Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
6 décembre 2013 5 06 /12 /décembre /2013 00:21

J’ai tendance à croire que l’homme est, par nature et en gros, bon et honnête si les circonstances le permettent et que les gens s’efforcent généralement de faire de leur mieux*.”,

Audur Ava Olafsdottir „Rosa Candida” (Points, p.140)

 

Se întîmpla în vara lui 2010. În acel an am hotărit să fac ceva economii. Am cumpărat bilete la un low-cost pînă la Bucureşti sperînd, naivul de mine (uitasem vechea zicală „zgîrcitul plăteşte îndoit”), să călătoresc mai departe pînă la Bălţi rapid şi ieftin… Dar faptul cum şi, în special, de ce m-am lăsat „fraierit” e o altă poveste.


Un detaliu mi-a permis să realizez această operaţiune logistică „ingenioasă”: sunt fericitul deţinător al unui paşaport vişiniu!


Cîteva săptămîni după ce luasem avionul spre Bucureşti, ştiam deja că toate calculele mele au fost date peste cap şi că distanţa dintre Bucureşti pînă la Bălţi este, daca nu la fel de scumpă, cel puţin de trei ori mai lungă decît între Paris şi Bucureşti… Traseul respectiv şi modalitatea de a călători aleasă de mine (avion pănă la Bucureşti şi transport rutier pănă la Bălţi) durează toate 24 de ore, cu puţin noroc. Dar biletele erau deja cumpărate şi trebuia să-mi onorez returul…


Într-o după-amiază de august am urcat deci în microbuzul (aleas „maxi-taxi” ori, să fie pe înţelesul tuturor, „marşrutcă”, cuvînt pe care eu aş recomanda să-l înveşnicim în dicţionare, căci cuprinde atîtea conotaţii, încît nu mai pot încape în aseptizatele „microbuze” (dar aici „micro” se pare că vine cu o justificare semantică autoreferenţială, deşi tentaţia de a-l schimba în „necro” este foarte mare, mai ales pe timp de vară! În slang-ul de la Bălţi transportul respectiv mai poartă şi cochetul nume de „duşegubkă”, printre altele.) şi „taxiuri”, oricît de „maxi” nu ar fi ele) care urma să mă transporte de la Bălţi pînă la Bucureşti.


sat-moldova.jpgSă fi fost vreo 11 călători de tot... Cît am aşteptat momentul plecării (foarte relativ acest moment, căci şoferul aştepta un nenorocit de pasager care îl sunase ca să-l preîntîmpine că întîrzie şi el, şoferul, nu dorea să pornească cu un loc „gol”, deci neplătit) şi cît a durat drumul pînă în vamă am reuşit să înţeleg aproximativ care era „contingentul”: primii cu care am intrat în vorbă erau o familie din 4 persoane: mama, tata, băiatul lor de vreo 22-23 de ani şi logodnica sa cu care, ce întîmplare!, urma să zbor împreună pînă la Paris cu acelaşi avion. Nu erau bălţeni, ci originari dintr-un sat de-alături. Istoria lor am aflat-o în drum. Banalitaţi moldoveneşti: tatăl plecase primul în Franţa cu vreo 7-8 ani în urmă cu gîndul să facă ceva bani pentru a ridica casa. Cum nu avea acte, nu putea reveni. Casa a ridicat-o soţia cu acei doi baieţi, dar după 5 ani şi-a urmat şi ea bărbatul. În scurt timp şi-au adus (au avut noroc, după cum îmi ziceau) şi băieţii. Şi cu casa cum rămîne? Casa? A rămas în grija vecinei. „Am lucrat ca un nebun degeaba”, a constatat resemnat tatăl familiei, dar nu prea am simţit regrete ori amărăciune excesivă în spusele lui. Bărbatul mi-a explicat şi „norocul”: după cîţiva ani de muncă grea „la oraş” la construcţie, fără acte, trăind cu frica în sîn să nu fie deportat şi în condiţii mizerabile, luptînd permanent pentru a-şi scoate banii munciţi de la „patroni” fără scrupule, omul a mai riscat odată: a abandonat Parisul şi a plecat la ţară. Lucrase la un fermier pe un şantier şi a decis să nu mai revină în oraş. Fermierul francez s-a dovedit a fi un om de treabă (o fi recunoscut un suflet-frate de ţăran în moldoveanul nostru) şi i-a propus de lucru la el în exploataţia agricolă. Au devenit prieteni. Mai mult decît atît, l-a ajutat să-şi perfecteze actele. L-a ajutat să-şi aducă soţia şi copiii. O fi avut şi pentru ce. Moldoveanul nostru în scurt timp a cîştigat simpatia întregului cătun. L-au ajutat şi alţii cu lucrul, cu locuinţa. Îmi spunea cu mîndrie că inchiriază o casă cu ceva pămînt, practic pe gratis. Era o cocioabă părăsită pe care a renovat-o. Pe terenul aferent ţine găini, iepuri. Are o grădină de toată frumuseţea. Iar primarul i-a sugerat de curînd să cumpere casa (la un preţ simbolic, căci primarul era prieten cu proprietarul şi i-a zis că va face presiune să i-o lase pe nimic). Ah da, uitam: mireasa băiatului mai mare cu care călătoream era chiar fiica prietenului său francez fermier. Urmau să se căsătorească chiar în aceeaşi toamnă. Cu actele în regulă, bărbatul în sfîrşit a putut reveni acasă. În prima sa vacanţă de cînd plecase. Să-i arate norii Moldova. Să-i ajute Dumnezeu şi în continuare!


Restul persoanelor (vreo 5 la numar) călătoreau doar pînă la Bucureşti. Fiecare cu „afacerea” lui, căci nimeni din ei nu avea bagaje exorbitante. Nu ştiu dacă erau ruşi, dar vorbeau cu toţii ruseşte.


Aşadar, componenţa etnică era următoarea:


6 moldoveni (autorul acestor rînduri, familia de mai sus şi doi şoferi)

1 francez (mireasa băiatului)

5 rusofoni (vă rog să nu căutaţi conotaţii negative aici).


În fond, nu are prea mare importanţă ce am scris mai sus. Nu au fost niciun fel de tensiuni sau discuţii (românofobe sau rusofobe) pe toată durata călătoriei. Am discutat practic cu fiecare din pasageri. Fiecare cu grijile sale. Banale şi lumeşti.


Într-un sfîrşit, în plină noapte, dupa ce am aşteptat cuminţi în coadă, am ajuns şi noi la ghişeul vămii. La controlul paşapoartelor şi al bagajelor. Partea moldovenească. Am fost rugaţi să coborîm fiecare cu bagajul său şi să ne aliniem la o gheretă.


Şi iată aici am simţit toată puterea culorii paşaportului! Eram ultimul în coadă, căci valiza mea voluminoasă era la fundul bagajelor şi am recuperat-o la urmă. Grănicerul controla migălos fiecare paşaport, apoi, după ce se aplica ştampila, urmai la o masă unde vameşul controla bajele. La fel de minuţios...


Am avut tot timpul să observ care şi ce paşaport avea...


Per total au fost:


5 paşapoarte româneşti (vişinii)

5 paşapoarte moldoveneşti (albastre)

2 paşapoarte franceze (vişinii)


Et oui, chers amis, paşaportul meu este francez! Ceea ce m-a scutit de întrebări tîmpite la ghişeu şi un control mai mult formal al valizei (a fost suficient doar s-o deschid).


Am să vă las să vă dumiriţi ale cui erau paşapoartele româneşti... Atunci cînd capul nu-ţi este îmbuibat cu prostologii ideologice oamenii devin mai buni, prietenoşi şi mai... omănoşi? Economiştii ar spune raţionali. Ce se întîmplă cu ei cînd îi apucă damblaua turmei? Cînd îi mînă cîte un „lideraş” ce face spume la gură şi fîlfîie steaguri, şi aruncă în gloată cu lozinci? Pînă la urmă, dacă ura ne înceţoşează pănă-ntr-atît retina ochiului şi ne încătuşează neuronii în cristale reci (desenate de alţii), poate ar fi timpul să fim, fără vînturi şi slogane, cel puţin raţionali? Căci ura şi duşmănia nu sunt raţionale. Acei 5 (da, aţi intuit probabil: toţi acei 5 rusofoni aveau paşapoarte româneşti) au făcut-o din considerente anume raţionale. Şi nu pot decît să salut raţionalitatea lor. Şi să le doresc să rămînă raţionali în oricare altă circumstanţă.


La vama românească totul a fost rapid. Fără migală inutilă.


Detest frontierele. Toate frontierele! Fără excepţie. Şi consider că toată lumea ar trebui să-şi facă paşapoarte vişinii. Pentru a scăpa de frontiere.


Discursul „antidiscriminare” a devenit astăzi parte indisociabilă a discursului politic. Este politically correct să te pronunţi împotriva discriminărilor de tot soiul. Pînă şi noţiunea de echitate socială devine astăzi „limbă de lemn”: un adevăr recunoscut de către toţi, chiar şi de acei care nu-l respectă... Este un progres indiscutabil, deşi lemnificarea acestui discurs duce la tocirea sentimentului de urgenţă.


Doar că treptat-treptat această discriminare s-a deplasat spre... culoarea paşaportului. De ceva timp nu culoarea pielii îţi determină rîndul, poarta sau locul pe care trebuie să-l urmezi, ci culoarea paşaportului. „For european citizens only” vă spune ceva?


Mă întreba acum cîteva zile o persoană apropiată: „Iată, am adunat actele pentru cetăţenia românească, dar ai noştri au zis că de la anul vom circula fără vize în Europa. Tu ce crezi? Mai are rost să depun dosarul?”


Iată ce i-am spus: „Întreabă-te cîtă încredere ai în declaraţiile şi promisiunile politicienilor noştri. Şi nu uita că vrabia din mînă valorează mai mult decît barza din cer”.


 

*Din franceză: „Sunt tentat să cred că omul este, în esenţă şi la general, bun şi onest dacă circumstanţele i-o permit şi că oamenii de obicei se străduie să facă cum e mai bine.”

Partager cet article
25 octobre 2013 5 25 /10 /octobre /2013 07:00

„Dar tace Nistrul. Ci numai se întunecă şi tace. Ştie el, Nistrul, că chiar de s-ar răzvrăti, chiar de-ar ţipa şi ar răcni aşa, oamenii totuna nu l-ar auzi. De aceea tace Nistrul, tace şi oftează în adîncurile lui, în afundul lui...” Vladimir Beşleagă, „Zbor frînt”

 

1.         Fără a păţi ruşinea.

Românul s-a născut poet… Se tot povesteşte despre satele pustiite… Aş putea scrie pagini întregi, căci subiectul se pretează : nimic nu poate fi mai dezolant şi deprimant decît o localitate abandonată. Aş putea. Dar nu voi spune decît ceea ce am auzit de la un sătean: „Poţi trece în pielea goală dintr-un capăt în altul al satului fără să te vadă careva”…


beci parasit

 

2.         Ca la „curort”

Vara satul C. este destul de animat. Situat pe malul Nistrului, pitorescul său atrage vacanţieri… În mare parte originari ai satului şi prietenii lor. Maşini cu numere de Rusia, Italia, Chişinău, Transnistria… Ridică praf. Frunzele salcîmului de la poartă se acoperă cu praf… Se aude muzică din boxele maşinilor cu numere de Rusia, Italia, Chişinău, Transnistria… Şanson, „haltură” moldovenească (gen „foaie verde, cinci chiuperi”), bumţ-bumţ-bumţ pînă şi noaptea… Cîinele din ogradă urlă…

 

3.         Primarul şi tractoarele

La magazinul satului stau două tractoare enorme americane. Frumoase… Tractoriştii cumpără de băut. Sunt vreo şase. Au cumpărat. Manevrînd abil pe drumul îngust (noi am fost nevoiţi să ne refugiem într-o ogradă de teamă să nu ne anine vre-un cuţit al plugului, mare cît jumate de om!) au plecat. Îl întreb, încă impresionat de maşinile-trăsnet, pe stăpînul magazinului ale cui sunt tractoarele. Sunt ale primarului. A început sezonul de arat. Primarul face bani. Şi politică. Ori invers : Primarul face politică. Şi bani. Primarul este comunist.

 

4.         Fără magazin

Epizodul cu tractoarele se întîmpla anul trecut. Anul acesta magazinul nu mai este. Stăpinul a închis prăvălia şi a plecat la „zarabotcă” după hotare. Deşi gospodăria îi este arătoasă, omul – descurcăreţ de felul lui şi aveam impresia ca îi mergea relativ bine. De ce? „A dat fata la facultate. Acolo trebu’ bani grei.”, mi s-a explicat. Fuck! Era un magazin în drumul nostru spre Nistru. Era un om cu care îmi plăcea să discut pe îndelete despre sat, despre cum se descurcă el şi lumea. Acum, pentru a cumpăra o bere ori îngheţată pentru nepoţi, ori alte mărunţişuri, trebuie să fac un cot de vre-un kilometru... Pînă la unicul magazin din sat. Merde!

 

5.         Fraţii Jderi

Un prieten a venit să mă ia la Chişinău cu maşina. Prietenul are o rudă apropiata în satul de alături. Are ceva să-i transmită. Se înţelege să se întîlnească chiar în drum. O vedem pe tuşa V. în mijlocul drumului. În lacrimi şi tot ridicînd mîinile la cer a deznadejde. Apoi le coboară şi tot le plesneşte de coapse. Apoi le face căuş şi le aduce la gură… Ne oprim în dreptul ei… „Astă noapte dihorii mi-au gîtuit toate găinile… acum ce mă fac ?”. Ceea ce în alte lumi nu este decît un caz (cert nefericit) din „lumea animalelor”, un caz divers, în satele Moldovei devine o materializare a implacabilului fatum. O problemă existenţială. Vitalie Sprînceană scria despre lupi… Dihorii nu sunt animale protejate. Dihorii au lăsat o bătrînă fără o sursă sigură de existenţă… Puturoşii…

 

6.         Bătrînul şi vaca

Stăm pe malul Nistrului. E seară. O seară plăcută de vară. Mijloc de săptămînă. O zi din alea unde probabilitatea de a te regăsi în vecinatatea „vacanţierilor” gălăgioşi şi beţi e mai mică. Fac poze pentru un proiect de articol. Fotografiez mormanul de gunoaie lăsate de „turişti”şi rămăşiţile dezmăţului lor. Un bătrîn în cîrjă şi cu un look de boschetar ajunge în dreptul meu. Mă priveşte cu ură. Pentru el un tip în chiloţi de baie, cu un aparat de fotografiat în mîină, pe care nu-l cunoaşte, este un „vacanţier”. Se apleacă şi strînge nişte pungi din plastic şi le pune în buzunarul care pare fără fund. Eu simt necesitatea de a mă justifica. Intru în vorbă : „Măi-măi-măi, ce porcărie… Cum poţi lăsa aşa gunoişte în urma ta ?  Am fost ieri pînă sub pădure… Acolo e prăpăd…”. M-am identificat : nu sunt „unul din ei”. Îl întreb: „Matale la ce strîngi pungile? Că eu vroiam să le dau foc...”. Moşul se uită la mine. Am impresia că-i vine greu să vorbească. Poate din neobişnuinţă. Spune, nu, strigă practic: „Jitele! Le mănîncă jitele! Îşi bat stomacul... Dacă înghite unul, gata  – n-ai ce-i face...” Faţa îi este crispată. Mai nu plînge... Mă-ntreabă: „Tu de-acui eşti?”. Îi explic. Dă împăciuitor din cap. „Băietu’ meu tot îi plecat la Moscova”, zice... Lumea în sat ştie copiii cui sunt plecaţi. Nu-i mare lucru de ştiut: sunt plecaţi mai toţi. Face un gest din cirjă, parcă ameninţînd pe cineva în partea gunoaielor... După asta, tot din cîrjă, o altă mişcare, mai circulară... A lehamite, ori disperare... Şi pleacă mai departe. Pînă sub pădure. Unde îi sunt priponite vacile. Am întrebat de lume:bătrînul are sub 80 de ani şi trăieşte singur cu vacile de vreo zece ani. Jderii nu pot mînca vaci. Lupi în pădurea de lîngă C. încă nu-s. Dar sunt „vacanţieri” şi pungi de plastic... Jitele înghit tot ce le stă în cale. Idioatele...

 

7.         Primarul şi şcoala

Şcoala, veche de peste o sută de ani, a fost închisă (pardon, optimizată) de un an deja. Primarul a luptat şi a obţinut să nu fie închisă definitiv, dar transformată în şcoală primară. A mutat şi grădiniţa de copii în aceeaşi clădire. Casa fostei gradiniţe e „pe balanţa” primăriei. Unde secretară, contabilă şi „om de făcut totul” este soţia primarului. Din fosta echipă de pedagogi a păstrat doar o persoană, unica actualmente cu studii pedagogice. A pus director pe cumnată-sa. În sat mai este un „club”. Încuiat de mai mulţi ani, dar unde director e cumnatu-so. Primarul este clarvăzător. Plasează pionii. Şcoala primară/grădiniţa se va închide oricum, căci părinţii dau copiii care au mai rămas la oraş ori în şcolile complete din satele vecine, ori îi iau la moscove şi italii (efectul pozitiv al optimizării: reîntregirea familiilor!). Primarul are experienţă în privatizări. Primarul aşteaptă mult reforma cu descentralizarea. Primarul face bani. Şi politică. Ori invers : Primarul face politică. Şi bani. Este un primar comunist.

 

8.         Gunoişte

Satul seamănă din ce în ce mai mult cu o gunoişte. În orice rîpă ori pîrău vezi grămezi de gunoaie. În magazinul din sat totul este ambalat frumos. Drumurile sunt toate numai ambalaje,mai puţin frumoase, de tot ce vrei. Pe bătrinul Nistru, cu o periodicitate înspăimîntătoare, vezi PET-uri plutind necontenit la vale. Crengile copacilor de pe mal sunt şi ele pline de gunoaie, rămase acolo ca amintiri ale apelor mari... Satul nu are gunoişte. Dacă şi există pe undeva pe hîrtie, e camuflată bine. Un cerc vicios: poţi strînge gunoiul, dar pînă la urmă tot eşti nevoit să-l duci „la rîpă”... Un cerc vicios: existenţa condiţioneaza mediul, mediul condiţionează existenţa. Mizerie circulară. Primarul? Primarul face bani. Şi politică. Ori invers : Primarul face politică. Şi bani. Primarul este comunist.

 

gunoiste.jpg

 

xxxxxxxx


Epilog: Cele de mai sus sunt doar citeva crîmpeie. Vor urma şi altele. Deşi sunt experienţe bazate pe fapte reale, este inutil să căutaţi o corespundere cu personaje sau locuri anume... Oare în alte părţi ar fi altfel? Realitatea în Moldova depăşeşte romanescul. Romanescul în Moldova este fad în comparaţie cu pitorescul balcanic al realităţii...

Partager cet article
29 septembre 2013 7 29 /09 /septembre /2013 01:11

« Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă »
 

 

Totuşi cît rău poate face o interpretare seacă şi, îmi asum pe deplin afirmaţia, tîmpită a unui text absolut sublim, considerat şi mit fondator de unii (încă o categorizare absolutistă cu iz de sentinţă capitală: suntem ciobeni şi punctum!), precum este „Mioriţa”.


Mai ţineţi minte fraza aia din manualele pentru pici: „Motivul transhumanţei în balada Mioriţa”?... Acest cuvînt, „transhumanţă”, atît de neutru şi inofensiv (ce-i drept, e unul doct, căci nu prea auzi ţăranul zicînd: „eu transhum(ez) oile” ori „ mă ocup cu transhumanţa”), nu mai este folosit astăzi decît în contexte ironice (auto)devastatoare. Nu, „Mioriţa” nu este o poveste bucolică şi transhumanţa are exact aceeaşi atribuţie la balada respectivă ca şi ţesutul, răluitul sau muruitul...


Or fi Australienii şi Neo-Zelandezii renumiţi prin oieritul lor (pînă şi în dormitorul meu stă întinsă o minunată blană din patru piei de oi ce au păscut cîndva iarbă pe păşunile celeilalte emisferi terestre), dar nu prea le merge faima şi, mai ales, nu se consideră ei înşişi „ciobeni”, dar – vai! – chiar în acest moment ar trebui să-mi dau peste degetele cu care culeg acest text pentru peiorativul pe care l-am asociat unei nobile şi străvechi îndeletniciri, exemplificare în real time, dacă mai sunt înca nevoie de dovezi materiale şi irefutabile, a răului despre care vorbeam.


Dar, fiţi pe pace, nici povestea dată nu va fi despre transhumanţă sau oierit... Deşi... Vă voi relata, încercînd să scotocesc prin cămeruţile pline de praf ale memoriei mele, o anecdotă mai veche şi vă voi lăsa să decideţi care este „motivul principal” şi „tema” ei... Ca la şcoală!


xxxxxxxxxxxxxx

Ludovic Bassarab - Cioban cu turma de oi

Cîndva demult, nici nu mai ştiu exact cînd anume, dar cu siguranţă înainte de a împlini eu trei anişori, virstă la care părinţii în sfîrşit şi-au permis să ma ia la oraş, îmi trăiam şi eu copilăria la bunei, în satul Nicoreni, mahalaua Tindireuca, a ’nşpea gospodărie pe partea dreaptă cum vii de la şleahul care uneşte şi astăzi, cred, Rîşcanii cu Drochia (of, dacă va mai fi să ajung pe acolo, risc să-mi vărs toate lacrimile de dor şi să mă usuc ca frunza cireşului din poarta bunilor).


Buneii mei, fiind pensionaţi şi destul de vîrstnici deja, nu ţineau pe atunci decît nişte găini şi cîte un porc-doi (cum să nu ai porc de tăiat de hram şi de Crăciun?!). Mai creştea bunul şi cîte doi bouţi pe an, pe care îi cumpăra mici şi îi „dădea la carne” cînd ajungeau de 500 de kg sau mai mult, dar pe care eu practic nu-i vedeam, căci erau ţinuţi şi crescuţi pe deal (foarte curînd după aceea a trebuit să renunţe la acest business, căci a început haiducia tranziţiei, de prin 83-84 încă, şi au început a dispărea animelele de pe păşuni...).


Toate astea ca să vă spun că tătuca oi nu ţinea. Ţinuse cîndva, căci avea ocol cu iesle cu tot, anume pentru oi, dar oi nu mai ţinea. În schimb ţineau alţii! În mahală erau destui gospodari cu oi. Pe atunci, satele noastre încă nu erau pustiite, iar omenii ţineau şi vaci (numai în Tindireuca erau două rînduri de cirezi), şi oi, şi porci (despre care am scris deja). De felurite orătănii nezburătoare nici nu mai pomenesc... Doar cai nu ţineau, căci, din motive lesne de înţeles pentru acei versaţi în teoria marxismului leninist şi economia planificată, puterea sovietica nu accepta ca ţăranul să ţină cal...


Oieritul era deci o îndeletnicire cît se poate de obişnuită în satul Nicoreni, iar această îndeletnicire presupune şi anumite cutume comunitare. Vara oile erau date la stînă, dar numai începînd cu o anumită dată. Pînă atunci şi după, pe perioada cît nu era zăpadă, oile se dădeau la cîrd, precum vacile, şi ţăranii le păşteau cu rîndul.


Desigur, dimineaţa eu încă dormeam şi nu puteam să văd cum pleacă turma. Spre seară însă... Ah, cît de mult aşteptam turma de oi! Cirezile de vaci le priveam de după gard cu frică: erau mari şi fioroase, cu coarne ascuţite, şi dacă mai vedeai cîte una boncălăind sau din alea care „caută buhai” şi care săreau în spatele suratelor rumegătoare, spaima era gata pe loc, vacile prin conduita lor nepoliticoasă confirmînd spusele şi avertizările bunicii: „Cată, să nu ieşi în drum cînd trec vacile să nu te-mpungă!”. Nu ştiu cum se făcea, dar turma de oi intra în sat întotdeuna ultima, după ce treceau bovinele monstruoase.


De îndată ce trecea a doua cireadă, deschideam imediat poarta şi le aşteptam! Apăreau imediat în capătul drumului, le vedeam de departe: apărea mai întîi o oaie-leader, grăbită nevoie mare să ajungă la ieslele pline cu alintări ovine: porţia de seară. Urmau apoi cîteva altele, în grup de 10-15, veneau dupe ele şi celelalte, mai compact, mînate direct de păstori. Eram puţin mai răsărit decît oiţele blînde şi cuminţi care mergeau frumuşel pe drum şi, aoleu, dar ce drăgălaşi îmi păreau mieluţii primavara devreme!


Misterul cel mare, dar totodată şi marea nedreptate era minunea care se întîmpla pe măsura ce turma avansa pe drum: oile se alegeau singure! Uite-aşa: ne-fugărite şi ne-mînate de nimeni, oile intrau cîte patru, cîte cinci ori şase, ori cîte avea gospodarul, în ogrăzile care le aşteptau cu porţile deschise. Sin-gu-re-le!


Acest lucru mă fascina într-atît de mult, încît deschideam şi eu poarta vraişte şi tot aşteptam să intre şi la noi cîteva oiţe cu un mieluţ-doi cu tot. Dar nu intra niciuna... Oile, paricopitate inteligente, ponegrite şi calomniate degeaba, nu intrau decît în ogrăzile stăpînilor şi nu greşeau niciodata. Răzvrătitul de copil care eram eu nu putea şi nu dorea s-o înţeleagă, dar şi mai puţin s-o accepte. Seară de seară deschideam poarta şi tot aşteptam. Mai şi bodogăneam ca o moară stricată pe deasupra, căci aşa face un copil setos de vorbă, tot arătîndu-i bunicăi ba o oaie, ba alta, ba un mieluţ... „Mămucă, iată ăsta acuş o să intre la noi!”; „Mămucă, da poate ăsta?”; „Mămucă, mămucă, poate cirlănaşul ăsta?”; „Mămucă, de ce la toată lumea intră, da’ la noi nu? Măcar una, măcar una micuţă-micuţă...”. Degeaba... Turma de oi îşi continua drumul înspre inima satului tot subţiindu-se, iar mie mi se scurgeau ochii in urma lor... Sărmanii mei bunei dădeau dovadă de o inventivitate şi creativitate excepţională pentru a ogoi un sufleţel suferind de copil după fiecare defilare a oilor pe drumul satului...


Ce s-o fi petrecut în tărtăcuţa mea nu mai ştiu, dar într-o seară, după zile şi zile de decepţionări şi înşelări mişeleşti din partea neamului ovin, am decis să trec la acţiuni concrete şi energice. Ca de obicei, am deschis poarta, dar de această dată nu am mai aşteptat lîngă ea, cu un fir de iarbă verde în mîina întinsă pentru a le ademeni, ci am ieşit drept în mijlocul drumului tot încercînd să mîn oile în ogradă. Dar oare poţi convinge o oaie? Eu nu am reuşit, iar să le impun un cod de conduită încă nu puteam din cauza lipsei de autoritate suficientă în materie de kilograme şi centimetri. Oile-leaderi au reuşit să mă ocolească în cîteva salturi şi şi-au continuat calea... celelalte au făcut cam tot aşa, necătînd la sprinturile mele şi la încercările zădarnice de a le pune pe calea cea dreaptă (din punctul meu de vedere). Urma însă şi grosul turmei! Cu toată bunăvoinţa paracopitatelor, dar mai spre ciobeni ele avansau destul de compact, ocupînd mai toată lăţimea drumului, şi era practic imposibil să mă mai ocolească... riscam să fiu dat jos şi călcat în picioare de nişte oi... în sensul cel mai direct.


„Aracan de mine!”, a strigat mămuca şi mi-a sărit chiar atunci în ajutor, tocmai la ţanc, înălţîndu-mă deasupra capetelor şi spinărilor miţoase şi croindu-şi drum spre ograda salvatoare. Tocmai venea şi tătuca alertat de chemarea anunciatoare de catastrofă, dacă nu planetară, atunci cel puţin generaţională, dar nu apucase decît deznodămîntul în stil de happy end, chiar dacă pe atunci nimeni nici nu bănuia de existenţa Hollywood-ului în satul Nicoreni.


Mămuca Anica mă ţinea strîns în braţe, căci încă nu-i trecuse spaima, tătuca Ştefan se scărpina gînditor după pălărie pe la ceafă, iar eu stăteam bosumflat, smiorcăind, mai mult de obidă că nu mi-a reuşit nici de această dată planul, decît de frică.


-                Măi Ştefane, măi... Trebuie să facem ceva cu nepotu’ ista al nostru...

-               Apuuu, da... numaidecît că trebu’..., a fost sentinţa bunelului şi am intrat cu toţii în ogradă să ne căutam de treabă. Fiecare cu ale lui.


xxxxxxxxxxxxxx


În dimineaţa duminicii care a urmat, la ora cînd mă trezeam şi eu din somnul adînc copilăresc, bunelul nu mai era acasă. Ceea ce era oarecum straniu şi nu am întîrziat s-o întreb pe bunică-mea unde-i tătuca. „O să vină el, puţin mai tîrziu, nu-ţi fă griji”, mi-a răspuns şmechereşte mămuca Anica. N-am mai putut să scot nimic din ea...


Pe la o amiază însă (imaginea şi acum îmi stă in faţa ochilor) tătuca Ştefan intra pe poartă mînînd din urmă ... TREI OIŢE! Pe care le aducea (a făcut drumul înapoi pe jos!) tocmai de la iarmaroc de la Rîşcani! Aş putea oare să vă descriu bucuria care am avut-o?! Inutil să vă mai spun că toată ziua m-am învîrtit pe lîngă şi în ocolul oilor, tot rupînd şi aducînd iarbă la oi, cîte-un firicel-două (deh, cît putea rupe şi duce un copil)...


Uite-aşa s-au (ori „i-am”) făcut pe buneii mei cu oi!


Acele trei oi s-au prefăcut peste un an-doi în şase şi tot şase-şapte au rămas pînă la sfîrşit, pînă în toamna anului 1988, cînd am fost nevoiţi să le vindem unui gospodar de treabă de la care am cerut şi obţinut promisiunea (eu, un copil de 11 ani) că va avea grijă de ele şi nu le va obijdui ... Voi sfîrşi şi eu povestea mea aici, dragă cititorule, dar nu înainte de a-ţi spune că oile buneilor au fost întotdeauna animalele mele preferate din toate pe care le aveau şi se pare că şi eu eram „bipedul” lor preferat, din moment ce mă recunoşteau de la distanţă şi veneau singure la mine (mai ales una brumărie, Miţa! Dar asta este o altă poveste pe care am să v-o povestesc în curînd, dacă veţi fi cuminţi) cînd mergeam cu tătuca Ştefan la stînă pentru a le tunde, ori după lapte, ori aşa, pur şi simplu, cînd îl rugam pe bunu să le facem cîte o vizită.

 

Ah, da, era să uit: cum credeţi, care este „tema” şi „motivul principal” al acestei poveşti?

 

 

Imagine: Ludovic Bassarab, "Cioban cu turma de oi"

Partager cet article
26 août 2013 1 26 /08 /août /2013 16:10

Avertizare: Rog mult persoanele ultrasensibile, pentru care un text nu poate avea decît o nuanţă de roz siropos cu aromă de trandafir, să se abţină de la lectura acestei "poveşti".

Contraindicaţii: Acest text este contraindicat în următoarele situaţii:

- consumarea de sandwich-uri, popcorn, chipsurilor, seminţelor de răsărita, cafea, ceai, ori alte produse alimentare şi băuturi pe durata lecturii;

- lectura textului cu voce tare în spaţii deschise sau publice. De asemenea este contraindicată lectura colectivă a textului;

- textul respectiv nu poate fi recomandat persoanelor cu care intentionaţi să aveţi o relaţie amoroasă, şefului, vecinilor, soacrei.

 

Povestea dată i se întîmpla unui prieten care a trecut frontiera statului R. Moldova prin vama Sculeni la sfîrşitul lunii iulie curent. Odată ajuns în vamă, bunul meu prieten a avut şi el o necesitate biologică din acelea presante şi urgente. A fost o coincidenţă, accident ori adevărat act cu încărcătură semantică nu o vom şti, căci protagonistul acestei istorioare nu mi-a adus mai multe detalii la acest subiect. Povestea nu ne va spune nici cum s-a descurcat pînă la urmă bunul meu prieten, căci... WC-ul din vamă era încuiat!

În schimb, povestioara mea vă va explica de ce vama Sculeni nu mai are toaletă publică. Vă las să savuraţi, adulmecînd pe îndelete, şi să apreciaţi dimensiunea şi arealul metaforei.

WC-public.jpgClozetul din vama Sculeni (aşa cum îl ţin minte şi eu) nu era cu mult mai breaz decît multe alte localuri publice cu aceeaşi destinaţie. E şi ăsta un exerciţiu: să-ţi videzi băşica sau maţele fără a respira şi făcînd echilibristică pentru a-ţi păstra pantofii cît de cît curaţi. Ei bine, autorităţile au decis: aşa nu se mai poate! Nu putem noi intra în Europa cu clozet jegos! Cu vamă putem, cu WC-eu insalubru nicidecum...

Ce-i de făcut? Bunul simţ ne-ar spune, dacă nu ar fi şi el dus aiurea, că ar fi trebuit angajată o persoană care ar menţine acest local "exploatabil" decent, dar, vedeţi Dumneavoastră, stimaţi cititori, această evidentă soluţie nu corespunde deloc dezideratelor momentului.

S-a procedat conform prescripţiilor: WC-ul a fost... privatizat! Mde, cunoaşteţi cu toţii noul "adevăr absolut" al epocii: doar buziness-ul privat este perfect eficient, adaptat tuturor situaţiilor, poate rezolva orice disfuncţionare şi doar el poate face lumea mai bună, mai ieftină (hic! exact la fel cum se scumpeşte şi energia pentru a pregăti "privatizarea" sectorului, privatizare efectuată pentru ca consumatorul să beneficieze de tarife mai ieftine pe urma concurenţei... V-aţi prins? E sucit rău de tot, dar fiţi pe pace, totul e pentru binele "boborului"), ne poate satisface necesităţile şi uşura viaţa (în cazul dat verbul "uşura" se poate lipsi de orice complement direct, la o adică).

Zis şi făcut! Numai că noul business (calificat drept "veşnic" în alte circumstanţe) a dat faliment. Gurile rele spun că consumatorul (cacofonia e de circumstanţă) nu a apreciat tarifele impuse şi nu prea frecventa localul, preferînd vama românească ori răbdînd stoic pînă la primii tufari din ţară, marcîndu-şi astfel teritoriul atît de scump sufletului. Mde, mamifere am fost, mamifere rămînem. Drept consecinţă noul proprietar nu numai că nu făcea suficient profit conform standardelor naţionale (nu mai puţin de 100% de rentabilitate), dar nici de leafă slujbaşilor nu-i ajungea...

Deznodămîntul a fost unul cu adevărat solomonic, de altfel şi el în rînd cu tendinţele actuale: s-a tăiat! Mai precis, proprietarul a încuiat toaleta publică.

Gurile rele zic ele ce zic, eu unul însă voi insista şi voi afirma că tot el, business-ul, rămîne cel mai bun (nu carecumva să mă cert cu "gurile bune"), atîta doar că necesită şi el competenţe sau, cum se mai spune acum, dezvoltare de capacităţi. Probabil nu s-a facut un proiect specific cu indicatori de performanţă pe măsură pentru ca sortirul să funcţioneze. Şi nici o campanie de comunicare potrivită nu s-a făcut... Business-ul, după cum se ştie, nu poate funcţiona fără publicitate. Iată, vă propun eu (gratis!) nişte slogane pe măsură:

"Căcaţi-vă în vama Sculeni!"

"Numai în vama Sculeni te caci împăcat!"

"Vama Sculeni: Mă piş în ea!"

"Din vama Sculeni ieşi uşurat!"

 

P.S.: Sper mult ca povestioara de mai sus să nu fi fost valabilă, în varianta ei semantică respectivă, decît o zi-două din tumultuosul cotidian al vămii din Sculeni. Ceea ce nu modifică însă atitudinea mea faţă de vămile de tot soiul la general şi faţă de cele de pe Prut în mod special.

Partager cet article
20 juin 2013 4 20 /06 /juin /2013 08:00

„Я умереть за нашу Родину несчастную готов,

Но к сожаленью, а есть семья и дети.”

Ю. Шевчук

 

Criza… Nu există cuvint mai oribil pentru salariaţi decît „criza”. Vine regulat şi din ce în ce mai des de cînd cu căderea peretelui. Parcă ar exista undeva un spectator blazat şi plictisit de show-ul pe care i-l oferă furnicarul nostru uman şi, de urît, îi dă din cînd în cînd cu piciorul… Cum ne mai agităm atunci cu toţii !


Criza este o scuză universală pentru toate mîrşăveniile posibile şi inovaţiile în acest lugubru domeniu. Colegi, altădată formînd o gaşcă solidă şi unită, se ceartă şi se mănîncă, şi profită de cea mai mică ocazie pentru a-şi înfunda vecinul de birou... Normal, frate! Se luptă pentru existenţă: criză!


middle-managementAţi fost cîndva obişnuiţi cu re-valorizări salariale, prime, bonusuri, cu eforturi şi supra-performanţă recompensate? Ei, ce-s cu alintările astea „comuniste şi staliniste”?! Gata-gata: e criză! Dar ţine minte că ţara (ptfuu! firma) este în pericol şi are nevoie de cei mai buni fii ai ei, iar cei răi vor fi pedepsiţi cu GULAG-ul şomajului!


Să mai vorbim de timpurile demult uitate cînd întreprinderile rivalizau în calitatea pachetelor sociale? În genere, îşi mai aduce cineva aminte ce înseamnă asta? Hai lăsaţi, doar ştiţi că e criză... Trebuie să fim competitivi!


Criza este un fel de cutie a Pandorei care, odată deschisă, permite şefuleţilor, ba chiar într-un fel îi obligă, să fie „activi”: nu contează ce faci anume şi mai puţin încă dacă ceea ce faci are vreo justificare raţională. Principalul e să fii activ („создавать видимость бурной деятельности” – ecouri dintr-o altă epocă...)! Să demonstrezi că în perimetrul puterii conturate de alţi şefi, ceva mai mari, mînuieşti bine biciul...


Dar cît de mult afli despre nivelul de negreaţă al ceriului gurii la colegii din fosta „gaşcă”! Scuzabil... Căci fiecare are familie, copii, şi – cel mai nasol – cîte un credit - două de achitat. Şi mensualităţile nu aşteaptă... Iar băncile gestionează cifre, nu destine...


Să vedeţi ce au mai inventat: există şi o întreagă teorie, care se predă în şcoli de prestigiu (eu ştiu, căci m-au învăţat şi aşa ceva): criza ca o metodă de management! E foarte simplu: numai cum simţi că subalternii au dat de bine, că se instaurează un fel de rutină, dă-i cu piciorul! Nu contează ce faci, poţi da pe cineva afară, poţi începe o re-organizare, poţi inventa noi metode de lucru, orice, din moment ce bagi criza în oasele salariaţilor!


Criza ori frica? This is the question!


xxxxx


Se întîmpla acum 3 ani: în 2010. În plină (versiunea oficială) criză. Şi şefii au decis să facă economii. Ceea ce înseamnă în limbajul lor „concedieri”. În mare parte, clienţii noştri depăşiseră deja panica din 2008-2009... Unii înregistrau în toamna lui 2010 recorduri absolute (all times ever!) la vînzări...


Parcă scăpasem, dar se impuneau, pentru exemplu, „acţiuni”. Ni s-a cerut să facem „economii”. Ni s-au interzis călătorii la clienţi (s-au interzis călătoriile celor „mici”, căci şefii „mari” călătoresc de atuinci şi mai intens „întru salvarea Patriei”... Ca să vezi...) şi multe alte restricţii mărunte...


Dar toţi se aşteptau la decizii mult mai sîngeroase...


Ah, cum mai înfloriea cobirea, iudeala, bîrfeala, linguşeala şi pupcurismul prin open space-ul firmei... Întrebări în suspensie: Cînd şi cine? Cine şi cînd? Şi speranţe: nu eu – nu eu – nu eu – nu eu... Toată lumea înţelegea: vor fi 1-2 şi gata. Aşa au fost fixate obiectivele de mai de sus: din satul ăsta să fie ridicaţi 100 de culaci...


Şi iată ca într-o zi din acelea (deloc bune) se apropie şeful BU-ului de mine şi aşa, chipurile „în treacăt”, mă întreabă: „Vitalie, dacă ar fi să-mi descrii în cîteva cuvinte performanţa asistenţilor tăi (aveam atunci patru) şi să faci un clasament, cum ar arăta el?”


Eu nu ştiu ce a trecut prin capul meu... Am şi eu familie, plătesc şi eu credit...


L-am privit intens fără a-mi eschiva privirile şi i-am zis: „H., dacă îmi concediaţi barem unul din asistenţii mei, puteţi să mă concediaţi şi pe mine chiar acum, căci nu voi mai fi capabil să menţin proiectele la nivelul obiectivelor pe care le-am fixat cu clienţii.”


Eu nu fac parte din tagma celor care cred că şefii şi clienţii sunt toţi proşti şi incapabili. Dimpotrivă.


Şeful s-a uitat la mine, oarecum interlocat, vădit surprins, şi mi-a răspuns gaulle-eşte: „Vitalie, te-am înţeles”. Şi a plecat în treaba lui de şef de BU...


Mi-a fost frică... Cîteva zile, chiar săptămîni la rînd... În fond, eu sînt un fricos fără pereche...


xxxxx


Deznodămîntul? Banal:


Aceeaşi întrebare a fost adresată şi celorlalţi salariaţi, bineînţeles. Colegii mei s-au executat fără a crîcni şi au făcut clasamente. În baza acelor clasamente doi asistenţi au fost concediaţi. A urmat şi o mică reorganizare. Acei patru asistenţi ai mei, care lucrau doar pentru mine, acum lucrează şi la alte proiecte (ale colegilor, acelor care au ştiut ce va urma în urma „răspunsului” lor, dar l-au dat...) pentru a echilibra şi nivela volumul de muncă (rămas acelaşi, by the way)... Resource sharing se cheamă...


Colegii nu mi-au iertat-o... Nimeni nu iartă altora propria laşitate. Dar nici nu am fost mari prieteni pînă atunci... Doar că acum sînt mult mai atent şi ştiu că la prima ocazie nu mă vor cruţa.


Şeful se teme puţin acum de mine. Ori e o formă de respect? Dracul să-l ştie... Dar dacă la alţii, în scăpări colerice, îşi mai permite să ridice vocea, cu mine discută întotdeauna păstrînd convenienţele de rigoare.


Subalternii? A devenit extrem de uşor să lucrez cu ei. Atunci cînd îi rog să facă ceva, cînd le fixez o sarcină, o execută în prioritate... Şi o execută bine. Şi nu am nevoie să pierd timp cu controale excesive...


Unul din ei, cînd s-a concediat acum cîteva luni, mi-a spus că mă bucur de un respect deosebit în micul lor „cerc”... Cică aş avea reputaţia unui soi de „Zorro” intern...


Caraghioasă întorsătură... Toţi se străduie să se pună bine cu superiorii ierarhici, iar eu mi-am creat o imagine la subalterni... Hmmm... Doar că mensualităţi băncii plătesc eu, nu „Zorro”...

Partager cet article
18 juin 2013 2 18 /06 /juin /2013 10:00

Vara, prin iunie, să culegi cireşe negre, mărunte, dar dulci ca copilaria şi neapărat să fii decorat pentru această ispravă cu o pată, imposibil de spălat şi pentru care mama îţi va fi recunoscătoare, pe cămaşa ce va purta de acum încolo însemnul „Şi ăsta-i cireşar!”...


Vara, prin iunie, să curăţi de piele vlăstari tineri de viţă-de-vie, mici alintări dulci-acrii, ori de susăiţă: să-i freci în palme – „Susai-mălai, fă-te dulce, că te tai!” – pentru a le scoate amăreala...

 

Vara 2010 048


Vara, prin iulie, să mergi prin iarba coaptă sub soarele lui cuptor şi să-ţi sune în urechi ţîrîit de căluţul popii şi să-ţi sară, căluţii, de sup picioare în 99,9 părţi ale lumii. Şi să cazi la pămînt, ca răpus, cu mîinile făcute căuş pentru a-l prinde, căluţul, ca să vezi cum e făcută această creatură a lui Dumnezeu (nu a popii) de mai aproape, face to face cum ai spune azi...


Vara, prin iulie, să treci prin pîlcuri de peliniţă şi să stîrneşti nori de fluturaşi minusculi, azurii, de parcă s-ar fi strecurat bucăţi de cer printre stiblele albe ale ierbii lecuitor de amare...


Vara, prin august, să calci pe o băşica porcului pentru a auzi un „pufffff” şi să stîrneşti un nouraş gri-brun de spori întru plăcerea noastră şi proliferarea neamului de prahaghiţă...


Vara, vişine, fragi, şorcogi, agrişe...

Partager cet article
8 juin 2013 6 08 /06 /juin /2013 00:58

Se întimpla demult… cam prin 1981-1982… perioada cănd prim-secretarii PC URSS făceau coadă la porţile iadului conform unei proceduri stabilite anume pentru ei. „Tuturor li se va da după fapte” – aşa e scris în cartea aia groasă, cea mai vîndută şi, respectiv, cea mai cumpărată, o demonstraţie factuală că înţelepciunea măreaţă se poate vinde (ori cumpăra) pentru doar cîţiva arginţi. Şi care altă răsplată li se potrivea mai bine „zidarilor” fericirii eterne pe pămînt dacă nu o coadă în toată legea după produsul ultim – moartea ?

 

Kto poslednii? Ya za vami! A chto daiut?


lenin.jpgUndeva prin centrele unionale, prin moscove şi leningraduri, din soviete nu mai rămînea decît ambalajul formelor, căci pînă şi KGB-iştii îl ascultau şi-l admirau pe Vysotski, rîndurile lor fiind demult completate de inşi care intrau în armata lui Dzerzhinski numai de dragul carierei şi avantajelor mercantile (ah, acei 30 de arginţi!) şi nu din oarbă credinţă ideologică. Undeva, în altă parte, prin afganistanuri, maşinăria coşciugurilor de plumb era deja pornită... Începuse sfîrşitul.


Vînturile capitalelor ajungeau din păcate cu greu la periferii şi, dacă şi străbăteau, nu rămînea din ele decît o briză inofensivă. Puterea se ţinea bine în scaun, cu atît mai mult cu cît satrapii locali făceau exces de zel pentru a fi promovaţi (ca să vezi: nici aici pomină de convingeri ideologice) şi părăsi cît de curînd această provincie îndepărtată a imperiului, predestinată exilului...


Anume în această fericită perioadă, fericită nu din perspectiva epocii istorice – Doamne fereşte să credeţi aşa ceva despre mine: nu fac eu parte din tagma celor care tînjesc după „zastoï” sau a celor care afirmă ca am fi trecut prin comunism fără a ne fi dat seama – ci de la înălţimea celor 4-5 anişori inocenţi şi zglobii ai mei de atunci.


Venisem deci într-o seară de la gradiniţa de copii şi hai să-i spun mamei o glumă trăsnită (folclor urban copilăresc!) pe care cineva din ştrengari mi-a făcut-o în timpul zilei. În închipuirea mea era extrem de ingenioasă şi hazlie. Cu atît mai mult că mai conţinea şi o doză de conspiraţie, ceva despre care nu era „bine” să spui cu glas tare, dar, se putea oare rezista ispitei de a transgresa aceste tabu-uri fixate de adulţi, care, ce noroc am mai avut, eu şi sora, ne iubeau toţi într-atît de mult încît nu ne păştea niciun pericol pe urma acestor glume, în afară de o dojană de dragul unor vagi convenienţe, acompaniată de un surîs atît de rău camuflat pe care nu puteam să nu-l observăm şi să nu-l provocăm. Ce să mai, cunoaşte fiecare vîrsta cînd copiii o dau pe glume scatologice, de exemplu, doar pentru a-şi zădărî adulţii puţin. Şi-apoi în copilărie „răul” şi „binele”, zona de securitate, sunt fixate de părinţi în primul rînd şi tabu-urile sunt parcă mai puţin tabu-uri, cu frontiere mai permeabile, nu au încă acea forţă de adevăr absolut – cuşcă pe care ni-o forjăm singuri pe măsură ce creştem „adulţi”...


Aşa dar, maliţios şi conspiraţionist îi ziceam mamei: „Mamică, ia pronunţă „LENINGRAD” fără „R” !”.


xxxxxx


Şi atunci spaţiul cămeruţei noastre din căminul muncitoresc a îngheţat! Literalmente.


Nu ţin minte nimic mai mult din acea zi. Nu ţin minte cine mi-a spus „gluma” la grădiniţă. Nu ţin minte cum am ajuns acasă, ce a urmat după. Nici măcar nu ţin minte ce anume mi-a răspuns mama. Dar nu voi uita niciodată expresia fricii de pe faţa ei.


O spaimă care mi s-a transmis şi mie în acelaşi moment. Care mi-a copleşit întreaga fiinţă, eu neînţelegînd nici ce a cauzat acea frică (doar nu putea un simplu joc de cuvinte declanşa acea avalanşă de gheaţă?!), nici pericolul pe care, iată: înţelegeam acum că am facut-o, ne păştea...


Mai rar am avut sentimente de o intensitate într-atît de materială. Nu poate exista ceva mai oribil decît empatia fricii: să-ţi fie teamă doar de faptul că înţelegi că fiinţa cea mai dragă, fiinţa care în oricare alt moment îţi este unicul sprijin şi protecţie devine brutal extrem de vulnerabilă în faţa unor monstruozităţi pe care chiar tu, copil neînţelept, printr-o glumă aiurea, le-ai adus în propria-ţi casă...


Culpabilitatea de a fi făcut o „poznă” ireparabilă, pentru care nu eşti nici măcar certat, într-atît este de enormă şi teribilă, ca o avalanşă în faţa careia este inutil să mai întreprinzi ceva, ci doar să-ţi accepţi destinul şi să speri ca – o, Miracol Dumnezeesc, devii! – ea să treacă peste tine şi să rămîi în viaţă, căci teafăr n-ai de unde...


Ah, ce profund mi s-a băgat acea frică în măruntaie şi în oase... De tot scos şi scos... Şi tot scot şi scot...


xxxxxx


Şi tot strig, m-auzi, mamă, cum strig? Eu azi strig să m-audă toţi: LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!


O strig pentru tine, pentru tata, pentru bunei, pentru străbunei. LENIN GAD! Este dalta cu care dezbat zi la zi frica din mine şi din tot ce mă-nconjoară.


LENIN GAD! Le strig acelor care mai îndrăznesc a purta veşmintele în care era împopoţată frica noastră ieri, atît de vie încă şi azi.


LENIN GAD! Le strig acelor care, chiar şi de au schimbat uniformele pe smoking-uri, ascund aceeaşi piele rea şi răpănoasă (pe care ori o baţi, ori o leşi – tot un drac). Neo-politrucilor, care au schimbat doar conţinutul nominal al existenţei lor, nu şi esenţa verbală a retoricii, rămasă îmbibată de ură, întotdeauna în căutare de duşman.


LENIN GAD! Le strig acelor care, biruitori sadea în războaie demult revolute, încearcă să mă convingă că frica are şi avantaje comerciale, că poate fi monetizată.


LENIN GAD! Le strig acelora care în loc de coloană vertebrală au fel de gelatină centripetă. Roşu, negru, albastru, galben, verde, orice! din moment ce-i apropie cu un pas de locuşorul călduţ. Ăştia zic „ham” stăpînului cu cel mai mare os, dar sunt gata să-l muşte imediat ce li se dă unul puţin mai mare.


LENIN GAD! Le strig ţîncanilor cu inimi şi cranii boşture, ieşiti de pe băncile şcolilor care, în afară de o bursă mare pentru strînsul arginţilor, alte cunoştinţe nu le-au prea dat.


LENIN GAD! Îi strig şi patronului care mă-ntreba cine din subalternii mei ar fi trebuit concediaţi. De ce? Nu ştia nici el. Aşa au fost fixate obiectivele. De către un plural impersonal magic.


LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!


xxxxxx


Îmi spune un prieten: „Auzi, frăţică? Las-o şi tu mai moale... La ce-ţi trebuie? Ai familie, copil...”


Şi am să-i spun...: „Ai dreptate. Dar, ştii ceva? Ia pronunţă, LENINGRAD” fără „R” !”


Toate se pot întîmpla, dar în fierberile zilelor de azi nu voi lăsa să se depună din nou calcarul fricii pe oasele mele. Şi dacă voi simţi că mi-e teamă, am să strig:


LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!

 

Imagine: А. Китаев. Портрет В.И.Ленина 

Partager cet article
22 avril 2013 1 22 /04 /avril /2013 10:25

Este nespus de greu să scrii un jurnal cotidian într-un oraş cum este Parisul. Monstruozitatea acestui loc nu poate fi cunoscută decît din interiorul viscerelor oraşului luminilor.

Cititorul va aştepta probabil istorii cu escaladări a turnului Eiffel, cu plimbări pe Champs Elysée, cu cancan de Moulin Rouge… Şi cum oare să nu-l indispui cînd ştii că prozaicul parizian nu conţine nimic din aureola glamour-paillette asociată acestui oraş ?

Cum să-i descrii 7 zile din săptămînă, una după alta, aducîndu-i detalii savuroase şi menţinîndu-l în alertă cînd ştii că zilele se aseamănă toate : la 8 :00 – deşteptarea ; de la 8 :15 la 8 :30 - micul dejun şi prima doză de informaţii culese de pe net ; la 8 :45 decolarea spre birou ; de la 9 :15 (cu întirziere programată de 15 min) şi pînă o vrea rînza patronului (de obicei o vrea cam pînă pe la 19 :00) –lucru, lucru, lucru… 20 :00 la 22 :00 ore rezervate copilului : să nu uite că are şi un tată ; de la 22 :00 la 02 :00 - ore pentru… pentru tot, inclusiv pentru acest jurnal. Cam aşa a fost şi această zi de Luni.

Voi încerca să desprind din micile interstiţii ale cenuşiului acele momente scurte şi efemere care fac totuşi ca ziua de luni să difere de cea de marţi, cea de marţi de cea de miercuri. ş.a.m.d.

Aşa dar, luni, 15 Aprilie : astăzi nu s-a întîmplat nimic deosebit în afară de faptul că a venit în sfîrşit primăvara şi azi am pus altă haină, mai uşoară ! Ce greutate aruncată de pe umeri ! Literalmente.

Astăzi am mai început acest jurnal. Nu-i aşa că sunt evenimente de o importanţa capitală (de fapt tot ce se întîmplă la Paris este "capital" căci în capitală are loc) în viaţa unui om ?

Şi dacă nu s-a întîmplat nimic luni, marţi nu avea cum să fie mai bogat în noutăţi. Este totuşi o diferenţa de remarcat : azi e 16 aprilie !

Ziua de marţi are un avantaj indiscutabil faţă de cea de luni : este mai aproape cu una de sîmbătă ! Azi mi s-a întîmplat un lucru important : am trecut de ecuatorul unui roman. Un roman extraordinar, unul din cele mai bune pe care l-am citit recent. Deja încerc să imaginez textul de prezentare pentru blogul meu.

În rest… Porţia de zoaie cotidiană despre viaţa politică din Moldova ? Păi ce-i nou aici ? Aşa a fost luni, aşa a fost duminică, exact la fel va fi mîine… Nimic care ar fi meritat un subiect într-un jurnal…

Ah da, Boston… 3 morţi şi 170 de răniţi… Şi noi, cîţi am avut noi pe 7 aprilie ? În april, în april… A propos, versuri de Grig Vieru…

Azi în timpul unei reuniuni interminabile ce a durat două ore m-am gîndit la mama.

Mîine va fi miercuri.

Şi iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, că am trecut şi de miercuri, mieros miez şi meridian mirific de săptămînă! Nimic deosebit astăzi la servici în afară de faptul că am aflat cum se spune la conjunctivită în engleză - un client a anulat o reuniune din această cauză. Pink eye îi spune izbăvitorului (pe ziua de azi) virus.

Aşteptaţi la sigur ceva gînduri despre Moldova... Cam tot ce ţine de Moldova încape în cuvîntul « neînţelegere ». Eu nu am înteles cum de PD nu a profitat de Huntergate pentru a-şi crea o imagine de partid transparent şi repsectuos de lege. Eu nu am înţeles cum de acelaşi PD a votat împotriva unui guvern din care face parte şi în care deţine cîteva fotolii-cheie. Eu nu am înţeles discursul lui Ghimpu în Parlament pe 5 martie. Eu nu am înţeles de ce PLDM nu l-a propus pe altcineva în locul lui Filat (Leancă îmi părea candidatura ideală, ţinînd cont de « obiectivele » afişate ale AIE). Nu am înţeles nici încăpăţînarea aceluiaşi Ghimpu în a nu-l accepta pe Filat. Nu am înţeles răzvrătirea aşa-numiţilor “reformatori” şi, mai ales, modalitatea aleasă…

Am şi eu, ca şi oricare cetăţean, turmentat ori ba, opinia proprie asupra acestei “neînţelegeri”, dar… oare pot suporta nişte file de jurnal obscenitatea acestor gînduri? Ori distanţa e prea mare între Chişinau şi Paris şi se mai pierd din “înţelesuri” pe drum? Las întrebarea deschisă şi revin mîine, zi care se va chema « joi ».

Cătinel-cătinel ne-am cotilit şi după cotitură am dat şi de un… « joi ». De mic copil această zi o asociez cu numele de Joiana, un nume de vacă. Joiana - nume sacru… Cînd am să-mi cumpăr vacă, am s-o numesc neapărat Joiana !

A fost o zi frumoasă la Paris. Pe cît de frumoasă ziua pe atît de… tensionată şi istovitoare... Cred că ajung la limitile rezonabilului… şi văzînd lumea din jur la fel de necăjită şi obosită, iritată şi angoasată, mă întreb pînă unde se va aunge… Ma veţi crede dacă vă spun că nu fac nicio aluzie la Moldova ?

Azi am încheiat ziua cu Lacul Lebedelor… Sunt momente cînd doar muzica bună poate servi de remediu.

M-a pus păcatul să caut ştirile din Moldova. Am rîs. Doamne, dă-le tuturor pe cealaltă lume tot binele pe care l-au dorit altora aici !

Altceva pentru ziua de joi? Hmm… Mîine va fi o zi grea. Urăsc zilele de vineri !

A venit veninoasa şi venala vineri !

Ziceam că urăsc această zi. Este o zi extrem de grea, căci astăzi sunt nevoit să pun capac unei săptămîni şi să finalizez 1001 de lucruri, care se tot amînau de azi pe mîine, dar care neapărat trebuie cloturate ! Mărunţişuri, dar puse cap în cap se adună pentru o săptămîna întreagă de muncă. În plus, toate astea pe un fundal de oboseală acumulată… Vineri, într-un cuvînt. Nu am înţeles niciodată colegii care aşteaptă ziua de vineri. Eu unul aştept sîmbăta !

Azi am citit un sondaj. Cică 11.2% din respondenţi ar afirma că refuza să mai voteze. Alte 30% sunt indecişi… Macabră realizare. Într-un text al răposatului Aureliu Busuioc, maestrul regreta faptul că cetăţenii nu înţeleg greutatea puterii pe care o deţin – buletinul de vot. Greu-greu cu democraţia… Fiecare pentru sine este făcător de bine. Vă las să descifraţi, căci în contextul dat poate avea mai multe înţelesuri.

Deseară ne vedem cu nişte prieteni buni, moldoveni şi ei. Abia aştept. Să ne descărcăm sufletul după o săptămînă.

A fost o săptămînă grea. O săptămîna în care am reuşit totuşi să mai fac şi cîte ceva pentru blog. Să mai citesc din romanul cu o dedicaţie personală pentru care sînt nespus de mîndru. Să scriu acest mic jurnal.

Iar mîine… Mîine va fi o zi plină. O sîmbătă în care iau micul dejun cu o rudă, dragă mie, venită din Londra, după care luăm dineul cu o persoană din Sankt-Petersburg, iar duminică ne vedem cu cineva de la Chişinău şi aştept mult de la această întîlnire. Viaţă socială, dragii mei !

La vie continue, cum se spune prin părţile noastre. Şi apoi va fi o altă săptămînă. Care va începe cu o zi de Luni… dar va fi 22 aprilie. În april, În april...

 

Aceste file de jurnal au fost pregatite pentru Radio Europa Libera: http://www.europalibera.org/content/article/24963129.html

Partager cet article
12 avril 2013 5 12 /04 /avril /2013 12:49

 

Ultimile două săptămîni au încăput un şir de evenimente semnificative (aceste rînduri fiind doar file de jurnal, fie el şi de dinafară de bord, voi fi foarte subiectiv şi le voi arunca - peste bord - pe toate cele care nu mă interesează (ex.: candidatura lui Filat la succesiunea lui Filat şi mofturile lui Timofti de a recunoaşte această chinuitoare şi épineuse – pentru a evita de a spune „Ghimpoasă” - alegere)), importanţa lor avîndu-şi bordura suprapusă cu propriul meu univers, oricît de îngust nu l-ar crede unii şi oricît de vast nu mi-ar place să-l imaginez eu.

 

Să începem, deci:

 

1.       Desant poetic la Paris

 

Salonul de carte de la Paris din acest an (22-25 martie) ne-a gîdilat (tuturor care-şi dau mîină cu mîină şi au inima orientată lingvistic într-un fel anume) zdravăn amorul propriu! Dar dacă e să facem abstracţie de dictonul „Patria mea – limba română” şi să ne aşezăm strîmb, adică provincialist (să mai corespundem şi noi clişeului, inclusiv literar), vom remarca prezenţa la acest salon, strigînd un „Cucurigu!” dadaist, perfect valabil aici atît prin locativul evenimentului istorico-literar cît şi prin autorii acestui „performance” artistic, şi a cîţiva autori din Basarabia, după cum ne place să ne denumim locul de obîrşie, ori Moldova de Est, toponim atît de drag lui Leo Butnaru.

 

În primul rînd ar trebui notate în lista autorilor „oficiali” două nume: Nicoleta Esinencu şi Savatie Baştovoi. Acestor prezenţe accidentale (sa fiu înţeles corect: cuvîntul „accidental” nu este sinonim cu „nemeritat” - ambii autori au fost recent traduşi în franceză, or niciun editor francez nu va traduce un text rău, noblesse oblige! „Accidental” aici s-ar cuveni să se ia de mîină cu noţiunea anglo-saxonă de self-made), s-au alăturat doi poeţi din Chişinău, un altul din Ch-ău (pentru a-i respecta Copy-right-ul) şi încă doi din... Paris: Arcadie Suceveanu, Nicolae Spătaru, Emilian Galaicu-Păun (toţi trei aduşi la Paris la bordul unui avion capricios direct de pe acoperişul sediului USM) şi Lucreţia Bîrlădeanu (pariziancă de iure), făra a uita de prezenţa Elenei Prus, bineînţeles. Vă întrebaţi cine ar fi misteriosul nr. 2 de la Paris? Excelenţa Sa în persoană: proaspătul romancier Oleg Serebrian – în dublă ipostază de această dată.

 

În acele zile au încăput, în afară de programul oficial al salonului, deci ne-accidental, şi două întîlniri cu cititorii de limbă română din Basarabia unde s-a citit poezie şi s-au făcut cîteva prezentări de carte.

 

La prima întîlnire, animată de Lucreţia Bîrlădeanu, la care au participat Arcadie Suceveanu, Nicolae Spătaru şi Elena Prus a fost lansat volumul „Nouvelles de Moldavie”: o colecţie de proză scurtă de autori basarabeni, în franceză s’il vous plait!, pe care o datorăm Lucreţiei Bîrlădeanu. Se poate oare găsi o carte de vizită mai bună a Republicii Moldova? Întrebare retorică, bineînţeles.

 

O altă carte pomenită a fost „Frumusețea subversivă”: volum la locul lui, cu un veritabil jurnal parizian inclus, de Arcadie Suceveanu şi în care s-au regăsit în calitate de personaje literare şi cîteva persoane din audienţă.

 

La cea de-a doua întrunire, Emilian Galaicu-Păun ne-a povestit – să tot stai să-l asculţi! – de-a lungul a două ore şi mai bine povestea romanului „Tesut viu. 10 x 10.”, clasat deja în topurile – the best ever! – celor mai bune romane basarabene (de limbă română, bineînţeles). Romanul a fost prezentat de autor în carne şi oase, în ţesut viu, cum ar veni, şi chiar vioi, împreună cu culegerea „A-Z.best”, deloc cancerigenă, dar corozivă pentru neuronii odihniţi, de care vorba veche zice că ar fi bine să ne ferim.

 

Am ieşit de la aceste întîlniri plin de har şi de poezie, dar şi cu cîteva volume în plus, pe care degeaba încercam să le găsesc, prin persoane interpuse, la Bălţi, însă aceste cărţi se pare că au fost de găsit doar în Republica Moldova. Cu atît mai mare este şi fericirea mea de a le fi putut procura tocmai la Paris, devenit pe durata acestor cîteva zile mai românesc decît... Parisul, atît de drag lui Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu (pe care îi mai văzusem în această cinstită urbe, unul cîte unul, graţie feu-ICR-ului); atît de domesticit de Emilian Galaicu-Păun de la 96 încoace (o dragoste platonică – je t’aime, moi - non plus – dacă e să credem combinaţia inversată a cifrelor de la originea acestui flirt continuu) care se simte aici ca la el acasă şi îi parcurge străzile pe jos (pe cînd parizienii aborigeni preferă metroul); atît de nou pentru Nicolae Spătaru, încît a uitat pînă şi de Salon şi atît de... casă pentru Lucreţia Bîrlădeanu. Iar fericirea mea livrească s-a mai ales şi cu un autograf pe care îl voi exiba cu mîndrie nepoţilor la bătrîneţe!

 

A fost savuros acest salon, dar aş putea veni şi cu o mică ţeapă zicînd că el se organizează anual şi că orice editură, dar ditamai uniune de creaţie poate închiria un stand pentru a-şi prezenta autorii, dar nu voi face-o, căci plăcerea de a fi asaltat de un veritabil desant poetic a fost şi este încă prea mare. Iar poeţii – firi sensibile – nu trebuie supăraţi.

 

2.       Vicovleanca Anicăi.

 

Cîndva demult, cam prin 88-89, Chişinăul o cunoştea pe Sofia Vicoveanca. Bunică-mea, pe care un diabet şi o gangrenă (dar mai cu seamă o moarte, cea a bunelului) o ţintuiseră la pat, a îndrăgit-o la nebunie pe „Vicovleancă”... Asculta ea şi alţi interpreţi, dar Vicovleanca...

 

De cîte ori mă ruga: „Ia vezi, măi nepoate, poate dai de Vicovleancă la radiu ista al tău?”!... Aveam un mic tranzistor, premiu de la olimpiada republicană de limbă română, de care ea nu se atingea, căci nu înţelegea cum de vine sunetul în el (ea accepta ca sunetul să vină pe „sîrmă”, dar undele aşa şi au rămas un mister pentru Anica... „Nechistyi dukh!” a fost verdictul! ) şi pe care îl învîrteam pînă nu dădeam de emisiuni dragi bunicăi... Şi cum pe atunci rare erau emisiunile de muzică folclorică fără Sofia Vicoveanca, găseam mai întotdeauna cîte ceva.

 

Iar de fiecare dată cînd era o emisiune televizată cu participarea ei, tata o purta în braţe pînă în salon, unde era televizorul (un „Gorizont” alb-negru masiv, din acele cu „lămpi”) şi priveam împreună cum cînta „Vicovleanca” bunicăi. Nu voi uita niciodată ochii cu care o privea mămuca Anica...

 

25 de ani mai tîrziu, Sofia Vicoveanca a cîntat la Paris. Cu „Lăutarii” lui Botgros. Şi eu îmi stăpîneam cu greu lacrimile.

 

Eu nu ştiu care este rînduiala acolo sus... Eu nu ştiu dacă au acces acei din lumea drepţilor la acei din lumea păcătoşilor... Dar în seara de 1 aprilie, eu am privit-o şi ascultat-o pe Vicovleancă cu ochii şi urechile mămucăi Anica.

 

Mămucuţă, eu sper că acest WiFi ceresc a funcţionat...

 

3.       07/04: 4 ani şi o diversiune

 

Patru ani şi... nimic. Ziceam într-un articol anterior că dosarul „7 aprilie” este principala ratare a AIE-urilor. Dacă rămînea unică, esenţa lucrurilor nu s-ar fi schimbat. Doar o scrisoare cu nişte scuze întîrziate a lui Recean... cam lejer, domnilor! În 2009 am „protestat” 2 săptămîni non-stop. De atunci tot protestăm... cerînd dreptate hăului. Şi anul acesta am făcut-o. And so what?!!! Mai avem un an de proteste sterile...

 

Iar ceea ce trebuia (risca) să devină o dezbatere naţională despre statul de drept a fost deturnat abject de către un post de „luat vederi” printr-un eveniment „glamour” – „Zece pentru Moldova”... Aflam că Voroninii au fost aleşii. După asta mai aflam, en guise d’excuses, că au fost aleşii... poporului (proştii ăia, îi cunoaşteţi cumva?), ca să mai aflăm, ceva mai tîrziu, că poporul îi alesese de fapt pe alţii, demonstrînd încă o dată că este mai înţelept decît orice pseudo-elită glamuroasă...

 

Rezultatele sondajului mă fac să fiu mîndru de poporul meu! Iar adevăratul businessman în Moldova rămîne, şi încă mult va mai fi, Măria-Sa Gastarbeiter –ul!

 

Punct.

Iar pentru 07/04...: „Но знай, внимающий этим камням, / Никто не забыт и ничто не забыто.”

Partager cet article
6 avril 2013 6 06 /04 /avril /2013 08:50

Bunelului meu, Ştefan Ilaşciuc

 

„Laptele negru din zori te bem cînd e noapte
la amiază te bem te sorbim dimineaţa şi seara
te bem şi te bem”, Paul Celan, „Tangoul morţii”

 

Стой, кто идёт, стрелять буду!”,

Îi strigă unealta de cioplit din zile a lui Mosin de pe celălalt mal.Stefan-Ana_Ilasciuc.jpg

Tрёхлинейка de departajare a liniilor lui cu sinele:

Unu – pentru  Ana;

Doi – pentru fecior;

Trei – pentru fiica din viitor.

 

Dar el intră dezgolit în apă, roşie de dorul trecerilor,

Şi apa îl cuprinse pînă la glezne,

Şi apa îi îmbrăţişă coapsele,

Şi apa îi muiase carnea începuturilor,

Şi apa îi învălui torsul alb ferit de soare încă din născare,

Şi apa i se agăţase de gât ca un copil îngrozit în clipa despărţirii iminente,

Lăsându-i la suprafaţă doar creştetul capului

Care se cuvinea să-l ţină sus, întotdeauna să-l ţină sus cît durează traversările.

 

Стой, кто идёт, стрелять буду!”

Strigă depozitara şi mărinimoasa semănătoare de chihlimbar a câte 7.62 mm diametru fiecare,

În numele tatălui tuturor popoarelor şi a fiului netrădat încă,

Şi a duhului întotdeauna gata, roşu, fără de duh, duhnind a sânge şi a moarte!

 

Пуля — дура, штык — молодец!”

Se revoltă baioneta de la capătu-i, dornică să intre ea prima în carne –

Instinct de violator în / de grup -

Căci ruseşte ea se declină la masculin -

Şi uită de începutul suav feminin din română:

Baioneta devine штык / pula – хуй...

 

Şi, în această sfădălaie asasină a lancei cu întregul, el înainta sfidând perfectivul

Ca un Passe-Partout trecând prin zidurile oraşelor ce aveau să ardă,

Ca un general prin diviziile ce aveau să moară în 43 sub Stalingrad

Sau ca omul lui H. G. Wells, invizibil de 43 de ani deja...

43... şi el care nu avea decât... 21.

4-3-2-1-0 - numărătoare inversă spre vârsta mea de atunci...

 

Şi l-a văzut acest râu al dorurilor noastre înaintând prin propria-i scurgere în viitor,

Înaintând în pofida şi în îndărătul trădărilor şi uitărilor, şi abandonărilor,

El, începutul-bărbat înaintând spre lăcaşul-femeie,

Înaintând prin valurile line ca pe o bandă infinită a lui Möbius...

 

Iar la o cotitură a ei îl aşteptam eu, fiul fiicii lui, nenăscut încă.

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher