Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
31 octobre 2017 2 31 /10 /octobre /2017 10:14
Speranţă pentru umanitate

В.И. Ленин – американскому журналисту Линкольну Стеффенсу (1919):

«Мы должны найти какой-то путь, как избавиться от буржуазии, высших классов. Они не дадут нам совершить никакие экономические перемены, на которые они не пошли б до революции; поэтому их надо вышибать отсюда. Сам я не вижу, как мы можем испугать их так, чтобы они убрались из России без массовых расстрелов. Конечно, находясь за границей, они будут представлять собой такую же угрозу; однако эмигранты не столь вредны. Единственное решение я вижу в том, чтобы угроза красного террора способствовала распространению ужаса и вынуждала их бежать»*

(Латышев, 1996, с. 205)

 

Pe la începutul anilor 2000 începeam un nou masterat la Paris, la Universitatea Paris 9 Dauphine. Eram la început de an universitar. În multitudinea obiectelor din program aveam unul care era consacrat dezvoltării schimburilor şi relaţiilor economice internaţionale. Nu mai ţin minte cum eră întitulat cu exactitate, dar acum nici nu mai contează. Eram la prima oră, acel faimos curs introductiv, în care proful încearcă să te convingă că materia lui este cea mai importantă din toate (ceea ce studenţii experimentaţi de alde mine, care eram deja la a treia facultate, nu o mai iau în serios), iar mai apoi îţi vorbeşte despre istoria „obiectului”, parte care începe a deveni puţin mai captivantă.

Proful era unul destul de vârstnic şi, prezentându-se, nu a omis să se laude că e o somitate şi că a fost în echipa care a elobarat PACul (Politică Agricolă Comună) a UE. Dar la Dauphine aproape toţi profii erau cu moţ şi asta nu ne-a prea impresionat. Îl ascultam în continuare cu o ureche să nu scăpăm ceva cu adevărat important, conştienţi că prima oră introductivă e o formalitate de care nu ai cum scăpa. Şi iată că la capitolul „istorie”, proful zice ceva de genul: „De-a lungul veacurilor relaţiile şi schimburile comerciale între ţări nu au contenit să se dezvolte. Doar două perioade au marcat un net regres în acest proces: primul şi al doilea război mondial”.

Nu ştiu de ce, dar la această frază, m-a tras michiduţă de limbă pe semne, că altfel nu ştiu cum să-i zic, arunc o replică: „Eu aş mai adăuga şi perioada războiului rece care a dus la instaurarea economiilor autarhice în foarte multe state ale blocului sovietic.” Eram chiar în faţa lui, în primul rând, şi nu i-au scăpat cuvintele mele...

Ceea ce mi-a răspuns tipul atunci îmi ţiuie şi astăzi în urechi. Pot repeta cuvânt în cuvânt: „Je ne suis pas d’accord avec vous, car pour une grande partie de l’humanité l’Union Soviétique a été porteuse d’espoir**”. Să zic că m-a uluit, e prea slab spus... Eu pot înţelege aiureli ideologice din partea unor stângişti romantici ignoranţi, rău sau deloc informaţi, înglodaţi undeva în discursul anilor 70-80, cărora această frază le-ar corespunde la perfecţie, dar cum poate un prof universitar, care are intenţia să ne vorbească despre REL să zică una ca asta?... De dragul unor convingeri ideologice nega nişte evidenţe care ţineau de „ştiinţa” pe care avea intenţia să ne-o predea?...

Până la urmă individul şi-a dovedit incompetenţa şi ipocrizia ceva mai târziu. Toate referinţele sale bibliografice se terminau undeva pe la începutul anilor 1980. Scrierile lui Michael Porter ne erau prezentate drept ultima noutate în economie, ultimul răcnet, cum ar veni... Iar la evaluare păţisem ceva absolut trăsnit, e unica dată când am întâlnit aşa ceva. Mă simţeam destul de ok, aveam impresia că am scris bine şi corect la examen, nu-mi făceam deloc emoţii. Când colo – 9 din 20! Ziceam că se răzbună, deşi nu credeam că are o memoria chiar aşa de bună, dar am observat imediat o coincidenţă: toţi străinii din grupă au luat sub 10! Nota maximă pentru noi a fost 9... Uite-aşa un stângist... Dar nici asta nu-i tot. Am cerut o audienţă. M-au întrebat la secretariat dacă contest, strâmbând din nas, căci nu le plăceau lor proceduri din astea. Am zis că nu, voiam doar să mi se explice nota, atât. Am fost primit chiar atunci, după un telefon în intern.

Când am intrat în biroul profului, i-am explicat încă o dată ce voiam. Eram foarte amabil, alesesem din start să elimin orice agresivitate din demers. Ceva de genul „Dom’ Profesor, eu doar vreau să înţeleg ce şi cum ca să fac mai bine altă dată”. Tipul mi-a zis că am fost prea general, că se aştepta să vin cu argumentări mai „ştiinţifice”. Eu i-am zis că am băgat în lucrare teorii cu formule şi tot balamucul. Atunci nenică a căutat lucrarea mea. A deschis-o şi a început s-o citească. Se vedea clar că o citeşte pentru prima dată... „Dar scrieţi foarte bine în franceză pentru un străin! Unde aţi învăţat a scrie aşa de bine?” I-am zis că am deja o diplomă franceză de Master. M-a întrebat: „Aveţi probleme cu media?” I-am zis că nu ştiu, căci era primul examen şi că mai avem trei înainte... Mi-a propus să vorbească cu cineva din profii cu care mai am examene pentru că să-mi mărească nota, dacă ceva. Am zis că pentru moment nu e necesar. Nu ştiu dacă am procedat corect, dar m-am ridicat, i-am urat o zi bună şi am ieşit dn biroul său tot atunci. Media am luat-o eu şi fără micmaşuri, chiar a fost una destul de bunicică graţie celorlalte examene...

Îmi veţi ierta sper, această introducere şi digresiune cam lungă... De fapt, despre altceva voiam să vă zic aici, despre această idee absolut toxică: URSS a fost purtătoare de speranţă...

De-a rândul anilor am avut discuţii destul de lungi, uneori destul de animate, vehemente chiar, la acest subiect. Poţi, bineînţeles, scuza ignoranţa celor mulţi şi proşti... Poţi invoca şi lipsa de informaţie. (Iată aici celebra poză făcută după al doilea război mondial cu reacţia soldaţilor nemţi prizonieri, atunci când li s-a proiectat un film despre lagărele de exterminare...) Poţi, beneînţeles, zice că esenţa însăşi duală şi ipocrită a sistemului sovietic, cu un discurs de faţadă idealist şi atrăgător şi cu o realitate cotidiană care nu are nimic în comun cu acest discurs, generează astfel de opinii şi că nu ar exista nimic reprobabil ca o parte din public să fie ademenită de acea faţadă care promite „o lume nouă, mai bună”. Poţi. Şi nu prea poţi...

Speranţă pentru umanitate

În primul rând fiindcă adevărul despre ceea ce se întâmpla în lagărul socialist a început a răzbate spre lumea occidentală destul de timpuriu, iar odată cu publicarea operelor lui Soljeniţyn (căruia i s-a acordat şi un ditamai Premiu Nobel, ca să nu scape din vederea nimănui) a invoca scuza ignoranţei devine extrem de dificil. Practic asta înseamnă a recunoaşte că eşti un incult sau e o dovadă de ipocrizie intelectuală şi rea credinţă. În al doilea rând, fiindcă atunci când vorbeşti despre „o lume nouă, mai bună” imediat apare şi întrebarea costului.

Da, fiecare din noi îşi doreşte o „lume mai bună”! Subsemnatul în primul rând! Cu ce începem? Începem, desigur, cu o analiză amănunţită şi profundă a situaţiei la zi. Explicăm cursul istoriei şi forţele ei motrice. Clasic. „Ce-i de făcut?” şi „Cine e de vină?”. Până aici toţi făuritorii de lumi „mai bune” au procedat exact la fel. Unii au zis că sunt de vină evreii, alţii – că sunt de vină exploatatorii capitalişti, alţii că e de vină „ciuma roşie” şi tot aşa... Acum, dacă am analizat profund istoria şi relaţiile sociale şi identificat răul care ne încurcă să facem lumea „mai bună”, se cuvine să-l eradicăm, nu-i aşa? Şi se porneşte, de regulă, o maşinărie a eradicării răului de vai şi-amar! Cine mai contabilizează victimile în făurirea „lumii noi”?... Ce mai contează din moment ce lumea devine „mai bună”? Acel care omoară 3000 poate oare fi comparat cu acel care omoară zeci de milioane? Cine stabileşte cota valorică? Până la ce cifră anume se poate de acceptat „victime colaterale”?

Vă par monstruoase cele scrise mai sus? Vă felicit, dragii mei. Înseamnă că mai există speranţă. Dar eu voi reveni acum la spusele boşorogului meu de prof: „URSS a însemnat speranţă pentru o bună parte a umanităţii”... Punct. Capcana s-a închis. Din moment ce acceptăm un asemenea tip de discurs nu mai există cale întoarsă...

De ce atunci vezi astăzi inşi plimbându-se cu „CCCP” pe maiou, străzi purtând numele lui „V.I. Lenin” în oraşe europene, de ce devine „Che” produs comercial, iar secera şi ciocanul continuă să fie utilizate drept sigle? Şi de ce atunci, dacă se întâmplă cele de mai sus, nu este nici acceptat, iar uneori chiar pedepsit de lege, portul simbolicii hitleriste, iar Hitler este (pe bună dreptate) considerat un diavol împeliţat? Nu voia şi el „o lume mai bună”? A făcut şi el ca ceilalţi: a identificat „răul” şi l-a combătut... Numai că el a pierdut războiul. Iar Stalin l-a câştigat. Iată şi toată diferenţa. Dacă se întâmpla invers, Hitler ar fi murit precum a murit Stalin. Cineva ar fi denunţat la un congres cultul personalităţii şi crimele împotriva umanităţii comise de Hitler şi de Ghestapo. Altcineva ar fi declarat că e necesar să construim un „naţional-socialism cu faţă umană”... Şi... Ceva îmi spune că ar exista profi universitari care ar afirma astăzi: „Germania nazistă a însemnat speranţă pentru o bună parte a umanităţii”...

Din păcate, însă, chiar şi acele puţine tabuuri care mai există sunt supuse eroziunii... Mitul lui Stalin renaşte... Cu Hitler e ceva mai greu, dar apar şi aici lăstari. Lenin, în scrierile căruia greu întâlneşti cuvinte folosite mai des decât „арестовать, расстрелять, террор***”, nici nu a murit vreodată... Făuritorii „lumilor mai bune” revin în forţă. Unii explică deja care este răul. Alţii fac deja campanii pentru a-l eradica... Combativi, înflăcăraţi, agresivi...

Or, totul poate fi într-atât de simplu... Nu există decât o singură regulă valabilă: „Să nu ucizi”. Şi aici nu pot exista concesii. Din momentul în care am deviat de la ea, am greşit. Lumea de dragul căreia sunt sacrificate deliberat vieţi nu este şi nu poate fi o lume bună.

 

 

*Noi trebuie să găsim o cale pentru a ne debarasa de burghezie, de clasele superioare. Ei nu ne vor lasă să realizăm vreo schimbare economică cu care să nu fi fost de acord şi până la revoluţie, din această cauză noi trebuie să-i măturăm de aici. Eu personal nu prea văd cum am putea să-i speriem într-atât ca ei să se care din Rusia fără împuşcări în masă. Desigur, aflându-se după hotare, ei vor reprezenta acelaşi pericol, însă emigraţii totuşi nu sunt la fel de periculoşi. Unica soluţie eu o văd în aceea ca pericolul teroarei roşii să contribuie la răspândirea fricii şi să-i oblige să fugă.

**Nu sunt de acord cu Dumneavoastră fiindcă pentru o bună parte a umanităţii Uniunea Sovietică a însemnat speranţă.

*** De arestat, de împuşcat, teroare

Partager cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher