S-a împlinit visul atâtor milioane: stăm fiecare închiși în cochilia individuală și ne zgâim la lume, unii la alții, arătându-ne colții, compătimându-ne sau lansându-ne declarații de dragoste, exprimându-ne sentimentele prin mijlocul a șase emoticoane (vai, dar de recent a mai fost adăugat unul, tot cu inimioară!). Am devenit cu toții niște profiluri rudimentare într-o rețea globală de distanțare socială. OMS a întârziat, ca de obicei. Ei cică au vrut doar „distanţare fizică”, dar au scris cu penița și geaba se aruncă acum bărdiță: In God we trust the others pay cash.
Lumea a devenit simplă de tot : nu ieși, nu da mâna, nu te pupa, nu te apropia, nu te..., interzis, nu, nu, nu… Stai acasă, poartă mască, spală-te pe mâini ! Simplu, clar, aplicabil și măsurabil. Da, și sancționabil, dacă cumva o dai pe „da”. Sancțiuni măsurabile, aplicabile și monetizabile.
Bulele au învins. Cel puțin pentru o perioadă. Bulele de cristal în primul rând. Câte bule atâția experți. Vânzările au explodat. Vânzările de bule de cristal în primul rând. Apoi și ale experților în „starea zilei de maîne”.
Apoi bulele alea despre care ni se vorbește de câțiva ani deja. Bulele conceptuale, de idei, de atitudini și modele comportamentale. Cambridge Analytica. George Soros, Bill Gates & 5G.
Din săpun la început, care se spărgeau de la cel mai mic contact cu exteriorul, „vazut-am așa o șmecherie ieri pe gardurile alea virtuale”, apoi, cu timpul, stăruința a dat roade: materia a căpătat viscozitate odată cu mărirea clusterelor, materia s-a gelifiat, bulele se mai puteau rupe, chiar dacă rămâneai cu rămășițe vâscoase pe mâini, dar se mai putea...
Acum, fără nicio rezistență din exterior, fără confruntări directe cu persoane și opinii arbitrare, care nu ar fi selectate de algoritm, suntem aidoma gândăceilor din mingile alea transparente în interiorul cărora alergi la parcurile de divertisment.
Materia ni se pare transparentă, dar nu o vom descoperi oare plexiglasifiată când vom încerca să ne atingem cu părerile? Dacă ni se par castelele și turnurile pe care le zidim și le înălțăm astăzi din cristal de Boemia, gândindu-ne la maiul ăla pe care-l mai credem ascuns în cămară, la frumusețea formelor și la sclipirea arabescurilor gotice și la ușurința cu care am putea să le dărâmăm pe toate într-o bună zi, dacă carecumva nu ne vor mai satisface, mă tem că greșim amarnic, căci noi ne lăsăm amăgiți de ceea ce credem că cunoaștem, dar cine mai zidește azi forme în cristal? La o adică, nici maiul nu mai e ce-a fost, ori nu mai este defel, căci a fost vândut la fer vechi de un nepot mai șmecher care aduna bani de un iPhone.
Și atunci când ne vom vedea la un moment dat și vom realiza că nu ne mai putem atinge, nici măcar apropia, nu cu maiul, nu cu pumnii, și nu cu fruntea va trebui să spargem acești pereți, căci cu cât mai puternic vom lovi, cu atât mai puternic va ricoșa...
Va trebui să topim acești pereți cu focul inimilor noastre și tăia cu bisturiul minților. De ne-ar ajunge inimă și minte...
