Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
4 septembre 2015 5 04 /09 /septembre /2015 17:11
Si j’étais un endroit, je serais un champ de bataille

Aici, de îndată ce intri, se vorbeşte foarte încet. Chiar mai încet. Se zâmbeşte oricui îl întâlneşti din neputinţă de a-l îmbrăţişa. Este unicul loc unde excesul de politeţe nu pare nici făţarnic, nici exagerat...

 

Choses qui ne valent pas la peine d’être faites :

Sauter par la fenêtre

Crier à la bibliothèque

Dire des gros mots

Tuer des gens

(Raouf)

 

Aici culoarele sunt inundate de o lumină albă orbitoare şi niciun bec nu este ars, niciunul nu clipoceşte. Cărţi, jucării, un acvariu cu peşti lucitori, un pian, câteva triciclete. Un Babyfoot. Un punching ball şi mănuşi de box în hol… De-a lungul culoarului, pe pereţi, sunt afişate desenele copiilor. O placă protectoare din lemn ornamentat cu reproducţii fanteziste de animale lungeşte pereţii. Sală de baie « mare »… Sală de duş. O mică ospătărie… Instalaţie cu apă potabilă. Robinete cu produse dezinfectante pentru maîni. Aici totul este curat, totul funcţionează la perfecţie, pâna şi revistele din sala de aşteptare sunt aranjate la milimetru. Aici orice imperfecţiune este un început de înfrângere…

 

Si j’étais une arme, je serais un arc

Si j’étais un endroit, je serais un champ de bataille

Si j’étais une devise, je serai « Lentement mais sûrement »

(Samuel)

 

Apoi urmează saloanele individuale. Fiecare îşi are numele său: Cannelle, Zéphyr, Bohème… Pe fiecare uşă mai stă câte un mic cadru stilizat şi personalizat, cu Mickey, cu Cars, cu Mica Sirenă, pe care scrie câte un nume.

 

Je me souviens de Ronald Mc Donald, le clown du Macdo

Je me souviens du premier livre que j’ai lu

Je me souviens des attentats aux Etats-Unis, sur les tours jumelles

Je me souviens du prénom de ma maîtresse en petite section

Je me souviens de tous les épisodes de Dragon Ball Z

Je me souviens du premier portable que j’ai acheté

Je me souviens de la première que j’ai mangé à la cantine

(Doriane)

 

Aici e altă dimensiune. Aici nu se trăieşte, aici se luptă pentru viaţă. Aici viaţa nu este o noţiune abstractă, ceva care durează de la naştere şi până când a da Domnul, aici viaţa nu-i legată cu aţă ci curge prin tuburi de perfuziuni şi oxigen. Aici ea se măsoară în unităţi precise şi este monitorizată cu stricteţe. Aici viaţa este redusă la probabilităţi. Şi mulţimea de aparate ce stau peste tot nu au decât o singură menire: s-o scoată din grila numărătorii. Aici nu există hazard, nu există destin.

 

Un jour, deux jours, trois jours, il n’y en a jamais assez.

Les jours passent, on les voit passer.

Je m’arrête et je regarde le mercredi

(Céline)

 

Aici îngerii păzitori nu au aripi. Aici ei poartă uniformă. Îi vezi deplasându-se de la un salon la altul cu o precizie de ceasornicar, dar nu-i auzi niciodată. Nu le auzi nici paşii. Nu înţelegi cum se deplasează, ai impresia că planează. Uneori, trec cu o viteză impresionantă pe-alături spre unul din saloane, dar întotdeauna în linişte, zâmbind. Aceste accelaraţii subite şi zâmbetul…

 

Je vais vous présenter la cinquième mousquetaire. Elle s’appelle Marie et elle est têtue, curieuse, maline, intelligente, habile. Son arme est l’éventail. Ses yeux sont marrons, elle a les cheveux blonds et elle est grande. Ses amies s’appellent Lisa, Bella, Cécile, Catherine et leur chef est Mme Bonacieux. Elles sont au service de Sa Majesté mais il y a Mme le Cardinal qui veut convaincre le roi de prendre ses gardes à elle et non pas les mousquetaires de Mme de Bonacieux.

(Audrey)

 

Aici te simţi urmărit în permanenţă. Ea este aici. Ea se uită rânjind la tine din fiecare colţ mai îndepărtat ori mai întunecat… Insezisabilă. Atentă la cea mai mică eroare… Ea apasă de peste tot. Îţi usucă privirile şi gâtlejul. Aici în permanenţă îţi este sete.

 

Choses effrayantes :

Quand les parents meurent

Lorsque je meure

(Raouf)

 

Aici nu este Dumnezeu. Aici este doar speranţă în Dumnezeu.

 

Chose qui tombent du ciel:

La pluie

Le grêle

La neige

L’air

(Raouf)

 

Acel care intră aici nu moare niciodată!

 

J’entends

Les bruits des portes

Les bruits des machines

Les bruits des instruments

Les bruits des pleurs

Les bruits des bavardages

Les bruits de la télévision

Les bruits de la chaise

Les bruits de la descente et de la montée du lit

Les bruits de l’armoire

Les bruits de l’horloge

Les bruits des volets

Les bruits des fenêtres

Les bruits des machines

Les bruits des petits mouvements

Les bruits des chasses d’eau

Les bruits des infirmières

Les bruits de repas

Les bruits des déplacements

Les bruits de toc-toc

Les bruits de préparation de la perfusion

Les bruits des lits

Alors j’imagine que,

Lorsqu’on toque, ça réfère aux bruits de marteau

On va m’opérer lorsque j’entends les infirmières

Je change de salle lorsque j’entends les bruits du lit qui monte ou descend

Des créatures imaginaires sont là lorsque j’entends les bruits des repas

Les machines sont paniquées lorsque des bruits retentissent

Le bébé a très mal lorsque je l’entends pleurer

On me guette lorsque j’entends des petits bruits

(Eugénie)

 

 

(NOTĂ : Textele în italic sunt scrise de copiii internaţi la secţia pediatrie a Institutului Curie de la Paris)

 

Partager cet article
16 août 2015 7 16 /08 /août /2015 17:24
Găinăria cu bucluc a lui Moş Gligore

Mare zarvă şi tărăboi în ograda lui Moş Gligore şi Ţaca Lisaveta! Hărmălaie şi gălăgie cum nu s-a mai văzut! Niciun lucru nu se mai face ca lumea şi cu spor. Orice n-ai începe, toate ies anapoda. De buna dimineaţă. Şi când stai să te gândeşti bine, totul de la cocoşi se trage.

 

Totul a început astă iarnă, când din gospodărie au disparut cocoşul cel bătrân, de seminţă, şi două găini din cele mai frumoase. Numai misterioasa dispariţie, doar ea, câte bombăneli fără capăt şi sfădălaie aiurea n-a stârnit în ogradă! C-o fi fost de vină nişte găinari prăpădiţi ori vre-o juvină sălbatică nu mai ştie nimeni nici astăzi. În sat nu s-a răsuflat nimic, or poveşti din astea întotdeauna ies la suprafaţă, mai devreme ori mai târziu, în cătunul lor mic şi prăpădit prin desişuri, ceea ce l-a făcut pe Moş Gligore să aducă verdictul său final într-un mod categoric şi laconic: „Tu-i mama ei de hulpe!”. Însă acest verdict, aparent irefutabil, nu o liniştea pe Ţaca Lisaveta, dimpotrivă, o aţâţa şi mai tare: „Frumuseţe de cocoş!... Aşa un cocoş de mare... În tot satul nu s-a văzut aşa cocoş... Iaca eu nu m-am încumetat să-l tai de hram... Şi două găini grase. Câte ouă am fi strâns de la ele...” şi tot aşa înainte... Şi cum bombăneala asta nu putea să nu capete o ţintă întruchipată în ceva mult mai la îndemâna ei decât o ipotetică şireată roşcată, suferea Moş Gligore. Ba că nu a închis găinile nici până în ziua de azi, deşi în gospodăria lor găinile umblau din capul lor de când hăul, ba veneau învinuiri şi mai directe, precum că Moş Gligore ar fi dus galinoceele cu mâna lui de la casă, chipurile să le schimbe pe băutură, de parcă nu era destul vin în beci... Dar toate astea mai treacă-meargă... S-au mai văzut.

 

Adevăratul tămbălău abia începea. Cocoşul cel bătrân ţinea toată găinăria la respect. Cocoşeii mai tinerei erau muştruluiţi mai dihai ca în armată şi nu făceau nici cârc („cucurigu” pre limba lor), nu ca să se apropie de vre-o găină, carele erau călcate regulat şi metodic, solid am putea spune, fără excese juvenile, dar şi fără omiteri de vre-un fel. Găinile se ouau regulat şi în cuibare cu domiciliere fixă, iar stăpânii erau treziţi în zori cu o cântare - două vitejească de cocoş de pe zidul gospodăriei. Totul funcţiona metronomic şi patriarhal... Aşa a fost.

 

După raptul cocoşului alpha locul de cinste, de cocoş cu drept de călcat, trebuia ocupat de un altul. Din competiţia cocoşeilor juvenili s-au degajat doi dintre cei mai voinicei şi bătăuşi. Deşi unul era totuşi mai răsăriţel, celălalt nu se lăsa bătut cu una cu două. De degajat s-au degajat ei, dar războiul declanşat a întors totul cu fundul în sus. Ziua bună începe de dimineaţă, iar dimineţile în ograda lui Moş Gligore au devenit o cucurigărie adevărată. În competiţia acerbă cocoşească, dreptul la primul şi ultumul cuvânt are o importanţă deosebită. Cocoşii noştri au uitat cu desăvârşire de bunul simţ şi începeau concertul nu mult după miezul nopţii, înaintea ceilorlalţi pintenaţi ai satului. Şi dacă cel mai mărunţel cânta de după gard, cel mai răsărit se plasa chiar în faţa uşii, nelăsându-le „stăpânilor” nicio şansă să-l ignoreze. Dimineaţa începută cu gâlceavă şi gălăgie, cam aşa se aşeza şi ziua – alandala... Fără a mai pomeni de faptul că gălăgia asta pre-matinală stârnea şi cocoşărimea satului de nu mai înţelegeau tăranii pe ce lume se află. Noroc că nu-i ducea mintea să facă conecţiunile de rigoare şi dădeau vina pe zăpuşeala nemaipomenită din acest an, mdeh: s-au ţâcnit şi cocoşii de căldură, că nu ar mai fi avut nici Moş Gligore, nici Ţaca Lisaveta trecere pe drum.

 

Nici găinile n-o duceau mai bine: au devenit isterice fiind fugărite de doi cocoşi zeloşi deodată, multe din ele pierzându-şi până şi penele de pe spinare. Cloncăneau şi cotcădăceau speriate de ici colo, încurcând cuibarele şi ouâdu-se pe unde nimereau, încât o bună parte din ziuă Ţaca Lisaveta o pierdea tot căutând şi găsind ouă în locurile cele mai nebănuite, chiar şi prin ogrăzile vecinilor...

 

Cine ştie cât ar mai fi durat această calamitate, dacă nu primiseră gospodarii noştri veste de peste mări şi ţări precum că le vin nepoţii în ospeţie. Se cuvinea să-i întâlnească precum se cuvine! Şi iată că într-o dimineaţă, treziţi de hărmălaia obişnuită, au ieşit gospodarii noştri din casă, iar Moş Gligore, uitându-se lung la cocoşii cântăreţi si înfocaţi peste măsură, luase decizia salvatoare: „Ştii ceva, fa Lisavetă? Ce-ar fi să le facem nişte răcituri la nepoţii aştia ai noştri? De cocoş.”

 

  • Ştiu eu? Facem, de ce să nu facem? Dar dacă n-or mânca? Că ei nu sunt obişnuiţi acolo cu aşa feliuri...
  • Da’ ce, carne de pui nu mănâncă? Unde s-a văzut copii să nu mănânce un şoldişor bun de găina? Eu zic c-au să mănânce.
  • Hai să facem şi răcituri, măi bărbate, măcar i-om mânca noi şi nu hulpea ta, numai că nu ştiu dacă s-or prinde pe căldurile astea.
  • S-or prinde. Parcă avem frigider la gospodărie. Apu' cum, pe care să-l tai?
  • Prinde-l pe aista mai măricel, că are mai multă carne pe el.

 

xxxx

 

Iar vulpea n-a căutat-o nimeni. La ce bun?

Partager cet article
4 mars 2015 3 04 /03 /mars /2015 09:41

Y. a ieşit din casă şi a pornit spre Piaţa centrală. Avea 400 de lei în buzunar şi misiunea de a face cumpărături pentru mica sa familie pentru săptămâna care venea.Cu alte cuvinte, o misiune practic imposibila, exact titlul filmului pe care l-a privit aseară cu fiul său, care, deşi aflat la vârsta ingrată a adolescenţei, era, după spusele tuturor, un « băiat bun ». De fiecare dată când cineva îi vorbea despre fiul său, inima îi creştea ca o pîine caldă. Şi cu cât creştea pîinea, cu atât creştea şi sentimentul de culpabilitate, insuportabil, pentru puţinul pe care putea să i-l ofere. Ar fi putut mai mult ? Probabil, dar aceasta ar fi însemnat să-şi calce în picioare propria fiinţă în însăşi esenţa ei. Acum, când băiatul a mai crescut, s-a instalat un fel de complicitate în relaţia lor, a mai înţeles şi el câte ceva şi nu-l mai acuză direct precum o făcea cu 2-3 ani în urma : « De ce nu faci şi tu cum fac colegii tăi ? »… Cel mai mult dureau anume aceste întrebări… Cum să-i explici propriului fiu, sângelui din sângele tău, că tu nu eşti ca « ei », că nu poţi fura sau lua mită, că atunci când ai încercat, ai eşuat lamentabil, chinuit după această « încercare » săptămâni întregi de remuşcări ? Ş-apoi întrebarea însăşi, nu era ea o dovadă a propriului eşec în cea mai importantă misiune a sa – acea de a fi tată ?... Nu însemnau oare acele întrebări că feciorul său începea să accepte ceea ce el considera inacceptabil ? Dar acum cel puţin acest supliciu nu mai există. Băiatul a crescut, a înţeles câte ceva, a acceptat câte altceva…

Ceea ce rămânea însă neschimbat pentru Y. era nevoia de a asigura cotidianul pentru familia sa. Şi-a căutat un al doilea job, accepta lucru şi misiuni la negru, trocuri de tot felul… Orgoliu, timp liber, timp petrecut cu familia, mici plăceri şi vicii inocente – a renunţat, pe rând, la mai toate. Nu şi la seara de vineri pe care, de ceva timp, şi-a promis s-o petreacă cu fiul său. Să facă orice, dar s-o facă împreună… Aseară au privit un film. Le plăcea să privească filme învechite împreună. Se întreceau la glume pe seama filmului. Râdeau în hohote.

Acum însa, în timp ce troleul avansa spre centru, Y. calcula frenetic cum să cheltuie mai optimal acei 400 de lei din buzunar. Toate « coşurile » pe care şi le imagina depăşeau suma… Apăsa imaginar pe un « delete all » şi reîncepea. Apoi din nou… Şi de la capăt…

Mai calcula înca când a ajuns la staţie. A coborât din troleu. Şi-a îndreptat paşii spre piaţă. Inevitabil trebuia să treacă printre rândul de autoturisme parcate direct pe trotuar. Parcate iregular, bineînteles, dar maşini de acest calibru nu se amendează… Aveai impresia că te afli la un salon cu maşini de lux. În momentul în care s-a angajat în spaţiul dintre două vehicule, uşa din faţă a Mercedesului s-a deschis, blocându-i trecerea. A fost surprins, căci de după sticlele negre nu se vedea dacă este cineva în interior. S-a oprit, aşteptând ca şoferul să iasă şi să elibereze trecerea îngustă dintre două maşini.

masini-luxoase-pe-trotuar.jpgDin vehicul a ieşit un tip îmbrăcat la patru ace, o eleganţă elaborată şi căutată până în cele mai mici detalii şi accesorii, destul de zvelt, cu o siluetă care lăsa de înţeles că face sport regulat, coafură stilată... Deşi toată făptura sa respira bunăstare şi chiar opulenţă, tipajul era departe de imaginea „bandiţilor” anilor ’90, ori a ceea ce a mai rămas din ei: raşi pe cap, graşi, cu cămaşa descheiată până aproape de buric şi cu cruci masive de aur exibate ostentatoriu... Mult mai mult semăna cu clişeul „omului de succes” din tabloidurile lucitoare şi reclamele cu „Rolex”...

Tipul a închis uşa şi inevitabil s-a întors cu faţa spre Y. S-au privit. S-au recunoscut.

Acum câţiva ani tipul a fost paraşutat în departamentul lor. Nimeni nu a înţeles de unde venea (se pare că a fost impus „de sus”), dar e drept că nici nu s-a reţinut la ei prea mult. Cu studii făcute undeva prin străini (deşi nimeni nu a înţeles unde anume), total incompetent pentru postul pe care îl ocupa, ceea ce nu-l impiedica să dea dovadă de o energie debordantă. Ah, cât i-a costat această „energie”! Abia după ce plecase insul, promovat subit şi inexplicabil de repede, au ieşit la iveală „afacerile” lui... Nicio decizie, autorizaţie, nici cea mai simplă semnătură, nu era fără o „contra-valoare”. De respectarea regulamentelor şi normelor nici nu mai vorbim. Câteva luni bune departamentul a „descurcat” ca a mai putut fi descurcat după plecarea tipului...

Şoferul Mercedesului a ezitat o clipă, dar evitarea nu mai era posibilă şi el s-a lansat primul:

-          Y.!!! Ce surpriză! Nu ne-am mai văzut de-un car de ani! Ce mai faci? Tot la departament? Cine a mai rămas din colegi?

Fluxul şi debitul întrebărilor nu-i lăsau lui Y. posibilitatea de a interveni cu o replică sau răspuns, dar se pare că nici nu erau aşteptate sau binevenite. Până când tipul nu a deviat conversaţia şi nu l-a întrebat de fiul său:

-          Apropo, Y., am aflat recent că avem copii în clase paralele la liceu. Am fost la o adunare de părinţi şi am văzut că băiatul tău e pe lista celor 10 cei mai buni. A mea e prima!, a zis, făcându-i din ochi maliţios. Cred că vă implicaţi şi voi, nu?

L-a măsurat neîncrezut, evaluîndu-i ţinuta destul de corectă deşi modestă, dar pe lângă a lui – de-a dreptul sărăcăcioasă.

-          Aş vrea eu să mă implic, dar, din păcate, nu prea am timp. Băiatul se descurcă singur.

Y., ca de obicei când vorbea despre fecior, era înviorat şi plin de mândrie.

-          Eu nu am când să fac temele cu el. Mai schimbăm şi noi câteva cuvinte despre şcoală, dar copiii acum sunt profesori pe lingă ce mai ţin eu minte...

Ex-colegul lui Y. a izbucnit în hohote (destul de teatrale şi artificiale, de altfel):

-          Y, dragă, ai rămas naiv precum ai fost, eu nu despre asta vorbeam, ci despre implicare la şcoală, înţelegi? Ore de meditaţie, reparaţie, ajutor material, înţelegi?

Da, acum Y. a înţeles. Ce naiv a fost! Ce uşor s-a prins în cursă! Cât de ridicol şi penibil... Şi în faţa cui?! Privirea i-a devenit imediat de piatră. A răspuns sec:

-          Nu, nu ne implicăm. Băiatul se descurcă singur. El munceşte.

Schimbarea a fost observată şi de tipul din Mercedes. După un moment de ezitare, i-a spus:

-          Hmm... Ce norocoşi sunteţi. Primiţi note pe degeaba. Bun, Y., eu şi-aşa întârzii. Sunt aşteptat la guvern. Hai, baftă!

S-a întors şi a plecat. Y. şi-a dat seama abia acum că nici nu şi-au dat mâna...

Când se întorcea de la piaţă (câte ceva a reuşit totuşi să cumpere, poate s-or descurca...) a văzut că Mercedesul încă stătea la locul său. A dibuit legătura de chei în buzunar şi cu degetele a ales-o pe cea mai ascuţită. A strâns-o puternic în mână...

Şi s-a îndreptat hotărât spre spaţiul dintre maşini.

Origine imagine

Partager cet article
22 septembre 2014 1 22 /09 /septembre /2014 11:05

Text scris pentru revista "MOLDOVA"

Îmi aduc aminte de cea dintâi, de parca a fost ieri. Atunci când Tupolevul a plonjat în vata densă a norilor, destui de joşi în acea zi, şi când, brusc, în iluminator au apărut dealurile şi văile atât de dragi, m-au podidit lacrimile. Trecuse un singur an de când plecasem de acasă.

Astăzi revenirile sunt mult mai puţin lacrimogene, căci nici străinătatea nu mai este pribegie, nici „casa” – casă.

Această lipsă de exces de sentimete generează de la început un soi de culpabilitate ce zvâcneşte în pulsaţii undeva în surdină. Incapacitatea de a suferi este o suferinţă aparte nu mai puţin dureroasă, dar ea prezintă şi anumite avantaje: atunci când sentimentele nu poluează spiritul, capacitatea de observaţie se acutizează şi realitatea îţi apare mai zgrunţuroasă şi mai colţuroasă, căci sentimentul excesiv are capacitatea de a nivela totul şi de a obtura porozităţile şi cavităţile din percepţia lumii înconjurătoare.

Norman Manea în unul din eseurile sale („Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul”) zice că exilatul este condamnat la un proces de chestionare continuă. În primul rând, referitor la propria persoană, propriul destin. Unor dubii existenţiale general umane, dacă e să presupunem că aceste „chinuri” sunt proprii oricărei minţi umane sănătoase, se adaugă întrebarea sacerdotală despre exil şi inevitabilitatea lui. De ce s-a întâmplat? A fost oare justificată plecarea? În ce măsură trebuia să pleci? Să pleci definitiv? Să rămâi ostaticul unor reveniri constante? Şi dacă nu ai fi plecat, ce s-ar fi întâmplat? Pentru exilat niciun element al realităţii nu apare ca ceva evident şi natural, parte a lucrurilor pe care le accepţi per se fără a-i opune o întrebare inutilă (nimeni nu se întreabă, să zicem, de ce se circulă pe dreapta... până nu ajunge în Anglia). Pentru emigrat orice detaliu este un motiv de interogare.

La Matei Vişniec („Sindromul de panică în Oraşul Luminilor”) noţiunea de exil este direct legată de traversare. Traversări constante de frontiere şi bariere, de interdicţii şi obstacole. Traversări reale şi spirituale, reversibile, căci în această dialectică a exilului pînă şi revenirea este o traversare spre ceva necunoscut.

Dar cele de mai sus nu sunt valabile decât dacă vorbim despre exil. Şi dacă „exil” nu este cuvântul apropriat? Dacă ceea ce numim noi exil nu este decât o scăpare? Ce dacă acei pe care-i numim „exilaţi” nu sunt decât nişte fericiţi rescapaţi al unui naufragiu continuu?

Oricare ar fi răspunsul, revenirile sunt nişte realităţi cât se poate de tangibile. E suficient să mergi la aeroport.

S-au schimbat multe de la primele mele reveniri... Avionul lui Tupolev nu mai este bun decât în calitate de monument, nici aeroportul nu mai este acelaşi şi nici pasagerii nu mai sunt acei de cândva.

Acum zece ani pasagerii erau, în mare parte, străini aflaţi în misiuni la Chişinău, caritative de cele mai multe ori, bărbaţi din cohorta gasterbaiterilor, mai toţi cu „paşapoarte albe”, oficiali din Moldova revenind din „deplasări” sau diverşi participanţi la „proiecte” internaţionale... Astăzi componenţa călătorilor s-a mai diversificat, s-a mai normalizat într-un fel, dacă e să admitem o comparaţie cu zborurile spre alte destinaţii, deşi unele particularităţi se mai pot observa. Frapează, în primul rînd şi în special pe timp de vară, în perioada vacanţelor, numărul copiilor mici. Moldovenii se instalează definitiv şi temeinic. Fac copii. (În cazul meu particular acest numar a cauzat şi ceva complicaţii cu zborul, căci nu se ajungeau centuri de siguranţă pentru copii la bordul aeronavei.) Este impresionant şi numărul cuplurilor franco-moldave. Toate astea contribuie la instaurarea unui sentiment de ireversibilitate. Pentru mine este o constatare relativ nouă. De doi-trei ani, ceva s-a schimbat în percepţia emigraţiei la moldoveni. Dacă până nu demult revenirea definitivă apărea drept o perspectivă cât de cât reală (necunoscuta în această ecuaţie era timpul) şi instalarea definitivă drept una ipotetică şi neverosimilă, astăzi această percepţie s-a inversat...

S-a schimbat mult şi comportamentul moldovenilor. Dacă acum 10 ani, conaţionalii noştri suportau docil orice moft al autorităţilor, oricare ar fi ele, astăzi ştiu să-şi reclame drepturile. Am fost impresionat de reacţia părinţilor când li s-a cerut, cu o explicaţie mai mult decât vagă – on a un problème de siège* - să aştepte la poarta de îmbarcare. Calm, fără exces de agresivitate, mai multe persoane au insistat să se aducă informaţii mai precise, iar când, cedând presiunii, a devenit clar că problema erau două centuri de siguranţă care lipseau, ridicolul situaţiei devenise într-atât de strigător, încât soluţia a fost imediat găsită.

Încă un aspect ar fi de menţionat: pe rutele „obişnuite” de avion întotdeauna vezi cel puţin câţiva „oameni de afacere”. Îi recunoşti imediat după vestimentaţia lor sobră şi un gen de comportament identic, oriunde nu te-ai afla. Pe rutele spre Moldova acest specimen lipseşte. Ori are o altă infăţişare. Moldova a devenit demult o destinaţie de vilegiatură. În Moldova mergi în vacanţă. Chiar şi atunci când mergi „cu lucrul”. A propos, preţurile produselor din ţară nu fac decât să confirme acest gând.

Chisinau_2014.jpgChiar de la aterizare te cuprinde un sentiment de lume în abandon. Văzând epavele triste ale avioanelor în lentă descompunere la aeroport, acest sentiment se insinuează pentru a fi confirmat pe parcursul traseului scurt „AIC – Chişinău” şi de porţiunile buruienoase, peisajele triste întretăiate de insuliţe mai „prelucrate”, dar extrem de pestriţe, altele chiar sfidând realitatea prin strălucitul lor nou-nouţ. Acest sentiment nu mă mai părăseşte de când am venit: o ţară abandonată, o „părăseală”, un cuvânt utilizat de emigraţi pentru a denumi un squatt, în care înfloresc câteva oaze de „civilizaţie”...

Revenirile sunt întotdeauna cel puţin o decepţie. De-a lungul timpului petrecut în străinătate, dorul şi nostalgia, ca la moşneguţul din povestirea lui Alexei Marinat - „Tot mai bine era atunci!” -, remodelează continuu imaginea despre tot ce a rămas în urmă pentru a le preface într-o metaforă, un picior de plai, o gură de rai, într-o himeră care nu a existat niciodată şi nu este decît o proiecţie, un fel de carte poştală, care nu există decât în minţile noastre. Acest trecut imaginar, poetizat la maximum (căci tot românul e născut poet...), în urma unei confruntări cu realitatea zilelor de azi, nu poate genera decât decepţie şi durere...

Pe semne, dacă nu resimţi această durere, înseamnă că eşti plecat definitiv sau eşti un srăin...

Partager cet article
18 septembre 2014 4 18 /09 /septembre /2014 00:31

Luni, 4 august.


Sunt în ţara de trei săptămâni deja. Îmi petrec vacanţele, în marea lor majoritate, la ţară, într-un loc pitoresc uitat de lume, un sătuc din raionul Soroca, Cureşniţa. Sat vechi de răzeşi, renumit altădată prin morile sale plutitoare de pe Nistru, mori de la care i s-ar trage şi numele: de la „cu râşniţa”... Pitorescul şi sălbaticul locului, dacă nu ar fi mai corect să-i zicem sălbătăcirea, nu poate să nu mă încânte pe mine, acel care îşi petrece restul anului în vacarmul unei metropole supra-aglomerate unde poluarea sonoră devine şi este una din problemele majore, ajunsă până şi în programele electorale ale candidaţilor la scaunul de primar al Parisului. Ia să-mi spuneţi, unde mai poţi auzi în altă parte cum... zumzăie aerul? Literalmente.


De sâmbătă suntem la Bălţi, unde am crescut de mic şi unde îmi place să revin oricând, în pofida căldurii sufocante de care nu prea te pot salva blocurile hidoase de beton, unde-şi are apartament şi mama.


Dar în această zi de luni eu sunt deja în drum spre Chişinău, căci mi-am rezervat tocmai această săptămână pentru o serie de vizite şi întâlniri în capitală pentru a mai vedea şi cunoaşte persoane cu care comunic de regulă, şi uneori destul de intens, doar virtual.


Totuşi virtualitatea lumii de astăzi are şi avantaje, în special reţelele de socializare. În primul rând, permite o comunicare constantă şi destul de consistentă, indiferent de distanţă. În al doilea rând, îţi permite să cunoşti o persoană destul de bine înainte chiar de a face cunoştinţă cu ea. Nimic nu este mai transparent decât scrisul. Oricât de mult nu ar încerca cineva să disimuleze adevărata lui natură în spatele unui profil virtual, scrisul îl trădează în mod inevitabil. Felul în care o persoană anume reacţionează la evenimente, stilul, vocabularul, totul se constituie până la urmă într-o imagine care-i reflectă destul de fidel personalitatea. Şi nu în ultimul rând reţelele de socializare îţi permit să construieşti relaţii cu personalităţi pe care altfel nu ai fi putut să le cunoşti... Bineînţeles dacă ai ce le propune în schimb...


Astfel, toate persoanele cu care am fixate întâlniri astăzi, îmi sunt extrem de interesante, ştiu că nu am cum să rămân dezamăgit şi simt o excitaţie deosebită înainte de a le cunoaşte.


Dar nu şi înainte de a găsi soluţia la o... uitare. Îmi luasem în bagajele mele haine mai „solide”: cămaşă, pantaloni, pantofi, mă rog, să apar şi eu în faţa lumii mai aşezat, mai „serios” oarecum... Dar esenţa unui om e greu de înşelat... Am uitat toate aceste haine în valiză la Cureşniţa. Iar la Bălţi m-am pornit în nişte şlapi, tricou şi şorturi... Astfel îmbrăcat am ajuns şi la Chişinău. Urma să-mi cumpăr barem nişte pantaloni şi o cămaşă. Ceea ce am şi făcut la „Gemenii”. Aşa şi am apărut în faţa lumii în acea zi: în cămaşă, pantaloni şi... şlapi. Căci pantofi nu m-am încumetat să-mi iau. Sunt prea scumpi, iar eu planificasem să cumpăr şi cărţi în acea zi. Vizita la „Gemenii” în schimb mi-a adus şi o palmă virtuală bine meritată. Trecusem pe lângă cineva cu care comunic destul de des (virtual) şi, dus pe gânduri, nici nu l-am observat. În genere, vizita mea la Gemenii merită un pamflet aparte şi chiar am intenţia să-i dedic o poveste în viitorul apropiat pe blog.


În afară de întâlnirile interesante, am profitat şi de un eveniment organizat la Librăria din Centru: lecturi din poemele lui Eugen Cioclea. A fost un veritabil 3 în 1, ca în spotul cela publicitar: am citit din Cioclea, direct din manuscrisele lui!, am discutat niţel cu amfitrionul locului, Emilian Galaicu-Păun, pe care nu-l văzusem demultişor, de când a fost el la Paris în 2013, şi am cumpărat un sac de cărţi. Puteam merge acasă, la Bălţi.

 

VVcuEGP


La Bălţi, în troleu, m-am prins că doi adolescenţi discutau despre Paris în spatele meu. M-am întors spre ei şi am intrat în vorbă. Unul din ei locuieşte cu părinţii în suburbiile Parisului... Ce mică-i lumea...


Marţi, 5 august.


Azi e ziua Radio.


Disdedimineaţă însă am avut o experienţă extraordinară şi plină de nostalgie... Cumnatul meu este şofer la un Centru social din Bălţi care se ocupă cu monitorizarea bolnavilor SIDA. În acea zi ei trebuiau să meargă la Chişinău pentru nişte vizite medicale de rutină. În microbuz mai rămânea un loc liber şi mi s-a propus să merg cu ei. Discutând cu angajaţii acestui centru mi-am dat seama cât de multe prejudecăţi mai există pe la noi... cât obscurantism. Şi agresivitate. Devine o banalitate să spui "intoleranţă". Poate dacă zic "lipsă elementară de milostenie creştinească", mă fac înţeles mai bine? Cu atât mai respectabilă este şi activitatea, lucrul cotidian al oamenilor de acolo.

 

Dar a mai fost un moment... Centrul respectiv se află în imediată vecinătate cu Şcoala nr. 13 din Bălţi. Cândva a fost o şcoală mixtă unde am mers primii 5 ani... În 1989 clasele moldoveneşti au fost transferate într-un edificiu nou, şcoala nr. 18, actualmente liceul „B.P.Hasdeu”, absolventul căruia sunt şi eu. În şcoala 13 nu am mai călcat de 25 de ani... S-au schimbat multe: terenul de sport nu mai există: nişte barosani şi-au construit case pe locul fostului teren de fotbal şi de baschet; fântâna cu coarbă a fost schimbată cu o pompă... Dar au rămas copacii sub care ne jucam de-a ţurca, îmbătrâniţi şi ei, a rămas clădirea veche, atelierul de muncă... când te gândeşti că a trecut un sfert de veac...


Apoi am mers la Chişinău. În drum, atunci când am trecut de pe o porţiune proaspăt asfaltată pe una veche, hopuroasă, şoferul a făcut o glumă: „Gata, s-a terminat Europa, acum mergem prin Moldova”. Îmi place. Lumea asociează Europa cu ceva calitativ, cu ceva mai bun. Un bun început.


La Chişinau am mers direct la Radio Europa Liberă. Am o relaţie sentimentală cu acest post de radio. În afară de profesionalismul incontestabil, Europa Liberă mai este şi postul de radio pe care îl asculta regulat bunelul meu, Ştefan Ilaşciuc. Îl asculta pe ascuns, bineînţeles, iar eu acest lucru l-am aflat mult mai tîrziu... Bunelul nu mai este... Prea devreme au plecat aceşti oameni... Prea multe ar fi putut să ne înveţe, dar nu mai are cine...


O zi plină: întâlniri, discuţii, idei, proiecte... Sper barem o parte să fie materializate. Iar dacă am început o zi la radio, tot la radio, Moldova 1 de astă dată, cu o emisiune cu Anatol Caciuc şi Angela Stafii, se cuvinea s-o închei. Apoi, din nou, la drum. Spre Bălţi. Şi un şuvoi de ploaie... Şi nişte discuţii dezinvolte cu persoane absolut necunoscute în microbuz... Ador asemenea discuţii. Afli multe din ele.


Miercuri, 6 august.


Astăzi este o zi specială. Am să vă spun şi din ce cauză mai târziu. Dar prima ei jumătate o încep ca de obicei, merg la Chişinău şi mă instalez la „Délice d’anges”, o cafenea din faţa Bibliotecii Naţionale. Acolo îmi am fixate mai toate întâlnirile. Agreabil loc şi bine situat. Din nou: discuţii, proiecte... Apoi – direcţia aeroport: astăzi vin din Statele Unite cumnaţii... Un moment plin de emoţie. O mamă şi o bunică care nu şi-a văzut fiica şi nepotul de 9 ani... Iar pentru cititorii acestor rânduri aş dori să fac o paranteză: fiţi atenţi şi cu ochii pe Victor Gărgăun! Nici nu ştii de unde sare iepurele: ne mai pomenim cu încă un campion olimpic la canotaj! Băiatul face performanţă la nivel de universităţi în SUA. Mâne-poimâne, şi cu puţin noroc, poate integra lotul olimpic. Al Statelor Unite...


 

Dar momentul l-am ratat. Din cauza unei ploi torenţiale şi traficului în care am fost blocat... Priveam din taxi cum curg apele pe străzile Chişinăului... Chiar să nu fie posibil de amenajat un sistem de scurgere mai ca lumea?... Am întârziat din această cauză, dar momentul regăsirii a fost intens... Am stat la taclale până-n seară...


Apoi cumnaţii au plecat la Cimişlia, iar noi cu soţia şi copiii am rămas să înoptăm la rude...


Joi, 7 august


Astăzi, am pornit spre Bălţi. Însă înainte de a urca în microbuz am trecut pe la o farmacie. Ce scumpete! Cine poate să-şi permită să achite preţuri din astea?!! Nu mai am niciun dubiu: sănătatea în Moldova este un lux. Ca şi multe alte lucruri: învăţământ, cultură, cărţi... Ori e selecţie naturală? Cum altfel se poate de înţeles?


Moldova este o ţară unde fără maşină eşti pierdut... Iată un lucru în care ne asemănăm cu Statele Unite. Se pare că este unicul punct pentru moment dintr-o lungă listă ipotetică... Eu nu am maşină. Deplasările prin ţară necesită o logistică specială. Azi am cam ratat cu planificarea, dar ne-am descurcat până la urmă... Per total transportul prin ţară m-a costat cam la 3000 de lei (na, am angajat un taxi, cu doi copii mici nu prea ai de ales). Cum fac totuşi ceilalţi? Chiar au cu toţii maşini? Ecuaţie cu multe necunoscute pe care nici nu încerc s-o dezleg. Am ajuns la Bălţi. E cald, foarte cald...


Ai impresia că blocurile astea din beton nu au fost construite pentru a fi locuite de oameni: iarna – îngheţi în ele, vara – te sufoci de căldură... Fiecare se descurcă cum poate, cei mai înstăriţi izolează perimetrul apartamentului din exterior. Şi cine ar îndrăzni să le reproşeze ceva? Drept rezultat – clădirile în exterior devin din ce în ce mai hidoase... Dacă mai pui aici şi diversele „amenajări” arhitecturale, tabloul devine de-a dreptul pitoresc... Nu degeaba prietenul cela al meu francez tot făcea la poze în cartierul locativ. Asemenea privelişti nu prea se văd în alte părţi...


Iată că primarul de Chişinău decide să fie totul alb... O decizie absolutistă, la limita ridicolului, precum multe altele în această ţară, dar poate e mai bine totul în alb decât debandada asta arhitectonică?...


Vineri, 8 august


O zi pe care o petrecem la Bălţi. Am făcut o vizită la o librărie... Am cumpărat şi câteva cărţi. Scundă alegere. Noroc că mai găseşti cărţi pentru copii. Fiică-mea a ieşit cu braţul plin! Din autorii şi titlurile pe care le-aş fi procurat, nu am găsit mai nimic. De peste tot se aud însă lamentări precum că lumea nu citeşte... Un cerc vicios: editorii şi librarii nu pot să-şi permită stocuri mari din considerente economice. Cititorii (de alde mine, dar mai cu seamă acei din provincie) nu mai au de unde să cumpere o carte bună... Drept rezultat, atunci când îl vede un careva pe un Galaicu-Păun, să zicem , sau pe o Radmila Popovici, sau pe o Lucreţia Bârlădeanu, sau pe un Iurie Colesnic la televizor (îi pomenesc pe aceştia fiindcă i-am văzut chiar eu pe sticlă cât am stat în vacanţă), oamenii pur şi simplu schimbă canalul... Cine-o mai fi şi ăştia? Şi cum rămâne cu rolul intelectualului în societate? Hmmm... Care intelectual? Care societate?... Trist.


Sâmbătă, 9 august


Astăzi am chemat taxi-ul şi mergem la ţară. Şoferul este rus. Nu suntem la prima călătorie cu el şi discutăm destul de amical despre una, despre alta. Nu discutăm despre politică. El ascultă un post de radio rusesc. „Radio-Inter”, dacă nu mă înşel... Preponderent muzică, dar din când în când trece câte un buletin de ştiri... Te apucă groaza... Propagandă stil „Pervyi Kanal”. Pe parbrizul maşinii îi stă lipit un tricolor rusesc cu vulturul ăla bicefal imperial... Mă întreb: dacă mâne, Doamne fereşte, ar începe un război de genul celui din Ucraina, tipul ăsta ar trage în mine ori ba? Pentru moment însă continuăm discuţia destul de amical...


Duminica, 10 august


Suntem la ţară. Ai casei se pregătesc de sosirea cumnaţilor care urmează să ajungă astăzi de la Cimişlia. S-au făcut sarmale, răcituri, babă, alte bunătăţuri... ca de zile mari! Iată-i, au ajuns! Bucurie, lacrimi, îmbrăţişări... Ce zi... Când eram mici cântam la şcoală: S-a deschis fereastra, ca o rană veche, mama ne aşteaptă, nopţi întregi de veghe. Să venim acasă şi măcar odată, să mai stăm la masă, adunaţi grămadă... A fost să fie!


Peste cinci zile îmi iau zborul înapoi spre Paris din ţara pe care nu am părăsit-o niciodată. Îmi mai rămâne o lectură la „Cenaclul Republica” pe 15 august unde, spre surpriza mea, m-a invitat Alexandru Vaculovschi şi Moni Stănilă. (Invitaţie pe care am acceptat-o fără a ezita şi de care mi-a fost frică imediat după... Dar parcă s-a trecut cu bine, mai bine zis, toţi au fost buni cu mine.)


Pe 16 voi deschide cu cheia uşa apartamentului de la cealaltă casă. De la Paris. Tot a mea.

Partager cet article
9 septembre 2014 2 09 /09 /septembre /2014 15:28

Fiecare faptă omenească e o ghicitoare cu nouă răspunsuri şi pentru cine vrea să pătrundă cu adevărat...,

Vladimir Beşleagă, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon (Cartier, 2013, p.30)

 

Mult timp nu m-am încumetat să mă apuc de povestea asta… La drept vorbind, nici astăzi nu prea ştiu cum să mă apropii de ea... Am auzit-o pentru prima dată foarte demult, încă de pe când eram copil. Făcea parte din seria poveştilor şi legendelor rurale, din acelea care există în fiecare sat. Stranietăţi pe care lumea le povesteşte şi le transmite din generaţie în generaţie, un fel de pătăranii sau pilde şi, indiferent de „morala” asociată, căci întotdeauna există o „morală”, spusă sau subânţeleasă, se simte admiraţie pentru aceste persoane, de-a dreptul legendare, intrate în gura lumii, anume pentru curajul de a fi intrat în gura lumii...

Ziceam că nu ştiu cum să mă apuc de această poveste, căci scrisul nu iartă neglijenţa. Ce-i scris cu peniţa nu tai cu bărdiţa, iar într-un text contează totul: cuvintele alese, pauzele şi punctuaţia, registrul de limbă folosit, tonul, contează pâna şi ceea ce nu scrii, dar laşi să se între-citească... Până şi faptul cum introduci textul, adică exact ceea ce fac eu acum...

Naiba s-o ia de viaţă, căci atunci când îţi vine a plânge la un colţ de masă se găseşte un altul care râde la celălalt, şi nu ar fi bai dacă nu a-i fi chiar tu acela care pe parcursul unui text (acesta, spre exemplu) nu ai fi obligat să fii concomitent la ambele, ba chiar la toate cele patru colţuri odată... Rupt în patru deci voi fi, căci nu am cum altfel, şi am să vă scriu, aşa rupt, ce am a vă povesti despre Râmboaică...

Iată deci povestea ei:

Pare să fi fost de-a lui Râmbu, un nume pe care l-am mai auzit în satul Nicoreni. Era o femeie fără vârstă, cel puţin, nimeni nu mai ştia cu exactitate câţi ani să fi avut, cu atât mai puţin copiii satului, de la unul din care (acel copil este încărunţit şi împovărat de ani astăzi) am şi auzit această poveste. Râmboaica era un fel de sperietoare pentru copii, care o mai zădărau din când în când, mde, copii netrebnici, cum le stă bine copiilor să fie, mai ales când nu se găseşte vre-un adult în preajmă să-i strunească... Umbla prin sat vară şi iarnă într-un cojocel miţos şi cârpit de nenumarate ori, din care doar numele îi rămăsese, colătăindu-se de ici-colo, bombănind ceva întruna şi tot alungând himere cu cirja ei în dreapta şi în stinga... Mă rog, Râmboaica era din acei despre care lumea zice că nu-i cu toate acasă... Trăia din te miri ce, din ce-i mai lăsa lumea de pomană, dormea când la unul, când la altul, căci casă nu mai avea...

Nu ştiu nimic mai mult despre dânsa, nici măcar prenumele... Doar povestea dată. Mai bine zis două poveşti:

1. Dansul walkiriei: Aţi văzut cu toţii probabil (dacă nu faceţi parte din generaţia I-pad), omizi din acelea verzi, mari cât degetul, larve a unui fluture splendid şi enorm, Ochi de Păun (Saturnia pyri), fără indoială cel mai magestuos fluture de pe meleagurile noastre... Într-atât de magestuos încât nu apare decât noaptea, pe întuneric, ca şi tot ce este frumos prin părţile noastre, nu cumva să fie strivit de noi, iubitori şi admiratori de... frumos.

Saturnia_pyri.jpg

Povestea dată de la omizi începe, căci se povesteşte că Râmboaica, într-o zi, numai ea ştie cum şi de unde, a adunat o duzină întreagă de omizi din astea enorme... Cine ştie cîte dealuri şi câţi mărăcini a răscolit ea pentru a le culege? Apoi a găsit o revistă frumoasă şi colorată, raritate mare pe atunci! Din paginile ei a făcut un pachet în care a învelit omizile. Un pachet foarte îngrijit care nu putea să nu atragă atenţia. Şi iată cu acest pachet a ieşit Râmboaica la pândă. Aştepta să treacă brigadirul... Când i-a văzut bricika apropiindu-se, a aşezat pachetul în aşa fel încât să-l vadă bine năcealnicul. Iar ea s-a ascuns. În mod previzibil, brigadirul a oprit bricika în dreptul obiectului colorat. A coborât jos: pachetul arăta prea ademenitor... S-a uitat atent împrejur, dar n-a văzut-o pe Râmboiacă. N-a văzut decât câţiva copilandri care se jucau în colbul drumului, altfel spus, n-a văzut pe nimeni. L-a ridicat de la pământ. A început a-l desface... L-a desfăcut.

-          Iiiiiiiiiiiiii!!!,

a icnit de spaimă brigadirul lăsând să-i cadă pachetul ce colcăia de omizi la pământ, sărind caraghios într-o parte spre mai marea bucurie a copiilor, - mde, ziceam eu: nişte draci de copii -, alb ca varul de spaimă, îngâmfarea-i şi semeţia lui de năcealnic evaporându-se de parcă nici n-ar fi fost.

Privea năucit împrejur şi iată c-o vede pe Râmboaică ieşind din ascunzişul ei, dezlănţuită:

-          Ha, ha, ha! Ţi-am făcut-o! Ha-ha-ha! Ţi-am făcut-o!

Râdea în hohote, isteric, dănţuind şi mătăhăind din mâni şi din cârjă, într-un dans şamanic de parcă ar fi invocat toţi demonii pământului... Hohotele ei, răsunau şi se rostogoleau ca valurile peste satul cufundat în moleşala fiartă de vară.

-          Ha, ha, ha! Ţi-am făcut-o! Ha-ha-ha! Ţi-am făcut-o!

Părea că din gura ei se aud clocotind smoalele infernului, iar în horă cu Râmboaica se învârteau toţi strigoii, moroii şi vârcolacii gheenei...

Altădată brigadirul ar fi înjurat-o, poate chiar ar fi croit-o cu biciuşca, căci se mai întâmpla de-i mai scăpa mâna biciul pe spinarea ţaranilor, dar dezmăţul Râmboaicei începea a trezi curiozitatea sătenilor, deja se vedeau feţe curioase de după porţi şi garduri... Tipul a urcat în trăsura elegantă cu două roţi, şi-a descărcat mânia pe crupa calului, care, speriat, a rupt-o din loc încât mai n-a răsturnat vizitiul ruşinat... Râmboaica s-a făcut a-l urmări cu chiote şi hohote... Apoi, brusc, s-a stins şi ea. Tăcută, a strâns omizile de pe jos. Le-a împăturit grijuliu în hârtia de revistă şi s-a îndepărtat rapid, şontâcăind, precum îi era mersul...

Mde, o nebună...

Sinonime:

De când a revenit în sat, Râmboaica tot bătea pragul cârmuirii sovietului sătesc reclamând să i se facă dreptate şi să i se dea casa înapoi... Nimeni n-o lua în serios, o fugăreau care şi de pe unde putea, dar ea nu se ogoia... Şi iată că într-o zi se face adunare mare la pravlenie. Pe atunci era un tip pre nume Patron în selsovet. Şi iată că Patron stă în prezidiu şi adunarea merge înainte, se raportează despre succesele în domeniul construcţiei socialismului în ţară în general şi în colhozul Suvorov în particular, când de odatâ... Uşa se deschide vraişte şi cu o falcă în cer şi una în pământ intră Râmboaica, strigând de la intrare: „Tavaraşu Cartuş! Tovaraşu Cartuş! Da cu casa ceea a me’ cum faceţi!?” La care ăla răspunde supărat: „În primul rând, familia mea este Patron!”. N-a mai apucat să zică ce era în „al doilea rând”. Râmboaica i-o tăie scurt:

-          Ori cartuş, ori patron – tot o moarte de om!

după care se întoarce şi iese din sală, lăsîndu-i pe toţi muţi, ţintuiţi în scaunele lor, faţă în faţă cu cuvintele grele ce atârnau suspendate în aer...

XXXX

Ziceam că nu ştiu nimic mai mult despre Râmboaică... Am minţit. Mă veţi ierta, sper, căci am aflat şi eu acest lucru mult mai târziu. Râmboaica era din acei ridicaţi. A fost deportată împreună cu soţul şi trei copii. Toţi, bărbatul şi trei copii ai ei, au pierit în siberii. Ea a supravieţuit şi s-a întors. Nebună?

Partager cet article
22 mai 2014 4 22 /05 /mai /2014 01:17

CIMG1641.JPG

 

Dragă Cititorule, în pofida impertinenţei şi dramatismului intrinsec al titlului, ceea ce urmează nu va fi o poveste tristă, ci una în pur stil hollywoodian, cu un happy end în toată firea care încununează o perioadă întreagă, un an, cu mult dramatism, lacrimi uneori, suspans şi tensiune maximă. Un adevărat thriller deci, deşi totul depinde, ca şi oriunde, de punctul de vedere al naratorului, impus, de ce să nu o recunoaştem, şi spectatorului, iar în cazul de faţă şi dacă e să respectăm rigorile genului, cititorului…


Respectiv, precum o fac deseori şi cineaştii, înainte de a vă povesti povestea mea, am să vă aduc şi o grilă de lectură. Un exerciţiu care v-ar pregăti să citiţi „corect” naraţiunea care urmează. Tertipuri şi şmecherii stilistice aici pot exista multe, dar eu voi alege-o pe una din cele mai eficace: o imersiune în istoria nu tocmai veche a ţării Moldova şi a mea proprie. Aşa fac astăzi mulţi, dar campioni la această probă au devenit televiziunile: pînă şi jurnalul televizat, care ar presupune o anumită austeritate şi neutralitate a stilului, abundă în „istorii personale”, un joc de-a exibiţionismul / voiarismul la limita decenţei deseori, relatate fără nicio jenă spectatorului şi îmbrăcate într-un patos lacrimogen în faţa căruia nu rezistă nicio fire sensibilă... Căci noi la asta sîntem reduşi: la firi sensibile în căutare permanentă de spectacol şi dramatism.


Deci, vă propun şi eu, dragii mei, să plonjăm într-un flash-back cvazi-cinematografic şi să ne teleportam în 1999, an în care eu, tînăr absolvent al Universităţii de Stat „Alecu Russo” de la Bălţi, părăseam Republica Moldova. Au trecut 15 ani de atunci şi încă nu au existat momente în care să mă fi poposit năstruşnica idee de a reveni în ţară...


În povestea care urmează, povestea (iertare, stimabile şi exigent cititor, pentru repetiţia comisă în mod deliberat aici) mea şi a celor 15 ani nu contează absolut deloc, dar am dorit să vă povestesc (hic!) cum şi de ce am „emigrat”.


Nu a fost atunci un scop în sine. Mai mult chiar, fiindcă tot zicea lumea că nu am fost un student chiar rău şi fiindcă patima literelor nu m-a părăsit niciodată, am încercat să intru la masterat nemijlocit la Alma Mater. Dar pentru asta era nevoie să achit un „contract” de 1200 de lei... Dacă aţi uitat ce însemnau 1200 de lei pe atunci, am să vă spun doar atît: la USB „Alecu Russo” un lector asistent începator avea un salar de 100-120 de lei în acele nu tocmai fericite vremuri... Părinţii mei, reduşi la o sărăcie lucie de urgiile tranziţiei, atîta bănărit nu aveau (ţin minte că tata primea salariul cu luni bune de întîrziere...). Eu – nici atîta... La întrebările mele nedumerite şi încercările timide de revoltă mi s-a propus un deal al secolului: urma să fiu angajat şi să predau la facultate (vezi mai sus salariul), iar banii să meargă în contul „contractului”. De facto trebuia să lucrez degeaba... fără vreo sursă oarecare pentru existenţă (asta dacă nu te apucai să faci ore de „meditaţie” sau să... iai mită!) Această „propunere uluitoare” mi se făcea după primul din cele două examene de admitere la masterat... La al doilea examen nu mă mai prezentam. Restul sînt detalii puţin importante. În toamna lui 1999 începeam un masterat la Sofia, Bulgaria. Cu bursă.

 

Dacă credeţi că sînteţi în plină poveste, vă rog să mă iertaţi, dar nu a fost decît o „mise en bouche”. Acum, dacă am plantat decorul, voi trece la acţiunea propriu-zisă care se desfăşoară chiar în acest moment, adică e pe cale să ajungă la acel faimos happy end anunţat emfatic chiar de la bun început şi , chiar de zice o vorbă veche şi înţeleaptă „Nu zi „hop” pîn-n-ai sărit”, probabilitatea lui este într-atît de mare încît îmi permit să vă împartăş aceste rînduri.


Ascultaţi!, ascultaţi! şi nu carecumva să spuneţi că nu aţi auzit! Abia acum începe povestea:


A fost odată ca niciodată, dar nici chiar într-atît de demult, în 2013 mai exact, că de n-ar fi fost nu aş avea nici eu ce scrie azi, un liceu. Din acele puţine care mai rămîneau în satele mari. Şi mai era în acea ţară unde domnea verde-roşu-albastru împărat o zînă, care era prin cumul şi Ministru al Învăţămîntului. Şi a fost pusă zîna de tocmai Muma Pădurii să facă reforme. Şi s-a apucat zîna de reforme... Şi se întîmpla povestea dată.


Elevul F. din liceul acelui sat mare a ajuns şi el mare de ani şi de statură şi i-a venit sorocul bacalaureatului şi lui. Şi a ănvăţat băiatul ca niciodată în acel an... Şi au pîrîit şi pătimit cărţi şi caiete...


Şi a ieşit elevul F. cu cea mai mare notă la bacalaureat din liceul său!... Dar liceul nu a fost unul „elitist”, ci din acele licee care nu stau pe lîngă curtea domnească şi care demult le stă boierilor şi domnilor, şi chiar Mumei Pădurii, în gît. S-a dovedit că au pîrîit şi pătimit cărţi, dar nu chiar acele cărţi care trebuiau... Şi s-au scris caiete, dar nu cu exerciţii din acele care au fost la bacalaureat...


Eevul F. a luat bacalaureatul, chit că a ieşit de la examen absolut aiurit de ce i s-a întîmplat acolo... Bacalaureatul din leatul 2013 a fost momentul de glorie supremă a zînei-ministru, toţi menestrelii ţării cîntîndu-i ode şi rostindu-i panegirice înflorate... Nu s-a mai întrebat nimeni de ce examenul a fost făcut cum a fost făcut, tăiat parcă după măsura şi lungimea braţelor şi cracilor feţilor-logofeţilor din liceele de pe lîngă curte, nu s-au întrebat, căci a fost biruit dragonul cu şapte capete – copiatul! Şi poate ar fi întrebat careva, dar se nimereşte că toţi menestrelii şi cronicarii acestor ţinuturi din liceele de la curte au iesit, iar cel sătul cu cel flămînd nu s-au înţeles de cînd lumea...


Elevul F. a luat bacalaureatul, dar nota nu a fost suficient de mare pentru a spera un loc „la buget” în vre-o instituţie de învăţămint superior al împărăţiei.


Dar părinţii elevului F. nu au dorit să meargă la munci grele prin străini, căci F. mai are o soră mai mică şi ei refuză ideea însăşi ca un copil să crească fără părinţi... Părinţi exemplari, nu-i aşa? De pus în icoane de sticlă şi arătat la toată lumea! Şi cu F. cum rămîne? Învaţă sau nu? Părinţii au zis da, şi l-au trimis la capitală, la un colegiu, unde nota sa era „trecătoare”, cu speranţa să încerce totuşi o universitate mai tîrziu. Părinţii au zis „da”, dar finanţele lor au răspuns „ba”, căci după doar trei luni de studii „gratuite” la Chişinău (în afară de gratuitatea locuinţei/transportului/hranei se mai adăugau gratuităţi neprevăzute de cîteva sute de lei lunar, ba pentru o carte recomandată insistent de un profesor şi inexistentă la biblioteca instituţiei, dar care se putea găsi chiar la profesor contra unei sume modice de arginţi, ba pentru nişte utilaje de laborator pe care le cumpărau de la profesor, ba pentru nişte costume şi armuri speciale, ba pentru paloş, ba pentru sabie s.a.m.d.)...


A revenit bravul nostru F. acasă, în satul de baştină, după ce a epuizat şi ultimile picături de vlagă din rezervele financiare ale părinţilor săi... Dar nu s-a lăsat bătut. S-a apucat serios de franceză. A mers la solii împărăţiei francilor (Alliance Française), acei care se ţin de nebunii din astea demodate care se cheamă „cultură” şi a mai obţinut o diplomă. Nu mare lucru, dar cu foiţa asta pînă şi bacalaureatul său căpăta o strălucire mai altfel, mai luminoasă...


Şi a trimis F. bacalaureatul „rău” moldovenesc însoţit de fiţuica aia precum că ştie limba francilor peste mări şi ţări la o universitate nu tocmai din cele mai rele. Şi le-a scris F. că vrea să înveţe la ei, la franci, buchii şi ştiinţe noi. Şi a aşteptat... Şi i-a venit răvaş pecetluit de peste mări şi ţări că este aşteptat...


F. pleacă la toamnă să înveţe în Franţa. Este excitat şi plin de speranţe noi.


Iar eu? Mă bucur pentru el, ce să fac alta? M-am suit şi eu pe-o roată şi v-am spus povestea toată. M-am suit şi eu pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa.


Lui F îi va fi greu, va trebui să se descurce de unul singur, să muncească la universitate şi pentru a-şi asigura existenţa... Îmi aduc aminte, înduioşat, de anul în care veneam la Paris... Cu mîinile în buzunar. A fost greu. Dar asta e o altă poveste. Care nu mai are nicio importanţă. Au trecut 14 ani de atunci...


Tot au fost reforme de atunci, tot au fost schimbări... Dar esenţa lucrurilor a rămas aceeaşi.


Povestea dată, dragii mei cititori, dacă v-aţi prins bine, nu putea să se termine decît în două feluri:


1.       F. rămîne la sapă de lemn neînvăţat (dar cu bacalaureatul în buzunar) fără mare viitor.

2.       O emigrare.


Dacă ar fi emigrat cineva din părinţi (pentru a plăti studiile lui F. în Moldova. De-aţi şti cîţi părinţi din aceştea cunosc...) am fi vorbit de încă o dramă familială. A reuşit însă să emigreze F. Şi asta ne permite să spunem că avem un happy-end în calitate de final.


Deşi totul depinde, ca şi oriunde, de punctul de vedere al naratorului...


Partager cet article
30 avril 2014 3 30 /04 /avril /2014 02:45

 Vous me direz qu’un passeport ne modifie pas le caractère d’un homme.*, 
 Jorge Luis Borges, Le livre de sable, 
(titlu original: El libro de arena, povestirea Le stratagème, Gallimard, p.123)

 

 

momtomb.PNGNu-ş’ de ce, dar zilele astea nu mă trage la scris. Nu că nu ar exista subiecte, dar parcă nu mi-e a strica cheful la atîţia oameni bravi, femei şi bărbaţi ai neamului, care se bucură de nu mai pot şi se află într-o transă continuă. Şi aş încerca să mă bucur şi eu, parcă şi prilej există, dar e la fel ca şi cu scrisul: nu mă trage...


Zilele astea, cînd mie nu-mi vine a scrie altceva decît aceste firave şi plioştite rînduri, reţelele de socializare şi tot spaţiul vir(tu)al a fost plin cu poze din Grecia, de parcă toată ţara ar fi încăput într-un Airbus, simbolism existenţial greu de bătut în intensitate; de poze idilice cu peizaje induioşătoare ale satelor şi cîmpiilor noastre (şi cine să îndrăznească să zică că nu-s frumoase ?) şi pe care nu se vede nici urmă de gunoieş, de parcă toate mizeriile s-ar fi alineat dintr-o dată „în coloană cîte doi” la comanda marelui calif şi ar fi mărşăluit valea din spaţiul carpato-danubiano-pontic, (să le fi eliberat careva instituţie cîte vre-un paşaport biometric şi lor ? Nu ştiu, dar nu cred că ar fi nevoie, căci nimic nu ne poartă amprenta identificatoare mai bine decît gunoaiele noastre); cîteva poze cu case părăsite, bineînţeles, pentru a nu rămîne în urmă de trendul actual; poze cu mese întinse la cimitir şi nu numai, într-atît de bogate, încît te întrebi dacă nu cumva poveştile despre sărăcia din Moldova nu sunt o scorneală şi provocaţie antinaţională (Да, до этих штучек мастер этот самый Джон Ланкастер.(1))...


Sunt bune toate. Vă rog să mă credeţi şi să nu daţi cu pumnul în ecran sau taste, căci nu am nici cea mai mică intenţie să stric cuiva „malina” şi „kaif”-ul. Chefuiţi şi bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi (2) şi să nu uitaţi nici de nume, prenume, adresă, naţionalitate, credinţă şi alte chiţibuşuri pe care neapărat cineva se va grăbi să le pună într-un catastif pentru ca o maşinărie fermecată să vă transforme ulterior într-un procentaj infim al acestei realităţi.


Şi dacă toate sunt bune, am să vă las în pace şi am să vin doar cu nişte ghimpi, pe care aţi putea să-i lăsaţi neobservaţi, dar teamă mi-e că s-ar putea infecta, dacă nu-i scoatem destul de rapid de sub piele...


Ghimpul 1: Orice s-ar spune, dar faptul că am scăpat de vize, chiar şi de nu înţelege o distinsă doamnă de ce nu sărim în sus şi nu deferlăm în străzi purtaţi de valurile extazului, este un eveniment de prim plan. Poate e o fixaţie a mea, o boală la care sunt într-atît de sensibili exilaţii, dar a scăpa de umilinţa funcţionăraşilor şi grănicerilor e totuşi ceva. Oh, believe me ‒ every word I say is true (3) . Faptul că au rămas în trecut potlogarii care vindeau aceste one-way tickets (4) pentru mii de euro, faptul că nu voi mai auzi de la oamenii mei poveşti cu traversări clandestine de munţi şi păduri europene, cu vînători de oameni, cu accidente şi morţi, este mai mult decît ceva! Dar să nu uităm că această „eliberare” ne era făgăduită încă pentru 2012... Nu zic că nu s-a făcut nimic pentru ca să se întîmple anume atunci, dar, vedeţi Dumneavoastră, decizia nu era doar a noastră. Cine ştie cît am mai fi aşteptat dacă nu era... suferinţa Ucrainei. Are un gust amar această „realizare”. Nu s-a făcut doar pentru noi, nu s-a făcut doar din cauza noastră şi doar din voinţa noastră. S-a făcut din... circumstanţe... Iar la văzul „foştilor” din Airbus-ul „Chişinău-Atena-Chişinău” chiar mă apucă un fel de ... lehamite, ca să nu folosesc decît acest eufemism...


Ghimpul 2: Iată că, la fel ca şi în fiecare an, zilele trecute toată ţara a ieşit la un picnic magestuos. Treaba asta extraordinară sa cheamă „Paştile Blajinilor”. E ceva profund păgîn şi ancestral în această tradiţie. E ziua pe care viii o trăiesc împreună cu morţii. E ziua cînd morţii îi adună pe toţi ai lor launloc. De cînd mă ţin minte se făcea anume aşa. Mai deunăzi am aflat că pe undeva pe la filipinezi se procedează la fel. Un tip în Franţa chiar a făcut şi un monument pe mormîntul mamei sale în formă de masă şi şi-a făcut nume în presă. A găsit cu ce să ne mire! Dar uite că a apărut o modă mai nouă: neo-moralişti de tot felul ne învaţă că nu e bine. Cică nu ar fi creştineşte... Aici suntem de acord, este păgînism pur. Ca şi multe alte datine de-ale noastre, de altfel. Neo-creştinii noştri se pare că doresc să înfiinţeze o nouă credinţă pură si „neprihănită” pe acest meleag... Cică nu le-ar place cum se îmbracă femeile (de straiele bărbaţilor nu se leagă nimenea), că se bea şi se mănîncă pe morminte... În oricare altă parte, deci, e bine, dar morţii, cică, ar fi mai sensibili şi mai susceptibili... Se plîngea careva nu demult de fetiţe cu fustiţe scurte în Parlament... Atunci cu toţii i-au luat parte fetiţei-garofiţei. La cimitir nuş’ de ce e invers... Aşa cum suntem, vii, aşa venim şi la cimitir. Problema e în altă parte.


Ghimpul 3, telegrafic: Ilan Shor, tipul care, conform zvonurilor, îşi petrece vacanţele în reşedinţa de vară a lui Putin, care făcea nuntă în chiar clădirea (fie şi temporară) a Parlamentului, a fost ales, între timp, membru al Consiliului de Administrație la Banca de Economii...


Cam atît.


Sunt bune toate. Vă rog să mă credeţi şi să nu daţi cu pumnul în ecran sau taste, căci nu am nici cea mai mică intenţie să stric cuiva „malina” şi „kaif”-ul. Chefuiţi şi bucuraţi-vă, prieteni...

 

 

*Rom: "Îmi veţi spune că un simplu paşaport nu poate modifica caracterul unui om."

 

(1) Vladimir Vysotski, Пародия на плохой детектив

(2) Ion Aldea Teodorovici, Bucuraţi-vă 

(3) Bryan Adams, Please Forgive Me 

(4) Boney M, One Way Ticket

Partager cet article
18 avril 2014 5 18 /04 /avril /2014 13:01

Les années ne modifient pas notre essence, si tant est que nous en ayons une*...

Jorge Luis Borges,

Le Congrès (in Le livre de sable. (titlu original: El libro de arena))

 

În casa buneilor nu era televizor. Din aparate electrice ei aveau doar următoarele : un frigider, marca „Minsk”, bunica îi zicea “golodilnic”, un fierbător electric – “pidighilnicul”, un fier de călcat care nu a fost rebotezat şi… atît. Din cele care funcţionau.

radiola.jpgMai era o radiolă enormă pe un bufet din lemn, acoperit cu un placaj albastru deschis ce stătea imediat lingă uşa de la intrare, dar nu ţin minte s-o fi auzit vreodată, radiola, cît au fost buneii în viaţă. Eu ştiu că muuuultă vreme am fost ferm convins că radiola bunelului era stricată şi că stă pe bufet mai mult de frumuseţe. Căci era într-adevăr frumoasă. Se puteau asculta şi plăci de vinil la ea… În teorie. La întrebările noastre copilăreşti despre misterul funcţionării aparatului, mama tăcea şi schimba vorba, bunelul zicea că e stricat, iar bunica… Bunica nu se atingea de drăcovenii din astea din principiu.

Bunelul atîta mi-a spus : îl cumpărase, chipurile, pentru că avea ştiubeie şi la „radiu” se anunţa cînd aveau să fie stropite lanurile de răsărită… Dar asta era cîndva demult, acum nici ştiubeie nu avea, nici de radiou nu mai avea nevoie.

Astfel a fost rezolvată, pentru noi, copiii, chestiunea radiolei de pe bufetul albastru…

Pînă cînd într-o zi…

Au trecut cîţiva ani buni. Bunelul nu mai era, nici bunica… Eram cu tata la ţară în casa buneilor. Mergea nu-ş’ ce meci de fotbal. Tata – microbist, eu – la fel. De obicei ne duceam în mahala să privim meciurile pe la rude din care aveau televizor, dar era prea tîrziu (dacă nu mă-nşel, era un meci de la Campionatul Mondial din SUA din 1994) şi nu era frumos să deranjăm lumea în plină noapte… Şi atunci tata a pornit… radiola !

Să zic că am fost uluit înseamnă să nu zic nimic. Aveam 17 ani, crescusem în acea casă şi habar n-aveam că radiola funcţiona la perfecţie… Cum ? De ce ? Tata era vădit jenat... Aşa se întîmplase că nu s-a ivit nicio ocazie şi niciun motiv pentru ca în toţi aceşti ani (trecuseră tocmai 6 de la decesul bunelului) să fie necesar să pună el radiola în funcţie, iar eu nici nu puteam să-mi închipui aşa ceva…

„Radiola întotdeauna a funcţionat, mi-a zis tata, tătuca o punea des noaptea. El asculta Europa Liberă… Dar vouă nu putea să vă spună… Eraţi mici... Şi era periculos pentru toată lumea să se ştie…”

Păi da, desigur… O cogemite radiolă pentru nişte banale anunţuri despre stropitul lanurilor?! Acum îmi dădeam seama de absurditatea celor auzite în copilarie… Cum de s-a prins acea minciună?

Dar nici măcar acest lucru nu era marea dezvăluire, ci faptul că aflam ceva nou despre bunu, ceva, care pus laolaltă cu tot ce aflasem despre ei, despre viaţa lor, mă umplea de mîndrie... Aflam ceva care îl plasa pe omul pe care l-am cunoscut, de o blîndeţe şi o cuminţenie pe care nu ştiu dacă am mai întîlnit-o la alţii, de asupra la tot ce puteam să admir la el. Da, a fost un om care a ştiut să supravieţuiască, care a ştiut să treacă prin toate urgiile secolului trecut ramînînd om şi păstrînd cu sfinţenie ceea ce poate avea un om mai sfînt: dragostea pentru ai săi, soţia şi copiii, şi a fost nevoie de mare curaj şi sacrificii pentru asta (numai cele doua lagăre de concentrare, atît la nemţi cît şi la ruşi, cît fac...), dar nu a fost un resemnat! Asta aflam eu de la radiola care funcţiona: bunelul a fost şi a rămas un OM LIBER!

 

XXX

 

Acum exact un an, aşteptam un sunet de telefon la o oră convenită în prealabil... Mă gîndeam la tătuca Ştefan... Mi-l inchipuiam aşezat în faţa bufetului albastru alături de radiola enormă cu luminiţile ei fermecătoare, ademenitoare, ale pătrăţelelor cu capitalele lumii: Moscova, Bucureşti, Budapesta, Praga, Berlin, Paris... Parisul meu... Pe acea placă lumea era una, nemărginită dar atît de mică, pe acea placă Moscova licărea la fel ca Parisul... Îl vedeam concentrat, cu urechea aproape lipită de postul de radio, care lucra abia audibil, să nu se audă prea tare...

Cînd a sunat telefonul tremura totul în mine... La telefon era Valentina Ursu de la Radio Europa Liberă. Eu nu mai ştiu cum am citit textul pentru „Jurnalul săptămînal”... Şi ar trebui să-mi cer scuze în faţa auditorilor atît pentru prestaţia lamentabilă (emoţiile...) cît şi pentru faptul că nu mă adresam lor în acel moment. Eu am citit textul pentru Ştefan Ilaşciuc, bunelul meu.

Oare ce-ar fi crezut? Ar fi fost oare mîndru de nepotul său? N-am să ştiu niciodată... Cine ştie ce frecvenţe ajung pînă acolo, sus? Oare au şi ei o radiolă la care ne ascultă?...

 

*în Rom.: Anii nu ne modifică esenţa, dacă e să presupunem că ar exista una...

Origine Imagine

Partager cet article
24 janvier 2014 5 24 /01 /janvier /2014 07:00

„Da’ acum, bunic, mă întreb: nu cumva e mai înţeleaptă oaia şi negara? Ele doar nu-şi vorbesc de zei, credinţe, nici nu se proclamă domni peste oceane şi planete necălcate, peste alte nimicuri...”

Vasile Vasilache, „Elegie pentru Ana-Maria”

 

În una din poveştile anterioare vă povesteam despre cum l-am făcut pe bunul meu cu oi… Vă mai povesteam şi despre o oiţă brumărie... Nu ştiu cum alţii, copiii ca copiii, care cu un cîine, care cu o pisică, care cu un hamster ori un papagal, dar eu unul am avut o oaie.

Şi se făcea că eram mici, şi se făcea că toţi ai mei erau cu mine, şi eu cu ei, şi toţi împreună, şi era bine:

ma-douce-brebis-huile-2012.JPGÎn fiecare primăvară oile bunelului, ca şi oricare alte oi ce se respectă, se puneau pe fătat. Aşa le este menirea. Că d-aia şi ţine ţăranul oi: să fete şi să dea lapte. Noi veneam cu părinţii la bunei de cu vineri şi plecam înapoi la oraş duminica. Tătuca făcea ce ştia el, dar în această perioadă, cînd ajungeam la bunei, întotdeauna erau cîte un mieluţ-doi în ocol şi noi cu soră-mea ne jucam cu ei cît ţinea ziua de mare (noroc că nu erau zilele încă prea lungi). Cam atît dura însă idila noastră: un week-end.

Bunelul mai mult de 6-7 oi nu putea să ţină, pe atunci pielicica de „caracul” era încă preţuită (iar efectul cîrlionţat de „caracul” la mieluţi nu ţine decît cîteva zile) şi cînd veneam peste o săptămînă ori nu mai găseam mieluţii în ocol, ori găseam alţii... Dispariţia mieilor rămînea un soi de acord mut şi tacit, niciodată verbalizat, între ai casei... Ne protejam reciproc. Sacrificarea mieilor făcea parte din tabu-ul familiei. Aşa era rînduiala. Aşa se cuvinea. Noi nu puteam să-i spunem nimic bunelului, căci involuntar însemna să-l acuzăm de miel-ucidere... Iar bunelul ce era să spună?...

Dar iată că se întîmpla minunea: într-o dimineaţă de sîmbătă, cînd am dat pe la ocolul oilor, în mijlocul miţoaselor de o culoare indefinită de un brun-gri-negru murdar şi spălăcit, în loc de un mieluţ negru cum erau ei de obicei, zburda un cîrlănaş brumăriu! O pată de lumină de un gri-albăstriu deschis care efectiv iradia lumină şi blîndeţe biblică... Unul Dumnezeu ştie ce mutaţii genetice şi de unde i s-a aruncat seminţa! Şi cum tocmai citisem la şcoală lacrimogena (dar atît de frumoasa) povestioară a lui Mihail Cibotaru, mieluţa noastră a fost botezată pe loc: avea s-o cheme Miţa!

(Din cîte am înţeles, această extraordinară povestire a fost scoasă din programul şcolar... cu ce-o fi păcătuit oare? O fi cariera politică a autorului cauza? Dacă acesta ar fi răspunsul, atunci ar trebui să-l interzicem şi pe marele ideolog şi promotor al legionarilor, Micea Eliade, şi mulţi alţii... Poate ar fi cazul să ne lămurim ce predăm în şcoli: literatură sau politică?)

Dar pe măsură ce treceau orele, extazul şi fericirea noastră se preschimba în nelinişte... Duminică seara noi plecam la Bălţi... Nu se putea! Numai nu Miţa! Miţa trebuia salvată! Nicio cutumă seculară nu putea să ne stea în cale! Am decis să mergem la bunelu’ să luptăm pentru viaţa mieluţei. De fapt, nu prea a fost nevoie de mari eforturi, tătuca Ştefan a cedat fără a opune rezistenţă, dar noi tot nu eram încrezuţi... Oare de puţine ori mint adulţii? Crezînd că fac un mare bine copilului, chipurile să-l ogoiască... Atunci, la moment... Dar ce crede oare piciul cînd descoperă că a fost minţit mişeleşte de oamenii în care ar trebui să aibă poate cea mai mare încredere?... Aşa că noi am tot continuat cu sîcîitul: am rugat, am ameninţat (cu ce puteam noi, copiii, ameninţa), am cerut să ni se dea „cuvîntul de cinste”... Şi doar atunci cînd tătuca ne-a spus că oricum a venit timpul să reînnoiască seminţa la oi şi că nu are ce face cu o blană brumărie pe lîngă celelalte negre (argumente de doi bani, dar sărmanul nu mai ştia nici el ce să mai găsească ca să-i dăm crezare), ne-am lăsat de capul lui... Suspiciunea şi anxietatea ne-a măcinat totuşi toată săptămîna următoare...

Tătuca s-a ţinut de cuvînt! O săptămînă mai tîrziu Miţa era în ocol!

De acum încolo Miţa a fost corcolită şi alintată cum nicio oaie nu a fost răsfăţată nici pînă la ea, nici după!

Şi a fost o vară în care am cutreierat toate sărăturile şi dealurile Nicorenilor cu Miţa mereu după noi, care ne urma mai ceva ca un căţeluş. Şi a fost zbenguială şi hîrjoneală, şi întreceri la viteză cu cîrlanul (să ştiţi că aleargă al naibii de repede oile!). Şi a fost pînă şi o bătălie pe cinste cu un băieţandru din mahala, care - ce obrăznicie! - vroia să călărim cîrlanul. Şi a crescut Miţa, şi din cîrlan s-a făcut mioară, şi din mioară s-a făcut oaie...

Dar, ori de cîte ori ne vedea, Miţa alerga neapărat drept la noi şi căuta cu botul ei umed pe la mîinile noastre, sigură fiind că se va alege cu ceva gustos... Iar cînd mergeam vara la stînă cu tătuca era suficient să strig odată-dădăori: „Miiiţaaaa” şi toate oile bunelului se alegeau singure, ieşind grămăjoară din turmă şi venind spre noi cu Miţa în frunte. Celelalte surate ale Miţei au înţeles repejor sistemul: noi, copii cu simţul echităţii dezvoltat de mici, nu puteam să nu le facem parte din gustoşenii şi celorlalte, bine-bine, nu chiar dreaptă, căci aveam totuşi vedeta noastră...

Şi a trecut de atunci un sfert de secol... Şi încep a mă face şi eu acum brumăriu pe la tîmple...

Povestea dată a avut un final trist şi banal. Miţa şi toate oile tătucai au fost vîndute în toamna lui 1988... Oricît de mult n-am fi vrut, dar oi în apartament nu prea ţine lumea...

Nu ştiu cum alţii, copiii ca copiii, care cu un cîine, care cu o pisică, care cu un hamster ori un papagal, dar eu unul am avut o oaie!...

 

Imagine: Yvette Delmas "Ma douce brebis"

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher