Atunci când subiectul despre care doreşti să scrii se pierde undeva spulberat de o avalanşă de emoţie devine practic imposibil să-l dibui… Despre întâlnirea pe care am avut-o în incinta Ambasadei Republicii Moldova de la Paris cu Vladimir Beşleagă am vrut să vă scriu chiar a doua zi dar… nu am reuşit. Şi, la drept vorbind, nici astăzi încă nu ştiu ce să vă spun anume. Dacă ar suporta o pagină, fie ea şi a unui simplu blog, un şir de semne de exclamaţie, mi-aş considera misiunea împlinită, dar nu sunt sigur că cititorul va aprecia această abordare primitivă, deşi absolut sinceră şi probabil cea mai fidelă din câte pot exista.
Ţinând cont de dificultatea cu care mă confrunt, voi porni de la câteva certitudini factuale: în primul rând îi voi mulţumi Doamnei Lucreţia Bârlădeanu pentru că a organizat şi moderat acel EVENIMENT din seara lui 4 martie. Nu voi uita nici să-mi exprim gratitudinea funcţionarilor Ambasadei, graţie cărora aceste întâlniri au devenit deja o tradiţie.
Întotdeauna am afirmat că lectura este o experienţă strict individuală. O carte are exact atâtea identităţi câţi cititori. Iar experienţele succesive lecturale sunt şi ele adevărate vieţi, parcursuri iniţiatice şi destine cognitive irepetabile. Şi dacă o viaţă este modelată şi jalonată de evenimente marcante – naşteri, descoperiri, iubiri, pierderi... –, lecturile îşi au şi ele momente de vârf nu mai puţin semnificative. În afară de orice grilă valorică instituţională impusă, fiecare cititor pasionat ajunge până la urmă să şi-o construiască pe a sa proprie.
Fiind deseori întrebat ce merită citit din literatura scriitorilor basarabeni, răspund următoarele: dacă nu conoşti nimic din ceea ce s-a scris la noi, începe cu aceste două cărţi: Zbor Frânt de Beşleagă şi Povestea cu cocoşul roşu de Vasilache. Sunt volume fundamentale, o temelie pe care se poate construi solid şi temeinic. Dacă le citiţi pe astea două, dacă le asimilaţi, vă mai dau vre-o zece titluri excepţionale pe care nu le voi pomeni aici, de teamă să nu comit vre-un sacrilegiu, lansându-mă în exerciţii de ierarhizare. Posibil ca aceste două volume să nu fie cele mai bune (aici intrăm în zona subiectivismului), dar ele sunt (cel puţin aşa cred eu) primordiale!
Vă puteţi acum închipui mai bine emoţia care m-a copleşit atunci când am primit invitaţia pentru această întâlnire de excepţie. Bineînţeles, seara a fost prea scurtă, căci Maestrul este şi un povestitor extraordinar, plin de viaţă şi energie. Am ascultat cu evlavie. Am aflat şi câte ceva din cele despre care nu se prea ştie.
Dar nu acest lucru a fost important. Există autori pe care-i citeşti poate nu din scoarţă-n scoarţă, dar le cunoşti temeinic scrierile. Şi atunci se întâmplă o mică minune. Mecanismul rămâne un mister pentru mine, dar pentru moment încă nu am dat greş (ca să vezi cum scrisul este cel mai bun paşaport al unui om!). Unora din scriitori le admir opera, sau o parte din ea, dar nu-mi vine nici un gând sau dorinţă nesăbuită sa-i şi întâlnesc. Vladimir Beşleagă, însă, face parte din acei autori pe care trebuie să-i vezi neapărat! Cărţile lui emană o lumină şi o energie de o forţă enormă! E ceva titanesc în acel scris şi înţelegi că neapărat, dar numaidecât!, trebuie să fii supus şi iradierii directe! Şi iată că s-a întâmplat! Şi nu-mi ramâne decât să-i mulţumesc destinului pentru acest lucru, iar Maestrului să-i doresc multă sănătate şi viaţă lungă!
Ce OM, fraţilor, ce OM! Mai tânăr decât atâţia din noi!..
