Îmi scrie mai zilele trecute un prieten virtual, o persoană respectabilă de altfel, un mesaj pe FB: „de poziții dure în postările tale nu zic, m-am deprins”…

Recunosc că am fost surprins și chiar m-a enervat observația respectivă. Apoi mi-a trecut…

Tot ce am scris timp de 12 ani e în spațiul public. Accesibil și disponibil. Nu am retras și nici redactat ulterior o singură silabă!

Astă vară, după un interviu pentru Vocea Basarabiei, disponibil și el online, Valentina Ursu îmi spunea în offline că a fost surprinsă de faptul că am fost prea „cuminte” față de anii precedenți... Probabil își amintea de ultima noastră întrevedere când fierbeam și clocoteam...

Irina Nechit, care a citit volumul „mesaje pentru burta de rechin” (apărut cu doar câteva săptămâni înainte de 24/02) mă întreba cât se poate de direct: „Care e frica ta principală? Războiul trei mondial?” Îi răspundeam: „Într-un fel, mă bucură că e așa de evident… Războiul e o angoasă permanentă”. (interviul a fost pregătit cu doar câteva zile înainte de 24/02 și publicat online pe 25/02).

Scriu toate astea nu pentru a mă justifica sau da explicații.

La început am fost cuminte. Am încercat să conving. De-a lungul anilor am văzut și simțit cum se îngustează culoarul posibilităților. Trebuia să fii orb ca să nu vezi catastrofa spre care ne îndreptam... În mod firesc am devenit mai categoric și în postări, și în felul de a „bate clopotele”. E probabil ceea ce multstimatul meu prieten numește „poziții dure”.

Suntem în plină desfășurare a catastrofei. Toate avertizările și „strigătele” mele au fost zădarnice. Dar aici recunosc că sunt prea orgolios. Nu au fost doar ale mele și îmi asum prea multe: la ce să asculte „persoanele respecatbile” de un oarecare editorialist, blogger, scriitor și poet cu reputație incertă?...

Totul şi toate nu au fost decât „mesaje pentru burta de rechin”.

La o adică, o altă întrebare e mai mult decât pertinentă astăzi: oare ce trebuie să se mai întâmple pentru ca beau-monde-ul de la Chișinău să înceapă a mișca?