l’oubli et la mémoire sont également inventifs*, 

Jorge Luis Borges, Le rapport de Brodi

Nu, de fapt noi nu ținem minte nimic. Memoria este probabil cel mai perfid aliat în ceea ce privește trecutul sau reprezentarea noastră despre el. Ceea ce credem noi că ținem minte nu sunt decât amintiri despre amintiri. Timpul trece ca un tăvălug peste asperitățile trecutului și imaginea care mai este vie în mintea noastră despre el tinde spre uniformitate. Ajungem într-un sfârșit să vorbim despre o perioadă anume în termeni extrem de simpli și reductori -„a fost bine”, „a fost rău” -, iar imaginația proprie, prin tenebroase mecanisme ale materiei cenușii, găsește singură justificările și argumentele exemplificatoare care, la rândul lor, solidifică și mai mult edificiul verdictului. Atunci când acest proces decurge în mod firesc nivelarea respectivă se întâmplă prin transformarea continuă într-un nor eteric monocrom a multitudinii de senzații pozitive sau negative, fără să uităm de faptul că ponderea „binelui” în această ecuație este infinit mai mare. Madeleina prustiana se preface de-a lungul anilor dintr-o simplă coptură, cert savuroasă, într-un munte de granit de neclintit care spune până la urmă un singur lucru: „a fost bine”.

Și moșneguțul lui Alexei Marinat repeta ca o placă de vinil defectată „Tot mai bine era atunci”, dând dovadă de o tărie de caracter de invidiat în față unui individ care încerca cu tot dinadinsul să-l facă să spună „a fost rău”. Nu contează dacă încăpățânarea lui moș Petrache Seceră e conștientă, un fel de încăpățânare-manifest a unui om ajuns la sfârșit de cale și care știe că nimic semnificativ, nici rău, nici bun, nu i se mai poate întâmpla, sau e pur și simplu o formă de ignoranță, de inconștiență senilă bătrânească. Contează că personajul rămâne fidel imaginii pe care și-a forjat-o chiar el despre trecut. Dar ce se întâmplă atunci când această „tărie de caracter” lipsește? Atunci când nu doar un mucos care învață meserie îți fâlfâie în față un microfon, măgulindu-ți trufia, - Vezi, Moș Petrache, ai să apari la televizor! -, dar atunci când te pomenești cu o mașinărie întreagă care te convinge cu aplomb, acum, în prezent, că trecutul a fost alb și anume alb, nu altfel (ori negru, e valabil pentru ambele variante)? Până la urmă, același mecanism funcționează în ambele sensuri... E destul să fii convins astăzi că atunci „a fost bine”... Iar mai departe imaginația proprie, prin tenebroase mecanisme ale minții, găsește singură justificările și argumentele exemplificatoare care, la rândul lor, solidifică și mai mult edificiul verdictului. Bine a zis cine a zis: acel care controlează prezentul controlează și trecutul...

Am să va povestesc acum, după această digresiune puțin cam lungă, dar atât de necesară (ca și absolut tot ce scriu de altfel, mai încape îndoială?), și despre cum mi-a dezbătut deficitul o unghie. Există totuși momente în trecut, de o intensitate majoră, care rezistă mult mai bine forței nivelatoare a memoriei despre care vă scriam mai sus. Povestea mea despre o unghie pierdută, pe care o veți afla imediat, e din acestea. Acea durere fizică intensă pe care am resimțit-o atunci îmi iluminează, aidoma unui felinar în noapte, realitatea acelei zile și nu-mi permite s-o evaporez în ceața densă a memoriei...

Se întâmpla demult, cu vreo 30 de ani în urmă... Eram copil la mama și la tata, școler deja, încă un mucos, dar cu drepturi depline de a mă deplasa singur până la școală și în raza cartierului din orașul Bălți în care locuiam. Bălți nu este un oraș tocmai mare și avea pe atunci, probabil toponimic mai sunt valabile și astăzi, câteva repere geografice legate de unele localuri marcante, precum se întâmplă, de altfel, în oricare alt oraș. Celor din generația mea denumiri precum „Steluţa”, „Voshod”, „Drum Bun”, „Podul Chişinăului”, „Tâsiacia melocei”, „Iunosti”, „Pioner” le dau indicații topografice clare referitoare la orașul meu natal, murdar până la stele (și asta nu e doar o vorbă a cântecului). Unul din aceste jaloane orientative era și magazinul „Roada” din cartierul 8, care nu era departe de căminul familial în care locuiam atunci. Anticipând, am să vă dezvălui că acesta este și locul „crimei”! Ce-o mai fi acolo astăzi nu știu, dar pe timpuri era un magazin în care se vindeau legume și fructe, sucuri și conserve, făină, sare și zahăr, adică ceea ce trebuia să însemne produse ale sectorului agro-alimentar din RSS Moldova. La drept vorbind, dacă ar fi fost să ne luăm după cum arăta asortimentul magazinului, cu fructe și legume printre care erau destul de multe stricate și pe care ți le băgau neapărat în torbă launloc cu celelelate, cu sucuri în borcane de trei litri dintre care cele care durau cel mai mult pe rafturi erau acele cu suc de mesteacăn (produs național, ce mai!), conserve din dovlecei și vânătă (vă mai aduceți aminte: „икра баклажанная, заморская**”?) pe care nu le cumpăra nimeni, da, dacă ar fi să ne luăm după cum arăta în general și după mirosul de legume și fructe stricate care părea să fi intrat până și în tencuiala pereților, starea sectorului agro-industrial din republică era jalnică. Nu suportam atunci şi nu suport nici astăzi mirosul de cartof sau ceapă stricată (nu neapărat de la „Roada” mi se trage), chiar și scriind aceste rânduri îmi vin convulsii reflexive de vomă, iar în memorie îmi stă bine întipărită o ladă cu prune pe care am văzut-o în acel magazin: prunele stricate s-au chifligit și au acoperit cu mâzgă vâscoasă tot conținutul, de nu mai înțelegeai care fruct este teafăr și care nu, iar în jurul lăzii roiau viespi, albine și muște... Interiorul acelei prăvălii nu-mi părea deloc atrăgător, e drept că nici mare treabă pe acolo nu aveam, căci noi nu cumpăram fructe sau legume de la ei. Ne aprovizionam de la țară, de la bunei, iar în plus tata mai avea și o bucată de pământ lângă Bălți. Făceam compoturi și conservam masiv pentru iarnă. Ne descurcam precum se descurcau pe atunci toți ai noștri.

Din exterior, magazinul „Roada” era o construcție separată, un fel de cub de beton, cu o fațadă din sticlă și metal orientat spre strada care atunci purta numele lui Voroşilov, un macabru călău bolşevic, renumită mai târziu, după căderea URSS-ului, în „Calea Ieşilor”. Clădirea avea în față un fel de platformă naltă cam de un metru și jumătate și lată de vreo doi, și trebuia să urci câteva scări până la intrare, o ușă dublă din aceeași sticlă și metal. Acest detaliu își are importanța sa în povestea dată. Bănuiesc că sovieticii cunoșteau de existența plexiglass-ului și aluminiului, poate că era deja folosit și în construcții, dar nu și pentru acel edificiu. Ușa enormă era o ramă din colţare de fier masiv în care era îmbrăcată sticlă groasă și era ținută închisă de un resort impunător, așa încât trebuia să depui un efort considerabil ca s-o deschizi. Noi, copiii, reușeam cu greu, iar atunci când nimeream în bătaia ușii la închidere, eram pur și simplu azvârliți de ea afară.

Oare în ce an să se fi întâmplat povestea dată? Poate în 1985? Ori 86? Ori poate 87?... Iată, vedeți, nici asta nu mai țin bine minte... Dar undeva pe acolo. URSS încet, dar sigur se îndrepta spre colaps. Intrasem în perioada deficitului total. De pe rafturile magazinelor au început a dispare practic toate produsele, în special cele industriale. De mâncare se mai găsea, dar doar atât și doar produse de primă necesitate: pâine, lapte, smântână... Își mai aduce aminte careva de faptul că la piață se vindeau chiștoace la borcan de 1L? Dar cred că borcanele cu chiștoace au apărut totuși ceva mai târziu... Tot pe atunci apăruse și o zicală: „Cât de scump, dar să se poată cumpăra măcar ceva...”. Ei uite, se poate spune că acest vis din perioada deficitului total astăzi s-a împlinit!...

Zahărul făcea parte din produsele care au dispărut din vânzarea liberă. Poate o fi fost de vină și campania antialcoolică a lui Gorbi, lansată în 1985. Dar ținând cont de celelalte „dispariţii”, cred că a fost doar o scuză. Cert e că autoritățile au zis că se face prea mult rachiu pe la noi și că se va interzice să se vândă mai mult de 2 kg de zahăr pentru o persoană. Bine, dar acest lucru nu explica dispariția lui din comerț! Pentru noi, și nu doar pentru noi, acest lucru era aproape o catastrofă. Vă ziceam mai sus: în afară de consumul curent, noi mai făceam și multe conservături: dulcețuri, compoturi... Tata cumpăra zahăr cu sacul de obicei și se consuma destul de mult în perioada estivală... Cert, făcea bunelul și rachiu, dar el își cumpăra singur zahărul.

Și iată că în una din acele zile se zvonise prin cartier că la „Roada” se dă zahăr. Este și acesta un jargon sovietic: nu se spunea „se vinde”, ci „se dă”... „Я за вами! A что дают?***”, mai țineți minte? Cozi, cozi, cozi interminabile peste tot... Bătăi, certuri, blaturi, legitimaţii de invalid sau de veteran... Numere înscrise cu pixul pe dosul palmei... Și ore, zile, nopți pentru a cumpăra ceva... Am stat o dată într-o stație de alimentare (eram la Drochia) o zi întreagă cu mașina. Cineva i-a spus tatei că acolo este benzină. Trebuia să ne întoarcem la Bălți, dar rezervorul era vid. Tata spera să cumpere de pe la șoferii colhozului din sat, dar nu a găsit la nimeni. Îi ajungea doar până la Drochia. Mai departe – yok. Moskvichul a murit exact la intrarea în stație, o minune și asta. Acolo mai erau vreo 30 de mașini. Se dădeau doar câte 10L, dar se terminase exact după ce am ajuns noi acolo. Măcar să crapi! Umblă tata ca năucul cu canistra, dar nu era strop de carburant nicăieri... Nimeni nu dorea să-i vândă nici măcar 2-3 litri... Nu mai țin minte cum s-a descurcat... Dar m-am abătut de la subiect, se revenim la zahăr.

Așa dar, în acea zi se dădea zahăr la „Roada”. 2kg în mâini. E greu să explici și această noţiune astăzi: trebuia să fii prezent pe loc și nu se dădea decât 2 kg pentru o persoană. Nu puteai cumpăra pentru cineva, nici măcar pentru copil dacă nu era de faţă. Eu cu soră-mea am plecat de dimineață la școală, iar tata – la magazin să prindă rând. Noi eram patru, deci, cu puțin noroc, am fi putut spera să cumpărăm 8 kg. Un nimic pentru noi, dar tot era ceva. Când am venit de la școală pe la o amează, mama m-a hrănit și mi-a zis să merg la „Roada”, să-l caut pe tata și să-l trimit acasă să mănânce și el ceva. V-ați prins, da? El de dimineață stătea acolo! Am plecat după el. Cum l-am găsit în mulţime nu mai știu. Tata mi-a dat o foiță cu un număr, m-a încredințat unui cunoscut de acolo – se înfiripau în acele cozi cunoștințe, prietenii, mici tabere, deseori beligerante– și a fugit spre casă. Eu am rămas să țin rândul cu instrucțiuni clare de la tata.

Nu a lipsit mult. M-a trimis înapoi acasă și mi-a zis aproximativ pe la ce oră să revenim cu mama și cu sora (el cam pribluise când ne va veni și nouă rândul). La ora indicată am venit tustrei la „Roada”. Am mai așteptat vreo oră cu toții. Ne temeam foarte mult să nu închidă ăia magazinul... Dacă nu ne venea rândul până la ora închiderii, asta ar fi însemnat că tata trebuia să nu doarmă o noapte, fiindcă acei care abandonau și plecau acasă își pierdeau numărul în coadă. Și așa o regulă draconică se practica atunci... Dar am avut noroc și iată-ne, toți patru, în înghesuiala de lângă tejghea, am cumpărat 8 kg de zahăr! Am început să ne facem loc spre ieșire. Tata – în față cu torba, eu – în urma lui, sora – după mine, mama încheia mica procesiune.

Când a răzbătut la ușa care era închisă (Vă aduceți aminte de resort? Cine să stea s-o țină deschisă?) tata a tras de ea, eu m-am apucat cu mâna de colţarul ramei să mă trag în afară... În acel moment, ori că tata a fost îmbrâncit de cineva, ori din cauza greutății, nu știu, dar a scăpat mânerul. Și uşa, cu toată greutatea ei s-a închis exact peste unghia mea... Mamăăăăă!!! Ce-am mai urlat... Ce durere, fraților! Sângele a țâșnit imediat, iar unghia a căzut tot atunci... Noroc că tata a prins ușa înapoi la timp, căci putea, blestemata, să-mi zdrobească degetul de tot, să-l facă zob... Ce-a fost pe urmă, nu mai țin bine minte... Ce a zis mama, ce a făcut tata... Îmi stă unghia aia atârnând de vârful sângerând copios al degetului în fața ochilor și astăzi. Apoi – nu țin minte. Black out... Nu, nu mi-am pierdut cunoștința. Pur și simplu nu țin minte...

Cam asta e povestea cu unghia. Reiese, deci, că pe mine personal deficitul total m-a costat o unghie...

XXX

Se duc astăzi, acum, în prezent, bătălii acerbe pentru trecut. Adepții „a fost bine” luptă înverșunat contra celor din tabăra „a fost rău”. Restul e secundar. Restul vine de la sine. Eu am avut, că și mulți alți copii din generația mea, o copilărie fericită, dacă nu cădem, prin definiție, în păcatul pleonasmului zicând asta. Eram încă prea mici și nu eram încă prea afectați de realitatea cvazi criminală care domnea în rândurile adolescenților, chiar și atunci. Cu doar câțiva ani mai târziu, fiecare zi la școală, mai bine zis, drumul până la și de la școală, se prefăcea într-o mică expediție de război... Dar aceasta este o altă poveste.

Mi-a fost bine? Da, nu mi-a fost chiar rău. Ce griji aveam eu pe atunci? Dar nu aș vrea, nici în ruptul capului, să trec prin ce au trecut părinții mei.

Cred că dacă ar exista o mașină a timpului care să ne ducă înapoi în acea perioadă, să ne ducă pe toți, pe acei cu albul și pe acei cu negrul, pe toți acei care afirmă că își aduc perfect aminte cum era pe atunci, am fi cu toții șocați de diferența dintre ceea ce afirmăm noi astăzi și realitate... Dar nu există.

Iar celor care afirmă cu multă vervă că mai nu am trăit în rai, eu unul le-aș arăta o unghie însângerată de copil. Unghia pe care eu unul nu pot să le-o iert. Dar nici acest lucru nu-mi este în puteri. În schimb, v-am scris această poveste.

*uitarea si memoria sunt la fel de inventive (traducere proprie)

**icre de vânătă, de după mări şi ţări: (se face aluzie la o comedie sovietică, în care tocaniţa de vânătă era prezentată drept o mare raritate vs. icrele negre (caviarul) sau cele rosii (de somon)).

***Ocup după D-stră. Ce se dă?