţi imaginar în această residential zone. Spre marea noastră mirare, taxiul nu era o maşină dumnezeiască (vezi „Povestea cu am” pentru explicitare), ci una cît se poate de lumească. Un Ford Focus, care prin toată cătătura sa exprima o nedumerire şi o prostraţie profundă, neînţelegînd prin ce focus-pocus reuşesc aceşti homo in-sapiens să numească „drum” porţiunea pe care a parcurs-o acum cîteva clipe.

Am urcat în maşină şi am pornit spre destinaţie: o altă aberaţie toponimică – cartierul Dacia (denumirea oficială). Poporul, ca să vezi, bizar de înţelept, l-a botezat demult „БАМ”, în cinstea noroaielor şi tempoului de construcţii la ceea ce se chema „БАЙКАЛО-АМУРСКАЯ МАГИСТРАЛЬ” pe timpuri. Eu îi dau crezare poporului şi mă întreb ce are Dacia cu acest cartier. Sună fantasmagoric: strada Konev din cartierul Dacia!

Ajuns în faţa primei „tranşei”, Fordul nu prea a înţeles focusul şi s-a oprit. Şoferul elementar nu ştia pe unde s-o ia. Bine, pînă la urmă, cu preţul a cîteva zgîrîeturi pe „burtă”, a trecut de rîpa ce întretăia „drumul”, dar a urmat un monolog foarte supărat, orientat nu ştiu din ce cauză împotriva preţurilor (foarte joase, în opinia dumnealui) pentru o călătorie, împotriva clienţilor care nu acceptă să plătească mai scump şi care încă mai îndrăznesc să comande un taxi la dracu-n praznic, la „новые бельцы”. Cică schimbase nu ştiu ce piesă săptămîna trecută care l-a costat tocmai 60 de euros! Ne dăm noi oare seama, iresponsabilii de noi, cîte curse la 25 de lei bucata trebuie să efectueze el pentru a-şi acoperi cheltuielile?! Niet, mai mult el prin zona asta, cu drumurile astea distruse, nu mai vine!  Să găsească „baza” alţi proşti la numai 25 de lei!

Nu că nu i-aş fi dat crezare, dar am înţeles că dacă tac, voi avea dreptul la bodogăneli de genul ăsta tot drumul. În plus, nu ştiu de ce, dar am avut impresia că tipul perora numai fiindcă a înţeles că sîntem moldoveni. Mon petit doigt me dit că el nu ar fi îndrăznit să aibă acelaşi comportament cu clienţi... de alte etnii. Respectiv, am hotărît să transform monologul în dialog.

L-am întrebat doar atît: „Şi de ce să nu abordăm problema respectivă de la alt capăt?  Poate nu preţurile sînt mici, ci drumurile - rele? Aţi votat la ultimile alegeri? Da? Excelent! Nu mă interesează pentru cine (deşi ştiam eu fără să mi-o spună). Dar să-mi explicaţi cum se face că drumurile (şi nu numai) se deteriorează din an în an, iar „vlastiu” în cinstita urbe Bălţi nu se schimbă... asta înseamnă că populaţia este mulţumită de starea lucrurilor. Nu?”

Gata. Tipul a muţit. Dialogul a avortat. Fiţi atenti: discuţia a fost în rusă. Nici nu am abordat CHESTIUNEA. Am avut drept la linişte pînă la destinaţie. Pînă la un bloc de pe strada Konev, cartierul Dacia. Acolo unde „БАМ” sună mai autentic.

 

Quizzzzzz:

1.       De cîte ori trebuie de făcut „Bam-Bam-Bam” în scafandrul unor cetăţeni pentru ca să-şi deschidă găoacea de sticlă şi să reacţioneze mai adecvat la realitate?

2.       De cîţi ani vor mai avea nevoie politicienii pentru ca să ne dezguste definitiv de alegeri?

3.       În afară de CHESTIUNE, mai votăm pentru ceva, sau tot îmblăm să ne măsurăm cu rigla?

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher