Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, citeşte o carte. Iar noi aflam cîte ceva despre Ion Bisturiu.
Ion Bisturiu citea a treia oară scrisoarea pacientului FGT 785. Nicidecum nu reuşea să se concentreze suficient pentru a avea o imagine holistică asupra subiectului. Trebuia să facă un raport final şi mintea îi zbura în altă parte. Nicidecum nu reuşea să asocieze conţinutul scrisorii şi toate testele efectuate înr-un singur puzzle pentru a degaja o imagine clară şi lucidă ce i-ar permitre, aşa cum îi era obiceiul, să redacteze cîteva concluzii simple şi accesibile penru toţi membrii CEN-ului, nivelul cărora intelectual îl cunoştea bine.
Vizita lui Bounegru de azi dimineaţă nu putea fi unica cauză a neliniştii sale. Nici nu era, de fapt, deşi l-a iritat mai mult decît oricînd.
Bisturiu a aruncat scrisoarea într-un panier de pe birou, s-a ridicat din jilţul moale şi s-a îndreptat spre seiful laboratorului. A cules codul digital, a deschis uşa masivă şi a scos de pe unul din rafturi un platou cu o carafă de bourbon american şi cîteva pahare. Profesorul prefera bourbonul american scotch-ului. Considera că are un gust mai pronunţat... Şi-a turnat din lichidul nucăriu într-un pahar, a încuiat înapoi platoul în seif şi, cu paharul în mîină, s-a dus să se aşeze în faţa ecranului de control. FGT 785 citea o carte. Ion Petrovici îl privea ţintă, deşi gîndurile îi zburau undeva departe. Timpul trecea, acei doi păreau nemişcaţi, fiecare călătorind pe alte tărîmuri în acel moment, iar funia imaginară ce îi lega devenea cu fiece minut tot mai răsucită, tot mai groasă...
Ion Petrovici Bisturiu se năştea în seara lui 20 august 1968, pe la 20:30, exact în momentul cînd un comando compus din 30 de paraşutişti sovietici, deghizaţi în civil, aterizau la aeroportul Praha-Ruzyně pentru a prelua controlul asupra lui. Peste cîteva ore, mai multe avioane Antonov 12 aduceau la Praga Divizia 103 Aeroportată, iar alte 6300 de tankuri sovietice invadau Cehoslovacia la sol...
Această coincidenţă i-a marcat întreaga lui viaţă. Cîte stratageme nu a inventat în anii adolescenţei şi studenţiei pentru a evita pînă şi cea mai mică aluzie! Îşi crease chiar şi o „legendă” pe timpuri: cum că ar detesta celebrarea zilelor de naştere pentru că îi aduce aminte de timpul care trece...
20 de ani ai săi, însă, au fost celebraţi cu pompă! „Socialismul cu faţa umană” era în vogă pe atunci! Cu un an înainte Gorbi îl omagia pe Dubček şi la întrebarea care este diferenţa între Primăvara de la Praga şi Perestroïkă răspundea : „19 ani”. Se înţelesese cu un prieten din timp şi acesta „îi oferise” un volum de Kundera, „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, pe care îl exiba cu ostentaţie la camin. În seara aniversării sale organizase şi vizionarea unei casete VHS a filmului lui Philip Kaufman „The Unbearable Lightness of Being”... Numai el ştie cît l-a costat atunci cartea (pe care o găsise doar în franceză, limbă pe care nu o vorbea, bineînţeles) şi caseta video (filmul era în engleză, limbă pe care nu o înţelegea, desigur) şi cu cîte dificultăţi a putut să le capete! A fost prima şi ultima celebrare a zilei sale de naştere. Sametová revoluce (revoluţia de velur) din 1989 puse capăt celebrărilor. Intrase din nou în faza clandestinităţii actului său de naştere. Lucrurile deveneau prea încurcate şi era mai cuminte să n-o afişeze.
Acum toate acestea nu mai contau... Încetase să-şi mai aducă aminte de zilele de naştere. Ai casei nu păreau să le acorde o importanţă oarecare, iar pentru Bisturiu ziua respectivă era plea plină de conotaţii şi amintiri nu prea plăcute... Pentru anturaj a dezgropat din nou „legenda” veche cu timpul care trece, care acum se mai îmbogăţise şi cu „bătrîneţile care trebuiau uitate”...
Deşi... anume la jubileul său de 20 de ani făcuse cunoştinţă cu soţia. A fost „aranjată” şi această întîlnire. Pentru o sticlă de „cognac” se înţelesese cu un coleg s-o invite pe Ines la cămin la sărbătoare. O identificase şi o pista pe Ines de mai mult timp. Tatăl ei era un funcţionar important, membru al Comitetului Central al Partidului. Fiica lui era adusă în fiecare dimineaţă cu o Volgă neagră la facultate. Avea note bune, dar, bineînţeles, nu cunoştinţele sau inteligenţa îi erau răsplătite, calităţi pe care, dacă şi le avea, le masca foarte bine... Bisturiu îşi construia planuri grandioase şi căsătoria cu această fată ar fi contribuit din plin la realizarea lor. Părea însă inaccesibilă pentru un fiu de ţăran, fie el şi eminent. Şi uite tocmai aici coincidenţa zilei sale de naştere cu invazia Cehoslovaciei i-a servit cu adevărat. Era inutil să speri ca Ines să vină la ziua lui de naştere. La vizionarea unei casete video de import şi, mai cu seamă, la acest subiect, se putea prinde orice peşte. Chiar şi Ines!
Ionică Bisturiu, mezinul familiei, a fost întotdeauna un elev exemplar. De mic copil învăţătorii îi spuneau: „Ai să ajungi om mare”. Şi Ionică i-a crezut. Ba chiar mai mult, îi intrase chestia asta în cap şi devenise un credo personal, o fixaţie: trebuia să ajungă om mare! Cariera de „om mare” a început cît se poate de bine pentru Ionică: a fost numit comandantul oastei de „octombrei” din şcoală. La fiecare careu era printre acei care declamau cu mare înflăcărare poezii patriotice şi nimeni nu putea să-l întreacă la patos. Mai apoi, devenit pioner, a fost numit Preşedinte al Sovietului Unităţii de Pioneri din şcoală. Şi ar fi continuat tot aşa înainte, dacă nu se găsea un învăţător cu fecioraş la aceeaşi şcoală, pe care voia să-l vadă, dacă nu „om mare”, atunci, cel puţin, şef pe pioneri... Avea vreo 12 ani deja, cînd la o adunare a celulei de partid, învatatoraşul respectiv a pus pe masă „ancheta” lui Ionică Bisturiu: „Tovarăşi, vă daţi seama? Am pus şef pe organizaţia pionerească un fiu de chiabur! Mai mult, aţi văzut cînd este născut? Cît nu-i tîrziu, trebuie să luăm măsuri! Ce-or spune tovarăşii de la raion?”. Astfel, cariera lui Ionică primea prima lovitură. Dar şi orgoliul său propriu. A suferit foarte mult atunci. I-a făcut responsabili de cele întîmplate pe părinţi, cu care relaţiile au devenit din ce în ce mai complicate. În special cu tatăl său, care şi-a pierdut propriul tată în iulie 1949. Fusese ridicat şi dus în Siberia şi nu s-a mai auzit nimic despre el. Dacă pînă atunci tatăl accepta „activismul” băiatului fără a-i acorda o importanţă oarecare, în ziua în care mezinul ia reproşat destituirea sa din „funcţia” pionerească, i-a ars o palmă de i-au sunat minţile: „Am crescut un ţînc de comunist la casă!”. Ionică nu i-a iertat-o niciodată... Maică-sa încerca să păstreze neutralitatea şi o desperată pace în familie, dar sora şi fratele mai mare erau totuşi de partea tatălui...
În ziua cînd Ion Bisturiu a fost acceptat în rîndurile Tineretului Leninist, ţinuse o cuvîntare înflăcărată la adunare în care acuza rămăşiţile de elemente reacţionare cu comportament antisovietic şi se dezicea în public de „trecutul chiaburesc-moşieresc”, chemînd tinerii komsomoloşti să-i urmeze exemplul... Cînd a revenit seara acasă, ai săi cunoşteau deja toate detaliile discursului. Maică-sa bocea, iar tata i-a aruncat o valiză în plină figură şi i-a spus să se care în cel mult 20 de minute dacă nu vrea să-l „bage-n furcă”. Nu glumea.
Bisturiu a dormit în noaptea aceea într-un stog de fîn, iar a doua zi pleca cu autobusul la oraş. În sat nu mai călcase de atunci. Avea 14 ani...
Stratagema cu Ines a funcţionat de minune. Bisturiu înţelegea foarte bine că taică-său nu ar fi acceptat nici în ruptul 
capului o asemenea alianţă, dar băiatul a dres ce-a dres şi a lăsat-o grea pe fiică-sa. Nunta devenea inevitabilă. Restul nu era decît o chestie de timp. Tînărul Ion era un băiat inteligent şi şi-a îmblînzit socrul într-un timp record. Atunci cînd studentul Bisturiu i-a spus că ar dori să candideze pentru preşedinţia organizaţiei komsomoliste de la Universitate, sperînd la o susţinere din partea lui, tata-socru l-a chemat la balcon la o ţigară (deşi Ion nu fuma) şi l-a sfătuit cu insistenţă să n-o facă. Ba chiar îi recomendase să integreze rîndurile (încă nu erau organizaţii de niciun fel) de tineri anticomunişti şi naţionalişti care deveneau tot mai activi. Nu avea niciun motiv să nu-i dea crezare şi urmase sfatul socrului, pentru care îi era şi astăzi recunoscător.
Ines însa nu i-a iertat graviditatea. Într-o seară imediat după jubileu, o mahmurea cu cîteva cupe de „şampanie” şi o culca în patul său din camera căminului. Atenţia unui flăcău chipeş şi „progresist” ca Ion a flatat-o, căci, chiar dacă nu era urîţenia oraşului, nici frumoasă nu era. De cavaleri „nedoriţi” o păzea destul de bine propriul tată şi doar iscusinţa şi inteligenţa lui Ion a fost capabilă să-i conturneze vigilenţa.
Nu mult după nuntă se năştea unicul lor băiat, Cezar, cu care Ines a fost întotdeauna foarte rece şi distanţată. Băiatul a fost crescut mai mult de dădacă. Dispreţul şi ura pe care o nutrea Ines pentru Bisturiu se răsfrîngea şi asupra băiatului. Inutil de adăugat că epizodul din camera de student a rămas unica relaţie sexuală pe care a avut-o cuplul Bisturiu, exemplar, de altfel, pentru ochii lumii şi pentru „înalta societate” care le frecventa casa arătoasă din centrul urbei.
Ines încerca la fiecare ocazie prezentată să arunce cîteo frază sau aluzie la originea soţului, dar inteligenţa-i limitată nu-i permitea să le facă cu adevarat nimicitoare, iar Bisturiu şi-a cultivat pe parcursul anilor o imagine de intelectual accetuîndu-şi cu ostentaţie superioritatea atît în cuplu cît şi în „societate”, arborînd o condescendenţă ironică faţă de proporia soţie. Niciodată însă cuplul nu se certa. Se ignorau dispreţuindu-se.
Din cauza acestui „război rece” permanent, cuplul Bisturiu nu avea prieteni de familie. Doar relaţii. De la care fiecare încerca să profite la maximum. Ines - cu distracţiile, restaurantele şi ieşirile mondene, Ion Petrovici - cu cariera şi relaţiile politice.
Astfel trecu viaţa lor.
