Încerc să-mi aduc aminte când prima dată am conștientizat moartea. Când a intrat ea cu adevărat în viața mea. De fapt, mint aici și nu-i bine. Nu mai încerc chiar deloc. Noiembrie 1988. Știu perfect momentul, ziua, clipa, sunetul cu care a intrat în mine, știu că era frig, că era negură… Tata mă ținea de umeri... Cineva bocea alături... Mama nu mai bocea. Bunica nu mai bocea. Tatii îi era frică. De aceea mă ținea de umeri. Îi era frică de mine. Acum știu. Atunci nu înțelegeam încă. Tata, în genere, știa totul despre mine. El a știut la perfecție când am fumat prima țigară. Și mi-a povestit cum s-a lăsat de fumat. El m-a ținut strâns de mână când m-am îmbătat prima dată cu adevărat. M-a ținut tot drumul strâns să mă ducă acasă (mergeam totuși pe picioarele mele) de la o nuntă și să nu înțeleagă mama că eram tufă...

El știa totul despre tot. Iar noi nu știam că el știe tot. Tata era tăcut de felul lui... Un văr de-al meu chiar se supărase o dată pe el: după ce nu se văzuseră câțiva ani, tata nu i-a arătat exces de sentimente... Nu i-a zis nimic deosebit, nu l-a strâns în brațe, nu l-a sărutat pe buze, cum se face pe la nord, chiar și între bărbați... Pe atunci începusem să-l înțeleg și eu câte puțin. Atâta a spus mai târziu despre acea întâlnire când l-am întrebat: „Parcă l-am văzut pe Mitea în picioare...”. Dumitru era fratele lui cel mai mic, primul pe care-l pierduse... El îi avea pe morții lui... Acum eu îi am pe ai mei...

La ce moment moartea încetează să mai fie un joc? La ce moment ea încetează să mai fie o eventualitate și devine certitudine? La ce moment ea încetează să mai fie reversibilă? Este oare moartea o revelație instantanee sau se învață?... Există oare reguli în acest domeniu?...

Era o zi de sâmbătă... Aveam 11 ani. La școală se ținea un fel de spectacol la care participam și eu. Părinții ne așteptau acasă. Dar în acea zi eu eram un fel de „star”, participând la mai multe scene din acel „concert”. „Cмотр художественной самодеятельности”, parcă așa se numea. Mama ne-a zis să venim imediat acasă, de cum ne eliberăm, chiar să ne învoim să plecăm mai devreme, dacă se poate. Eu am uitat. Ori nu mă puteam rupe de la acea atmosferă festivă în care mă aflam în centrul atenției. Nu mai contează. Mai simt și astăzi acea senzație de euforie și excitare. Am fost bun pe scenă. Toată lumea mă lăuda, mă felicita. Iar acasă mă așteptau părinții. Iar telefoane portabile pe atunci nu existau. Noi nici telefon fix nu aveam... Când am ajuns, am văzut imediat Moskvitch-ul tatei tras direct la scara blocului, încărcat. Am înțeles că am călcat pe bec...

Am intrat în casă. Ai mei erau îmbrăcați și gata de drum. Mama avea ochii roșii. Tata – negru la față și taciturn. S-a uitat cu supărare la mine. Credeam că mă sugrumă din priviri. Mai era ceva în privirea lui, mai mult decât un reproș, o urmă de dispreț? A zis doar atât: „Tătuca moare, iar voi...” Mai n-am intrat în pământ...

Nu am apucat nici să mă descalț. Tot atunci am făcut stânga-mprejur și am ieșit înapoi pe ușă. Am plecat la țară, la bunei. Nu țin minte cum am mers anume. Țin minte că era liniște. O liniște solidă în care noi ne simțeam prinși ca niște insecte în chihlimbar...

Am ajuns când afară înopta deja. Am ajuns la timp. Tătuca zăcea în pat, dar mai sufla. Era și mămuca acolo, mai era lume din mahală... La căpătâi ardea o lumânare înfiptă într-un colac. Astăzi, sunt sigur că ne aștepta. Mama s-a apropiat de el imediat. L-a îmbrățișat. La fel a făcut și tata. L-au sărutat, i-au vorbit... Eu – nu. Nu știu de ce anume. Îmi era și greață. Asta țin minte bine. Arăta urât. Suflarea lui mirosea urât... Ca un om care a suferit și agonizat îndelung... Sunt trecut de 40 de ani astăzi, dar nu pot scăpa. Nu pot să i-o iert puștiului de 11 ani... El ne-a așteptat, iar eu nu m-am apropiat...

Bunelul a murit în acea noapte. Noi, copiii, am fost culcați în sărăieş. Dimineața a intrat și ne-a trezit tata. Era devreme, soba se răcise deja. Tata a zis doar atât: „Hai sculați, copii. A murit tătuca.” Tata îl iubea mult pe tătuca. Eu îl adoram. La acel stadiu înțelegeam doar că e grav, foarte grav. Forfotă prin ogradă. Lume care începea să vină la priveghi. Oameni străini care trebăluiau pe acolo ca la ei acasă.

Am intrat în casa mare... Tătuca era deja în sicriu, îmbrăcat în costumul său de zile mari... Când reușiseră ei să schimbe și să așeze tot?.. Pe scaune ședeau câteva persoane din vecini. Îl priveam pe tătuca de la distanță... Era mai frumos acum... Doar buzele îi erau vinete și arătau dezgustător. Din când în când intra câte o femeie și începea să bocească. Unele boceau frumos, altele – nu. Îmi venea să le alung. Din când în când intra bunica și bocea și ea. Bunica bocea frumos. Nici nu-mi închipuiam că știe să înșire bocete în versuri. Asta țin minte. Cum îi bocea viața lor în versuri. I se alătura și mama. Dar mama nu știa să bocească frumos. Ea doar plângea în hohote alături. Apoi se apropia câte o femeie să le ia la o parte. Mai întâi pe bunica. O lua ușurel de umeri: „Hai, Anică, hai...” O ducea așa până la ușă... Și apoi începea s-o întrebe: „Da’ stopci pentru praznic de unde să luăm?”, „Farfurii și furculițe ai destule?”, „Da curechi pentru găluște ai?”, „Găluştele le facem cu crupe sau cu orez?”, „Da după prapuri s-o dus careva?”, „Sa meargă Andrușa la Drochia cu mașina să aducă colacii” și tot așa... Bunica le avea pe toate. Le avea pe toate rânduite. Comanda cu armata de femei la perfecție ca un general experimentat. Această schimbare imediată de cum trecea pragul casei mari mă perturba... Pe mama o rupeau mai greu, ea se liniștea mai greu, dar funcționa și ea la fel... Când plângea mama, mă podideau și pe mine lacrimile. Plângeam de jalea ei. Plângeam că plângea mama. Dar nu eram lăsat. Eram luat de cineva din adulți și dus afară. Pe mama tot așa o linișteau, cu mine: „Hai, Zinică, hai, că, iaca: te văd copchiii...” Altfel, nu plângeam...

Urmăream, într-un fel de prostrație continuă, cum se mișcă această mașinărie... Lumea venea și punea bani pe tătuca... Apoi venea câte un adult și-i aduna, când se părea că grămada era prea mare. De regulă i-o băga în pestelcă bunicăi dacă se nimerea pe acolo. Ori mamei...

Tata nu prea se vedea. El era pe drumuri cu mașina. Venea, descărca ce aducea, apoi pleca iarăși... Noi eram acolo, în acest iureș, aproape abandonați, dar în grija tuturor. O grijă amplificată, supradimensionată. Cineva ne dădea o bomboană, altul – bani, cineva ne hrănea, cineva ne întreba dacă nu am înghețat, ne trimitea în sarai, unde se făcea focul că să ne încălzim la sobă... Mâini de străini care trebăluiau ca la ei acasă. Cineva hrănise până și oile din ocol. Cineva dăduse grăunțe la găini. Totul funcționa ca ceasul...

Apoi a venit ziua a treia. Tătuca a fost urcat în remorca unui camion cu bordurile coborâte. Remorca era îmbrăcată în covoare. Cineva ne-a urcat și pe noi alături. Mai era mama și bunica acolo. S-au strigat și dat pomenile. Camionul a pornit lent, la pasul omului, spre cimitir. Cât mergea camionul cânta un cor bisericesc undeva în spate. Din când în când camionul se oprea. Se oprea din cântat și corul. Se strigau și se dădeau pomene și punți... Striga bunica. Din când în când – mama. În spate îl vedeam mergând, cu capul dezgolit, pe tata... Eu mă țineam de marginea sicriului și îl priveam pe tătuca. Eram chiar alături de el. Buzele aproape i se înnegrise. În rest – era frumos... Nu plângeam. Nu am plâns deloc tot drumul. Nici chiar atunci când bocea bunica sau mama. Eu îl priveam pe tătuca. Tata ne privea pe noi toți.

La cimitir tata a venit lângă mine. S-a postat în spatele meu și și-a pus mâinile pe umerii mei. Eram lângă groapă. Era una adâncă, mai naltă de un stat de om... Sicriul cu tătuca a fost pus alături. Apoi s-a bătut capacul. Plângeau și boceau mai cu toții. Femeile deja le luaseră în primire pe mama și pe bunica... Eu nu plângeam... Loviturile de ciocan. Țin minte ca ieri: din toate câte se întâmplau nu vedeam și nu auzeam decât cum erau bătute cuiele. Erau lungi... Dar lemnul era moale și groparii meseriași: intrau din două trei lovituri bune de ciocan. Eram o cutie de rezonanță în care răsunau doar acele lovituri... Degetele tatei mi s-au înfipt în umeri...

Apoi groparii au coborât sicriul în groapă. Ţin minte fiecare mişcare a lor... Cum au adus două roţi mari din ţesătură tehnică. Cum au trecut curelele pe sub sicriu... Cum au ridicat de capete... Cum l-au caborât lent... Eu îi priveam năucit... Apoi au început a se apropia oameni. Cineva a luat o mână de țărână moale și a aruncat-o în groapă. Bubuitură... Explozie... Când a căzut acel bulgăre pe capacul sicriului am explodat. Nu era bocet, nu era plânset. Urlet... Tata mă ținea strâns de umeri, apoi m-a cuprins strâns în brațele sale. Urlam și mă zbăteam, încercând să scap din strânsoare și să mă arunc în groapă, să-l scot pe tătuca... Iar lumea tot trecea și tot arunca țărână... Ce faceți?! Cum îndrăzniți?! Îl muriți pe tătuca!... Toată lumea asta dimprejur îl murea pe tătuca!...

Apoi nu țin minte... Nimic. Black-out total. Probabil mi s-a injectat ceva care să mă calmeze. Probabil că a fost chiar mama. Probabil tata m-a scos de acolo tot atunci... Nu țin minte nimic... În zadar am tot încercat de-a lungul anilor să-mi amintesc ceva din cele câte au urmat... Nimic...

Prima amintire pe care o am de după acea bubuitură de bulgăr este o dimineață în care un om din sat a venit să cumpere oile tătucăi... Dar asta nu putea să se întâmple decât câteva zile mai târziu...