După mai multe postări cu overdoză de seriozitate, cred că a venit vremea şi pentru o poveste. Voi începe, ca de obicei, cu un prolog care se leagă ca nuca de perete de conţinutul ei:

Îmi plac foarte mult filmele lui Kusturica (ei, poate cu excepţia ultimelor două). Multor occidentali - nu prea. Ar fi, chipurile, prea... burlesc, ireal de burlesc. HA! Ei nu ştiu ce înseamnă Balkani!

Gata, am dat cu nuca, trec la perete. Mai bine zis la prologul care e legat de poveste ca cîinele de cuşcă în ograda gospodarului.

Mulţi dintre Domniile voastre zburaţi relativ regulat cu avionul. Apanajul epocii moderne: telefon portabil – internet – avion. Dacă citiţi aceste rînduri, înseamnă că aveţi acces la Internet. Telefon portabil - la sigur. Respectiv, deduc că zburaţi cu avionul. Dacă încă nu aţi zburat, fiţi pe pace, este inevitabil. Chestiile astea merg la pachet. Ca vaccina şi gripa. În sensul că dacă v-aţi vaccinat, neapărat veţi boli de gripă. (mda... cam multe nuci...)

Cei care zboară cu avionul de mai demult, probabil îşi mai aduc aminte de Aeroportul Internaţional de la Chişinău de acum 7-8 ani. O construcţie lugubră prin care treceai ca oaia la strungă cu acelaşi confort şi cu aceleaşi consecinţe. Adică erai cvazi inevitabil muls... Atît la plecare, cît şi la sosire. Cei care nu au zburat decît recent, au ratat o experienţă edificatoare!

Eu am început a zbura cu avionul de prin 1998. Regulat. Dus şi întors. Pot spune azi fără nici o ironie: Aeroportul din Chişinău este unul foarte şi foarte ok. Micuţ, drăguţ şi relativ confortabil.

Un lucru nu s-a schimbat. Şi nu se va schimba. Sper. Senzaţie cunoscută de toţi acei care locuiesc în nordul Europei şi care-şi petrec vacanţele în Moldova. Momentul. Valul. Eh... cînd faci primul pas din avion direct în arşiţa de 40°C. HHHUUUUHHHH. Corpul, perfidul, e deprins cu molicelul temperaturilor ce oscilează între 15-25°. El, corpul, nu prea înţelege ce-i cu căuşul ăsta de căldură. Ho, nebunule! Ai crescut la ţară, ai alergat prin colb pînă la glezne în luna lui cuptor pe vremuri... Ai uitat? Care saună? Ai ajuns ACASĂ! Prea tîrziu... El, organismul, a facut deja conecţiunile nervoase necesare şi eliberat vre-o doi litri de lichid... Mizerabilul! Nici un respect faţă de elementarele norme estetice... ptfuu... Dar sîngele apă nu se face, oricum. Undeva în memoria ADN-ului e înscris: iulie = 40°C. Numai că timpul de activare a progamului „Welcome Back to Moldova” e mai lent... De obicei, funcţionează exact cît durează traseul „iroplan” – „taxi”. Dar pînă ajungi la taxi... Acum e mai bine, mai e ceva aer condiţionat în aeroport, pe cînd 8 ani în urmă...

Tocmai aterizasem şi după scurte, dar furtunoase aplauze în cinstea non-trecerii pe lumea cealaltă (la fel de béate şi inutile ca şi aplauzele lungi şi furtunoase la congresele PC URSS), am primit porţia cuvenită de soare „topit şi curs pe pamînt” cu toate atributele descrise mai sus. Un scurt voiaj în autobusul aeroportului de vre-o 2km pînă la uşa aeroportului situată la 100m, un control relativ rapid, dar foarte minuţios, al paşapoartelor şi iată-ne în sala de bagaje.

Pasagerii de atunci erau şi ei diferiţi de populaţia de astăzi. Studenţi încă erau puţini, căci cei care învăţau prin străini nu prea aveau bani de bilet. În mare parte, masa lor o constituiau gastarbeiterii care reveneau acasă. Şi nu că ar fi bogaţi, dar paşapoarte româneşti încâ nu aveau toţi, iar fiţuica albă „one way ticket” nu prea-i încuraja să parcurgă Europa în lung şi lat. (Ehe! Ce mai business a făcut Moldova pe seama oamenilor care nu doreau decît să revină în ţară! „Indulgenţile” astea se vindeau ca pîinea caldă pe la consulate!) Deşi, o bună parte din ei luau avionul de dragul standing-ului. O fanfaronadă care avea menirea să-şi impună statutul de om „ce a făcut bani” faţa de cei care-l aşteptau acasă şi-l întîmpinau la aeroport. 

Sala de bagaje era şi ea cu totul alta decît cea de acum: o încăpere fără ferestre, cam rău luminată, cu trişti pereţi de beton în care nici măcar aer condiţionat nu era.

Urma să trecem controlul vamal... Două strungi de metal (detectoare cu raze X) îşi aşteptau victimile. Desigur, nu lucra decît una singură. Vre-o trei vameşi au început a-i scutura unul cîte unul pe sărmanii deţinători de bilete albe... Coada avansa extrem de anevoios... Uzi leoarcă, obosiţi şi enervaţi, aşteptam şi noi rîndul...

La un moment dat, apăruse o matroană în uniformă (din aia format 2x2m, care „слона на скаку остановит”) şi s-a adresat mulţimii: „Care face parte din delegaţii oficiale, vă rog să treceţi cu mine!” Aha, erau şi din ăştea! Din coadă s-au desprins vre-o două persoane şi au dispărut, fără control fără nimic, după perete.  Student nechibzuit pe atunci, fără frică şi reproş, mi-am permis un monolog de indignare, rostit cu glas tare, aşa, ca să mă audă toată lumea: „Ia uite, noi avem şi privilegiaţi pe aici! Pe ăştia nu-i controlează nimeni!” Fără nici un ecou...

Madama a revenit după cîteva minute şi din nou: „Încă o dată repet: cei care revin din deplasare, vă rog să vă apropiaţi de mine!” S-au mai desprins vre-o două persoane... Excedat, am rostit şi eu: „Şi restul persoanelor nu tot s-au deplasat? Ce-i cu atitudinea asta faţă de lume?” Nămila m-a privit mînioasă, dar avea clienţi de acompaniat şi a plecat. Iarăşi, nici o reacţie în mulţime... am surprins doar cîteva ocheade supărate de genul  „Ce te mai răţoieşti şi tu? Din cauza ta vom avea probleme acuş cu vama...”

Peste cîteva clipe însă... Tipa a revenit din nou! De data asta însă s-a îndreptat direct spre mine şi nevastă-mea! Aţi vazut vre-o dată un taur avansînd furios spre voi? Păi, acel taur e un iepuraş pufos pe lîngă ce-am văzut eu! Am cam sfeclit-o, la drept vorbind...

S-a oprit în dreptul meu şi...

-          Paşaportul, vă rog!

M-am auzit răspunzînd ca într-un trans:

-          Ce treabă aveţi D-stră la paşaportul meu? Am trecut controlul paşapoartelor deja...

Inconştientul meu mai îndrăznea să spună ceva, pe cînd raţionamentul îmi era pe undeva prin călcîi. Cu toate acestea mîina îi întindea deja carneţelele albastre. Incredibilă forţa hipnotizantă a uniformei...

„De unde veniţi?” Consternantă întrebare! Pe atunci şi zboruri erau mai puţine. Nu prea erau momente cînd veneau cîte 2-3 curse odată... În sala de bagaje erau doar „parizieni”...

-          Ca şi toată lumea, zic. De la Paris.

-          Şi ce faceţi la Paris?

-          Învăţăm acolo...

-          Urmaţi-mă!

Fără drept la apel...

În zadar speram o susţinere din partea mulţimei... Nu am prins decît nişte rînjituri de genul „Şi, paţanu, doigralsea? Te crezi deştept? Ai să vezi tu acuş...”

Credeam că o să mergem în vre-o cameră de-a lor şi o să mă pună să desfac valizele pentru un control detaliat, mă pregăteam de momente dificile ca în filme cu interogatorii şi torturi... Începeam să regret deja că am o limbă lungă, dar mă complăceam, în acelaşi timp, în rolul meu de persecutat... DEGEABA! Speranţele mele de a deveni un „martir al neamului” au fost spulberate!

Tipa ne-a condus direct la culuarul care ducea spre sala de aşteptare pe lîngă strungile de metal, ne-a trecut partea ailaltă, ne-a înmînat paşapoartele şi... a plecat!!!

În drum spre casă, de la Chişinău la Bălţi, m-a apucat un sentiment de mînie şi disperare. Nu, nu pentru ce mi s-a întîmplat la aeroport. Nu împotriva vameşilor şi a poliţiei. Ei au fost finalmente la „înălţimea” aşteptărilor mele. Pîna la urmă, au făcut ce era şi de aşteptat: au eliminat din mulţime un tip care era jenant şi care putea „aţîţa” o revoltă mai mare...

Mînie şi disperare am simţit pentru atitudinea conaţionalilor mei din coadă. Atunci am înţeles cît de mult vom mai aştepta pînă se vor schimba lucrurile acasă...

Aeroportul Internaţional din Chişinău a fost modernizat de atunci. Şi noi?