Les années ne modifient pas notre essence, si tant est que nous en ayons une*...

Jorge Luis Borges,

Le Congrès (in Le livre de sable. (titlu original: El libro de arena))

În casa buneilor nu era televizor. Din aparate electrice ei aveau doar următoarele : un frigider, marca „Minsk”, bunica îi zicea “golodilnic”, un fierbător electric – “pidighilnicul”, un fier de călcat care nu a fost rebotezat şi… atît. Din cele care funcţionau.

Mai era o radiolă enormă pe un bufet din lemn, acoperit cu un placaj albastru deschis ce stătea imediat lingă uşa de la intrare, dar nu ţin minte s-o fi auzit vreodată, radiola, cît au fost buneii în viaţă. Eu ştiu că muuuultă vreme am fost ferm convins că radiola bunelului era stricată şi că stă pe bufet mai mult de frumuseţe. Căci era într-adevăr frumoasă. Se puteau asculta şi plăci de vinil la ea… În teorie. La întrebările noastre copilăreşti despre misterul funcţionării aparatului, mama tăcea şi schimba vorba, bunelul zicea că e stricat, iar bunica… Bunica nu se atingea de drăcovenii din astea din principiu.

Bunelul atîta mi-a spus : îl cumpărase, chipurile, pentru că avea ştiubeie şi la „radiu” se anunţa cînd aveau să fie stropite lanurile de răsărită… Dar asta era cîndva demult, acum nici ştiubeie nu avea, nici de radiou nu mai avea nevoie.

Astfel a fost rezolvată, pentru noi, copiii, chestiunea radiolei de pe bufetul albastru…

Pînă cînd într-o zi…

Au trecut cîţiva ani buni. Bunelul nu mai era, nici bunica… Eram cu tata la ţară în casa buneilor. Mergea nu-ş’ ce meci de fotbal. Tata – microbist, eu – la fel. De obicei ne duceam în mahala să privim meciurile pe la rude din care aveau televizor, dar era prea tîrziu (dacă nu mă-nşel, era un meci de la Campionatul Mondial din SUA din 1994) şi nu era frumos să deranjăm lumea în plină noapte… Şi atunci tata a pornit… radiola !

Să zic că am fost uluit înseamnă să nu zic nimic. Aveam 17 ani, crescusem în acea casă şi habar n-aveam că radiola funcţiona la perfecţie… Cum ? De ce ? Tata era vădit jenat... Aşa se întîmplase că nu s-a ivit nicio ocazie şi niciun motiv pentru ca în toţi aceşti ani (trecuseră tocmai 6 de la decesul bunelului) să fie necesar să pună el radiola în funcţie, iar eu nici nu puteam să-mi închipui aşa ceva…

„Radiola întotdeauna a funcţionat, mi-a zis tata, tătuca o punea des noaptea. El asculta Europa Liberă… Dar vouă nu putea să vă spună… Eraţi mici... Şi era periculos pentru toată lumea să se ştie…”

Păi da, desigur… O cogemite radiolă pentru nişte banale anunţuri despre stropitul lanurilor?! Acum îmi dădeam seama de absurditatea celor auzite în copilarie… Cum de s-a prins acea minciună?

Dar nici măcar acest lucru nu era marea dezvăluire, ci faptul că aflam ceva nou despre bunu, ceva, care pus laolaltă cu tot ce aflasem despre ei, despre viaţa lor, mă umplea de mîndrie... Aflam ceva care îl plasa pe omul pe care l-am cunoscut, de o blîndeţe şi o cuminţenie pe care nu ştiu dacă am mai întîlnit-o la alţii, de asupra la tot ce puteam să admir la el. Da, a fost un om care a ştiut să supravieţuiască, care a ştiut să treacă prin toate urgiile secolului trecut ramînînd om şi păstrînd cu sfinţenie ceea ce poate avea un om mai sfînt: dragostea pentru ai săi, soţia şi copiii, şi a fost nevoie de mare curaj şi sacrificii pentru asta (numai cele doua lagăre de concentrare, atît la nemţi cît şi la ruşi, cît fac...), dar nu a fost un resemnat! Asta aflam eu de la radiola care funcţiona: bunelul a fost şi a rămas un OM LIBER!

XXX

Acum exact un an, aşteptam un sunet de telefon la o oră convenită în prealabil... Mă gîndeam la tătuca Ştefan... Mi-l inchipuiam aşezat în faţa bufetului albastru alături de radiola enormă cu luminiţile ei fermecătoare, ademenitoare, ale pătrăţelelor cu capitalele lumii: Moscova, Bucureşti, Budapesta, Praga, Berlin, Paris... Parisul meu... Pe acea placă lumea era una, nemărginită dar atît de mică, pe acea placă Moscova licărea la fel ca Parisul... Îl vedeam concentrat, cu urechea aproape lipită de postul de radio, care lucra abia audibil, să nu se audă prea tare...

Cînd a sunat telefonul tremura totul în mine... La telefon era Valentina Ursu de la Radio Europa Liberă. Eu nu mai ştiu cum am citit textul pentru „Jurnalul săptămînal”... Şi ar trebui să-mi cer scuze în faţa auditorilor atît pentru prestaţia lamentabilă (emoţiile...) cît şi pentru faptul că nu mă adresam lor în acel moment. Eu am citit textul pentru Ştefan Ilaşciuc, bunelul meu.

Oare ce-ar fi crezut? Ar fi fost oare mîndru de nepotul său? N-am să ştiu niciodată... Cine ştie ce frecvenţe ajung pînă acolo, sus? Oare au şi ei o radiolă la care ne ascultă?...

*în Rom.: Anii nu ne modifică esenţa, dacă e să presupunem că ar exista una...

Origine Imagine

„J’ai tendance à croire que l’homme est, par nature et en gros, bon et honnête si les circonstances le permettent et que les gens s’efforcent généralement de faire de leur mieux*.”,

Audur Ava Olafsdottir „Rosa Candida” (Points, p.140)

Se întîmpla în vara lui 2010. În acel an am hotărit să fac ceva economii. Am cumpărat bilete la un low-cost pînă la Bucureşti sperînd, naivul de mine (uitasem vechea zicală „zgîrcitul plăteşte îndoit”), să călătoresc mai departe pînă la Bălţi rapid şi ieftin… Dar faptul cum şi, în special, de ce m-am lăsat „fraierit” e o altă poveste.

Un detaliu mi-a permis să realizez această operaţiune logistică „ingenioasă”: sunt fericitul deţinător al unui paşaport vişiniu!

Cîteva săptămîni după ce luasem avionul spre Bucureşti, ştiam deja că toate calculele mele au fost date peste cap şi că distanţa dintre Bucureşti pînă la Bălţi este, daca nu la fel de scumpă, cel puţin de trei ori mai lungă decît între Paris şi Bucureşti… Traseul respectiv şi modalitatea de a călători aleasă de mine (avion pănă la Bucureşti şi transport rutier pănă la Bălţi) durează toate 24 de ore, cu puţin noroc. Dar biletele erau deja cumpărate şi trebuia să-mi onorez returul…

Într-o după-amiază de august am urcat deci în microbuzul (aleas „maxi-taxi” ori, să fie pe înţelesul tuturor, „marşrutcă”, cuvînt pe care eu aş recomanda să-l înveşnicim în dicţionare, căci cuprinde atîtea conotaţii, încît nu mai pot încape în aseptizatele „microbuze” (dar aici „micro” se pare că vine cu o justificare semantică autoreferenţială, deşi tentaţia de a-l schimba în „necro” este foarte mare, mai ales pe timp de vară! În slang-ul de la Bălţi transportul respectiv mai poartă şi cochetul nume de „duşegubkă”, printre altele.) şi „taxiuri”, oricît de „maxi” nu ar fi ele) care urma să mă transporte de la Bălţi pînă la Bucureşti.

Să fi fost vreo 11 călători de tot... Cît am aşteptat momentul plecării (foarte relativ acest moment, căci şoferul aştepta un nenorocit de pasager care îl sunase ca să-l preîntîmpine că întîrzie şi el, şoferul, nu dorea să pornească cu un loc „gol”, deci neplătit) şi cît a durat drumul pînă în vamă am reuşit să înţeleg aproximativ care era „contingentul”: primii cu care am intrat în vorbă erau o familie din 4 persoane: mama, tata, băiatul lor de vreo 22-23 de ani şi logodnica sa cu care, ce întîmplare!, urma să zbor împreună pînă la Paris cu acelaşi avion. Nu erau bălţeni, ci originari dintr-un sat de-alături. Istoria lor am aflat-o în drum. Banalitaţi moldoveneşti: tatăl plecase primul în Franţa cu vreo 7-8 ani în urmă cu gîndul să facă ceva bani pentru a ridica casa. Cum nu avea acte, nu putea reveni. Casa a ridicat-o soţia cu acei doi baieţi, dar după 5 ani şi-a urmat şi ea bărbatul. În scurt timp şi-au adus (au avut noroc, după cum îmi ziceau) şi băieţii. Şi cu casa cum rămîne? Casa? A rămas în grija vecinei. „Am lucrat ca un nebun degeaba”, a constatat resemnat tatăl familiei, dar nu prea am simţit regrete ori amărăciune excesivă în spusele lui. Bărbatul mi-a explicat şi „norocul”: după cîţiva ani de muncă grea „la oraş” la construcţie, fără acte, trăind cu frica în sîn să nu fie deportat şi în condiţii mizerabile, luptînd permanent pentru a-şi scoate banii munciţi de la „patroni” fără scrupule, omul a mai riscat odată: a abandonat Parisul şi a plecat la ţară. Lucrase la un fermier pe un şantier şi a decis să nu mai revină în oraş. Fermierul francez s-a dovedit a fi un om de treabă (o fi recunoscut un suflet-frate de ţăran în moldoveanul nostru) şi i-a propus de lucru la el în exploataţia agricolă. Au devenit prieteni. Mai mult decît atît, l-a ajutat să-şi perfecteze actele. L-a ajutat să-şi aducă soţia şi copiii. O fi avut şi pentru ce. Moldoveanul nostru în scurt timp a cîştigat simpatia întregului cătun. L-au ajutat şi alţii cu lucrul, cu locuinţa. Îmi spunea cu mîndrie că inchiriază o casă cu ceva pămînt, practic pe gratis. Era o cocioabă părăsită pe care a renovat-o. Pe terenul aferent ţine găini, iepuri. Are o grădină de toată frumuseţea. Iar primarul i-a sugerat de curînd să cumpere casa (la un preţ simbolic, căci primarul era prieten cu proprietarul şi i-a zis că va face presiune să i-o lase pe nimic). Ah da, uitam: mireasa băiatului mai mare cu care călătoream era chiar fiica prietenului său francez fermier. Urmau să se căsătorească chiar în aceeaşi toamnă. Cu actele în regulă, bărbatul în sfîrşit a putut reveni acasă. În prima sa vacanţă de cînd plecase. Să-i arate norii Moldova. Să-i ajute Dumnezeu şi în continuare!

Restul persoanelor (vreo 5 la numar) călătoreau doar pînă la Bucureşti. Fiecare cu „afacerea” lui, căci nimeni din ei nu avea bagaje exorbitante. Nu ştiu dacă erau ruşi, dar vorbeau cu toţii ruseşte.

Aşadar, componenţa etnică era următoarea:

6 moldoveni (autorul acestor rînduri, familia de mai sus şi doi şoferi)

1 francez (mireasa băiatului)

5 rusofoni (vă rog să nu căutaţi conotaţii negative aici).

În fond, nu are prea mare importanţă ce am scris mai sus. Nu au fost niciun fel de tensiuni sau discuţii (românofobe sau rusofobe) pe toată durata călătoriei. Am discutat practic cu fiecare din pasageri. Fiecare cu grijile sale. Banale şi lumeşti.

Într-un sfîrşit, în plină noapte, dupa ce am aşteptat cuminţi în coadă, am ajuns şi noi la ghişeul vămii. La controlul paşapoartelor şi al bagajelor. Partea moldovenească. Am fost rugaţi să coborîm fiecare cu bagajul său şi să ne aliniem la o gheretă.

Şi iată aici am simţit toată puterea culorii paşaportului! Eram ultimul în coadă, căci valiza mea voluminoasă era la fundul bagajelor şi am recuperat-o la urmă. Grănicerul controla migălos fiecare paşaport, apoi, după ce se aplica ştampila, urmai la o masă unde vameşul controla bajele. La fel de minuţios...

Am avut tot timpul să observ care şi ce paşaport avea...

Per total au fost:

5 paşapoarte româneşti (vişinii)

5 paşapoarte moldoveneşti (albastre)

2 paşapoarte franceze (vişinii)

Et oui, chers amis, paşaportul meu este francez! Ceea ce m-a scutit de întrebări tîmpite la ghişeu şi un control mai mult formal al valizei (a fost suficient doar s-o deschid).

Am să vă las să vă dumiriţi ale cui erau paşapoartele româneşti... Atunci cînd capul nu-ţi este îmbuibat cu prostologii ideologice oamenii devin mai buni, prietenoşi şi mai... omănoşi? Economiştii ar spune raţionali. Ce se întîmplă cu ei cînd îi apucă damblaua turmei? Cînd îi mînă cîte un „lideraş” ce face spume la gură şi fîlfîie steaguri, şi aruncă în gloată cu lozinci? Pînă la urmă, dacă ura ne înceţoşează pănă-ntr-atît retina ochiului şi ne încătuşează neuronii în cristale reci (desenate de alţii), poate ar fi timpul să fim, fără vînturi şi slogane, cel puţin raţionali? Căci ura şi duşmănia nu sunt raţionale. Acei 5 (da, aţi intuit probabil: toţi acei 5 rusofoni aveau paşapoarte româneşti) au făcut-o din considerente anume raţionale. Şi nu pot decît să salut raţionalitatea lor. Şi să le doresc să rămînă raţionali în oricare altă circumstanţă.

La vama românească totul a fost rapid. Fără migală inutilă.

Detest frontierele. Toate frontierele! Fără excepţie. Şi consider că toată lumea ar trebui să-şi facă paşapoarte vişinii. Pentru a scăpa de frontiere.

Discursul „antidiscriminare” a devenit astăzi parte indisociabilă a discursului politic. Este politically correct să te pronunţi împotriva discriminărilor de tot soiul. Pînă şi noţiunea de echitate socială devine astăzi „limbă de lemn”: un adevăr recunoscut de către toţi, chiar şi de acei care nu-l respectă... Este un progres indiscutabil, deşi lemnificarea acestui discurs duce la tocirea sentimentului de urgenţă.

Doar că treptat-treptat această discriminare s-a deplasat spre... culoarea paşaportului. De ceva timp nu culoarea pielii îţi determină rîndul, poarta sau locul pe care trebuie să-l urmezi, ci culoarea paşaportului. „For european citizens only” vă spune ceva?

Mă întreba acum cîteva zile o persoană apropiată: „Iată, am adunat actele pentru cetăţenia românească, dar ai noştri au zis că de la anul vom circula fără vize în Europa. Tu ce crezi? Mai are rost să depun dosarul?”

Iată ce i-am spus: „Întreabă-te cîtă încredere ai în declaraţiile şi promisiunile politicienilor noştri. Şi nu uita că vrabia din mînă valorează mai mult decît barza din cer”.

*Din franceză: „Sunt tentat să cred că omul este, în esenţă şi la general, bun şi onest dacă circumstanţele i-o permit şi că oamenii de obicei se străduie să facă cum e mai bine.”

« Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă » 

Totuşi cît rău poate face o interpretare seacă şi, îmi asum pe deplin afirmaţia, tîmpită a unui text absolut sublim, considerat şi mit fondator de unii (încă o categorizare absolutistă cu iz de sentinţă capitală: suntem ciobeni şi punctum!), precum este „Mioriţa”.

Mai ţineţi minte fraza aia din manualele pentru pici: „Motivul transhumanţei în balada Mioriţa”?... Acest cuvînt, „transhumanţă”, atît de neutru şi inofensiv (ce-i drept, e unul doct, căci nu prea auzi ţăranul zicînd: „eu transhum(ez) oile” ori „ mă ocup cu transhumanţa”), nu mai este folosit astăzi decît în contexte ironice (auto)devastatoare. Nu, „Mioriţa” nu este o poveste bucolică şi transhumanţa are exact aceeaşi atribuţie la balada respectivă ca şi ţesutul, răluitul sau muruitul...

Or fi Australienii şi Neo-Zelandezii renumiţi prin oieritul lor (pînă şi în dormitorul meu stă întinsă o minunată blană din patru piei de oi ce au păscut cîndva iarbă pe păşunile celeilalte emisferi terestre), dar nu prea le merge faima şi, mai ales, nu se consideră ei înşişi „ciobeni”, dar – vai! – chiar în acest moment ar trebui să-mi dau peste degetele cu care culeg acest text pentru peiorativul pe care l-am asociat unei nobile şi străvechi îndeletniciri, exemplificare în real time, dacă mai sunt înca nevoie de dovezi materiale şi irefutabile, a răului despre care vorbeam.

Dar, fiţi pe pace, nici povestea dată nu va fi despre transhumanţă sau oierit... Deşi... Vă voi relata, încercînd să scotocesc prin cămeruţile pline de praf ale memoriei mele, o anecdotă mai veche şi vă voi lăsa să decideţi care este „motivul principal” şi „tema” ei... Ca la şcoală!

xxxxxxxxxxxxxx

Cîndva demult, nici nu mai ştiu exact cînd anume, dar cu siguranţă înainte de a împlini eu trei anişori, virstă la care părinţii în sfîrşit şi-au permis să ma ia la oraş, îmi trăiam şi eu copilăria la bunei, în satul Nicoreni, mahalaua Tindireuca, a ’nşpea gospodărie pe partea dreaptă cum vii de la şleahul care uneşte şi astăzi, cred, Rîşcanii cu Drochia (of, dacă va mai fi să ajung pe acolo, risc să-mi vărs toate lacrimile de dor şi să mă usuc ca frunza cireşului din poarta bunilor).

Buneii mei, fiind pensionaţi şi destul de vîrstnici deja, nu ţineau pe atunci decît nişte găini şi cîte un porc-doi (cum să nu ai porc de tăiat de hram şi de Crăciun?!). Mai creştea bunul şi cîte doi bouţi pe an, pe care îi cumpăra mici şi îi „dădea la carne” cînd ajungeau de 500 de kg sau mai mult, dar pe care eu practic nu-i vedeam, căci erau ţinuţi şi crescuţi pe deal (foarte curînd după aceea a trebuit să renunţe la acest business, căci a început haiducia tranziţiei, de prin 83-84 încă, şi au început a dispărea animelele de pe păşuni...).

Toate astea ca să vă spun că tătuca oi nu ţinea. Ţinuse cîndva, căci avea ocol cu iesle cu tot, anume pentru oi, dar oi nu mai ţinea. În schimb ţineau alţii! În mahală erau destui gospodari cu oi. Pe atunci, satele noastre încă nu erau pustiite, iar omenii ţineau şi vaci (numai în Tindireuca erau două rînduri de cirezi), şi oi, şi porci (despre care am scris deja). De felurite orătănii nezburătoare nici nu mai pomenesc... Doar cai nu ţineau, căci, din motive lesne de înţeles pentru acei versaţi în teoria marxismului leninist şi economia planificată, puterea sovietica nu accepta ca ţăranul să ţină cal...

Oieritul era deci o îndeletnicire cît se poate de obişnuită în satul Nicoreni, iar această îndeletnicire presupune şi anumite cutume comunitare. Vara oile erau date la stînă, dar numai începînd cu o anumită dată. Pînă atunci şi după, pe perioada cît nu era zăpadă, oile se dădeau la cîrd, precum vacile, şi ţăranii le păşteau cu rîndul.

Desigur, dimineaţa eu încă dormeam şi nu puteam să văd cum pleacă turma. Spre seară însă... Ah, cît de mult aşteptam turma de oi! Cirezile de vaci le priveam de după gard cu frică: erau mari şi fioroase, cu coarne ascuţite, şi dacă mai vedeai cîte una boncălăind sau din alea care „caută buhai” şi care săreau în spatele suratelor rumegătoare, spaima era gata pe loc, vacile prin conduita lor nepoliticoasă confirmînd spusele şi avertizările bunicii: „Cată, să nu ieşi în drum cînd trec vacile să nu te-mpungă!”. Nu ştiu cum se făcea, dar turma de oi intra în sat întotdeuna ultima, după ce treceau bovinele monstruoase.

De îndată ce trecea a doua cireadă, deschideam imediat poarta şi le aşteptam! Apăreau imediat în capătul drumului, le vedeam de departe: apărea mai întîi o oaie-leader, grăbită nevoie mare să ajungă la ieslele pline cu alintări ovine: porţia de seară. Urmau apoi cîteva altele, în grup de 10-15, veneau dupe ele şi celelalte, mai compact, mînate direct de păstori. Eram puţin mai răsărit decît oiţele blînde şi cuminţi care mergeau frumuşel pe drum şi, aoleu, dar ce drăgălaşi îmi păreau mieluţii primavara devreme!

Misterul cel mare, dar totodată şi marea nedreptate era minunea care se întîmpla pe măsura ce turma avansa pe drum: oile se alegeau singure! Uite-aşa: ne-fugărite şi ne-mînate de nimeni, oile intrau cîte patru, cîte cinci ori şase, ori cîte avea gospodarul, în ogrăzile care le aşteptau cu porţile deschise. Sin-gu-re-le!

Acest lucru mă fascina într-atît de mult, încît deschideam şi eu poarta vraişte şi tot aşteptam să intre şi la noi cîteva oiţe cu un mieluţ-doi cu tot. Dar nu intra niciuna... Oile, paricopitate inteligente, ponegrite şi calomniate degeaba, nu intrau decît în ogrăzile stăpînilor şi nu greşeau niciodata. Răzvrătitul de copil care eram eu nu putea şi nu dorea s-o înţeleagă, dar şi mai puţin s-o accepte. Seară de seară deschideam poarta şi tot aşteptam. Mai şi bodogăneam ca o moară stricată pe deasupra, căci aşa face un copil setos de vorbă, tot arătîndu-i bunicăi ba o oaie, ba alta, ba un mieluţ... „Mămucă, iată ăsta acuş o să intre la noi!”; „Mămucă, da poate ăsta?”; „Mămucă, mămucă, poate cirlănaşul ăsta?”; „Mămucă, de ce la toată lumea intră, da’ la noi nu? Măcar una, măcar una micuţă-micuţă...”. Degeaba... Turma de oi îşi continua drumul înspre inima satului tot subţiindu-se, iar mie mi se scurgeau ochii in urma lor... Sărmanii mei bunei dădeau dovadă de o inventivitate şi creativitate excepţională pentru a ogoi un sufleţel suferind de copil după fiecare defilare a oilor pe drumul satului...

Ce s-o fi petrecut în tărtăcuţa mea nu mai ştiu, dar într-o seară, după zile şi zile de decepţionări şi înşelări mişeleşti din partea neamului ovin, am decis să trec la acţiuni concrete şi energice. Ca de obicei, am deschis poarta, dar de această dată nu am mai aşteptat lîngă ea, cu un fir de iarbă verde în mîina întinsă pentru a le ademeni, ci am ieşit drept în mijlocul drumului tot încercînd să mîn oile în ogradă. Dar oare poţi convinge o oaie? Eu nu am reuşit, iar să le impun un cod de conduită încă nu puteam din cauza lipsei de autoritate suficientă în materie de kilograme şi centimetri. Oile-leaderi au reuşit să mă ocolească în cîteva salturi şi şi-au continuat calea... celelalte au făcut cam tot aşa, necătînd la sprinturile mele şi la încercările zădarnice de a le pune pe calea cea dreaptă (din punctul meu de vedere). Urma însă şi grosul turmei! Cu toată bunăvoinţa paracopitatelor, dar mai spre ciobeni ele avansau destul de compact, ocupînd mai toată lăţimea drumului, şi era practic imposibil să mă mai ocolească... riscam să fiu dat jos şi călcat în picioare de nişte oi... în sensul cel mai direct.

„Aracan de mine!”, a strigat mămuca şi mi-a sărit chiar atunci în ajutor, tocmai la ţanc, înălţîndu-mă deasupra capetelor şi spinărilor miţoase şi croindu-şi drum spre ograda salvatoare. Tocmai venea şi tătuca alertat de chemarea anunciatoare de catastrofă, dacă nu planetară, atunci cel puţin generaţională, dar nu apucase decît deznodămîntul în stil de happy end, chiar dacă pe atunci nimeni nici nu bănuia de existenţa Hollywood-ului în satul Nicoreni.

Mămuca Anica mă ţinea strîns în braţe, căci încă nu-i trecuse spaima, tătuca Ştefan se scărpina gînditor după pălărie pe la ceafă, iar eu stăteam bosumflat, smiorcăind, mai mult de obidă că nu mi-a reuşit nici de această dată planul, decît de frică.

-                Măi Ştefane, măi... Trebuie să facem ceva cu nepotu’ ista al nostru...

-               Apuuu, da... numaidecît că trebu’..., a fost sentinţa bunelului şi am intrat cu toţii în ogradă să ne căutam de treabă. Fiecare cu ale lui.

xxxxxxxxxxxxxx

În dimineaţa duminicii care a urmat, la ora cînd mă trezeam şi eu din somnul adînc copilăresc, bunelul nu mai era acasă. Ceea ce era oarecum straniu şi nu am întîrziat s-o întreb pe bunică-mea unde-i tătuca. „O să vină el, puţin mai tîrziu, nu-ţi fă griji”, mi-a răspuns şmechereşte mămuca Anica. N-am mai putut să scot nimic din ea...

Pe la o amiază însă (imaginea şi acum îmi stă in faţa ochilor) tătuca Ştefan intra pe poartă mînînd din urmă ... TREI OIŢE! Pe care le aducea (a făcut drumul înapoi pe jos!) tocmai de la iarmaroc de la Rîşcani! Aş putea oare să vă descriu bucuria care am avut-o?! Inutil să vă mai spun că toată ziua m-am învîrtit pe lîngă şi în ocolul oilor, tot rupînd şi aducînd iarbă la oi, cîte-un firicel-două (deh, cît putea rupe şi duce un copil)...

Uite-aşa s-au (ori „i-am”) făcut pe buneii mei cu oi!

Acele trei oi s-au prefăcut peste un an-doi în şase şi tot şase-şapte au rămas pînă la sfîrşit, pînă în toamna anului 1988, cînd am fost nevoiţi să le vindem unui gospodar de treabă de la care am cerut şi obţinut promisiunea (eu, un copil de 11 ani) că va avea grijă de ele şi nu le va obijdui ... Voi sfîrşi şi eu povestea mea aici, dragă cititorule, dar nu înainte de a-ţi spune că oile buneilor au fost întotdeauna animalele mele preferate din toate pe care le aveau şi se pare că şi eu eram „bipedul” lor preferat, din moment ce mă recunoşteau de la distanţă şi veneau singure la mine (mai ales una brumărie, Miţa! Dar asta este o altă poveste pe care am să v-o povestesc în curînd, dacă veţi fi cuminţi) cînd mergeam cu tătuca Ştefan la stînă pentru a le tunde, ori după lapte, ori aşa, pur şi simplu, cînd îl rugam pe bunu să le facem cîte o vizită.

Ah, da, era să uit: cum credeţi, care este „tema” şi „motivul principal” al acestei poveşti?

Imagine: Ludovic Bassarab, "Cioban cu turma de oi"

„Я умереть за нашу Родину несчастную готов,

Но к сожаленью, а есть семья и дети.”

Ю. Шевчук

Criza… Nu există cuvint mai oribil pentru salariaţi decît „criza”. Vine regulat şi din ce în ce mai des de cînd cu căderea peretelui. Parcă ar exista undeva un spectator blazat şi plictisit de show-ul pe care i-l oferă furnicarul nostru uman şi, de urît, îi dă din cînd în cînd cu piciorul… Cum ne mai agităm atunci cu toţii !

Criza este o scuză universală pentru toate mîrşăveniile posibile şi inovaţiile în acest lugubru domeniu. Colegi, altădată formînd o gaşcă solidă şi unită, se ceartă şi se mănîncă, şi profită de cea mai mică ocazie pentru a-şi înfunda vecinul de birou... Normal, frate! Se luptă pentru existenţă: criză!

Aţi fost cîndva obişnuiţi cu re-valorizări salariale, prime, bonusuri, cu eforturi şi supra-performanţă recompensate? Ei, ce-s cu alintările astea „comuniste şi staliniste”?! Gata-gata: e criză! Dar ţine minte că ţara (ptfuu! firma) este în pericol şi are nevoie de cei mai buni fii ai ei, iar cei răi vor fi pedepsiţi cu GULAG-ul şomajului!

Să mai vorbim de timpurile demult uitate cînd întreprinderile rivalizau în calitatea pachetelor sociale? În genere, îşi mai aduce cineva aminte ce înseamnă asta? Hai lăsaţi, doar ştiţi că e criză... Trebuie să fim competitivi!

Criza este un fel de cutie a Pandorei care, odată deschisă, permite şefuleţilor, ba chiar într-un fel îi obligă, să fie „activi”: nu contează ce faci anume şi mai puţin încă dacă ceea ce faci are vreo justificare raţională. Principalul e să fii activ („создавать видимость бурной деятельности” – ecouri dintr-o altă epocă...)! Să demonstrezi că în perimetrul puterii conturate de alţi şefi, ceva mai mari, mînuieşti bine biciul...

Dar cît de mult afli despre nivelul de negreaţă al ceriului gurii la colegii din fosta „gaşcă”! Scuzabil... Căci fiecare are familie, copii, şi – cel mai nasol – cîte un credit - două de achitat. Şi mensualităţile nu aşteaptă... Iar băncile gestionează cifre, nu destine...

Să vedeţi ce au mai inventat: există şi o întreagă teorie, care se predă în şcoli de prestigiu (eu ştiu, căci m-au învăţat şi aşa ceva): criza ca o metodă de management! E foarte simplu: numai cum simţi că subalternii au dat de bine, că se instaurează un fel de rutină, dă-i cu piciorul! Nu contează ce faci, poţi da pe cineva afară, poţi începe o re-organizare, poţi inventa noi metode de lucru, orice, din moment ce bagi criza în oasele salariaţilor!

Criza ori frica? This is the question!

xxxxx

Se întîmpla acum 3 ani: în 2010. În plină (versiunea oficială) criză. Şi şefii au decis să facă economii. Ceea ce înseamnă în limbajul lor „concedieri”. În mare parte, clienţii noştri depăşiseră deja panica din 2008-2009... Unii înregistrau în toamna lui 2010 recorduri absolute (all times ever!) la vînzări...

Parcă scăpasem, dar se impuneau, pentru exemplu, „acţiuni”. Ni s-a cerut să facem „economii”. Ni s-au interzis călătorii la clienţi (s-au interzis călătoriile celor „mici”, căci şefii „mari” călătoresc de atuinci şi mai intens „întru salvarea Patriei”... Ca să vezi...) şi multe alte restricţii mărunte...

Dar toţi se aşteptau la decizii mult mai sîngeroase...

Ah, cum mai înfloriea cobirea, iudeala, bîrfeala, linguşeala şi pupcurismul prin open space-ul firmei... Întrebări în suspensie: Cînd şi cine? Cine şi cînd? Şi speranţe: nu eu – nu eu – nu eu – nu eu... Toată lumea înţelegea: vor fi 1-2 şi gata. Aşa au fost fixate obiectivele de mai de sus: din satul ăsta să fie ridicaţi 100 de culaci...

Şi iată ca într-o zi din acelea (deloc bune) se apropie şeful BU-ului de mine şi aşa, chipurile „în treacăt”, mă întreabă: „Vitalie, dacă ar fi să-mi descrii în cîteva cuvinte performanţa asistenţilor tăi (aveam atunci patru) şi să faci un clasament, cum ar arăta el?”

Eu nu ştiu ce a trecut prin capul meu... Am şi eu familie, plătesc şi eu credit...

L-am privit intens fără a-mi eschiva privirile şi i-am zis: „H., dacă îmi concediaţi barem unul din asistenţii mei, puteţi să mă concediaţi şi pe mine chiar acum, căci nu voi mai fi capabil să menţin proiectele la nivelul obiectivelor pe care le-am fixat cu clienţii.”

Eu nu fac parte din tagma celor care cred că şefii şi clienţii sunt toţi proşti şi incapabili. Dimpotrivă.

Şeful s-a uitat la mine, oarecum interlocat, vădit surprins, şi mi-a răspuns gaulle-eşte: „Vitalie, te-am înţeles”. Şi a plecat în treaba lui de şef de BU...

Mi-a fost frică... Cîteva zile, chiar săptămîni la rînd... În fond, eu sînt un fricos fără pereche...

xxxxx

Deznodămîntul? Banal:

Aceeaşi întrebare a fost adresată şi celorlalţi salariaţi, bineînţeles. Colegii mei s-au executat fără a crîcni şi au făcut clasamente. În baza acelor clasamente doi asistenţi au fost concediaţi. A urmat şi o mică reorganizare. Acei patru asistenţi ai mei, care lucrau doar pentru mine, acum lucrează şi la alte proiecte (ale colegilor, acelor care au ştiut ce va urma în urma „răspunsului” lor, dar l-au dat...) pentru a echilibra şi nivela volumul de muncă (rămas acelaşi, by the way)... Resource sharing se cheamă...

Colegii nu mi-au iertat-o... Nimeni nu iartă altora propria laşitate. Dar nici nu am fost mari prieteni pînă atunci... Doar că acum sînt mult mai atent şi ştiu că la prima ocazie nu mă vor cruţa.

Şeful se teme puţin acum de mine. Ori e o formă de respect? Dracul să-l ştie... Dar dacă la alţii, în scăpări colerice, îşi mai permite să ridice vocea, cu mine discută întotdeauna păstrînd convenienţele de rigoare.

Subalternii? A devenit extrem de uşor să lucrez cu ei. Atunci cînd îi rog să facă ceva, cînd le fixez o sarcină, o execută în prioritate... Şi o execută bine. Şi nu am nevoie să pierd timp cu controale excesive...

Unul din ei, cînd s-a concediat acum cîteva luni, mi-a spus că mă bucur de un respect deosebit în micul lor „cerc”... Cică aş avea reputaţia unui soi de „Zorro” intern...

Caraghioasă întorsătură... Toţi se străduie să se pună bine cu superiorii ierarhici, iar eu mi-am creat o imagine la subalterni... Hmmm... Doar că mensualităţi băncii plătesc eu, nu „Zorro”...

Se întimpla demult… cam prin 1981-1982… perioada cănd prim-secretarii PC URSS făceau coadă la porţile iadului conform unei proceduri stabilite anume pentru ei. „Tuturor li se va da după fapte” – aşa e scris în cartea aia groasă, cea mai vîndută şi, respectiv, cea mai cumpărată, o demonstraţie factuală că înţelepciunea măreaţă se poate vinde (ori cumpăra) pentru doar cîţiva arginţi. Şi care altă răsplată li se potrivea mai bine „zidarilor” fericirii eterne pe pămînt dacă nu o coadă în toată legea după produsul ultim – moartea ?

„Kto poslednii? Ya za vami! A chto daiut?”

Undeva prin centrele unionale, prin moscove şi leningraduri, din soviete nu mai rămînea decît ambalajul formelor, căci pînă şi KGB-iştii îl ascultau şi-l admirau pe Vysotski, rîndurile lor fiind demult completate de inşi care intrau în armata lui Dzerzhinski numai de dragul carierei şi avantajelor mercantile (ah, acei 30 de arginţi!) şi nu din oarbă credinţă ideologică. Undeva, în altă parte, prin afganistanuri, maşinăria coşciugurilor de plumb era deja pornită... Începuse sfîrşitul.

Vînturile capitalelor ajungeau din păcate cu greu la periferii şi, dacă şi străbăteau, nu rămînea din ele decît o briză inofensivă. Puterea se ţinea bine în scaun, cu atît mai mult cu cît satrapii locali făceau exces de zel pentru a fi promovaţi (ca să vezi: nici aici pomină de convingeri ideologice) şi părăsi cît de curînd această provincie îndepărtată a imperiului, predestinată exilului...

Anume în această fericită perioadă, fericită nu din perspectiva epocii istorice – Doamne fereşte să credeţi aşa ceva despre mine: nu fac eu parte din tagma celor care tînjesc după „zastoï” sau a celor care afirmă ca am fi trecut prin comunism fără a ne fi dat seama – ci de la înălţimea celor 4-5 anişori inocenţi şi zglobii ai mei de atunci.

Venisem deci într-o seară de la gradiniţa de copii şi hai să-i spun mamei o glumă trăsnită (folclor urban copilăresc!) pe care cineva din ştrengari mi-a făcut-o în timpul zilei. În închipuirea mea era extrem de ingenioasă şi hazlie. Cu atît mai mult că mai conţinea şi o doză de conspiraţie, ceva despre care nu era „bine” să spui cu glas tare, dar, se putea oare rezista ispitei de a transgresa aceste tabu-uri fixate de adulţi, care, ce noroc am mai avut, eu şi sora, ne iubeau toţi într-atît de mult încît nu ne păştea niciun pericol pe urma acestor glume, în afară de o dojană de dragul unor vagi convenienţe, acompaniată de un surîs atît de rău camuflat pe care nu puteam să nu-l observăm şi să nu-l provocăm. Ce să mai, cunoaşte fiecare vîrsta cînd copiii o dau pe glume scatologice, de exemplu, doar pentru a-şi zădărî adulţii puţin. Şi-apoi în copilărie „răul” şi „binele”, zona de securitate, sunt fixate de părinţi în primul rînd şi tabu-urile sunt parcă mai puţin tabu-uri, cu frontiere mai permeabile, nu au încă acea forţă de adevăr absolut – cuşcă pe care ni-o forjăm singuri pe măsură ce creştem „adulţi”...

Aşa dar, maliţios şi conspiraţionist îi ziceam mamei: „Mamică, ia pronunţă „LENINGRAD” fără „R” !”.

xxxxxx

Şi atunci spaţiul cămeruţei noastre din căminul muncitoresc a îngheţat! Literalmente.

Nu ţin minte nimic mai mult din acea zi. Nu ţin minte cine mi-a spus „gluma” la grădiniţă. Nu ţin minte cum am ajuns acasă, ce a urmat după. Nici măcar nu ţin minte ce anume mi-a răspuns mama. Dar nu voi uita niciodată expresia fricii de pe faţa ei.

O spaimă care mi s-a transmis şi mie în acelaşi moment. Care mi-a copleşit întreaga fiinţă, eu neînţelegînd nici ce a cauzat acea frică (doar nu putea un simplu joc de cuvinte declanşa acea avalanşă de gheaţă?!), nici pericolul pe care, iată: înţelegeam acum că am facut-o, ne păştea...

Mai rar am avut sentimente de o intensitate într-atît de materială. Nu poate exista ceva mai oribil decît empatia fricii: să-ţi fie teamă doar de faptul că înţelegi că fiinţa cea mai dragă, fiinţa care în oricare alt moment îţi este unicul sprijin şi protecţie devine brutal extrem de vulnerabilă în faţa unor monstruozităţi pe care chiar tu, copil neînţelept, printr-o glumă aiurea, le-ai adus în propria-ţi casă...

Culpabilitatea de a fi făcut o „poznă” ireparabilă, pentru care nu eşti nici măcar certat, într-atît este de enormă şi teribilă, ca o avalanşă în faţa careia este inutil să mai întreprinzi ceva, ci doar să-ţi accepţi destinul şi să speri ca – o, Miracol Dumnezeesc, devii! – ea să treacă peste tine şi să rămîi în viaţă, căci teafăr n-ai de unde...

Ah, ce profund mi s-a băgat acea frică în măruntaie şi în oase... De tot scos şi scos... Şi tot scot şi scot...

xxxxxx

Şi tot strig, m-auzi, mamă, cum strig? Eu azi strig să m-audă toţi: LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!

O strig pentru tine, pentru tata, pentru bunei, pentru străbunei. LENIN GAD! Este dalta cu care dezbat zi la zi frica din mine şi din tot ce mă-nconjoară.

LENIN GAD! Le strig acelor care mai îndrăznesc a purta veşmintele în care era împopoţată frica noastră ieri, atît de vie încă şi azi.

LENIN GAD! Le strig acelor care, chiar şi de au schimbat uniformele pe smoking-uri, ascund aceeaşi piele rea şi răpănoasă (pe care ori o baţi, ori o leşi – tot un drac). Neo-politrucilor, care au schimbat doar conţinutul nominal al existenţei lor, nu şi esenţa verbală a retoricii, rămasă îmbibată de ură, întotdeauna în căutare de duşman.

LENIN GAD! Le strig acelor care, biruitori sadea în războaie demult revolute, încearcă să mă convingă că frica are şi avantaje comerciale, că poate fi monetizată.

LENIN GAD! Le strig acelora care în loc de coloană vertebrală au fel de gelatină centripetă. Roşu, negru, albastru, galben, verde, orice! din moment ce-i apropie cu un pas de locuşorul călduţ. Ăştia zic „ham” stăpînului cu cel mai mare os, dar sunt gata să-l muşte imediat ce li se dă unul puţin mai mare.

LENIN GAD! Le strig ţîncanilor cu inimi şi cranii boşture, ieşiti de pe băncile şcolilor care, în afară de o bursă mare pentru strînsul arginţilor, alte cunoştinţe nu le-au prea dat.

LENIN GAD! Îi strig şi patronului care mă-ntreba cine din subalternii mei ar fi trebuit concediaţi. De ce? Nu ştia nici el. Aşa au fost fixate obiectivele. De către un plural impersonal magic.

LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!

xxxxxx

Îmi spune un prieten: „Auzi, frăţică? Las-o şi tu mai moale... La ce-ţi trebuie? Ai familie, copil...”

Şi am să-i spun...: „Ai dreptate. Dar, ştii ceva? Ia pronunţă, LENINGRAD” fără „R” !”

Toate se pot întîmpla, dar în fierberile zilelor de azi nu voi lăsa să se depună din nou calcarul fricii pe oasele mele. Şi dacă voi simţi că mi-e teamă, am să strig:

LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD! LENIN GAD!

Imagine: А. Китаев. Портрет В.И.Ленина