El pierduse, dar partida mai continua, el nu putea încă renunţa la misiunea lui: da, şi-a zis el cu amărăciune, încă nu a terminat de pierdut.*
Imre Kertész, Căutătorul de urme ((titlu original „A nyomkereső) Actes Sud, 2005, p.140)
Am ferma convingere că toate câte se întâmplă, fiecare cuvânt rostit, fiecare mișcare, stare, sentiment, rămân încrustate profund în materia obiectelor înconjurătoare. Și ele știu să ne restituie toată această încărcătură informațională, reflectând în permanență vibrațiile pe care le țin înmagazinate printre particulele materiei… Numai că noi devenim din ce în ce mai analfabeți în această știință a lucrurilor… Cine știe dacă nu este tocmai acesta acel blestem babilonic, acel limbaj originar pe care l-am pierdut drept pedeapsă pentru trufia de a ne fi creat un limbaj al nostru, al oamenilor? Și totuși ceva în ființa noastră mai simte reverberațiile undelor pe care ni le-o trimit unele obiecte, pereți, arbori, locuri... Nu vi s-a întâmplat niciodată să fiți cuprinși de o tulburare neînțeleasă în anumite împrejurări sau luând în mână un obiect? Nu v-ați simțit niciodată incomod atunci când v-aţi așezat pe un scaun sau la o masă, fără a mai vorbi de jilțurile, paturile pe care nu te-ai așeza niciodată, nici în ruptul capului, fără ca aceste sentimente să aibă vreo explicație rațională anume? Ori invers, treceți pe lângă un obiect pe care numaidecât trebuie să-l atingeți, să vă contopiți în el, să faceți totul pentru că suprafața de contact fizic să fie cât mai mare... Cred că nu în zadar toate revoluțiile și regimurile care proclamau o „lume nouă”, crearea unui „om nou”, nu uitau să atace și obiectele... Vechiul și tot ce poate mărturisi despre trecut trebuie să dispară!
xxx
Nu mă mai pot apropia de Alma Mater, de Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți... Și astă vară am trecut prin față, m-am uitat lung la poartă, dar nu am intrat. Acei din generația mea și promoțiile anterioare mai țin minte configurația blocurilor din campus. Iar acei care au absolvit „Limbi și Literaturi străine” mai țin probabil minte cum arăta Blocul IV, blocul nostru... Era o clădire nu prea arătoasă, cu două etaje, cu pereții groși de aproape un metru, cu scări de lemn, cu podele care scârțâiau și se îndoiau sub pașii noștri în aule, cu un linoleum deloc uniform și cârpit pe alocuri la parter, cu un WC care nu funcționa practic niciodată, cu ferestre care nu se deschideau, iar pe unele din cele care se deschideau trebuia să le ții bine că să nu le scapi afară... Dar era un bloc în care se învăța bine, ne ajutau și pereții, cred că ei știau pe de rost conținutul tuturor manualelor de atâția și atâția ani și generații care au studiat acolo și ei vibrau în unison cu noi. Ne simțeam confortabil, locul era oarecum intim, emana căldură, era blocul celor de la „limbi stricate”, blocul nostru...
Clădirea a fost demolată nu mult după ce am absolvit facultatea. În locul ei a fost ridicată una alta, mai mare. Anume așa, mai mare, căci nici arătoasă nu e, nici... Ce mai, e de-a dreptul hidoasă, construită de mântuială, când am intrat eu pentru prima dată acolo, necesita deja reparații. Lumea zice că a fost ridicată de o firmă de construcții înființată de fiul rectorului de atunci... Dar asta e o altă poveste. În blocul nou nu am intrat decât o singură dată. Dar întreaga mea ființă se cerea afară... Și astăzi, când trec cu copiii mei pe acolo, cum să intru? Priviți, dragii mei, locul unde a învățat tatăl vostru, dar care nu mai este?...
Însă această poveste nu este despre Blocul IV. Este despre altceva. Alături de acel Bloc IV mai era o clădire pe care o cunoștea bine toată Universitatea. Una cu un singur nivel, lungă. Avea opt rânduri de ferestre de-o parte și de alta și două intrări, câte una la fiecare capăt. În acea clădire se afla punctul medical și contabilitatea. Fiecare student intra cel puțin dădăori pe acolo. Iar șefii de grupă mai aveau misiunea de a merge o dată pe lună la contabilitate să ridice bursa pentru întreaga grupă. O cunoșteam mult înainte de a fi devenit student. Din fragedă copilărie. Veneam acolo la mama, care era medic. Îmi plăcea locul. Ridicam trei trepte înalte ale pragului înainte de a intra. Apoi urma o ușă dublă, cu suficient spaţiu între care noi puteam lesne să ne ascundem. Era fain să stai acolo, între două uși, la adăpost. Apoi era un culoar lung care traversa casa de la un capăt la altul, separat la mijloc cu un perete din lemn cu o ușă condamnată, care de fapt separa punctul medical de contabilitate. Acel coridor servea și de sală de așteptare pentru studenții veniți la consultare. Cabinetul mamei era primul pe partea stângă. Pe partea dreaptă era cabinetul stomatologic. Ținând cont de faptul că acolo era și WC-ul, intuiesc că trebuia să fie cândva dormitorul stăpânilor... Mai departe, pe stânga, era cabinetul de proceduri. Era locul nostru preferat. Ne plăcea la nebunie să stăm acolo. Nu știu de ce. Mama ne dădea de grijă să nu atingem nimic căci erau câteva aparate în acea sală și eram obligați să stăm cuminte, dar am tot fi stat și stat, chiar și așa, constrânși să nu coborâm de pe banchetă. Sunt convins că era camera copiilor acolo... Apoi, pe dreapta – un cabinet mare, care nici nu prea știu la ce servea, dar acolo era biroul infirmierei-șef, dulapuri cu farmacia, o instalație pentru sterilizare... Era sala cea mai mare... Avea tocmai patru ferestre! Probabil acela era cândva salonul... Ne plăcea să venim la mama la lucru. Colegile mamei ne alintau, iar în fața clădirii, între blocul IV și un cămin studențesc era un soi de teatru de vară cu un teren îngrădit, ideal pentru părinți, căci erau doar două porți pe care se putea ieși din careu și era ușor de delimitat unde nu se poate de mers, cu un brad mare în centru și un bloc enorm de marmoră albă decorativă lânga tulpina lui pe care ne plăcea să ne cățărăm...
Însă această poveste nu este nici măcar despre clădirea în care se afla punctul medical... Deși ar putea fi.
Cândva demult, incă înainte de a cunoaște eu acel loc, cam pe la începutul anilor 80 ai secolului trecut, tinerii lucrători medicali au fost confruntați (aici ar fi mai potrivit să folosim „confruntate” căci erau doar femei acolo, 1 medic, 2 infirmiere, 1 dentist și o dereticătoare) cu o situație destul de inedită și oarecum jenantă. La un moment dat a început să vină un bătrânel pe acolo. Era foarte bătrân. Venea în fiecare zi pe la o amiază. Și putea să stea acolo ore în șir. Nu, el nu crea alte probleme. Era politicos și drăguț cu lumea. Venea șontâcăind și se așeza pe una din treptele pragului. Și pur și simplu stătea...
Pe moșneguț îl chema Yaşa. Avea peste 80 de ani. Nu mai avea pe nimeni. Unde a fost până atunci? Unde locuia? Unde dormea nopțile?...
Venea în fiecare zi și se așeza pe prag. Și stătea. Se saluta cu fiecare vizitator. Era foarte amabil. Atât. A durat doar câteva săptămâni. Apoi Yaşa nu a mai venit...
Ca să plece, ieșea cineva și începea să-l roage: „Yaşa, aveți nevoie să vă odihniți, să mâncați ceva, sunt ore de când stați aici. Poate mergeți acasă?”
La care Yaşa răspundea invariabil acelaşi lucru: „Fetelor, dar eu sunt la mine acasă...”
Casa la care venea Yaşa a fost demolată odată cu Blocul IV...
* (Traducere proprie din franceză)
Imagine: În imagine se vede acea mică curte interioara din faţa punctului medical. Altădată mai era acolo şi un teatru de vară, care a fost la fel demolat. Tot spre această curte dădea şi pragul punctului medical pe care stătea Yaşa. Din păcate, blocul de marmoră albă nu mai este lângă brad. Oare a cui curte o fi decorat acum? În dreapta pozei se întrevăd scările noului bloc hidos ridicat în locul vechiului IV şi al casei lui Yaşa
