Industria cinematografului nu a fost vreodată foarte dezvoltată în spațiul dintre Prut și Nistru. Vorbesc desrpre industrie în primul rând, nu despre artă, căci artiști talentați (și actori, și regizori) am avut și mai avem, char dacă mulți trăiesc mai mult în și prin teatru. Dar cinematografia, dacă e s-o apreciem drept industrie, presupune o infrastructură și o armată întreagă de specialiști în ale imaginii, sunetului, decorațiilor, costumație, și multe altele. Titrele interminabile de la sfârșitul filmelor produse în țări cu solidă tradiție cinematografică sunt o ilustrare perfectă a acestui fapt.

Existența studiolui Moldova-Film pe timpuri nu ar trebui să ne inducă în eroare, căci o simplă comparație cu studioul de film de la Odesa, spre exemplu, ne plasează imediat la locul nostru în această grilă valorică. Dar și din Moldova-Film s-a ales pulbere și praf după anii 90 ai secolului trecut...

Astea fiind spuse, înțelegem din ce cauză orice film care apare în Republica Moldova trebuie salutat și considerat drept un adevărat eveniment!

La sfârșitul lunii septembrie va fi prezentată publicului larg o nouă creație cinematografică: filmul PANDEMIA.MD de Valeriu Jereghi. Despre istoria apariției acestui film vă va povesti realizatorul, dacă va considera necesar. În ceea ce mă privește, îi voi aduce Maestrului sincere mulțumiri și felicitări pentru curaj și tenacitate. Pentru curajul de a fi abordat subiecte într-atât de dureroase și ample, dar și de a fi dus proiectul până la capăt în condițiile în care o bună parte din co-producători (din Ucraina) au fost nevoiți, după 24 februarie, să se retragă...

Autorul acestor rânduri este printre puținii care au avut norocul și privilegiul să privească filmul în avant-premieră. Voi căuta neapărat să văd și varianta care va ieși în sălile cinematografice, căci, din câte am înțeles, cu o lună înaintea priemierei oficiale echipele mai lucrau asupra unor detalii de finisare.

Valeriu Jereghi ne prezintă un film extrem de ambițios. Acei care se așteaptă la o poveste despre Covid vor fi dezamăgiți. De altfel, pandemia reală pe care am traversat-o este ultima cheie de lectură a filmului posibilă, dacă nu ar trebui exclusă de tot, pentru a nu ne polua câmpul referențial semantic. Jereghi caută alt „virus”, altă molimă, cea care ne bântuie de 30 de ani și care ne-a adus în realitatea de astăzi. Eterna întrebare care frământă toate firile sensibile de-o eternitate: oare cum de s-a ajuns „aici”?..

PANDEMIA.MD nu are fir epic. Unitatea filmului este asigurată de către și prin personajul principal, „regizorul”, (superb interpretat de Nicolae Jelescu) și familia sa. Cu, sau fără participarea eroului central, filmul este o succesiune de „tablouri”, pure alegorii cinematografice. Prin densitatea alegorică PANDEMIA.MD amintește de „Underground”-ul lui Kusturica. Dar Kusturica avea o poveste de relatat și asta a făcut. Valeriu Jereghi a ales să ne pună în fața unui univers și nu avea altă soluție decât să ne prezinte o paletă vastă de personaje care, fiecare în parte, constitue un portret colectiv. Desigur, pentru a dezvolta personajele ele sunt „puse în situație” ceea ce și crează multitudinea de „tablouri” despre care pomeneam mai sus.

Nu putem trece cu vederea nici caracterul autoreferențial al filmului, începând cu imagini apocaliptice din ȘI VA FI (Cannes-93, Selecţie oficială Un certain regard), cu proiecții inserate sau cu participarea actorilor din ARRIVEDERCI (2008), etc. Lesne ghicim în personajul „regizorului” o tentativă de autoportret cinematografic, acel „eu liric” despre care se discută mai mult în literatură decât în cinema.

PANDEMIA.MD este, în pofida burlescului abundent, o adevărată tragedie cinematografică. Spectatorul atenționat primește o răsunătoare palmă cognitivă. Valeriu Jereghi nu doar chestionează realitatea, ci ne avertizează cât se poate de direct despre iminența unei catastrofe (dacă nu am fi fost în plina ei desfășurare deja...)

PANDEMIA.MD ne trimite înapoi la marea cinematografie a secolului XX, atunci când cineaștii nu căutau spectatori, rating și like-uri, ci creau în funcție de convingerile proprii. Atunci când publicul era oarecum snobat și pus la încercare, obligat să se ridice, să urmeze nivelul filmului și nu inversul.