Tatălui meu, Andrei
Acum exact şase ani a murit un copil.
Telefonul a sunat pe la 7 dimineaţa. Soţia a fost prima care s-a apropiat de el. Mi-a spus cu groază : « Sună de la Bălţi… ».
Şi în acea clipă a murit un copil.
La celălalt capăt de fir nu putea fi altceva decît moartea... Cînd va fi să vină la mine, am s-o apuc de plete şi de gît şi am s-o pălmuiesc, şi am s-o bat măr! Cum îndrăzneşte ea să sune de la mine de-acasă ?! cum încumetă să îmbrace glasul mamei ?!
Am luat receptorul ştiind ce voi auzi. Am răspuns : « Vin cu primul avion posibil » şi am închis.
Eu eram mort.
În acea zi blestemată, eram convocat la Prefectura de poliţie să depun actele pentru “Carte de Sejour”… Am luat dosarul pregătit, m-am îmbrăcat şi am ieşit în afară.
În afară, în afară, în afară...
Un mort cerînd dreptul la viaţă pentru o durată limitată în timp în oraşul luminilor, unde nu moare nimeni niciodată*…
Oficiul Prefecturii de pe Quai de Jemmapes deschidea la 8:00, dar eu nu eram primul şi în faţa mea mai stăteau deja vreo zece vii ce-şi reclamau dreptul la viaţă pentru încă un an…
Au deschis exact la 8:00. Eram mort de exact o oră...
Mi-a venit rîndul. M-am apropiat de ghişeu unde o gorgonă cu 666 de capete sîsîia ceva prin hîrţoagele din dosarul meu, neştiind că nu mai avea ce împietri în mine. I-am spus: „Vous êtes conscients que ce que vous me demandez n’est pas légal”? - întrebare pe care doar un mort poate s-o pună unui funcţionar ce are putere de decizie asupra „vieţii” lui...
„C’est comme ça, Monsieur!”, mi-a răspuns... S-a sculat supărată foc şi a plecat să-şi descarce dispreţul... Într-adevăr, avea dreptate: So it goes**... cirip-cip...
De la Quai de Jemmapes am plecat direct la... birou. La servici. Fiindcă trebuia să găsesc un avion. Fiindcă biroul era mai aproape de Quai de Jemmapes decît casa... A sunat telefonul. Era un bun prieten: „Noroc, Vitalius! Ce mai faci?”...
Faci?
Tăceam. Nu găseam aer să răspund...
- Allo, Vitalius? Mă auzi?
- Da. – nodul din gît, - A murit tata.
Băiatul a tăcut... Nu era vina lui... Dar întotdeauna eşti vinovat în asemenea situaţii. Mi-a spus ceva...
- Ma ierţi, R. ... mai tîrziu..., am închis telefonul.
La 9:00 am ajuns la birou. În open-space. Trebuia să trec pe lînga mesele colegilor: „Salut. Salut. Salut.” au venit ca nişte lovituri de bici într-un culoar de execuţie...
Am făcut un search rapid pe net. Mi-am dat seama că e vineri şi că Air Moldova avea zbor direct în acea zi. Am sunat agenţia:
- I., a murit tata. Eu azi trebuie să zbor acasă. Poţi?
- Aşteaptă puţin. Te sun în 15-20 de minute.
Nu a întrebat nimic mai mult, nu mi-a spus nimic mai mult... şi à posteriori îi sînt recunoscător.
Dar 15 minute?... Colegii totuşi au bănuit ceva... căci nu le răspunsesem la bineţe... a venit şeful la mine:
- Ca va, Vitalie?
- Mon père est mort aujourd’hui...
Este foarte greu să scoţi cuvinte atunci cînd eşti mort... pentru fiecare din sunetele scoase trebuie să faci un efort de reînviere...
- Mais... Qu’est-ce que tu fais là?
Pleacă acum, te rog, omule, nu mă pune să-ti explic... pleacă...
- J’attends un appel pour l’avion...
A zis că... bla-bla-bla... de rigoare. Interminabilul sfert... s-au mai apropiat cîţiva de mine... şi ce ar fi putut face altceva? Hai, sună, sună odată... Iată, în sfîrşit... Mi-a făcut rost de loc în avion. Zbor în astă seară. Trebuie să merg la agenţie să cumpăr biletul.
Am ieşit de la birou. Erau două ore de cînd eram mort...
I. mi-a zis că poate să mă ducă la aeroport deseară, dacă doresc. Da, doream. Am fixat ora.
Am mers la bancă să scot banii pe care-i aveam în cont. Înmormîntările în Moldova costă scump... Morţii sînt scumpi... Cei vii plătesc pentru cei morţi... Pentru ca să-şi răscumpere învierea... Pentru a plăti pentru greşelile faţă de cei morţi... Pentru dreptul de a rămîne vii... Tichetul pentru viaţă... Ce scumpi ne-am făcut...
Am plecat spre casă să-mi iau bagajele... 6 ore de cînd eram mort...
Soţia mi-a făcut valiza... Ea ştia mai bine de ce avea nevoie un om viu... Morţii nu au necesităţi... Am sunat un taxi la Bălţi să vină să mă ia de la aeroportul din Chişinău, căci avionul ajungea pe la 2:00...
Am mers la agenţie. I. era cu alte trei persoane în maşină. Am pornit spre Aeroportul Charles de Gaulle... Acele alte trei persoane nu ştiau... I. a păstrat discreţia de rigoare... Glumeau, spuneau bancuri... Probabil se gîndeau: „Ce-i cu mortul ăsta?”
În avion băiatul de alături de mine a deschis o sticlă de whiskey... A. nu ştia. A. era un manager de la Orange. Mi-a propus. Am acceptat. Nu mîncasem nimic în acea zi, dar nu am simţit efectul licorii... Morţii nu se-mbată... Morţii nu au necesităţi... Nici măcar fiziologice...
La 4:30 descuiam cu propria cheie uşa de la apartamentul părinţilor de la Bălţi... A ieşit mama. Ne-am îmbrăţişat. Am plîns... Ca nişte oameni vii...
Tata nu era acasă.
În acea zi am început a însuri pe la tîmple. A murit un copil şi am devenit adult.
*Matei Vişniec, „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor”
**Kurt Vonnegut, “Slaughter-House-Five or The Children’s Crusade. A Duty-Dance With Death”
