Şi drumul omului beat, cînd întunericul îi pune cărăbuşi stelari în ochi. Să-i dăm un smoc de păr descreierat în crăpătura lui de la măsea. Eu n-am de ce să mor pentru vecinul meu Pavel Andreevici!,
Savatie Baştovoi, Iepurii nu mor (Cathisma, p.37)
Orice nu ar fi scris Savatie Baştovoi după ori pînă la acest roman, nu mai contează, din moment ce „Iepurii nu mor” există (şi este tradus în mai multe limbi, inclusiv în franceză).
Titlul acestei carti imi aduce aminte de un desen animat realizat în 1972, „Братец Кролик и братец Лис” (Тадеуш Павленко), unul din desenele animate pe care le cunoşteam cu toţii şi pe care, acei din generaţia mea, copii sovietici care au crescut mari, nu le vom uita niciodată.
Îmbătrînim pe semne, dar acea perioadă nicidecum nu mi se asociează cu ceva tragic sau nenorociri abisale, ci cu o lume a copilăriei plină de aventuri şi descoperiri noi. Precum e şi firesc să fie.
Şi am crescut trăind în acele vremuri, trecînd prin ele, trecîndu-le prin noi, fără a ne lăsa schimonosiţi mai mult decît se cuvine. Şi nu-ţi dai seama de delirul lor decît încercînd să le povesteşti altora, celor de acum sau străinilor, cum e să defilezi la „paradă”, să colectezi „maculatură” şi „metalolom” precum o face Savatie Baştovoi, dar şi ce înseamnă „Парад Октябрятских Войск”, Zarnitsa, lucrul copiilor la colhoz, exerciţii de îmbrăcare a măştilor antigaz la viteză - amintiri din propria copilărie...
Şi cum să le descrii altfel decît delirînd la propriu pe pagini întregi cu dialoguri imaginate de o minte inflamată de copil cu Lenin, Dzerjinski şi pădurari miţoşi cu puşca în spate?...
Şi astăzi, uitîndu-ne înapoi, nu ar trebui să ne mire acest Delirium tremens de 20 de ani din care nu am ieşit nici acum. Se zice că primul pas în lecuirea unui alcoolic este recunoaşterea faptului că este nevoie de lecuire...
Pentru ca să moară iepurii, trebuie să recunoşti că ei încă nu au murit...
