(Patrick Asté alias Diastème, FRA, 2015 (Un français)) : Filmul, la apariția lui, a fost recepționat de către criticii cinefili destul de rece. Cu toate acestea, el merită, fără îndoială, privit. Diastème ne aduce pe ecran 19 ani (apx 1994 – 2013) din viața lui Marco (interpretat superb de Alban Lenoir) și a acoliților săi care sunt ceea ce în Occident purta numele de skinheads, iar în Est de neofasciști. Grupul din care face parte Marco ataca negri și arabi, reprezentanți ai altor forme de subculturi… Dar Marco se dovedește a nu fi un descreierat și criminal desăvârșit și, treptat, încearcă să iasă din mocirla urii și a violenței.

Această mișcare a lui spre pocăință se întâmplă cumva pe contrasens, căci acei care-l înconjoară, lumea în general, devine din ce în ce mai polarizată și violentă.

Probabil această fază tranzitorie a și generat acel sentiment de film nedesăvârșit, căci începutul lui este o imersiune foarte realistă și violentă în lumea skinheadsilor, ceva în spiritul „Portocalei mecanice” de Stanley Kubrick, dar pe măsură ce filmul se îndepartează de acel model, publicul pare pierdut și din ce în ce mai puțin convins...

Bineînțeles, putem spune că realizatorul și-a asumat o misiune cvazi-mesianică prea mare și prea vastă și că mesajul oecumenic s-a dovedit imposibil de transpus cu instrumentarul ales, dar... oare nu spune acest lucru mult mai multe despre spectatori decât despre film? O fi sunând fals pocăința? O fi penitența imposibilă? Ori poate că am dezvățat noi să iertam?