Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
29 mars 2011 2 29 /03 /mars /2011 10:34

Istorioara pe care vreau să v-o povestesc astăzi nu seamănă cu ce cele povestite anterior pe acest blog... Nu are un fir narativ sau epic. Sînt doar nişte imagini... O palabră cu o sumedenie de semne de interogaţie...

 

Am celebrat zilele trecute un eveniment istoric. Unirea Basarabiei cu România de la 1918. Despre asta voi povesti. Mai bine zis nu despre actul Unirii, ci depsre ce a rămas în memoria nostră din perioada care a urmat. 22 de ani. Cam tot atîta cît a trecut de la Independenţă... Feel the difference, cum s-ar spune pe la noi prin sat.

 

diploma expozitie agricolaPrin  1987, cu puţin înainte de Independenţă, eram în ospeţie pe la străbunică-mea, mămuca Tasia, în satul Climăuţi, raionul Donduşeni. Mi-a atras atenţia un obiect ce atîrna pe perete la ea în cămară, pus frumos sub sticlă şi în ramă, aşa cum se cuvine. Nu era o icoană. Nu era nici o colecţie de fotografii de familie. Era o diplomă! Nu că aş fi fost prima dată la ea în vizită, dar la diferite vîrste copiii sînt atraşi de lucruri diferite. Şi dacă pînă atunci, cînd veneam la ea, pîndeam cum să urc mai repede în pod ca să scotocesc prin „comorile” de acolo, stîrnind praful acumulat timp de decenii şi mînia părinţilor, căci ieşeam negru ca un drăcuşor, de data aceasta privirea mea a „descoperit” relicva ce atîrna se pare de vre-o 50 de ani pe perete. Era o litogravură tipică pentru anii 30 (după stil semăna mult cu imaginea de alături, numai că era colorată!) pe care era reprezentată o vacă enormă şi ceva inscripţii pe care încă nu ştiam să la descifrez, căci erau în „latină”, or eu încă nu începusem a învăţa franceza la şcoală.

 

Desigur am întrebat de străbunica ce era cu vaca şi de ce atîrna pe perete. Atunci mămuca mi-a spus următoarele: „Ne-am dus noi odată, încă la români era, cu tătucă-tu Andrii la Donduşeni, la expoziţia agricolă cu vaca noastră, căci aveam o vacă tare bună de lapte, fără pereche în sat. Acolo, la Donduşeni, în fiecare an veneau ţăranii care şi cu ce putea să se laude. Era o comisie de la Agenţie care dădea premii la cei mai buni, şi în anul cela am luat premiul întîi cu vaca”.

 

Acum, dacă aveţi memorie bună şi puţină imaginaţie, încercaţi să vă închipuiţi ce tărăboi a stîrnit această simplă frază în mintea unui pioner (eu fiind un elev exemplar şi precoce)! Nu uitaţi că eram prin 1987!

 

Nimic nu corespundea cu ce ştiam eu de pe la şcoală!!! Dacă era să cred ce ne spuneau la lecţiile de istorie, trebuia să vizualizez nişte jandarmi care ar fi venit la străbunii mei, i-ar fi luat la pălmuit, după care le-ar fi expropriat vaca (de, atitudite de imperialist), şi le-ar fi lăsat în schimb fiţuica de pe perete... Sau altă imagine: hidoşi jandarmi români care să vină în fiecare zi cu căldările să mulgă vaca ţăranului, lipsindu-i de lapte şi la plecare să le dea neapărat vre-o două trei scatoalce aşa, pentru profilaxie...

 

Ei bine, ce auzeam eu nu rima cu pseudo-realitatea din imaginarul meu...  Vezi bine, diploma se pare că era o mîndrie pentru străbunii mei. În plus, mai apărea nu ştiu ce „Agenţie” de stat, care, dacă era s-o cred pe străbuna-mea, avea grijă de ţărani, le dădea şi premii... De la „Agenţie” se putea lua cu împrumut seminţe, se putea procura tehnică (în rate!!! Adică un fel de leasing în vocabular mai modern), erau cică şi specialişti care dădeau sfaturi gratis...

 

Şi jandarmii??? Unde erau jandarmii??? Eu vreau să aud despre jandarmi !!! Străbunica a strîns din umeri: „Erau şi jandarmi. Aveau post în sat. Da ce treabă aveau ei cu noi? Cînd se nimerea cîte un nătărău de fura sau căuta beat harţag prin sat, îl luau la post şi-l mai scărmănau ei, dar... ăsta era şi rostul lor, nu?”.

 

Nu ştiu dacă sînteţi amatori de fotbal. Dacă cunoaşteţi puţin acest diabolic joc, la sigur aţi văzut meciuri unde o echipă domină clar, are posesia balonului, dar pînă la urmă nu reuşeşte să marcheze acest gol salvator, scapă un contra-atac şi... gata – eliminată din competiţie.

 

Uite cam asta e şi cu Unirea. Parcă am preluat iniţiativa. Parcă toata lumea ştie de interpretarea mai nouă a istoriei, de vre-o 2 ani se vorbeşte mult şi despre perioada post 40... Dar încă nu marcăm...  în plus avem o „apărare” proastă ce ia gol pe fiece atac, dacă e să continuăm cu analogia din fotbal...

 

Această „apărare”, în opinia mea, este vidul constituit şi construit al memoriei colective despre acei 22 de ani interbelici.  

 

Eu unul am o apărare „beton”: diploma primită de Andrei şi Anastasia Chiviriga la expoziţia agricolă din 193... de la Donduşeni! Pentru o vacă fără pereche în sat!

Partager cet article
7 mars 2011 1 07 /03 /mars /2011 12:19

După mai multe postări cu overdoză de seriozitate, cred că a venit vremea şi pentru o poveste. Voi începe, ca de obicei, cu un prolog care se leagă ca nuca de perete de conţinutul ei:

 

Îmi plac foarte mult filmele lui Kusturica (ei, poate cu excepţia ultimelor două). Multor occidentali - nu prea. Ar fi, chipurile, prea... burlesc, ireal de burlesc. HA! Ei nu ştiu ce înseamnă Balkani!

 

Gata, am dat cu nuca, trec la perete. Mai bine zis la prologul care e legat de poveste ca cîinele de cuşcă în ograda gospodarului.

 

Mulţi dintre Domniile voastre zburaţi relativ regulat cu avionul. Apanajul epocii moderne: telefon portabil – internet – avion. Dacă citiţi aceste rînduri, înseamnă că aveţi acces la Internet. Telefon portabil - la sigur. Respectiv, deduc că zburaţi cu avionul. Dacă încă nu aţi zburat, fiţi pe pace, este inevitabil. Chestiile astea merg la pachet. Ca vaccina şi gripa. În sensul că dacă v-aţi vaccinat, neapărat veţi boli de gripă. (mda... cam multe nuci...)

 

Cei care zboară cu avionul de mai demult, probabil îşi mai aduc aminte de Aeroportul Internaţional de la Chişinău de acum 7-8 ani. O construcţie lugubră prin care treceai ca oaia la strungă cu acelaşi confort şi cu aceleaşi consecinţe. Adică erai cvazi inevitabil muls... Atît la plecare, cît şi la sosire. Cei care nu au zburat decît recent, au ratat o experienţă edificatoare!

 

Eu am început a zbura cu avionul de prin 1998. Regulat. Dus şi întors. Pot spune azi fără nici o ironie: Aeroportul din Chişinău este unul foarte şi foarte ok. Micuţ, drăguţ şi relativ confortabil.

 

Un lucru nu s-a schimbat. Şi nu se va schimba. Sper. Senzaţie cunoscută de toţi acei care locuiesc în nordul Europei şi care-şi petrec vacanţele în Moldova. Momentul. Valul. Eh... cînd faci primul pas din avion direct în arşiţa de 40°C. HHHUUUUHHHH. Corpul, perfidul, e deprins cu molicelul temperaturilor ce oscilează între 15-25°. El, corpul, nu prea înţelege ce-i cu căuşul ăsta de căldură. Ho, nebunule! Ai crescut la ţară, ai alergat prin colb pînă la glezne în luna lui cuptor pe vremuri... Ai uitat? Care saună? Ai ajuns ACASĂ! Prea tîrziu... El, organismul, a facut deja conecţiunile nervoase necesare şi eliberat vre-o doi litri de lichid... Mizerabilul! Nici un respect faţă de elementarele norme estetice... ptfuu... Dar sîngele apă nu se face, oricum. Undeva în memoria ADN-ului e înscris: iulie = 40°C. Numai că timpul de activare a progamului „Welcome Back to Moldova” e mai lent... De obicei, funcţionează exact cît durează traseul „iroplan” – „taxi”. Dar pînă ajungi la taxi... Acum e mai bine, mai e ceva aer condiţionat în aeroport, pe cînd 8 ani în urmă...

 

Tocmai aterizasem şi după scurte, dar furtunoase aplauze în cinstea non-trecerii pe lumea cealaltă (la fel de béate şi inutile ca şi aplauzele lungi şi furtunoase la congresele PC URSS), am primit porţia cuvenită de soare „topit şi curs pe pamînt” cu toate atributele descrise mai sus. Un scurt voiaj în autobusul aeroportului de vre-o 2km pînă la uşa aeroportului situată la 100m, un control relativ rapid, dar foarte minuţios, al paşapoartelor şi iată-ne în sala de bagaje.

 

Pasagerii de atunci erau şi ei diferiţi de populaţia de astăzi. Studenţi încă erau puţini, căci cei care învăţau prin străini nu prea aveau bani de bilet. În mare parte, masa lor o constituiau gastarbeiterii care reveneau acasă. Şi nu că ar fi bogaţi, dar paşapoarte româneşti încâ nu aveau toţi, iar fiţuica albă „one way ticket” nu prea-i încuraja să parcurgă Europa în lung şi lat. (Ehe! Ce mai business a făcut Moldova pe seama oamenilor care nu doreau decît să revină în ţară! „Indulgenţile” astea se vindeau ca pîinea caldă pe la consulate!) Deşi, o bună parte din ei luau avionul de dragul standing-ului. O fanfaronadă care avea menirea să-şi impună statutul de om „ce a făcut bani” faţa de cei care-l aşteptau acasă şi-l întîmpinau la aeroport. 

 

control bagajeSala de bagaje era şi ea cu totul alta decît cea de acum: o încăpere fără ferestre, cam rău luminată, cu trişti pereţi de beton în care nici măcar aer condiţionat nu era.

 

Urma să trecem controlul vamal... Două strungi de metal (detectoare cu raze X) îşi aşteptau victimile. Desigur, nu lucra decît una singură. Vre-o trei vameşi au început a-i scutura unul cîte unul pe sărmanii deţinători de bilete albe... Coada avansa extrem de anevoios... Uzi leoarcă, obosiţi şi enervaţi, aşteptam şi noi rîndul...

 

La un moment dat, apăruse o matroană în uniformă (din aia format 2x2m, care „слона на скаку остановит”) şi s-a adresat mulţimii: „Care face parte din delegaţii oficiale, vă rog să treceţi cu mine!” Aha, erau şi din ăştea! Din coadă s-au desprins vre-o două persoane şi au dispărut, fără control fără nimic, după perete.  Student nechibzuit pe atunci, fără frică şi reproş, mi-am permis un monolog de indignare, rostit cu glas tare, aşa, ca să mă audă toată lumea: „Ia uite, noi avem şi privilegiaţi pe aici! Pe ăştia nu-i controlează nimeni!” Fără nici un ecou...

 

Madama a revenit după cîteva minute şi din nou: „Încă o dată repet: cei care revin din deplasare, vă rog să vă apropiaţi de mine!” S-au mai desprins vre-o două persoane... Excedat, am rostit şi eu: „Şi restul persoanelor nu tot s-au deplasat? Ce-i cu atitudinea asta faţă de lume?” Nămila m-a privit mînioasă, dar avea clienţi de acompaniat şi a plecat. Iarăşi, nici o reacţie în mulţime... am surprins doar cîteva ocheade supărate de genul  „Ce te mai răţoieşti şi tu? Din cauza ta vom avea probleme acuş cu vama...”

 

Peste cîteva clipe însă... Tipa a revenit din nou! De data asta însă s-a îndreptat direct spre mine şi nevastă-mea! Aţi vazut vre-o dată un taur avansînd furios spre voi? Păi, acel taur e un iepuraş pufos pe lîngă ce-am văzut eu! Am cam sfeclit-o, la drept vorbind...

 

S-a oprit în dreptul meu şi...

-          Paşaportul, vă rog!

 

M-am auzit răspunzînd ca într-un trans:

-          Ce treabă aveţi D-stră la paşaportul meu? Am trecut controlul paşapoartelor deja...

 

Inconştientul meu mai îndrăznea să spună ceva, pe cînd raţionamentul îmi era pe undeva prin călcîi. Cu toate acestea mîina îi întindea deja carneţelele albastre. Incredibilă forţa hipnotizantă a uniformei...

 

„De unde veniţi?” Consternantă întrebare! Pe atunci şi zboruri erau mai puţine. Nu prea erau momente cînd veneau cîte 2-3 curse odată... În sala de bagaje erau doar „parizieni”...

 

-          Ca şi toată lumea, zic. De la Paris.

-          Şi ce faceţi la Paris?

-          Învăţăm acolo...

-          Urmaţi-mă!

 

Fără drept la apel...

 

În zadar speram o susţinere din partea mulţimei... Nu am prins decît nişte rînjituri de genul „Şi, paţanu, doigralsea? Te crezi deştept? Ai să vezi tu acuş...”

 

Credeam că o să mergem în vre-o cameră de-a lor şi o să mă pună să desfac valizele pentru un control detaliat, mă pregăteam de momente dificile ca în filme cu interogatorii şi torturi... Începeam să regret deja că am o limbă lungă, dar mă complăceam, în acelaşi timp, în rolul meu de persecutat... DEGEABA! Speranţele mele de a deveni un „martir al neamului” au fost spulberate!

 

Tipa ne-a condus direct la culuarul care ducea spre sala de aşteptare pe lîngă strungile de metal, ne-a trecut partea ailaltă, ne-a înmînat paşapoartele şi... a plecat!!!

 

În drum spre casă, de la Chişinău la Bălţi, m-a apucat un sentiment de mînie şi disperare. Nu, nu pentru ce mi s-a întîmplat la aeroport. Nu împotriva vameşilor şi a poliţiei. Ei au fost finalmente la „înălţimea” aşteptărilor mele. Pîna la urmă, au făcut ce era şi de aşteptat: au eliminat din mulţime un tip care era jenant şi care putea „aţîţa” o revoltă mai mare...

 

Mînie şi disperare am simţit pentru atitudinea conaţionalilor mei din coadă. Atunci am înţeles cît de mult vom mai aştepta pînă se vor schimba lucrurile acasă...

 

Aeroportul Internaţional din Chişinău a fost modernizat de atunci. Şi noi?

Partager cet article
23 février 2011 3 23 /02 /février /2011 16:27

Partea 1: Prolog

Există în ţărisoara noastră mioritică o adevarată havră a stabilităţii, unde nu s-a schimbat nimic de vre-o 50 de ani, cel puţin, şi unde istoria curge pe alături fără a lăsa mari amprente. Toate încercările ei de a pătrunde în această citadelă sînt respinse stoic de către ocupanţii/locuitorii* oraşului.   

*Dat fiind incapacitatea mea de a alege unul din aceste două cuvinte, vi le pun pe ambele. Na! Alegeţi singuri cum vă place sau după cum vă răsare soarele: la Est sau la Vest.

Stefan cel Mare cu Tanc BaltiToate armele sînt bune şi bine folosite: un T-34 cu sula spre Vest slujeşte cauza alături de Ştefan cel Mare cu crucea spre Est; Cîrlă Mîrlă, Feghea Engels şi tătuca Lenin privesc supărat şi grav spre Nord (au greşit ceva, Siberia nu-i acolo, deşi, simbolic vorbind...); Volodia Ulianov a trecut în rezervă şi i-a lăsat postul lui Ştefan, dar e întotdeauna gata să reapară (vorba veche: „наш бронепоезд стоит на запасном пути”, adică la comisariatul militar**); ostaşul „eliberator” a primit de curînd un aliat neaşteptat în persoana/busturile clasicilor...

**Crearea şi afirmarea Republicii Moldova ca stat suveran şi independent, democratic şi de drept, adoptarea Constituţiei Republicii Moldova determină necesitatea stringentă a corelării sistemului de asigurare a securităţii naţionale cu stipulările Legii supreme a statului, cu principiile politicii externe şi interne, cu normele internaţionale privind securitatea naţională, regională şi generală, stabilirii priorităţilor şi separării competenţelor autorităţilor publice în domeniul asigurării securităţii naţionale.

Vezi: http://www.army.md/?action=show&cat=10#63

 

Nimic nou în vechea Danemarcă...hhmmmm... Nu, nu aşa se chiamă oraşul. Numele pe care îl poartă este unul care corespunde poate cel mai bine cu conţinutul său. Un nume ce sfidează majoritatea teoriilor lingvistice despre numele proprii. Un nume falnic şi inebranlabil, irepetabil şi indiscutabil din punct de vedere semantic:

! BĂLȚI !

La Bălţi toate şi toţi contribuie machiavelic la menţinearea sacră a stabilitaţii. Cîte intenţii bune şi nu prea nu s-au împotmolit în Bălţi ?! Cîţi politicieni nu şi-au mînjit pantofii, lustruiţi ireproşabil pînă atunci, în Bălţi ?! Orice şi oricine nu intră aici ori se îneacă definitiv în Bălţi, „murdar pînă la stele”, ori caută s-o şteargă de aici mulţumind destinului că nu a scăpat decît cu pantofii unşi de glod.

Au Bălţii şi un farmec cît se poate de specific: e plin de „druji”. Cum să vă spun? E o noţiune imperceptibilă de către persoane de la care nu pute a Bălţi, adică care nu locuiesc aici sau care nu au locuit aici niciodată. (Țin să precizez pentru a evita un car de noroi în plină figură de la bălţeni: şi de la mine pute a Bălţi! Sînt născut în această cinstită urbe!)

Sînt sigur că mulţi dintre cititori îmi vor disputa întîietatea: „Ehe, d-apu la noi să vezi corupţie! Ai noştri sînt cei mai corupţi din toţi corupţii corupţilor! Să-l vezi tu pe Cutare, sau pe Cutărica! Să-l vezi tu pe-al nostru ciţi naşi, fini şi cumătri are etc. etc”... Nu, nu despre corupţie sau cumătrizm vreau să scriu: e ceva mai fin, mai corporatist, dacă vreţi. La Bălţi „druji”-smul a fost adus la perfecţiune, la perfecţiunea unui sistem 100% autosuficient şi de o eficienţă teribilă!

Un exemplu? Cu plăcere! Dar va fi o poveste, căci sîntem la rubrica „Poveşti de-acasă”.

Partea 2: Prolog²

Există la Bălţi o instituţie extraordinară. Extraordinară din toate punctele de vedere şi pe toate registrele semantice. Zău, fără nici o ironie. Ar fi şi păcat să inţelegeţi altfel, căci îmi este una din Almae Maters, poate cea mai importantă, căci a fost prima. Aluzia e prea mare ca să fie disimilată şi în continuare: instituţia se chiama „Universitatea de Stat Alecu Russo”.

Cît am fost student, am rîvnit cu nesăbuire la o schimbare la Universitate. De, ca toţi tinerii. Scimbarea a intervenit 10 ani mai tîrziu. Înscăunarea lui Gheorghe Popa în tronul de Rector a fost, pentru mine cel puţin, un simbol major al acestei schimbări. Simbol monolit pe care însăşi Popa l-a dinamitat foarte rapid alăturîndu-se listei celor 9 magnifici (în fraza respectivă accetul trebuie pus pe „alăturat” nu pe forţa politică la care au aderat rectorii).  

Ca şi oricare altă instituţie de acest rang, Universitatea are şi o serie de angajaţi non-academici, staff necesar pentru o funcţionare normală. Printre acest staff de suport se numărau şi cîţiva medici, indispensabili, după mine, pentru a asigura o protecţie sanitară şi medicală atît studenţilor cît şi staff-ului academic.

Aceşti lucrători medicali timp de cîteva decenii au fost angajaţii Ministerului Sănătăţii, detaşaţi, conform regulamentului, la organizaţii care aveau un număr important de salariaţi sau persoane. Astfel, dacă aţi mai apucat timpurile alea, mai în toate şcolile era un „punct medical” unde, iarăşi, în funcţie de numărul de elevi, veghea cîte un medic sau o soră medicală.

Bravii noştri conducători au decis la un moment dat că Ministerul Sănătăţii nu mai poate fi responsabil de sănătate şi au zis: „Basta”! In plus la asta, nici Ministerul Educaţiei nu mai putea fi responsabil de educaţie şi a zis: „Fiecare se descurcă cum poate”, trecînd universităţile la (atenţie la sensul macabru al cuvîntului!) autofinanţare***.

***Autofinanţarea universităţilor e un subiect aparte. Nu vreau să-l dezvolt acum, deci v-aş ruga puţină îngaduinţă, poate revin cu un alt articol la acest subiect.

Răposatul rector Nicolae Filip a decis, la rîndul său (cine ştie, probabil vîrsta înaintată şi necesitatea de a avea un medic la îndemînă a influenţat decizia, dar... contează rezultatul), că o Universitate cu circa 5 000 de studenţi nu poate să fie lipsită de un medic şi un suport medical calificat şi a reangajat staff-ul medical, utilizînd lilbertatea de decizie acordată de ministerele de resort.

De facto, totul a rămas pe vechi, ceea ce nu înseamnă neapărat un lucru negativ. De iure însă... Atavizmele acestei decizii şi, în special, modalitatea aplicării ei au făcut posibilă povestioara dată.

Pe lîngă „Punctul medical” propriu-zis (rebotezat în „Oficiu medical” ulterior) Universitatea mai dispune şi de un Centru de reabilitare, cu angajaţii săi medicali. Aceste două micro-structuri co-existau foarte bine în paralel, fiecare îndeplinindu-şi misiunea conştiincios. Medicul de la punctul medical se ocupa de prevenţia şi doftoria sărmanilor bolnavi, cei care aveau nevoie de reabilitare erau „îndreptaţi” la reabilitare. Un mecanism, cert cam ruginit din lipsa de mijloace, dar care a fost rodat cu timpul şi care mai dădea randament.

Uite aici intervin „drujii” si atmosfera mocirloasă de la Bălţi, care, după cum spuneam în lungul meu prolog, este singura responsabilă de cele întîmplate.

Partea 3: Povestea propriu-zisă

Elementul declanşator al acestei poveşti (că dacă nu se întîmpla, nu se auzea) a fost ... decesul medicului de la Centrul de reabilitare. Cel puţin într-un domeniu Moldova a întrecut demult Franţa: la noi lumea lucrează pînă la moarte! Nici o problemă cu fondul social. (Durata de viaţă e doar un detaliu ce nu merită atenţie, desigur).

Acum, dacă ar fi să urmărim logica marilor califi de la descălecarea ţării Moldovei încoace (epocă ce începe în 1991, nicidecum mai devreme!) postul ar fi trebuit pur şi simplu „optimizat”, resursele „realocate”, cheltuielele „reduse” etc., etc.

BA!

De data asta nu a fost sa fie aşa! Postul nu a fost redus! Minune mare! Un nou medic este angajat! Extraordinar! De nemaivăzut pîna acum! Totul e chiar frumos: o persoană a fost înlocuită cu alta, postul nu a fost redus... ce mai, decizie în pas cu timpul: pînă acum pe administratorii noştri îi durea în cotul stîng de „bobor”, de acum înainte îi doare-n cotul drept!

(Aici voi face o mică digresiune: sper să fiţi zăpăciţi şi derutaţi la acest moment al lecturii. Ăsta a fost şi scopul. Autorul acestui text, adică eu, pare a fi „puţin” indignat de „situaţiune”, or, tonul mesajului era un altul în prologuri... hmmm. Răbdare – să nu uităm că sîntem la Bălţi!)

Uite aici apare şi „drugul”! Un tip pe nume Veaceslav Portărescu (Să nu vă ducă în eroare numele: e un rusofon, bălţean pure-souche, deşi nu asta este esenţa problemii. Paranteza vrea să spuna că nici barem înlocuirea „oamenilor lor” cu „oamenii noştri” nu e la mijloc) este angajat în locul răposatei. Angajat conform regulilor în vigoare: cu comisie de evaluare şi tot balamucul. Comisia de evaluare a angajat un medic pe jumătate de salariu ca înlocuitor al medicului decedat. Lucru, bineînţeles, aprobat şi salutat chiar de staff-ul medical prezent.

Începînd cu acest moment, succesiunea evenimentelor accelerează. Dacă credeaţi că am scăpat de „optimizare”, aţi dat în bară. Imediat „se ia” decizia de a reorganiza serviciul medical al Universităţii. Mai pe scurt: cele două entităţi medicale ale Universităţii sînt contopite şi se crează un nou post, care nu a existat nici pe vremea lui Brejnev: cel de Medic Şef****! Cred că aţi inţeles deja care este persoana ce va ocupa acest post: Veaceslav Portărescu!

****În Rusia lui Putin ar fi, cică, de două ori mai mulţi funcţionari de stat decît în epoca URSS-ului... Iar noi, cică, am avea alte modele de dezvoltare...

Conform noului „cod” la modă în Moldova pentru orice nou post ar trebui să fie creat un concurs. Ei bine, el ar fi fost chipurile anunţat (deşi nimeni nu a auzit de el şi nu a văzut acest anunţ) şi chiar ar fi fost publicat în marele gazăt bălţean „спрос и предложение” unde lumea îşi trimite anunţurile despre lighiane sparte scoase la vînzare. (e vinovat oare cineva de faptul că la Bălţi nu există o altă publicaţie mai „adecvată” situaţiei?) Desigur că restul personalului medical nu a aflat despre noua „ungere spre putere” decît facînd cunoştinţă cu ucazul Rectorului! Dacă sînt proşti şi nu citesc regulat presa... e vina lor şi numai a lor. Pentru „(uni)formă” însă... Domnul Portărescu a fost angajat corect, vezi că şi comisie s-a făcut. Şi proces verbal semnat există. Ascensiunea fulminantă ulterioară a „carierei” dumnealui se datorează în exclusivitate capacităţilor excepţionale de care a dat dovadă! Zău! Aveţi dubii? Vorba rectorului: „Vremurile s-au schimbat”.

Să nu uitam totuşi că nici un buget nu este extensibil, în special în ţărişoara noastră. Respectiv, pentru a face loc noului salariu, medicul de la oficiul medical (acelaşi care-şi dăduse acordul pentru a angaja noua persoană !) a fost supus presiunilor să treacă la jumătate de salariu, ceea ce pînă la urmă s-a şi facut. Cică ar fi o decizie care ar corespunde cu Codul Muncii, căci medicul respectiv a atins vîrsta pensionării... Dar de ochii lumii un alt motiv a fost invocat: dat fiind faptul că medicul nu mai era angajatul Ministerului Sănătăţii, nu a fost inclus nici într-un program de formare profesională continuă. Portărescu sare cu prăjina şi afirmă că medicul în cauză nu este calificat, respectiv trebuie discalificat si trecut la jumătate de salariu! Şi la fiecare „cîr” din partea lui, îi bagă Codul Muncii în ochi...

Lucru şi mai extraordinar: doi lucrători medicali sînt concediaţi, un al treilea a plecat de „bună voie”... Unica soră medicală care mai ramîne (cea mai tînără şi mai neexperimentată) a fost ridicată la rangul înalt de „Soră medicală superioară” probabil şi cu adaos la salariu. Rămîne de căutat în continuare cui îi este ea superioară, în condiţiile în care a rămas de una singură... vezi asteriscurile**** de mai sus)

Rezultat final: Oficiul medical este cu brio redus la neant...

UAAUUUU! Ce schimbare spre bine, tovarăşi!

Nu putem decît să admirăm această partidă fină şi inteligentă! Pentru cine s-a facut atîta tărăboi? Pentru un „drug” de-al lui Gheorghe Popa, sau un „drug” de palier de-al unui „drug” de-al lui Gheorghe Popa... paradigma poate fi lungă. De, „cvadratura drujilor” în circuit sistemic ! Cred că se pot face modele matematice de Premiul Nobel la acest subiect. Nimic extraordinar şi şocant la prima vedere, dacă nu ar exista acest oraş blestemat... El e de vină, numai el.

Partea 4: FAQ (Frequently Asked Questions):

1.       Cîte locuri noi de muncă au fost create?

-          (-4). Monsieur Portărescu ar continua să perceapă „salar” de la stat în calitatea sa de medic la policlinică (respectiv, vă daţi seama că nu era un şomer la momentul angajării). În plus, la momentul publicării acestui articol 2 persoane au fost demise şi 2 au plecat singure, nesuportînd noua „ambianţă”.

2.       Are noul angajat cunoştinţe şi experienţa necesară pentru a activa la noul post?

-          Nu, Mister Portărescu nu a lucrat nici un minut pînă atunci în calitate de medic la o organizaţie cu mai mult de 100 de persoane.

3.       Are noul angajat, barem cea mai mică noţiune de management pentru a dirija o structură, fie şi compusă doar din cîteva persoane?

-          NU! NU! Şi iaraşi NU! Nici într-un caz nu vreau să mă pronunţ asupra calificării lui Signor Portărescu în calitate de medic, dar ca manager este o nulitate! Categoric! Mai mult: s-a adeverit a fi un pericol pentru serviciul medical al Universitătii, ceea ce a şi demonstrat-o pînă la urmă! A insulta oameni, a-i ameninţa permanent cu licenţierea, a înjosi subalternii, a-i impune să dea „otciot” !!! fiecare oră !!! despre activitatea din cursul zilei este o aberaţie, eufemistic vorbind. A mai existat un tip, Veaceslav Iordan, care utiliza aceleaşi metode într-o mică primărie de pe la noi. (http://www.youtube.com/watch?v=DVvZKCf3PTE&feature=related).

4.       Au avut de cîştigat studenţii şi staff-ul didactic de la noile schimbări?

-          Dimpotrivă, dacă pînă acum medicii încercau să trateze studenţii local, apelînd la instituţiile municipale de medicină doar în cazuri relativ grave, acum majoritatea lor sînt „îndreptaţi” direct la Policlinică. Practic nici o asistenţă medicală nu este acordată pe loc. Mai mult, Portărescu-san pare a încurca genurile şi îşi primeşte bolnavii „privaţi” de pe sector (care nu au nici în clin nici în mîinecă cu Universitatea) în noul său „cabinet”.

5.       Şi banii??? (căci la noi în spatele fiecărei maşinării de genul ăsta ineluctabil găseşti şi un sac cu bani)

-          Ei bine, ar fi şi aici un sac! S-ar zvoni, chipurile, că Portărescu doreşte să transforme Centrul de reabilitare în unul cu plată deschis pentru toată lumea în localul Universităţii! OPAAA...

Unde ţi-ai pierdut P-ul, D-le Rector?

 

Camin USB

business în unul din căminele universitare 

Partea 5: Epilog

Ca şi în povestea cu sîrme, mulţi dintre cititorii mei vor fi oarecum nedumeriţi de necesitatea acestui text. Care-i problema, domnule? E ceva ieşit din comun? Ai dovezi de corupţie sau altceva? A fost încălcată vre-o lege?

La drept vorbind, nu prea mă interesează dacă este incălcată vre-o normă sau regulament şi nu am eu competenţa necesară pentru a ancheta.  Cauza pentru care militez eu (prin intermediul acestui blog) e alta. Încerc să demonstrez un singur lucru: în pseudo-ţărişoara noastră totul e întors pe dos. Pînă la cele mai simple detalii ale cotidianului... Se vorbeşte mult de mentalitate, ne autoflagelăm în continuu, şi... nimic...

Esenţa însăşi a cuvîntului „mentalitate” a fost denaturată (ca şi esenţa cuvîntului „democraţie”, de altfel). Acest cuvînt a fost într-atît de mult vînzolit prin bălţi de noroi, încît nimeni nu mai percepe valoarea lui semantică...

Eu aş folosi un alt concept, împrumutat din engleză: MIND – SET (Au anglo-saxonii o particularitate deloc neglijabilă: sînt extrem de verticali din punct de vedere semantic). Anume la acest capitol cred că avem mari probleme: avem cu toţii un mind-set sucit şi mîncat de carii.

Ca rezultat, oricare ar fi „schimbarea” politică, instituţională etc. etc., „boborul” schimbare nu prea vede. Normal: MIND-SET-ul ramîne acelaşi! Oricare ar fi conducătorul şi oricare ar fi postul pe care-l ocupă, nu ştiu cum se întimplă că 1001 de alte interese primează şi nu acela al interesului general sau, cel puţin, al intereselor organizaţiei pe care o conduce.

In calitate de PîS:

Este foarte şi foarte posibil să se fi insinuat anumite inexactităţi în această poveste. Am urmarit-o de la distanţă şi persoana de la care o cunosc nu poate a priori fi obiectivă. la fel, nu pot fi obiectiv nici eu, căci persoana dată îmi este mamă... şi fost medic al oficiului medical. Esenţa problemei ramîne aceeaşi: DRUJII.

Ei, şi un PîPîS pe final:

Nu-l cusosc personal pe Domnul Gheorghe Popa. Jos pălăria pentru activităţile ştiinţifice! Cu atît mai mai mare este şi decepţia mea...

Poziţiile Domnului Gheorghe Popa sînt inebranlabile astăzi: unu, este om „de-al nostru”; doi, are DRUJI foarte bine plasaţi în guvern... tot de la Bălţi.

Partager cet article
7 février 2011 1 07 /02 /février /2011 11:51

Probabil e prima poveste pe care o public la care puteţi asista în direct. Mai mult, veţi simti consecinţele ei începînd cu 1 Martie 2011. Şi dacă nu vă interesează lectura ecestei poveşti, aşteptaţi primăvara şi veţi simţi bănuţii din buzunar curgînd pe apa Moldtelecomului gîlgîind.

De obicei, îmi încep poveştile cu un prolog (probabil pentru cititorii iubitori de „concret” – destul de enervant). De data aceasta însă, v-aş invita să faceţi o vizită scurtă pe linkurile respective:

http://www.jurnal.md/ro/news/moldovenii-din-strainatate-cer-reducerea-tarifelor-la-telefonia-fixa-199550/

şi acesta neapărat:

http://www.jurnal.md/ro/news/moldtelecom-majoreaza-tarifele-la-serviciile-de-telefonie-fixa-locale-200145/

Gata cu prologul, putem trece la povestea propriu-zisă:

Fac şi eu parte din aşa numita diasporă. Diasporă care devine din ce în ce mai organizată (prezenţa la scrutinul din 28/11/2010 e şi asta o dovadă). Ne cunoaştem din ce în ce mai mult. Învăţăm a ne coordona acţiunile.

De o săptămînă, însă, nu dăm de acei „reprezentanţi ai diasporei” care ar fi făcut un asemenea demers către Moldtelecom (chipurile din tocmai 11 ţări: Canada, SUA, Italia, Israel, Germania, Marea Britanie, Irlanda, Spania, Cehia, Federaţia Rusă, Ucraina!).

Fraţilor, dacă se recunoaşte cineva, daţi de ştire!

Stimate Vitalie Iurcu, spuneţi-ne şi nouă cine ne reprezintă. Să ştim, să nu murim proşti!

Explic pe scurt: Cică aceşti reprezentanţi (dar nu cunoaştem nici numele lor, nici numele de asociaţii sau grupuri de iniţiativă) ar fi cerut operatorului naţional să micşoreze tarifele la convorbiri internaţionale. Bizară cerere. De obicei, sîntem noi, cei plecaţi în străinătate, care suportăm cheltuielele comunicărilor telefonice şi achităm facturi operatorilor din franţe, italii si spanii de tot felul. Personal, sînt sunat de ai mei de-acasă doar în cazuri de urgenţă.

Moldtelecom (să vezi cîtă reactivitate şi compasiune!) vine cu un comunicat 10 zile mai tîrziu şi anunţă modificarea tarifelor, mărind preţul comunicărilor naţionale!!!!  

Şi pentru cititorii iubitori de „concret”, iată un mic calcul făcut de un bun prieten de-al meu:

„Pentru pachetul "Standard" (cel mai utilizat de către cetăţenii Republicii Moldova), este vorba de cel puţin DUBLAREA tarifului. La preţurile vechi, pachetul costa 24 de lei pe lună şi  includea 300 de minute de convorbire. La preţul nou, pachetul costă 30 de lei pe lună, dar are ZERO minute incluse. 300 de minute cu cel puţin 6 bani pe minut - face 18 lei pentru cele 300 de minute care înainte erau incluse în pachet. În aşa fel, dacă abonatul vorbeşte doar la orele de convorbiri ieftine, atunci va plăti 48 de lei pentru ceea ce înainte costa 24 de lei. Dacă vorbeşte la orele de convorbiri scumpe, atunci abonatul va plăti 12 bani pe minut, adică în total 66 de lei în loc de 24. Deasemenea, pachetul Econom (6 lei cu 200 de minute incluse) este înlocuit cu pachetul Social (15 lei cu 200 de minute incluse). Iarăşi, este vorba de o creştere - de data asta de 2,5 ori - a tarifului.”

Cred că aţi înţeles care este primul iepure...

Să vedem ce-i cu al doilea:

După cum mai menţionam, diaspora devine din ce în ce mai organizată şi mai „jenantă”, într-un fel, pentru anumite forţe din Moldova. Este extrem de greu a-i controla şi manipula, sînt independenţi din punct de vedere financiar (chiar dimpotrivă, sînt ei care plătesc, respectiv arvunesc), influenţează foarte mult opiniile celor de acasă şi, lucru mai recent, încearcă chiar şi să voteze... Belea pe cap, nu alta.

Incercări de a denigra diaspora au existat întotdeauna. Din fericire, fără prea mare succes, căci au fost prea grosolane. Vă mai amintiţi de faimoasa „informaţie” despre faptul ca în străinătate s-a votat masiv pentru cumunişti în iulie 2009? Acum se încearcă o modalitate mult mai subtilă. Reacţia omului de rînd (aşteptată probabil) ar fi una de genul „mama lor de diasporă, nu destul că huzuresc prin străinătăţi, dar din cauza lor vom plăti dublu telefonul”.

Păcat doar că presa se lasă dusă de nas... sper să fie doar o chestie de lipsă de profesionalism şi maturitate...

A propo, nu fac acuzaţii de nici un gen la adresa Jurnal.md. Nu e nici o judecată de valoare intenţionată. Aceeaşi „informaţie” o găsiţi şi la alţii:

http://unimedia.md/?mod=news&id=28723

http://www.azi.md/en/story/15927

http://news.yam.md/en/story/394580

http://www.diaspora.md/?pag=news&tip=noutati_rm&opa=view&id=186&l=

www.publika.md/diaspora-moldovenilor-cere-reducerea-pretului-convorbirilor-internationale_190981.html

http://economie.md/articole/show/1108/diaspora-cere-micsorarea-tarifelor-la-telefonia-fixa

ETC, ETC.

Partager cet article
3 février 2011 4 03 /02 /février /2011 00:58

E o poveste mai veche. Chiar destul de veche. Protagoniştii ei nu mai sînt în viaţă…

Pe cînd copilaream şi eu, îmi petreceam verile la buneii mei, la Nicoreni, actualmente în raionul Drochia. Sat mare altădată. În 2004 ar mai fi avut 3420 de locuitori… Cu 2 şcoli în 1940, cu 2 şcoli în 1991 şi probabil cu riscul de a rămîne fără o singură şcoală în 2011...  Sat întins pe trei dealuri, în formă de potcoavă, la mijlocul careia curge şi astăzi un rîuleţ, căruia nu-i ştiu nici astăzi numele. Sătenii îi spuneau simplu: rîpa din vale.  Denumirile mahalalelor îmi mîngîe şi azi auzul: Tindireuca, Balcani, mahala Ruşilor, mahala Zăicănenilor, mahala Răcenilor... Dar să lăsăm digresiunile nostalgice şi să revenim la povestea noastră.

Cîndva demult, foarte demult, pe vremurile cînd cireşul de la poarta ogrăzii îmi părea ne-căţărabil (mai tîrziu aveam să-mi fac un formidabil punct de observaţie în încrengătura a trei craci din fîrful lui, dar mult mai tîrziu) o auzii pe bunică-mea bombănind în urma unui mahalagiu; „îmblă ş-aista-n dodii, de parcă l-o apucat bludul”.

Cuvîntul „blud” m-a intrigat nespus de mult şi, imediat, i-am cerut să mi-l tălmăcească. Bunica, să-i fie ţărîna uşoară, carte n-a ştiut. Şi nici DEX nu exista pe atunci, deşi nu i-ar fi servit la mare lucru. Verificaţi şi Domniile Voastre: DEX-ul nu atestă acest regionalism arhaic. A scoate o definiţie clară şi concisă nu era pe măsura ei. Aşa a fost lumea. Fiecare cuvînt, fiecare expresie cuprindea un microcosm, un trecut, o pildă, o viaţă... O fi el bun să vorbeşti o română de dicţionar cu accent bucureştean, dar... e aseptizat oarecum.

Blud?” – m-a privit bunica puţin surprinsă. Imediat însă a mijit ştrengăreşte ochii şi mi-a întins un scăunel. „Apu... şezi aici, să-ţi povestească mămuca ce-i asta blud”.

Aşa a fost lumea: cuvintele se povesteau, nu se împuşcau ca o rafală de definiţii dintr-un AK-47. Să vezi cum îi dau astăzi cu „impedimente” şi „comasări” prin interviuri, dar în fond, nici la ciubota ciobanului nu ajung...  

(Ciobanul de atunci, nu beţivul de azi. Pe ciobanul din Nicoreni îl chema Sukohlev, o poreclă de pe vremea foametei, probabil. Om nant şi uscăţiv, roşcat pe de asupra. Venea singur pe la casele oamenilor să le aducă ceva zăr, să le spună ce-i cu oile, să le mai amintească cine şi cînd e cu rîndul... nu am mai văzut din ăştea de atunci... Mamă!, ce sîrbuşcă făcea bunica din zărul cela!...)

Dar să continuăm povestea :

„Trăia la noi în mahala un om, Ilisîi.

(Asta e contribuţia mea de ficţiune la poveste. Nu mai ţin minte cine era omul din povestea bunicii. în scimb, îl ţin minte pe Moşul Ilisîi, un bun prieten de-al bunelului, vecin peste drum, care toată viaţa a avut grijă şi a reînnoit răstignirile de la cimitirul satului, necătind la regim, la brigadiri, lanovoi şi zvenovoi de tot felul care îl sîcîiau din cauza asta. Omagiat să-i fie numele!).

Şi avea Ilisîi un frate, care trăia pe dealul celălalt, la Zăicăneni. Uite că într-o zi au plecat ei amîndoi cu căruţa lui Ilisîi la Rîşcani la iarmaroc. S-au întors înapoi spre seară. Ilisîi a mas la frate-său. De, purtati de bluderau şi caii obosiţi, dar mai cu seamă vroiau să bea un aldămaş împreună pentru că au făcut tîrg bun şi le-a ieşit la socoteală. A doua zi de cu noapte, înainte de răsăritul soarelui, Ilisîi şi-a luat caii şi s-a pornit acasă. Ajuns în vale la rîpă, a intrat într-o ceaţă albă, de nu ţi se vedea palma cînd întindeai mîina. Uite acolo l-a şi apucat bludul. I-o tumănit minţile şi în loc să meargă pe drum, a luat-o hăisa pe şes şi s-a tot învîrtit în loc pînă nu s-a ridicat soarele. Cine ştie cît avea să-l ducă bludul de cap, dacă nu-l vedea frate-su din deal şi nu venea pînă la el. A apucat caii de căpăstru şi i-a scos la drum. Uite asta, măi nepoate, se chiamă blud. Acolo, pe vale, la rîpă, este blud. Şi cînd îi ceaţă, ori noapte neagră, poate să te ia uite-aşa şi să te poarte pînă nu vine cineva să te scoată...”

Eu, fiind octombrel pe atunci şi educat (deja!) în spiritul dialecticii materialiste la şcoală, nu prea am crezut povestea.  Am zis ceva de genul „Las-că ştiu eu, era Ilisîi cherchelit şi nu vedea drumul”. La care bunică-mea a răspuns: „Voi, aiştea de-amu, nu mai credeţi în nimic... Să ştii că s-a mai întîmplat şi cu alţii. Şi-apoi, a mai ospeţit Ilisîi pe la frate-su, şi nu o dată. Şi chiar de avea cîteva păhărele şi adormea în căruţă, îl aduceau caii singuri acasă, că avea cai vrednici. Iţi spun eu: este blud la noi pe vale!”

Doamne, au trecut 25 de ani de atunci...

Acum, cînd am şi eu ceva peri suri prin cap, cred. Cred ce spunea bunica. Mămucă! Să ştii că ai dreptate! Întotdeauna ai avut dreptate! BLUD EXISTÁ!!! Numai că el a ieşit din rîpă. Cît aţi fost, ne-aţi păzit, nu ştiu prin ce minuni, dar l-aţi ţinut acolo, devale la rîpă. De 20 de ani, însă, exact de cînd aţi plecat, BLUDUL s-a răspîndit prin toată ţara: ne-a împînzit minţile şi ne poartă în cercuri. Ar trebui de pus un panou la frontieră: ATENŢIE, AICI ESTE BLUD!

Vest sau Est

Cine ştie cît o să ne mai poarte?... Nu se găseşte nici un frate să ne apuce de căpăstru şi să ne scoată...

Partager cet article
26 décembre 2010 7 26 /12 /décembre /2010 20:05

Povestea 2: Poveste cu „n-am”

 

Cam la două zile după aventurile noastre de la Bălti veni şi momentul cînd prietenul nostru francez trebui să pornească în ultimul său drum prin Moldova. Nu, nu i s-a întîmplat nimic grav, cel puţin integritatea sa fizică nu a avut de suferit. Asupra celei psihologice nu pot să mă pronunţ – nu am calificarea necesară.

 

În dimineaţa respectivă am îmbarcat din nou break-ul Dacia Logan, rebotezat de către nepoţi în Dacia Loran în cinstea bravului şofer Laurent.

 

După interminabilul ritual de rămas bun de factură pur balcanică cu inevitabilele „mulţumesc pentru ospitalitate”, „ne pare rău că nu mai staţi”, „credeţi-ne şi ne scuzaţi pentru puţin”, „ne iertaţi dacă nu cumva”, „mai veniţi neapărat”, „mai veniţi şi voi pe la noi”, etc., etc., am pornit, în sfîrşit, la drum.

 

Am prevăzut să ajungem la Chişinău pe la amiază, căci prietenul meu, necătînd la origini comune cu Sebastien Loeb, Alain Prost, Didier Auriol sau Jean Alési, nu este un fan absolut al vitezei. Dimpotrivă, este un tip foarte prudent la volan. Să nu mai vorbim de stilul său de conduită pe aberaţiile care se chiamă „drumuri” în Moldova! Oaspetele nostru abia după 5-6 zile a mai pierdut din încordarea cu care conducea la început. Gropile pe care nici nu încumeta să le ocolească primele zile, absenţa de marcaj sau semnalizare, imprevizibilitatea totală a şoferilor şi a pietonilor cuplată cu o lipsă arhetipică de respect faţă de codul rutier şi lipsa de curtuazie rutieră nu ca fenomen ci ca noţiune elementară, vitezomanii care confundă indicaţiile vitezometrului cu un indicator imaginar al statului social – toate astea puse launloc au promovat actul de a conduce o maşină de la un simplu gest cotidian la un statut de aventură, în cel mai bun caz, sau de supliciu, în cel mai rău.

 

Oricum, noi eram în vacanţă, avionul prietenului decola abia a doua zi, respectiv aveam toată ziua la dispoziţie pentru a parcurge cei 165 de km care separă Soroca de Chişinău. Cătinel – cătinel, groapă după groapă, avansam spre capitala măreţului stat moldav. Între timp, am descoperit şi o funcţie inedită la maşină: indicatorul audio al calităţii drumului. Dacia scîrţia din tot harnaşamentul ei de plastic la fiecare hop, dar avansa ferm si sigur. Ce-ar fi dacă am instala cîte un scîrţîitometru la autoturizmele „năcealnicilor” responsabili de calitatea drumurilor (dar neaparat va trebui să se deplaseze in Dacii!)?

 

Dacia avansa – noi contemplam peizajele şi întreţineam o discuţie fără noimă într-un andante moleşitor de vara. Sat după sat, măsuram cît face veşnicia în kilometri...

 

„Evenimentul” s-a produs undeva pe drumul R9 nu cu mult înainte de intersecţia cu M2. Pentru cei ce nu sînt familiarizaţi cu codificările rutiere (de alde mine, de exemplu) vă propun şi o localizare pur „moldovenească”: nu cu mult înainte de „razvilca Sorocii”.

 

moldova police carTocmai ieşisem dintr-un incubator al veşniciei şi traversam o mică pădurice cînd... Opa! O Ladă alb-negru cu un mic (dar voinic) girofar. Un alt accesoriu al acestui bastard al industriei auto s-a desprins de la masa alb-neagra şi ne-a făcut un semn autoritar să ne oprim. Ordonat şi facut. Evident, nici nu prea aveam de ales.

 

După povestea de la Bălţi francezul meu a devenit foarte susceptibil la uniforme. Conosc foarte bine sentimentul: în ceea ce ma priveşte, este un refelex 100% teritorial, condiţionat de spaţiul danubiano-carpato-pontic. Deşi, cu timpul, cred că am învăţat să reacţionez mai calm. Prietenul meu, insă... s-a făcut de culoarea surului spălăcit al fotoliului auto, a înţepenit cu mîinile pe volan şi mă privea de parcă aş fi Sfîntul Petru. Era clar că-mi va reveni din nou cinstita misiune de a explica glosolalia unsului întru putere ce se apropia galeş de Dacia Loran.

 

Inutil de a-l descrie. După cum mai spuneam, sînt făcuţi de-o mamă. Durdulii, tunşi chel, de o nonşalanţă imperturbabilă. Un fel de gogoşele pline de sine, conştienţi de superioritatea pe care le-o conferă chipiul, epoleţii şi bastonul.

 

Se apropie de maşină, se prezentă, luă actele pe care i le întinsese şoferul. Descoperi ceva ce nu-i era familiar... Întrebă: „De unde sînteţi?”.

 

I-am răspuns că şoferul este francez. L-a privit bizar: un melanj de curiozitate şi suspiciune. Se vede că nu prea des trec animale de genul ăsta pe la abatorul său. Dar nu am depistat ostilitate excesivă în atitudinea sa. Ceea ce era oarecum încurajator. Mă întrebă de ce nu conduc eu. I-am spus că nu am permis. Fapt ce oarecum l-a destabilizat. Se simţea că nu prea ştia cum să aborde „chestiunea”.

 

M-a întrebat cu o oarecare speranţă: „Chiar nu vorbeşte deloc moldoveneşte?” Răspund: „De ce „de loc”? A invăţat cîteva cuvinte timp de o săptămină.” Mă adresez lui Laurent: „Que-est-ce que tu sais déjà dire en Roumain?” Acesta a continuat intuitiv jocul, deşi nu cred că pricepuse ceva din discuţia noastră. A rostit dintr-o rafală ce ştia: „bună ziua”, „mulţumesc”, „vin” „sarmale”, „mămăligă”. Poliţistul a rîs cu gust. "Femme qui rit – à moitié dans ton lit", zic francezii. Nu am nici un dubiu despre caracterul profund heterosexual al poliţiei naţionale şi al colaboratorilor ei, dar am simţit imediat că totul va fi bine de data aceasta.

 

Poliţistul a continuat totuşi: „Ştiţi că aţi încalcat regulile de circulaţie?” Chiar nu mă aşteptam la o aşa întorsătură... Zic: „Care reguli?” „Păi circulaţi într-o LOCALITATE cu o viteză de 70 km/ora. Ştii care este la noi limita de viteză în localităţi?”

 

„Nu ştiu, zic. N-am permis, dar am respectat riguros toate panourile rutiere („Mai ales după ce ni s-a întîmplat la Bălţi”, îmi spusesei în gind). Şi apoi, noi parcă am ieşit deja din sat...” La care poliţistul se dă la o parte şi îmi arată în tufari, cam la vre-o 200m în faţa noastră panoul cu denumirea satului tăiat de o diagonală roşie. Clar – conform codului rutier moldovenesc satul într-adevăr se termina 200m mai departe...

 

„Bine, zic, dar nu am vazut nici un panou cu limitare de viteză”. La care el îmi spune că în Rep. Moldova viteza este limitată la 50 km/oră în mod implicit în limita unei localităţi.

 

Mă întreabă: „Tu n-ai ştiut să-i spui asta prietenului tău?”. Zic: „Nu, n-am ştiut. Eu nu am permis.”

 

„Şi în Franţa cum e? Nu-i tot limitat la 50?” „Nu neapărat, răspund. În Franţa depinde de categoria drumului. Poate fi limitată şi la 30, dar poate fi şi la 90... Depinde de panouri...” La drept vorbind, nu prea ştiu daca i-am spus un adevăr sau nu. Dacă nu sînteţi poliţişti, aţi înţeles demult că nu am permis.

 

După cîteva momente de ezitare se luminase la faţă: luase o decizie! „Bun, spune. Nici o problemă. Franţa are consulat în Moldova. Facem proces verbal şi are să plătească amenda la vamă, la ieşirea din ţară.” 

 

Ooooo!!! O altă versiune. Se pare că pe teritoriul Moldovei nu funcţionează peste tot acelaşi regulament. La Bălţi era unul diferit.

 

Toată chestia asta începuse să mă irite. Ţinînd cont de experienţa de la Bălţi, am hotărit să fac o tentativă. Zic: „Domnule, băiatul mîine dimineaţa are avion. De asta şi mergem la Chişinău. Nu cred că ar fi cazul să-şi termine călătoria cu neplăceri şi formalităţi de genul ăsta. Cu atît mai mult că am fost totuşi atenţi la drum şi nu am creat situaţii de risc conducînd. Cum am face noi să nu scriem proces verbal? Cam cît ar costa amenda aia?”

 

Poliţistul îmi raspunde ezitînd: „Păi, tu nu ştii cum e la noi? Cît nu-ţi pare rău!”

 

„Ok”, zic. Scot din portmoneu 100 de lei (totuşi, a servit la ceva experienţa de la Bălţi!), ies din maşină şi mă îndrept spre poliţist. Ăla îmi face semne disperate că nu la el trebuie să merg, ci la colegul său care aştepta în Ladă. Mă îndrept spre maşina lor. Iarăşi poliţistul îmi face semne disperate: trebuia să mă apropii de Ladă din partea pădurii, nu din partea drumului! Mdaaa.... toate „codurile” astea chiar mă depăşesc.

 

Uitam să spun că poliţistul îmi întorsese între timp actele.

 

Ajung la maşină (din partea pădurii, bineînţeles) şi îi întind poliţistului nr. 2 suta de lei. La care el mă scrutează sever şi mă apostrofează scurt:

 

-         CE-I ASTA?!

 

Mai tîmpit nu m-am simţit în viaţa mea, zău. Nu am fost în stare decît sa fac un „Mmm..., Aaaa..., Aăăă...” şi să arăt cu braţul în direcţia poliţistului nr. 1. La care fratele său de cruce s-a mai răstit o dată:

 

-         Mergi de-aici să nu te văd!

 

Cred că vă daţi seama că nu m-am lăsat rugat de două ori. M-am întors rapid spre Dacie, am urcat în maşină, şi i-am spus francezului s-o pornească din loc imediat cît e lucru cu cinste şi cît nu s-au lămurit poliţiştii înde ei.

 

Uite asta e povestea despre cum n-am dat mită. La drept vorbind, nici astăzi nu prea pricep ce s-a întîmplat. Am trei versiuni verosimile şi una neverosimilă:

 

Verosimile:

  1. Suma de 100 lei nu a fost suficientă
  2. Am greşit ceva in „ritualul” de transmitere a banilor (poate trebuia să-i întind banii într-un document careva?)
  3. Poliţistul s-a speriat şi nu a vrut sa se compromită din cauza francezului: mai ştii cine-i ăsta? 

Neverosimilă:

  1. Poliţistul din maşină e un tip integru şi onest care-şi face meseria şi nu ia mită de la şoferi

Vă las să cugetaţi şi... poate că-mi sugeraţi şi mie dacă aveţi alte versiuni în comentarii la articol... 

Partager cet article
20 décembre 2010 1 20 /12 /décembre /2010 18:00

Povestea 1: Poveste cu “am”

A fost odată ca întotdeauna un brav poliţist. Nu-l cunosc. Dar cred că e acelaşi pe care-l cunoaşteţi şi Domniile voastre. Oricum, e demonstrat „ştiinţific”: sînt făcuţi de-o mamă. Şi se mai ştie: de fiecare dată cînd se naşte unul nou-nouţ, toată lumea muţeşte pentru cîteva clipe, indiferent de tonul discuţiei. Poţi discuta de Lupu, de Ghimpu ori de Filat, ori de toţi trei launloc – poliţistul e mai tare. A fost făcut şi un experiment  grandeur nature la noi în ţară (pe 7 aprilie 2009) care a demonstrat acest lucru.

Poliţistul X despre care vă voi povesti eu locuieşte la Bălţi, oraşul pe care am încumetat să-l vizitez astă vară împreună cu un prieten de-al meu francez, iubitor de senzaţii tari (la drept vorbind, la momentul cînd a luat decizia de a veni cu noi în Moldova, încă nu ştia că senzaţiile vor fi tari).

Aţi înţeles probabil deja că teatrul acestei absurdităţi a fost oraşul Bălţi. A nu confunda cu Ionesco şi cu Teatrul Naţional „V. Alecsandri” din Bălţi. Realitatea e mai palpitantă decît oricare piesă: rinocerii – mai cu coarne, cîntareaţa – mai cheală şi Godot nici nu are de gînd să vină pe la Bălţi, oricît de mult nu l-ai aştepta...

Godot poate nu avea de gînd, în schimb noi ne-am pornit. Zis şi făcut: am închiriat o maşină mică de la Chişinău, o Dacie Logan superbă prin simplicitatea ei. Thomas d’Aquino ar fi botezat-o „dumnezeiască”! Noi am rămas mulţumiţi şi de opţiunea climate control integrată, care s-a adeverit indispensabilă pe arşiţa din secelarul anului care se trece.

balti piata centrala 1Deci, la bordul acestui car cu motor am intrat în falnicul şi neclintitul Bălţi! Vizita oraşului nu putea să nu includă şi vizita pieţii centrale. Piaţă în sens de  “spațiu liber (cu monumente sau/și plantații decorative) în interiorul unei localități (mai ales urbane)” nu în sens de „loc special amenajat unde se face comerț cu mărfuri, mai ales cu produse agroalimentare”, deşi ambele la Bălţi se află în acelaşi loc.

Ei bine, ajungînd în „Cenru” am încercat, desigur, să parcăm maşina. Chiar mai mult, am parcat-o! Nimic extraordinar: am văzut un şir de autoturisme în staţionare, un spaţiu între ele şi prietenul meu, deprins cu manevrele de parcare acrobatice la Paris, nu a avut nici cea mai mică dificultate s-o intercaleze.  Am ieşit şi am început marea vizită.

Voi omite excursia propriu-zisă, caci ea merită o descriere mai amplă (poate într-o altă poveste). Voi spune doar că ea a durat cam o oră şi jumătate în urma căreia viziunea despre lume a prietenului meu francez a suferit o schimbare radicală. „Succesul” cognitiv necesita, desigur, o fixare emotivă definitivă. Nici nu puteam să-mi închipui de unde veni ajutorul!

Revenind spre masină, grupul nostru s-a cam răzleţit: fetele şi nepoţii au apucat-o înainte, noi cu urmaşul lui Voltaire am rămas în urmă, încercînd să verbalizăm cele văzute. La un moment dat văzu-i că soţia îmi face semne de o amplitudine neobişnuită îndemnîndu-ne să iuţim pasul. „E prea cald afară, mi-am spus,  vor mai repede să intre în maşină, la climate control”.

Cînd ne-am apropiat am inţeles sensul gesturilor: maşina nu mai avea placa de înmatriculare din faţă, iar pe parbriz am găsit o fiţuică cu un număr de portabil şi motivul pentru care a fost scos numărul: staţionarea într-un loc interzis. „Hai că-i bun, mi-am spus, veselia abia începe”.

În primul rînd, am încercat să mă asigur că într-adevăr am încălcat codul rutier. Legitimă întrebare, căci stradela respectivă era, la fel ca şi dimineaţa, ocupată de maşini parcate liniştit înaintea şi în spatele nostru: toate cu numerele la loc. Un singur detaliu era diferit, de fapt: toate aveau numere de Bălţi. Nu, mint, mai era unul:  maşina noastră era unica „dumnezeiască”, pe cînd restul erau nişte răsfăţări pămînteşti - o demostraţie în practicus a supremaţiei industriei auto teutone. Numai Mercedes-uri, BMW-uri şi un faimos „Porsche Cayenne” parcat chiar pe trotuar.

Răspunsul l-am găsit relativ rapid: cam la 50 de metri un semn rutier cocoţat pe un stîlp indica o interdicţie de staţionare pe o distanţă de 200m...  Nu-mi rămînea decît să culeg numărul de pe fiţuică...

A răspuns imediat. Prima întrebare: „Ieşti din Bălţi?”. Am minţit. Am răspuns negativ. Mai mult din curiozitate. Mi-a explicat cu multă minuţiozitate cum să-l găsim. L-am găsit foarte uşor, căci îmi cunosc oraşul. „Bobicul”, după cum s-a exprimat chiar Domnia-sa, era postat la trei focuri de semafor mai departe.

Am ieşit împreună cu camaradul meu francez, eu servind drept translator, deşi prietenul meu nu înţelegea nimic din ceea ce se petrecea. El nu a fost pîna atunci confruntat niciodată cu exproprierea plăcilor... Respectiv, am fost promovat quasi imediat la onorabila funcţie de negociator.

Conţinutul speach-ului meu a fost unul scurt: „Da, dom’le, am încălcat, dar uite care e cauza – am ratat panoul fiindcă am urmat exemplul celorlalte maşini. Eu nu am permis şi nu am reflexul de a urmări cu atenţie panourile rutiere, pe cînd şoferul are reflexe „rele” de şofer occidental, deprins ca majoritatea participanţilor la traficul rutier să respecte regulile.” 

Tipul a rămas impasibil, învîrtind permisul francez în toate părţile, vizibil neînţelegînd nici o boabă din ce era marcat pe el... La întrebarea mea directă „De ce nu au fost scoase numerele şi de la celelalte maşini?” a răspuns că la momentul cînd a trecut el pe acolo pe locul respectiv nu era parcată decît o „Dacie” cu numere de Chişinău... Ei, chiar asta nu puteam s-o cred, dar...

„Bine, zic, scrie amenda”.  Bizar, dar poliţistul nu era grăbit. Mă întrebă dacă am permis. Mai spun odată: „Nu, nu am. De altfel, aş fi condus eu, nu francezul...”

„Hmm, zice,  nu pot scrie amenda, căci am nevoie de un număr fiscal...” Mă întreabă dacă am buletinul de identitate. Mint şi de data asta, spun că nu-l am la mine. Eram curios cum va acţiona tipul şi mai departe. La momentul ăsta, din păcate, a ieşit şi maică-mea din maşină... Adevărul e că temperatura din maşină nu predispunea la răbdare...

Ca şi oricare alt moldovean, maică-mea a început din start negocierile: „Vă rog mult, avem un oaspete din Franţa, pleacă peste cîteva zile, iertaţi-ne de data asta, etc. etc...” Eroare strategică... Avantajul psihologic a trecut brusc de partea poliţistului. S-a răstit scurt: „Dacă vreau eu, nu pleacă francezul ăsta din ţară nici peste zece zile! Îi iau permisul...”

Pierdusem iniţiativa şi, în plus, mica mea bandă rămasă în maşină se afla în pericol destul de real de hipertermie şi deshidratare din cauza căldurii... I-am întins maică-mii o bancnotă de două sute de lei, ea i-a înmînat-o poliţistului, care la rîndul său mi-a dat placa şi actele şoferului... Pîna la urmă totul a fost cît se poate de simplu şi rapid.

După cum aţi înţeles deja, eu nu sînt şofer. Respectiv, stăteam cu placa în mîna neştiind cum s-o fixez la loc. Am început a răsuci o piuliţă, la care bravul poliţist îmi spune: „Nici la asta nu te pricepi! Dă-o-ncoa. Trebuie totul să fac în locul vostru...” În doi timpi şi trei mişcări a clipsat numărul la locul lui. Eram gata de plecare, ceea ce am şi făcut imediat.

Bunul meu prieten din Franţa nu a înţeles nimic, a muţit pentru cîteva ore bune, dar cel puţin sînt sigur că vizita oraşului Bălţi va rămîne o amintire extraordinară, incrustată temeinic în fiecare circumvulaţiune a scoarţei sale cerebrale. Ciclul mnemotehnic a fost respectat la perfecţie. Informaţia cognitivă a fost verbalizată şi fixată definitiv printr-un şoc emoţional. Mulţumiri speciale poliţiei rutiere de la Bălţi!

Uite cam aici se încheie prima poveste cu „am”. Sînt sigur că am fost manipulat din cauza că nu cunosc regulamentele. Ştiu, de asemenea, că ar fi trebuit să insist asupra procesului verbal. Ştiu, de asemenea, că ar fi trebuit să notez numerele germanilor falnici stationaţi în acelaşi loc şi‚ eventual, să le trec pe procesul verbal. Că ar fi trebuit să notez şi placa poliţistului... Multe poţi şti a posteriori. Mulţi eroi după război...

În aceeaşi seară, povestind unui prieten bălţean ce ni s-a întîmplat, acesta din urmă a comentat scurt: „Ce porcărie... Trebuia să-i dai numai o sută...” Nu ştiu ce m-a afectat mai mult: faptul că am dat mită sau răspunsul prietenului.

Partager cet article
29 octobre 2010 5 29 /10 /octobre /2010 14:39

„...Profesionalismul şi responsabilitatea colaboratorilor din sectorul termoelectroenergetic, precum şi înaltul nivel de pregătire al utilajului întreprinderilor, au asigurat securitatea energetică a ţării şi alimentarea consumatorilor cu energie termică...”

(http://www.mec.gov.md/sector/118:

situl Ministerului Economiei al RM)”

 

Povestea dată începe într-o sîmbătă de vară, cînd temperatura aerului se agăţa cu încăpăţînare de 37°C, iar mîţele căscau de lene, colătăindu-se de ici-colo prin ogradă, aplicînd instrucţiunile primite de la Humuleşti, deşi mă îndoiesc ca înainte de 1881 să fi făcut altceva. Dar povestea dată nu va fi despre mîţe, ele îndeplinindu-şi misiunea de serviciu public relativ conştiincios, conform licenţei date de muma natură, încă dinaintea primelor cronici.

Să-mi fie iertată deci această digresiune stlistică stîngace şi să revenim la berbecii noştri, cum ar spune un Francez, adică eu. Povestea începe deci la 14 August 2010, s-a derulat pe parcursul a cinci zile şi i-a avut ca protagonişti pe următorii actori:

1.     Angajaţii "RED Nord-Vest" SA, deţinatoarea licenţei AA nr.064563, eliberată în 1998 de către ANRE, reperfectată la 03.04.2008 şi valabilă pînă în 04.06.2023;

2.     Cîteva gospodării din satul Cureşniţa, raionul Soroca;

3.     Autorul acestui text, în vacanţă la socri, căutînd să-şi mai „reîncarce bateriile” de la energia inepuizabilă a bătrînului Nistru.

Ziua nr. 1: Apocaliptică (Sîmbătă, 14 August)

După cum spuneam, în această zi de sîmbătă, cam pe la 18:00, intram pe poartă revenind de la Nistru şi savurînd deja un început de seară văratică pe care doar la ţară o poţi savura... Idila bucolică avea să se întrerupă brusc. Cam aici voi termina şi eu cu stilul ăsta mieros de vacanţier şi voi trece la o relatare mai „epică” a faptelor, ideilor şi sentimlentelor.

„Nu-i lumină”, m-au anunţat nepoţii, care dăduse busna la frigider să-şi potolească foamea, conform ritualului stabilit de două săptămîni de cînd mergeam regulat la Nistru la scăldat.

Imediat am apelat la dispeceratul RED NORD-VEST de la Soroca. (Aici m-am convins de-a binelea că tata-socru avea dreptate cînd nu a deconectat vechiul telefon cu disc atunci cînd i-am cumpărat unul nou: cele noi şi moderne, digitale, „conform standardelor europene” etc. etc. nu funcţionează fără electricitate!). Un funcţionar, destul de amabil, printre altele, ceea ce într-un fel m-a surprins, a notat adresa şi m-a încredinţat că o echipă de intervenţie va veni să restabilească lumina relativ rapid. (Nota Bene: distanţa de la Soroca pînă la Cureşniţa e de 15 km, ce-i drept, pe un „drum” care fără ghilimele nici nu poate fi scris, căci am comite o greşeală semantică gravă). Amabilitatea funcţionarului a adormit în vacanţierul de mine tonul atotputernic veşnic supărat şi agresiv fără care nu obţii nimic în Moldova de azi. Cît de credul poate fi omul...

Am tot pîndit sosirea tehnicienilor pîna pe la 19:00, după care am mai dat un telefon (trăiască sec. XX şi tehnologiile lui!). Persoana de la capătul firului m-a făcut să trăiesc un moment de o intensitate rară. Cu aceeaşi amabilitate implacabilă „a notat adresa şi m-a incredinţat că o echipă de intervenţie va veni să restabilească lumina relativ rapid.” Pentru un sfert de secundă am crezut că am intrat într-o distorsiune temporală à la StarTrek, după care, şi mai grav, m-a cuprins un sentiment de nelinişte pentru facultăţile mele mintale şi mnemonice. Vreau să-i mulţumesc în mod special angajatului de la dispecerat pentru că dialogul ce a urmat mi-a liniştit cu desavîrşire spiritul în ceea ce priveşte capacităţile mele şi realitatea materială. Era DOAR o uitare. „Liniştit”, am continuat să aşteptăm electricienii.

uazul nazdravan19:30 Aidoma unui bolid Formula 1, UAZ-ul de la RED NORD VEST a trecut prin faţa ogrăzii lăsînd în urmă doar nori de praf! „Va fi LUMINĂ în curînd!”, am indrăznit a spera noi în timp ce întunericul nopţii se furişa prin umbrele tot mai lungi peste sat.

20:30 Umbrele s-au dus şi ele la culcare şi nu se mai vedeau, dar, în schimb, i-am văzut pe cei doi electricieni care studiau cu mare atenţie sîrmele de la un stîlp la altul pe uliţele satului. Ne-am apropiat de ei împreună cu socrul meu cu un „Bună seara, băieţi” destul de prietenos, la care nu am avut nici un răspuns, ci doar o ocheadă supărată insoţită de un scuipat de coajă de răsărită. Cînd am întrebat dacă au găsit defecţiunea, au răspuns sec: „o căutăm”. Elanul nostru colaborativ fiind curmat din faşă, ne-am pătruns şi noi de gravitatea momentului şi ne-am retras în ogradă.

21:00 E întuneric de-a binelea. În liniştea serii am auzit motorul furios al UAZ-ului şi am alergat repede spre poartă. LUMINĂĂ! Din păcate, erau doar farele maşinii-monstru care se apropiau vertiginos şi năzdrăvan... Am dat cu disperare din mîini şi maşina aducătoare de lumină a frînat brusc in dreptul meu mai facînd vre-o 2-3 metri din inerţie, aruncînd prundiş de sub roţi. Nu m-a ochit însă bine şi pietricelele au zburat pe alături. Uşa s-a deschis şi comandorul acestui agregat s-a răstit scurt:

„In’esarî lun’inî n-o sî şii. Îi întuneric şî nu videm n’icî. Mîini!”

Uşa a facut „trosc” şi ultimele 2 lumini din mahala au dispărut în seara sîmbetei. Cît adevăr în spusele electricianului! Într-adevar, nu se mai vedea nimic. Am ramas doar cu speranţa că a doua zi, bravii luptători cu întunericul, măcinaţi de grija consumătorilor rămaşi fără electricitate, vor reapărea odată cu primele raze ale soarelui, vor găsi care-i „buba” şi, la vremea cînd eu voi ieşi din somnul leneş de vacanţier şi mă voi apropia de frigiderul proaspăt instalat (cel vechi a ars: oare din ce cauză?), acesta mă va întîmpina cu un zumzăit abia perceptibil de motor freon free îndemnîndu-mă să uit de necazurile de ieri seara şi să mă delectez cu bucate 100% bio...

Ziua nr. 2: Războinică (Duminică, 15 August)

8:30 Am constatat că lumină este demult, de pe la vre-o 4:30, de cănd s-a zărit de ziuă. Nu şi electricitate. În zadar am stat tolănit în pat atîta vreme, întinzînd momentul fatidic de reîntîlnire cu prozaicul cotidian.

9:00 Primul sunet la dispecerat din această zi. (de fapt, aflasem după ce am pus receptorul, că nu era chiar primul: socrii mei, treziţi odată cu ziua, au făcut pocinogul ceva mai devreme). Tipul de la telefon mi-a explicat calm că e Sfînta Duminică şi că nu e decît O SINGURA echipă de intervenţie care e plecată în misiune şi care va reveni de îndata ce se eliberează. ...?????!!!!!!!... Nu-mi ajung nici măcar semne de punctuaţie ca să exprim toată paleta de sentimente care m-au copleşit. Şi eu care încercam ieri să le mai dau crezare bravilor căutători de lumină, zicîndu-mi că şi ei, sărmanii, nu sînt dotaţi la nivel, nici măcar cu un felinar, că poate e mai bine să nu lucreze noaptea, căci poate fi periculos, punînd lipsa lor de politeţe pe seama stresului de fiecare zi. Uite, au venit totuşi ieri seara, necătînd la „drum”...

Între timp soarele îşi facea şi el misiunea, bacteriile din produsele bio (sau „organic food” dacă preferaţi standardele americane) s-au trezit şi ele din hibernare şi au început o horă obraznică de se auzea pînă la vecini cînd deschideai uşa frigiderului. Acele peste 20 de kg de carne puse la congelator se pişau de plăcere şi riscau să înceapă sa grohăie din nou punînd în valoare codul genetic de veritabil godac crescut pe zăr şi lături. Am mai găsit un aliat: covorul de la uşa frigiderului, care nu sperase la o asfel de baie „răcoritoare” şi mirositoare (spa înalt-proteic?).

10:00 – 11:30 Am decis să-i luăm prin uzură. Au sunat pe rînd toţi ai casei. Cînd tipii nu mai răspundeau la telefon, sunam de pe un portabil, care mai avea baterie. Totul a fost folosit: implorări, ameninţări, negocieri...

11:30 Reuşesc din nou să vorbesc cu cineva la telefon: „Echipa nu e pe loc, cînd revine vor pleca la masă şi după asta vor veni şi la Cureşniţa”... De data asta îmi sărise ţandăra şi, lucru excepţional pentru mine, am folosit un ton nu prea amical, eufemistic vorbind, respectînd totuşi un minim de politeţe de rigoare. Tipul de la telefon a trecut brusc la „tu”, mi-a tăiat-o sec „te-am înţeles” şi a închis din nou telefonul. Eram gata să renunţ în faţa implacabilului fatum. Mă gîndeam la Kafka şi la frigăruele care riscau să se împută chiar înainte de a fi frigărue, deşi nu exista nici o legătură aromatică sau gustativă între obiectele gîndurilor mele.

12:45 Un huruit nesperat se aude din drum. Fără prea mult entuziasm, dar ies la poartă. În norii de colb văratic văd acelaşi UAZ care se îndepărta, sărind prin gropi şi săltîndu-şi fundul durduliu, de parcă ar fi o fată mare cochetînd în mini-jupe pe strazile oraşelor noastre necăjite.

13h00: ALLELUIA!!! A coborît LUMINA peste noi! Fie împaraţia TA! Acum şi în vecii vecilor, AMIN!

Cînd am auzit din nou maşina făcînd cale întoarsă am ieşit iarăşi în drum. Am ieşit chiar practic cu toţii. In afară de bunica de 88 de ani, ancorată pe vecie în altă epocă şi care mai crede că totul ce vine prin fire sau prin unde are ceva de la „нечистый дух”. Ceva se schimbase în alura vehicolului. Mergea domol, legănindu-se pe drum ca un motan burduhos ce-şi inspectează teritoriul, sforăind de placere din motor şi plin de sine. S-a oprit în dreptul nostru (domol de data asta). Acelaşi comandor a întrebat prin fereastra deschisă: „şi, esti lun’inî?” cam a bătaie de joc. După care a rupt-o triumfător din loc, plecînd, făra indoială, să înfrunte alte întunericuri fioroase pe meleagurile mioritice.

Restul duminicii a trecut într-o armonie perfectă şi pace totală. Toată gospodăria a avut un motiv de satisfacţie: noi – lumină; mîţele şi cîinii – posibilitatea de a se înfrupta din produsele bio/organice din frigider, clasificate periculoase pentru homo sapiens la Consiliul Pentru Securitate al familiei, puii – crupe de porumb proaspăt măcinate la mini-moara electrică, porcul – lături, vaca... vaca – nimic. Ea era pe deal. Treaba văcarului s-o satisfacă.

Ziua nr. 3: Paramnezică (Luni, 16 August)

            8:30 Avem lumină de o eternitate şi electricitate de ieri, ora 13:00. AMIN! Cei trei nepoţi ai mei au luat micul dejun şi privesc desene animate la televizor. Eu scarpin motanul gospodăriei la buric, cîinele după ureche, alung o găina spurcată care ciupea din strugurii ce abia începeau să se coacă – ocupaţii demne de un vacanţier cu aere de mic-burghez într-o dimineaţă purificatoare de august.

            9:30 „Nenea!!! Iar nu-i lumină!” – aşa a trîmbiţat cea mai mică din nepoţi de pe prag, trimisă emisar de cei mai mari.

            Fuutu-iii!!!! Beatitudinea pastorală spulberată de o simplă propoziţie... Motanul a fugit speriat, cîinele şi-a arătat colţii, găina a început a cîrîi de necaz, nepoţii au dispărut din casă de teamă ca înjurătura să nu se îngroaşe şi să-i prindă la faţa locului. Totuşi, am nepoţi de aur. Apreciez tactul lor. Nu că nu ar mai fi auzit înjurături, dar m-au cruţat de o ruşine din cauza că ar fi auzit asemenea perle de la mine. Mă apuc a învîrti din nou discul telefonului preistoric... Trăiesc un alt moment halucinant: tipul de la telefon mă întreabă cu aplomb cine sînt şi ce număr de cont am! Care cont, bre?! Care număr?! Nu-i LUMINĂ în mahala! Uite satul, uite mahala, uite şi numele gospodarului! Puii măsii, ieri aţi fost aici! Tipul spune împăciuitor că bine, a înţeles, dar vrea să ştie ce „podstanţie” ne deserveşte. Fuck!!! Merde!!! Nu ştiu eu care „podstanţie”, nici care „stanţie” şi nici care „ghenerator”. Ştiu satul, ştiu mahala, ştiu casa şi ştiu că nu-i lumină în mahala! Tipul zice iar că-i OK, că se ocupă ei de asta.

            10:30 Nimic nu perturbă liniştea patriarhală din satul Cureşniţa. O rog pe mama-soacră să sune şi ea, în calitate de stapîn şi locuitor cu reşedinţă în mahala. O aud spunînd acelaşi lucru: nu, nici ea nu cunoaşte numărul de cont, dar lumină nu-i în continuare în acelaşi sat, pe aceeaşi mahala. OK, ei vor trimite o echipă (atenţie la forma verbului: asta după o oră de la primul apel). Conversaţia telefonică s-a terminat cu un KO extraordinar: tipul întreabă dacă nu cumva am mai sunat deja!

            11:00 Sună şi socru-meu. Spune că îi dă în judecată şi încheie scurt conversaţia. Iese supărat din casă şi pleacă să adape caii. Înţelept om. Mai am multe de învăţat de la el.

            11:40 Sună şi nevastă-mea. Vine cu o veste bună: maşina a plecat deja. E în „drum” (scris în continuare cu ghilimele).

            12:15 A venit UAZ-ul! De data asta se opreşte chiar în faţa ogrăzii şi marele comandor al luminii (acelaşi!) păşeşte solemn în ogradă. Merge cu ostentaţie direct la contor. Constata că siguranţele sînt pe loc. Mdaaa, într-adevar, nu-i lumină în mahala... Soacră-mea încearcă să le spună că astă primăvară pricina era un stîlp de peste drum, unde scăpăra un „contact” de se roşea sîrma. Ieşea socru-meu cu o prăjină, dădea de cîteva ori în sîrma incandescentă (un know-how moldovenesc pentru a lumina străzile?) şi restabilea curentul (mă îngrozeam de ce auzeam: lumea noastră n-are frică de nimic!). „Pffff”, a făcut comandorul şi, împreună cu colegul, au plecat de-a sîrma prin sat. De, ce poate pricepe în ELECTRICITATE o biată femeie de la ţară, fie şi cu studii superioare?

            12:45 Ambii cavaleri ai luminii revin la stîlpul de peste drum. Unul din ei urcă cu căngile să verifice „contactul”. Meştereşte ceva sus în ale electricităţii. Se dă o luptă crîncenă pentru lumină. Nepotul cel mai mare iese din casă să ne aducă şi el o veste bună: „A fost lumină pentru o clipă, şi apoi iar s-a stins”. Aha, totuşi aici era! Am zis eu că am nepoţi de aur!

            13:00 ESTE!!! ARDE BECUL!

13:15 UAZ-ul hipopotamic a înghiţit căngile, cleştele şi alte arme grele folosite de cruciaţii luminii în bătălia epică de la „Fîrful Stîlpului”. Eu îi urmăresc de la poartă timp de cîteva minute. Cînd îmi pare că, într-un sfîrşit, au ieşit din „drive”-ul luptei înverşunate, mă apropii cu ferma intenţie să-i felicit pentru isprava voinicească. Comandorul s-a dovedid a fi şi un psiholog excepţional (oare unde îi recrutează RED Nord-Vest-ul?):  a anticipat şi atacat din prima.

„Pîn n-o sî schimbaţ sîrma de la stîlp, lun’inî acătarii n-o-s-aveţ!”

Am rămas tablou timp de cîteva micro-secunde. Nu-mi venea să cred ce auzeam! Tipul mi-a întins singur bîta cu care urma să ia bătaie!

„Adica propuneţi ca nişte persoane fizice incompetente să schimbe o porţiune de reţea electrică?”

NA!

„Nu voi sînteţi reponsabili de distribuţia energiei consumatorului final?”

NA!

„Cine va răspunde dacă sînt electrocutaţi?”

NA!

„Propuneţi ca noi să modificăm porţiunea de care sînteţi responsabili ca mai apoi să fim acuzaţi de intervenţii ilegale în reţeaua colectivă?” 

NA! NA! NA!

Dulcele păcat al răzbunării... incomensurabil desigur cu prejudiciile morale şi materiale suferite, dar... mi-am răcorit sufletul.

Comandorul fîsticit s-a întors către colegul său şi i-a spus: „Care, uăi, o pus sîrme di oţel acolo? nu cred că di la noi. Chiar aşa di prost sî şii...”

„Da uăi” a răspuns celălalt de parcă s-ar pregăti de un casting pentru un scurt metraj de-al lui Cobîleanschi. Duetul bătea ireversibil în retragere spre UAZ-ul pîntecos. Îmi fugeau eroii şi eu nici măcar nu-mi începusem speach-ul mînios!

La disperata întrebare / constatare a faptului că în decurs de trei zile nu a fost electricitate timp de 24 de ore în total, tipul a răspuns a lehamite: „ei şî şi? la mini n-o fost o lună-ntreagă...”  Din păcate, clipa răzbunării n-a durat mult: marii califi ai stîlpilor şi sîrmelor au reuşit să îmbrace zalele atotputernice de indiferenţă de care se risipeau orice întrebare sau reproş.

„Şi cu sîrma cum ramîne?! N-o schimbaţi pînă la urmă?” 

Au strîns din umeri, au urcat în maşina năzdrăvană, comandorul a mornăit: „Om vide, am să grăiesc la Soroca” şi... cam aici se încheie povestea. Un trosc de uşă de UAZ şi un nor de praf. Soarele lumina şi încălzea la fel ca şi acum 100 de ani, ca şi acum 1000 de ani, ca şi acum 100000 de ani. Noul frigider cu motor freon free s-a pus serios pe treabă (a cîta oară) ca să recupereze cîte ceva din bucatele semi-perimate. Alte trei carcase ruginite de ex-frigidere rînjeau din uşile întredeschise dintr-un colţ de ogradă : ştiau ele ce ştiau.  Cu lumina nu te pui !  

Ziua nr. 10 x n99:  Integrare Europeană

Povestioara de mai sus nu ar merita mare atenţie, căci este o normalitate în Republica Moldova. Normalitatea este de multe ori soră cu banalitatea. Banalul, în mod normal, nu suscită interes. Un mic „detaliu” este totuşi jenant: povestioara de mai sus e „banală” si „normală” doar în spaţiul danubiano-carpato-pontic. Or, cam de vre-o 15 ani noi tot vrem să ne integrăm undeva şi cu cineva...  şi acel cineva are o altă noţiune de „normalitate”.  Oare cîte frigidere vor mai arde pînă la integrare? Ori dezintegrare?

15 Octombrie 2010

P.S.: Orice corespundere cu realitatea nu este decît corespundere cu realitatea. Ceea ce nu corespunde cu realitatea nu corespunde cu acest text.

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher