Ah, Margareta, Margareta… Ființă grațioasă și suavă, fată la cheremul oricui, cât să întinzi și să apuci cu mâna, dar atât de inaccesibilă... Margareta nu-ți poate aparține, fiindcă ea aparține tuturor, fiindcă Margareta, prin definiție, aparține altcuiva, oricui n-ar aparține în aparență.

Și totuși ceva nu merge cu această metaforă. Margareta nu funcționează așa cum ar trebui să funcționeze un simbol. Nu că nu mi-ar place, dar mă simt incomod… devine jenant.

La modul general, același lucru se poate spune despre cam toată proza lui Dumitru Crudu. Ea jenează, supără, generează un sentiment continuu de discomfort…

Nu poți crede că așa ceva există. Nu poți crede că eroii chiar pot fi modelați după realitate sau avea drept protagonişti persoane reale. Vrei să crezi mai mult ca oricând în postulatele teoriei literare elementare: „orice operă, chiar și cea care se pretinde realistă, care pretinde că descrie fapte reale, este în primul rând o ficțiune”... Da, altfel nu cred că se poate de citit romanul lui Dumitru: decât conștientizând că din moment ce o poveste e relatată de un individ - oricare, oricând, oriunde, - ne aflăm în ficțiune.

Mai ales atunci când autorul din start preîntâmpină că eroul principal l-a avut drept protagonist pe Eugen Cioclea. Despre care se știe că avea probleme cu alcoolul, dar nici chiar așa... Mai ales atunci când ne vorbește despre scriitori și mediul lor. Știm că sunt și ei oameni cu metehnele lor omenești, dar parcă tot ne așteptăm că sunt ceva mai diferiți. Știm că sunt și ei oameni ca noi, dar tot parcă așteptăm să fie măcar cu puțin mai buni ca mediocritatea ambiantă...

Și în loc să ne povestească despre cât de poeți sunt poeții, despre cât de excepțional a fost Eugen Cioclea, despre cât de rafinat, aristocratic și manierat se petrec adunările lor, Dumitru Crudu ne descrie niște indivizi pe care nu prea îți vine a-i frecventa...

Beții, bătăi, sânge, vomă, înjurături... E ca și cum ai băga șurubelnița într-o plagă și răsuci. O dată, dădăori, și încă, și încă...

Și iată că atunci când crezi că ai atins limita saturației și mai că-ți vine să lepezi cartea, ajungi la cele douăsprezece anexe... Și romanul lui Dumitru Crudu se răstoarnă. El capătă structură și consistență. El se deplasează din zona burlescului în zona tragediei. Personajele se transfromă din saltimbanci în personaje de mitologie sau cel puţin în personaje de tragedii antice. Și toată această lume mică, de la decăzutul Marius Terebnea și până la nebunul exibiționist Sașa Busuioc, își găsește locul și sensul în narațiune...

Numai că de la acest lucru nu ți se face mai ușor. Dimpotrivă...