„Uneori mâncam pâine cu zahăr şi mama strângea firimiturile. Mătura şi în jurul mesei. Le aduna pe toate şi le scotea afară. Le punea pe prichici. Zicea că sunt pentru sufletul flămând al Veruţei şi pentru alte suflete înfometate. Mama Maria zicea că nu le ţine minte numele. Prea multe nume pentru o singură memorie. Se mai uită. Se pare că trec. Însă iarăşi toate se amestecă şi în continuare tuturor le e foame.”,

Emanuela Iurkin, „Câinele de bronz”, (Cartier, 2018, p.48)

Există un rău profund în oamenii acestui pământ. Ceva care a intrat într-atât de adânc în oase, în măduva coloanei vertebrale (asta desigur dacă e să presupunem că am avea așa ceva), încât ar mai trebui generații și generații ca să fie diluat… Cu condiția, absolut necesară, ca soluția în care se va încerca diluarea să fie una cu adevărat terapeutică: de bunăstare, libertate şi… dragoste. Multă dragoste.

Atunci când zic „rău” nu mă refer la acea noțiune vagă pe care o înțelegem doar contrapunându-i una la fel de rău definită, „binele”. Acest rău, este mai degrabă o boală cronică, asemeni unui cancer care ne devoră din interior și care, trebuie s-o recunoaștem, a devenit de-a dreptul ereditar.

Suntem cu toții copiii supraviețuitorilor și călăilor. Suntem copiii foametei și terorii și ne comportăm corespunzător. E ceva profund modificat la nivel de conștiință colectivă. Toate fricile noastre și toate aspirațiile sunt o consecință directă ale urgiei care ne-a decimat acum 70 - 80 de ani...

Aspirațiile noastre de opulență demonstrativă, ușurința cu care ne despărțim de familie, inexplicabilă dacă ar fi să nu luăm în calcul trecutul, violența deseori irațională la adresa aproapelui... Până și astăzi eu, spre exemplu, lupt cu porniri nesăbuite de a stoca, în special produse alimentare... O frică sumbră de a duce lipsă de ceva. Emigrația masivă oare nu-și are rădăcinile în foametea anilor 46 – 47?... E ceva de gândit aici.

Nu am cum să știu dacă Emanuela Iurkin, autoarea romanului „Câinele de bronz”, și-a plămădit cartea anume din această perspectivă, chiar dacă trimiteri și aluzii destul de directe sunt prezente în text. Este însă exact ceea ce a reușit să facă, sacrificând epicul în favoarea confesionalului, o adresare către un tată care este și a fost absent, către un alt personaj, prezentat drept un tutore protector, un frate mai mare, un iubit care ajută naratorul să-și consolideze personalitatea. Un personaj la fel de vag ca și epicul din acest român, un înger păzitor imaginar.

Citind romanul Emanuelei Iurkin nu puteam să evit o corespondență imaginară cu o autoare din Finlanda, Sofi Oksanen, în special cu romanul ei „Vacile lui Stalin”. Mă va ierta, sper, autoarea pentru această trimitere. Romanele sunt foarte diferite de fapt, dar personajele din cărțile finlandezei, mama căreea e originară din Estonia, suferă de aceleași „patologii” că și eroina din „Câinele de bronz”...

Romanul Emanuelei, apărut la Cartier în primăvara acestui an, este în primul rând o scriere purificatoare. O introspecție care, dacă ar fi să credem în una din cele mai mari șmecherii ale secolului 19 și 20, o putem asemui cu o psihanaliză. Poate că anume asta și ne lipsește, o psihanaliză colectivă. O țară întreagă întinsă pe canapea care să-și povestească trecutul, să-și verbalizeze frica... Doar că frica de trecut, de explicații raționale, este și ea parte a acestei moșteniri.

Ce-ar fi să începem această terapie cu lectura „Câinelui de bronz”?