Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
16 février 2012 4 16 /02 /février /2012 23:35

Am fericita ocazie, şi profit din plin, desigur, să hoinăresc regulat printr-un cartier al Parisului care îmi este drag şi cărui îi spune „Montmartre”.

 

Nu am nici cea mai mică ambiţie să vă descriu acest sit turistic. Nu voi fi la înălţime, şi nici nu acesta este subiectul micului meu à propos. Doar atît am să vă spun: ca şi oricare sit turistic, îşi capătă toată splendoarea doar cînd este dezertat de... turişti! Lucru imposibil a priori. Nu contează! Este, necatînd la toate, destul de uşor să eviţi fluxurile de turişti gălăgioşi: e suficient să te abaţi doar cu o stradă de la aşa numitul „circuit turistic” şi atunci profiţi din plin de farmecul şi calmul incredibil al cartierului.

 

si-montmartre-m-etait-conte.jpgCe-ar fi să examinăm mai îndeaproape acest flux de turişti? De ce? Fiindcă, într-o măsură oarecare, componenţa eteroclită a acestei populaţii de gîşte gălăgioase este o oglindire relativ fidelă a realităţii şi un barometru al aşa numitei „situaţii internaţionale”, dacă e să preluam o sintagmă atît de des folosită şi uzată pînă la repulsie timp de decenii în fosta şi prezenta noastră ţărişoară.

 

Aşa dar, ce reprezintă gloata setoasă de impresii din fîrful Montrmartre-ului? Ca şi pe lîngă oricare alt sit turistic din Paris, marea majoritate o constitue grupurile organizate. Geografia originilor acestor grupuri este extrem de pestriţă şi ea, deşi tind să cred că nu este chiar total arbitrară. Astfel, întîlnim preponderent grupuri din ţări relativ „bogate” şi grupuri din ţări francofile. Din start: grupuri de moldoveni / români nu am întîlnit.

 

Iată ce am remarcat: ţările din Nord (aici pun la un loc anglo-saxonii şi scandinavii) sînt în special reprezentate de grupuri de adolescenţi, ceea ce denotă indiscutabil o bunăstare materială istorică, mai mult decît o francofilie pronunţată.

 

Grupurile din Europa de Est sau Orient (ruşii, japonezii, chinezii, orientul mijlociu) sînt în special compuse din persoane în floarea vîrstei sau de vîrsta a treia, sensibili la ceea ce (mai) poate reprezenta civilizaţia franceză ca valoare intrinsecă (intrebarea ramîne deschisă despre adolescenţi: ramîn acasă sau preferă Disneyland-ul catedralei Sacré-Coeur?).

 

Latinii europeni sînt foarte eterocliţi, vezi deseori familii întregi, ceea ce pentru mine este un semn de bunăstare recentă. Ei sînt în perioada de descoperire concomitentă: parinţii şi copiii experimentează în acelaşi timp farmecul turismului vacanţier.

 

Desigur, aceste observaţii nu sînt decît nişte schiţe stîngace, dar simptomatic este faptul că nu am întîlnit pînă acum grupuri de moldoveni / români. Ceea ce nu înseamnă că nu am întîlnit co-naţionali de-ai mei pe la Montmartre!

 

Îi vezi, de cele mai multe ori, în mini grupuri de cîteva persoane, profitind de un mic răgaz de week-end sau de o mică vizită organizată de un prieten sau cunoscut... Siturile turistice sînt rareori locuri sau trasee unde moldovenii se opresc mai îndelungat. Doar timpul necesar pentru a înregistra fotografic sau mintal magnificul locului şi apoi... pleacă stingheriţi de aceste efuziuni beate pline de extaz ale turiştilor ordinari.

 

Pentru unii (acei care-şi cîştigă, permanent sau temporar, bucăţica de pîine la Paris) locul este prea animat pentru a profita din plin de o zi de week-end. Pentru alţii (acei rari care reuşesc să vină într-o călătorie pînă la Paris) locul este prea plebeic şi ei bat în retragere destul de rapid, jenaţi de aceasta mulţime de oameni ce-şi exprimă ostentatoriu admiraţia legitimă, dorind parcă să(-şi) demonstreze că nu au dat banul degeaba şi chiar se merită. Zau aşa, se merită, vă rog să mă credeţi!

 

Co-naţionali întîlneşti destul de mulţi, dar în locuri ceva mai dosite de pe Montmartre, ceea ce denotă o atitudine de apropriere a spaţiului. La fel ca şi parizienii, moldovenii nu prea agreează locurile turistice. Normal: ei nu sînt turişti! E destul să cobori la poalele „Muntelui Martre” ca să auzi grai matern: chiar pe Rochechouart, în micul scuar unde mamele tinere îşi scot odraslele să mai respire aer „curat”.  Din păcate, locurile mai selecte din cartier (acele cîteva care exista) nu prea sînt frecventate de moldoveni, cel puţin eu nu prea am întîlnit (nu că aş fi eu un frecvent vizitator, dar, mă rog, din cînd în cînd, de ce nu?).

 

Există totuşi o schimbare notorie pe care am observat-o ultimii ani: dacă acum 3-4 ani întîlneam în cartier îndeosebi mici grupuri de bărbaţi tineri (din acei care vin la muncă să cîştige un ban), acum întîlnesc din ce în ce mai mult familii şi mame cu copii mici...

 

Tristă constatare: moldovenii nu mai speră să revină în ţară şi încearcă să se instaleze definitiv aici, în Franţa. Decepţie dublă: am văzut recent şi bătrîni legănîndu-şi nepoţii... Se întîmplă ceva trist de tot acolo, în ţară, dacă lumea îşi expatriază ceea ce le este mai drag. Un lucru îmbucurător, în acelaşi timp: moldovenii încep a mai „prinde la pene”! Dacă comunităţile de emigranţi erau concentrate în suburbii pînă acum 2-3 ani, acum încep să „colonizeze” periferiile Parisului.

 

Cele relatate mai sus nu au decît valoarea unei simple observaţii subiective. Îmi permit să vin cu aceste constatări doar fiindcă locuiesc în apropiere de acest cartier (fiţi pe pace, nu chiar pe Montmartre, ci la poalele lui) de vreo şase ani deja şi am putut să-mi construiesc micul meu film à la Amélie Poulin despre cartier şi concentraţia de moldoveni la m² de Montmartre. Nimeni nu cunoaşte cifra exactă de emigraţi. Nu cred că cineva a încercat sau a avut o motivaţie particulară de a o cunoaşte. Cică ar fi între 15000 şi 60000 de cetăţeni ai R. Moldova în Regiunea pariziană.

 

Dar ei nu fac turizm. Cînd voi vedea şi eu grupuri de turişti galagioşi din Moldova, vociferînd zgomotos şi minunîndu-se disciplinat de ce e menit în ghid să stîrnească admiraţie, atunci voi începe a spera şi eu că lucrurile nu stau chiar rău acasă.

 

Pînă atunci stau şi eu cuminte acasă şi-mi caut de grijă. La fel ca şi alţi moldoveni de la poalele Montmartre-ului.

 

Publicat in premiera pe bloguvern.md 

Imagine: Guy Thiant "Si Montmartre m'était conté"

Partager cet article
11 octobre 2011 2 11 /10 /octobre /2011 16:00

Într-adevăr, cîţi? Cîţi din co-naţionalii noştri sînt expulzaţi în afară?

 

Întrebare deloc anodină, dacă e să ţinem cont de fluxul permanent de bănărit care alimentează sistemul politico-economic din Republica Moldova. Bănărit care volens-nolens ajunge parţial (căci o bună parte din ei acoperă deficitul balanţei comerciale) în buzunarii unei minorităţi, care, de ce s-o negăm, decide pînă la urmă de soarta „boborului”.

alegeri 28-11-2010-9Fenomenul emigraţional nu este unul nou (încă Lucinschi pe vremuri îi îndruma pe moldoveni, cu o nonşalanţă halucinantă, să plece cu ceapă şi usturoi la Moscova) şi lipsa unei iniţiative clare de a măsura acest fenomen este o dovadă incontestabilă a confortului relativ pentru factorii de decizie vis-a-vis de această situaţie.

Lesne de înţeles: banii vin, nu trebuie create locuri de muncă, nu există o masă critică de contestatari care ar face ca lucrurile să evolueze altfel: ăştia nici la alegeri nu pot participa... Lăfăială, nu alta!

Cică recensămîntul populaţiei din 2014 ar aduce răspunsuri clare şi la această întrebare. Salutabil. Vom trăi şi vom vedea. Să sperăm. La cîte am tot sperat pînă acum, o speranţă în plus nu schimbă nimic.

Pînă atunci vă propun un mic calcul. Care nu valorează mai mult decît ipotezele pe care este bazat. Să vedem:

Cică la ultimile alegeri CEC-ul ar fi contabilizat 2.653.921 alegători. Prima ipoteză. (Ipoteză şi nu certitudine, din păcate).

Absenteismul a constituit 45,7% ceea ce înseamnă, în număr de suflete, 1.212.842 persoane. Din cîte vă daţi seama, cei plecaţi peste hotare inevitabil fac parte din aceştia din urmă. Sînt şi din acei care afirmă că numărul emigraţilor ar atinge 1.200.000. Hmmm...

Asta ar însemna un singur lucru: fraude masive electorale, căci numărul celor ce au votat efectiv ar fi aproape de 99%! Imposibil la noi în ţară, nu-i aşa?  

Eu unul zic că moldovenii noştri nu sînt nici mai răi, dar nici mai buni decît alţii. În Franţa absenteismul la ultimile alegeri municipale a fost de 33,5%. Deci, ar fi logic să admitem (ţinind cont de ipoteza respectivă) că absenteismul efectiv la alegeri a fost de 30%. Nu voi fi însă categoric şi voi urma unele opinii care afirmă ca am avea o societate ultra-politizată şi, respectiv, absenteismul ar fi unul mai redus.

Am procedat, deci, în felul următor: pentru fiecare din ipotezele absenteismului efectiv am adus diferenţa de alegători faţă de cifrele oficiale. Iată ce obţinem:

Absenteismul efectiv

Numărul de alegători

Alegători în afara ţării

45,7% (cifra oficială)

1.212.842

0

30%

796.176

416.666

25%

663.480

549.362

20%

530.784

682.058

15%

398.088

814.754

 

Aşa spun cifrele, fără a aduce, din păcate, o claritate mai multă asupra întrebării iniţiale. Unica concluzie care putem s-o facem (dacă e să ţinem cont de numărul de 700.000 de emigraţi care pare a se cristaliza din numeroasele discuţii la acest subiect) este că absenteismul efectiv se situează undeva între 15 si 20%, ceea ce ar confirma o conştiinţă civică (deloc excesivă!) sănătoasă a societăţii.  Dacă însă cosiderăm că alegătorii moldoveni urmează o tendinţă general europeană (cu un absenteism de 30%) atunci... nasol, nu?

 

Să efectuăm şi o mică verificare. Să pornim de la alt capăt: de la faimoşii bani. Conform unor date, moldovenii ar fi trimis acasă prin intermediul băncilor 920.750.000 $ în primele 9 luni ale anului 2011. Acelaşi tabel ne-ar permite un calcul al sumei de bani pe care fiecare din emigranţi l-ar fi trimis acasă:

 

Absenteismul efectiv

Nr. emigranţilor

Suma trimisă per capita

30%

416.666

2.210 $ (245,5 $/lună)

25%

549.362

1.676 $ (186,2 $/lună)

20%

682.058

1.350 $ (150 $/lună)

15%

814.754

1.130 $ (125,5 $/lună)

 

Acest tabel nu ia în calcul, însă, decît transferurile „controlabile”. O bună parte din banii trimişi acasă nu tranzitează prin conturi bancare. Eu aş fi chiar tentat să cred că aceste sume sînt cel puţin echivalente cu cele menţionate mai sus.

 

Astfel, introducînd şi o altă variabilă, cea a volumului de transfer bănesc „la negru”, mai putem face un calcul invers:


 Multiplicatorul „negru”

Suma remitentelor

Suma in $ trimisa per capita lunar

Nr.emigrantilor

Absenteismul emigrational (fara acei din tara)

Absenteismul efectiv in MDA

1.5

1.381.125.000

150

200

250

 

1.023.055

767.291

613.833

 

38,5%

28,9%

23,1%

 

7,2 %

16,8 %

22,6 %

2

1.841.500.000

150

200

250

 

1.364.074

1.023.055

818.444

 

51,4%

38,5%

30,8%

 

-5,7 %

7,2 %

14.9 %

 

Dar astea nu sînt decît ipoteze. Aştept cu nerăbdare rezultatele recensămîntului pentru an alt mic calcul.

Pînă atunci...Cherchez l’erreur, cum se spune pe la noi prin sat...

 

 

Imagine: Marina Cheptea. Noiembrie 2010: Alegeri la Paris

 

Partager cet article
22 septembre 2011 4 22 /09 /septembre /2011 19:00

Astăzi doar lenosul ori indiferentul (deşi cred că ăştia reprezintă majoritatea, alias masa inertă, dar: fiecare din ei îşi caută de grijă şi de bunăstarea lor!) nu şi-a expus părerea, viziunea, pronosticul, nu a adus o propunere sau o candidatură pentru soluţionarea aşa zisei „crize politice” din Republica Moldova.

Fiecare îşi construieşte propriul adevăr, pornind însă de la o premisă că ar exista totuşi o criză… Fapt indiscutabil. Ar trebui să fii scăpat de la casa de nebuni ca să afirmi că nu există o criză într-o ţară cu un sfert de populaţie în afară. Şi în condiţiile cînd această hemoragie este departe de a fi stopată…

Pe timpuri, cînd eram şi eu student şi învăţam diverse teorii, un prof de-al meu spunea: « Fiecare teorie este valabilă doar dacă premisele teoriei sînt adevarate. » Pentru ca să aplici o teorie ai nevoie de un cadru iniţial, care, de cele mai multe ori, nu sînt decît doar ipoteze. Şi dacă ipotezele sînt greşite sau nu funcţionează?…

Am avut nevoie de această mică digresiune pentru a reveni mai bine la criză. Şi în special la natura acestei crize. Se pare ca ne-am lăsat convinşi: toate nevoile ni se trag de la faptul că nu avem Preşedinte. Mare mahăr acest Preşedinte: fără el nici vaca nu paşte, nici porcul nu se-ngraşă, nici bani la buget nu se-adună... Kрокодил не ловится, не растет кокос! V-aţi prins, da? Toate nevoile noastre se trag de la „criza politică” şi de la incapacitatea Parlamentului de a alege un Preşedinte!

Asta ar fi ipoteza şi cadrul iniţial al teoriei cu criza. Cam slăbuţ şi tras la Zinger cu aţă albă... Foarte comod: noi vă facem cadrul (în lexicul mai recent, validat uzual de CC, – „ramcă”) şi voi dezbateţi, propuneţi, argumentaţi. Dar nu carecumva să ieşiţi din ţarc! Ni-ni!

Din păcate, ceea ce numim noi „criză” are rădăcini mult mai adînci şi mai viguroase. E o criză sistemică care ţine mai degrabă de rigiditatea sistemului politic, caracterul său închis, o criză profund... democratică, dacă doriţi. Zic „democratică” fiindcă acei ce vin la putere astăzi în Moldova nu sînt, în marea lor majoritate, aleşi. Pradoxal? Hmmm... Şi Dumneata, stimate Cititor, ce ai votat? Eu unul am votat un partid. Practic am votat o listă din care, dacă aş fi putut, aş fi aruncat cel puţin o jumătate... Prioritate am dat listei de unde aş fi aruncat cel mai puţin.

Sistemul actual, în loc să limiteze efectul devastator al viciilor, proprii oricărei societăţi post-comunsite (în sens de post-1989, nu post-2009), nu face decît să le amplifice.

Să încerc să detaliez:

În primul rînd, asistăm la o diluare a însuşi principiului democratic, care spune că voinţa poporului este exprimată prin alegeri. Noi alegem un partid. Nu şi persoanele de pe liste. Alegem organul legislativ. Şi nici într-un fel nu alegem vre-o instituţie care ar contra-balansa această „putere”. Acelaşi Preşedinte, spre exemplu. De facto, alegem, şi doar parţial, numai unul din acei trei piloni ai puterii.

După cum spuneam, chiar şi alegînd un partid, alegătorul nu participă la constituirea listelor. În realitate, alegem doi-trei (în cel mai bun caz) lideri şi doar cei pasionaţi cunosc mai mult de cinci persoane de pe lista partidului pentru care au votat. Sorin Hadîrca, într-un articol recent, scria despre Călăreţul Negru. La noi tot Parlamentul e plin de Black Rideri! Fără nicio doză de responsabilitate (în sens de accountability) în faţa alegătorilor. Pasageri clandestini ai unui sistem pseudo-democratic. Veţi spune că listele, teoretic, sînt constituite în mod democratic în sînul partidelor. Chiar credeţi în afirmaţia respectivă? Locurile pe listă se cumpără şi se vînd, partidele nu sînt decît nişte mini-imperii la cheremul oligarhilor, un simplu instrument pentru protejarea intereselor individuale... Nu există şi nu a existat vre-o dată în istoria Republicii Moldova un partid care ar fi funcţionat conform principiilor democratice (şi dacă a existat, nu a fost niciodată ales). Această realitate nu face decît să accentueze şi să cultive comportamente deviate, corupţia şi cumetrismul în chiar sînul partidelor...

O altă realitate amplifică şi mai mult disfuncţionările din sînul partidelor: finanţarea campaniilor electorale. Lipsa de transparenţă financiară, sfidarea tuturor normelor legislative existente (astea din urmă fiind relativ şchioape) pe de o parte şi sărăcia generalizată care face posibil însuşi actul de vînzare –cumpărare al votului,  pe de altă parte, au adus la situaţia cînd un partid este nevoit să fie „bogat”. Căci alegerile se cîştigă prin şi cu bani. Şi doar aşa. Respectiv, chiar şi partidele create pe platforme ideologice sau de persoane relativ integre ajung la cheremul burselor mari. Care, în mod foarte firesc, „investind” bani grei, inevitabil doresc să rentabilizeze...

Sistemul electoral actual face ca partidul politic să devină unica modalitate de a acăpăra puterea politică. Acelaşi sistem face ca această putere, odată dobîndită, să se extindă automat asupra tuturor centrelor nevralgice ale Statului. Fără nicio contra-balanţă.

Nu ştiu dacă realizaţi cît de perversă şi devastatoare pentru întreaga societate este această situaţie. Observaţi atent ce se petrece în jur. Totul pentru partid! Totul prin partid! Totul de la partid...

Economiştilor le place să facă referinţă la o noţiune: incitaţiile. Pînă la urmă, este absolut de firesc ca un individ să dorească să „reuşească” sau să-şi apere bucăţica de pîine. O societate nu poate funcţiona bine dacă incitaţiile personale nu corespund cît de cît cu o anumită viziune de bien-être şi de echitate socială. Succesul personal în Moldova este condiţionat de reuşita în cadrul unui partid şi în raport cu un partid. Asistăm la nişte distorsiuni comportamentale absolut halucinante. Şi doar un cadru moral suprainstituţional mai face ca comprotamentele indivizilor să n-o ia razna definitiv. Deşi, frontierele posibilului sînt din ce în ce mai diluate şi mai vagi (vezi articolul lui Vitalie Sprînceană).

Capitalul cel mai valoros al unei societăţi, munca şi talentul uman, sînt iremediabil irosite în vînt. El nu este folosit pentru a construi o societate echitabilă şi creatoare de valori durabile.

Într-o lume normală copiii visează să devină medici, profesori, ingineri, „cosmonauţi”, sa lucreze la fabrica de ciocolată sau la cea de jucării, dar nu să plece în italii sau moskove, sau să devină... deputaţi sau miniştri. Într-o ţară sănătoasă primarul se ocupă de bunăstarea comunei, dar nu execută ordine de la partid. Funcţionarul public trebuie să-şi exercite funcţiile, nu să caute a face carieră de partid sau să se pună bine cu partidul de teamă de a-şi pierde postul (Vezi aici un articol de-al meu sau pe al lui Iulian Ciocan la subectul dat). Într-o economie sănătoasă şi bine regulamentată efortul omului de afaceri contribuie la bunăstarea tuturor părţilor implicate (în sens de stakeholder sau parties prenantes) şi succesul ori securitatea sa nu depinde de banii „investiţi” în campanii electorale. Într-o societate normală Curtea Constituţională veghează asupra respectării Constituţiei şi nu arbitrează interese de partid* etc., etc.  

*În pledoaria CC referitor la spinoasa chestiune cu alegerea Marelui Mahăr au fost invocate următoarele: „Fiindcă există principiul supremației Constituției, care spune că o regulă constituțională (în cazul dat art. 78 (3)) e mai importantă ca oricare alt act legislativ și, respectiv nu poate fi contrazisă de o lege organică.” (Vezi articolul lui Andrei Lutenco). Aceeaşi CC însă, acum mai puţin de un an, a ignorat exact acelaşi principiu. O lege organică, Codul Electoral, a fost mai tare decît Articolul 38 al Constituţiei! (vezi articolul acesta şi ăsta la subiectul respectiv). Constituţia a putut fi ignorată... Nu şi interesele de partid!

Departe de mine gîndul  de a reduce şi de a pune pe seama „partidelor” toate nevoile noastre. De asemenea, nici într-un caz nu doresc să las de înţeles că e o problemă pur naţională. Dar, stimate Cititor, dacă tot ai ajuns pănă aici cu lectura, sper să te fi convins că o mare parte din discfuncţionările societăţii de astăzi de la „partide” se trage.

Şi ce-ar fi dacă nu am vota liste, dar personalităţi care astfel ar fi direct responsabilizate în faţa alegotorilor? Ce-ar fi dacă am alege mai des? Ce-ar fi dacă nu am accepta alte finanţări pentru campanii electorale decît cele venite de la Stat sau, cel puţin, controlate riguros de Stat ? Mai rău oricum nu va fi. Din păcate, cam inextricabilă situaţia căci toate sînt decise astăzi de partide...

Avem nevoie de o nouă Constituţie! De o nouă Republică! Dar nu pentru a alege un Preşedinte, ci pentru a scăpa de „partide”!

Ce zici, stimate Partid roşu-verde-albastru?

Partager cet article
2 septembre 2011 5 02 /09 /septembre /2011 00:18

“…într-un film banal care povesteşte despre, să zicem, eşecul lamentabil al unei adunări de partid – se introduc cîteva scene cu acte sexuale prin birourile întreprinderii sau sub masa prezidiului, pentru ca spectatorii să nu părăsească sala...”

Aureliu Busuioc  „Hronicul Găinarilor”

 

Patos. Ipocrizie. Ignoranţă. Show-off generalizat. Casa arde, dar baba se piaptănă. Tot săracul e fudul... pupmăncurism şi lingefundurism peste tot... Sînt doar cîteva din impresiile din această vacanţă „la Moldova” (Cauza absenţei mele de pe blog timp de o lună. Isteria generală legată de sărbătorile din gustărel e cauza returului întîrziat: unde să mă bag şi eu?). 

 

Fastul celebrărilor celor 20 de ani de... ??? independenţă ??? nu face decît să accentueze criza  profundă identitară a „statului” Republica Moldova...

 

Voi veni cu  o comparaţie simplă ca să fiu mai explicit. Priviţi la cifrele din tabel:

 

 

% de salariaţi sindicalizaţi

Nr. de ore de grevă (2001)

Franţa

8%

1 807 250 

Finlanda

79%

60 650 

Danemarca

87,5%

59 500 

 

Franţa cu cel mai mic procentaj de salariaţi sindicalizaţi are sindicatele cele mai „active”... Normal, au nevoie să-şi justifice existenţa!

 

Cam tot aşa păţim şi noi cu „independenţa”: cu cît mai falit „statul” - cu atît mai mult s-a fălit (iertare, stimaţi purişti ai limbii române: dar numai noi putem fi mai mult sau mai puţin faliţi)!

 

Fără a intra în discuţii şi polemici despre rolul şi funcţiile statului (există şi o vastă literatură la acest vastisim subiect), voi fi foarte reductor şi le voi pomeni doar pe cele mai generale (fiţi îngăduitori şi de data asta: le-am ales la discreţia mea):

 

-                     - Securitatea şi Justiţia

-                     - Educaţia

-                     - Regulamentarea

-                     - Repartiţia echitabilă a resurselor şi bogăţiilor create

-                     - Gestionarea şi dezvoltarea bunurilor publice

 

În absolut toate domeniile sus-citate „statul” Rep. Moldova a falimentat. Noua guvernare a continuat glorios pe acelaşi făgaş ca şi predecesorii lor. Corupţia? Ea nu este altceva decît una din formele de autoregulare a societăţii...

 

Şi dacă nu ar fi fost acei 700.000 (sau totuşi 1 mln.? Cîti pina la urmă?!) de cetăţeni în afară cu perfuziunea constantă de bănărit, adevărată forţă entropică, sistemul demult ar fi trebuit să explodeze...

 

În iulie 2009 un cunoscut de-al meu, după anunţarea exit-poll-ului de la scrutin, supărat nevoie mare pe scorul PCRM-ului, spunea următoarele: „Ar trebui să ne înţelegem, noi toţi, cei plecaţi în străini, ca timp de 6 luni să nu trimitem un ban acasă. Doar atunci se vor schimba lucrurile”. Avea dreptate.

 

Dar ţinînd cont de imposibilitatea proiectului... Avem ce avem: Parisul protestează. Chişinăul defilează. Pe banii de la Paris.

 

 


 

 

Partager cet article
27 juillet 2011 3 27 /07 /juillet /2011 00:36

O vorbă mai veche zice că peştele de la cap se strică. O fi. La peşti. La specia bipedă e puţin altfel. În special la homo moldovanicus. Dar nu despre cap voi soliloca acum. Cu capul se vor lămuri cei căpoşi, înzestraţi cu spirit critic şi viziune strategică, cu crize acute analitice. Şi, la o adică, de ce folsesc eu verbe la viitor ? Ei chiar „se/ne lămuresc” şi încă destul de energic. Ca-n sketch-ul străvechi al lui Urschi : spală, clătesc, calcă, murdăresc şi apoi iar spală.


Despre altceva/cineva voiam eu să scriu astăzi. Nu despre cap, alias cutia cerebrală, alias centru nevralgic (deşi devine tot mai des neurostenic). Dar despre… coloana vertebrală a statului cu nume falnic „Moldova”.


Hai să încerc să fiu mai clar : despre armata de funcţionari publici care asugură (potenţial) funcţionarea statului (impotent). Nu cred că există astăzi vre-un „popor – naţiune” care ar fi satisfăcut de nivelul (potenţa) şi eficienţa funcţionarilor de stat. (Unu în minte).

 

Să revenim în Moldova. Să evaluăm evoluţia. Puţin contează punctul de pornire. Să presupunem că funcţionarii sînt prin definiţie „răi”. Dar o altă vorbă la fel de veche (doi la număr pentru azi!) spune: « Rău cu rău, dar mai rău fără rău ». Important e ca aceşti funcţionari „răi” să funcţioneze de bine de rău. La nivelul lor, aşa rău cum este el. Uite în Franţa, spre exemplu, ei sînt „răi”, dar funcţionează nu chiar rău. Adică aglomeraţia asta de „răi” funcţionează… să zicem destul de binişor pînă la urmă.

 

Am avut şi noi armata noastră de funcţionari „răi” care funcţionau, ce-i drept, într-un sistem „rău”. Dar probabil, dacă am fi schimbat niţel sistemul, se putea ca funcţionarii să funcţioneze… poate nu  „binişor”, dar, să zicem, „satisfăcător”. La noi însă...

 

În afară de centru, adevărată arenă a şocurilor TITANICe, lucrurile stau chiar „rău” de tot. Politizarea excesivă a societăţii şi corupţia generalizată au făcut ca orice continuitate la nivel de exersarea funcţiilor de către funcţionarii de stat să fie pierdută de la un „regim” politico-mafiot la altul.

 

Mai pe scurt: cei „răi” care ar fi putut potenţial să funcţioneze într-un sistem mai bun au fost mînaţi centrifug afară de noi şi noi valuri de „oameni de-ai noştri” care, însă, nu mai erau la fel de „răi”, dar pur şi simplu mai „răi” decît precedenţii. Nici un precedent nu a fost clonat.

 

Uite-aşa. Mai clar nu se putea. Astăzi avem un cap neurostenic fără coloană vertebrală. Funcţionari care nu funcţionează. Un stat potenţial şi impotent. În schimb, avem potenţialitate. Multă. De dat şi altora. Cu potenţa mai rău.

 

A treia „vorbă veche” pentru azi: „Bărbatul este „capul” familiei, iar femeia... gîtul.”

 

Potenţa face totul!

Partager cet article
15 juin 2011 3 15 /06 /juin /2011 16:38

“Nu mai intra în această capcană de lupi! Te implor!

Nu va fi o luptă cinstită!

Arma ta sunt mândrele ţepuşe de os, dar ei te vor păcăli,

Dându-ţi să împungi mereu

O himeră roşie

Tu nu ştiai că vei muri, tu nu ştii c-ai murit,

Tu, animal simplu, superbă zeitate...

Animal perfect, care împungi himere...”

Marin Sorescu “De partea taurului”

 

„Гляжу - размыли край ручьи весенние,

  Там выезд есть из колеи - спасение!”

V. Vysotsky, „Чужая колея”

 

În această perioadă pre/post/ultra/pleni/atot-electorală tot mai des răsună voci, mai bine sau mai rău argumentate, mai bine sau mai rău formulate, care exprimă un sentiment profund de supra-saturaţie faţă de însuşi actul alegerii.  Mai mult, tot mai des auzi mesaje de desperare amestecate cu un soi de fatalism pur mioritic şi autoflagelator. „Nu este”, „n-are de unde”, „nu-i cu cine”, „nu-i pentru cine”, „nu are rost” şi punctum, punctum, punctum... În suspensia lehametei şi a dezgustului... Şi nici nu ai cum spune că nu au dreptate.

 

Iarăşi ne cheamă cineva la luptă, iarăşi se dă bătălia finală. Ad vitam æternam... Oricît de paradoxal nu ar parea, dar astăzi alegerea este exact de aceeaşi factură şi (de ce am nega-o?) de aceeaşi calitate ca şi acum 25 de ani... de rîsul găinilor: pînă şi actorii (unii) au rămas aceiaşi. Ascultăm cu mare umilinţă melodii din copilărie/adolescenţă şi ne minunăm de actualitatea lor. „Veniţi acasă, măi copii” pare un şlagăr etern şi continuăm să demonstrăm axiome despre limba română... Searbădă realizare. La unele capitole chiar am ajuns în anii 80: unimedia anunţă că grănicerii români au prins trei moldoveni care au trecut ilegal în... Moldova, oraşul Bălţi e mai sovietic ca niciodată, iar noi iarăşi ne mobilizăm împotriva „urgiei roşii” la Chişinău...

 

Decalajul enorm între realitatea politică şi asteptările alegătorului începe a da rezultate (dorite?) : un absenteism cvazi-generalizat la toate scrutinele naţionale şi un sentiment de fed-up, de ras le bol care a invadat pînă şi spaţiul virtual, rezervat în mare parte celor mai „activi” reprezentanţi ai societăţii.

 

Se pare că cererea nu mai corespunde cu oferta... Numai că de această dată teoria economică nu este valabilă. Fiindcă cererea nu există. Mai bine spus, cererea nu este exprimată. Încă şi mai bine spus, este materializată doar la nivel de exprimarea unui sentiment de frustrare şi insatisfacţie. Cu mici excepţii, desigur.

 

Am fost de-a dreptul şocat acum 2 ani (după „revoluţia” deturnată din aprilie 2009) cînd am văzut cu ce argumente se încerca „racolarea” liderilor locali în satele Moldovei. Tipul a venit cu un articol de-al lui Valentin Mândâcanu scris în... 1988!!!

 

Şi anacronisme din astea sînt cu duiumul. La tot pasul. Pasul pe care-l batem pe loc. Un fel de „tropoţică” moldovenească.

 

Haideţi să vedem care este epicentrul seismelor politice care tot ne zdruncină de 25 de ani, cu efecte colaterale devastatoare, mai ceva ca Fukushima:

 

-          Luptăm împotriva comunismului? No Pasaran! Cei mai „bătrîni”, însă, au uitat deja ce înseamnă asta, iar cei „tineri” nici nu au ştiut-o vre-o dată. De învăţat ei nu au timp, căci ridică într-una baricade. Împotriva sau pentru comunism...

-          Ne batem pentru limba „româna”? Excelent! De parcă dacă am numi noaptea „ziuă” prin lege, aştrii cereşti ar ţine cont de "noul" Cod Civil...

-          Ne unim sau nu ne unim? Ne unim? Perfect! Chestiunea respectivă nici măcar anacronism nu e. Mai degrabă, un fel de post-cronism. Am reuşit să cultivăm pînă şi un accent pur chişinăuean (asta nu e neaparat rău, doar un fenomen... pe mine mă taie prin urechi, dar, mă rog, gusturile nu se discută) şi să-i îmbogăţim cu cetăţenii româneşti pe toţi alolingvii...

-          „Jos mîina de pe Transnistria!” Iaca ăsta da, apel mobilizator! De parcă ar fi fost vre-o dată Transnistria sub „comandamentul” Chişinăului şi de parcă nu am fi fost invadaţi de autoturisme înmatriculate acolo, peste Nistru.

 

(Ras le bol si fed-up)²!!!

 

Oportunităţi de a ieşi din această rîpă au fost multe, dar... nu s-a vrut. Dimpotrivă tot s-a turnat apă ca ea, rîpa, să devină şi mai profundă!

 

Lupta cu comunismul? Mai simplu nu se putea: interzicerea simbolicii comunismului, condamnarea crimelor comunismului şi legea lustraţiei. Să fi fost făcute acum 20 de ani (chiar şi 10) nici urmă nu le mai rămînea astăzi...

 

Limba română? Să fi fost, pur şi simplu, respectată legea care există, nu mai discutam la acest subiect. Eu am avut colegi la şcoală care veniseră din şcoli ruse (era prin 90-91) care nu vorbeau deloc româna şi care s-au descurcat foarte bine pînă la urmă. Taică-meu, unul din cei doi ingineri moldoveni la uzină, a fost în mare cinste atîta timp cît actele trebuiau redactate în limba de stat. Chiar şi ore de română făcea cu şefii. Să vezi cum veneau ca mieluşeii. Chit că o numeau „moldovenească”. Cum poate un funcţionar să-şi exercite azi funcţiile, neavînd capacităţile minime de comunicare în limba de stat? Drepturile minorităţilor? Nici o problemă, domnilor! Dar eu vreau să aud emisiuni în găgăuză, bulgară, ucraineană etc. etc. Eu chiar vreau să apăr limba şi cultura găgăuzilor!

 

Unirea? Păi dacă nu se poate – atunci nu se poate... Dar ce ne împiedică să avem un spaţiu integrat la nivel de infrastrucrturi de tot felul (transport, energie, economie etc., etc.)? De ce e mai complicat să ajungi la Iaşi sau Bucureşti decît la Kiev sau Moscova? Europa (în sens de UE) e de vină? Nu cred.

 

Transnistria? Huiduiţi-mă, Domnii mei, dar eu unul nu văd ce treabă avem noi acolo. Vor independenţă? Poftim, luaţi cu tona! Şi să nu-mi scoateţi argumente cu găgăuzii, căci nu sînt valabile. Din punct de vedere istoric. Numai că aş fi curios să văd reacţia UE, NATO, chiar şi a Rusiei, în acest caz... Deşi, cred că, dacă se dorea, se putea de găsit o soluţie şi cu Transnistria în componenţa statului monolit şi indivizat al Republicii Moldova. Dar asta însemna milioane mai puţin în buzunarul cuiva.

 

********

 

batalia finala - combat de coqEu astăzi aş dori sa discut despre viitor, despre modele sociale şi economice, despre educaţie, despre ecologie, aş dori să mă lansez în dezbateri aprige despre rolul statului în societate, despre „societatea civilă” şi democraţie participativă, despre creare şi redistribuire de valori, despre valori, la urma urmelor! Aş dori ca votul meu să cauţioneze strategii şi viziuni, să sancţioneze lipsa de profesionalism şi consecvenţă în acţiuni...

 

Şi nu pot. Nu pot, fiindcă astăzi mi se flutură din nou o petică roşie în faţă... Şi eu nu vreau să fiu bou, fie el şi în varianta sa semantică denumită emfatic „taur”... Or, cineva (vă las să ghiciţi singuri cine hotărăşte ascuns de anonimatul acestui pronume nehotărît) încearcă să mă facă paracopitat. Acel cineva s-a acomodat foarte bine şi huzureşte nestingherit de nimeni, căci noi avem alte „cauze măreţe” de supravegheat...

 

Adevăraţii trădători nu sînt „vechii” comunişti... Ei au ramas fideli cauzei (sărmanii). Adevaraţii duşmani sînt toate lichelele astea cu „neo” în frunte (comunişti inclusiv) care, cu atîta insistenţă, ne menţin în vechile paradigme de confruntare şi care le cultivă cu atîta silinţă...  Chiar crede un Ministru că mă voi simţi măgulit (în 2010!) de complimentul său referitor la faptul că-mi vorbesc relativ corect limba maternă? Chiar crede un alt Ministru că voi accepta „scuze” de genul „noi am vrut, dar ei nu ne lasă”? Chiar crede un al treilea Ministru că voi accepta să se ascundă după paravane de tipul „dreptul la libera circulaţie” cu referinţă la Transnistria?* Şi asta numai pentru faptul că sînt "băieti de-ai noştri"?

 

*Aceşti trei miniştri au vizitat Parisul şi reprezintă fiecare cîte unul din partidele din coaliţie, un à porpos ca să nu fiu acuzat de partizanat politic...

 

Să nu ne lăsăm însă ademeniţi în capacane cu lozinci si cuvinte pline de patos (trădători, duşmani, neam, etc., etc.). Responsabilii veritabili sîntem noi. Cei care lăsăm să se facă. Cei care la întîlnirile cu ei batem din palme şi ne extaziem la asemenea discursuri. Cei care lăsăm ca cineva să aleagă în locul nostru, cei care refuzăm să alegem, cei care participăm şi profităm de menţinerea acestui sistem, care ne prindem în această „bătută” interminabilă...

 

Acum ce să mai? Dacă tot ne-am prins în horă, n-avem încotro... hai s-o-ncepem de la capăt:

IEŞIȚI, OAMENI BUNI, LA ALEGERI...

 

************

Кто вынудил меня на жесткое пари,

Нечистоплотный в споре и расчетах.

Азарт меня пьянит, но как ни говори,

Я торможу на скользких поворотах!

V. Vysotsky, „Горизонт”

 

Imagine: Rémy Cogghe, "Le combat de coqs"

Partager cet article
11 juin 2011 6 11 /06 /juin /2011 01:07

Am zis că nu voi scrie chestii din astea. Am zis că există analişti politici, tineri înflăcăraţi, jurnalişti de breaslă… 1001 de alte persoane care vor şti mai bine ca mine să comenteze evenimente, să analizeze antecedente, realităţi şi consecinţe. Ce să mai ? Să fim oneşti: eu sînt plecat din ţară din 1999… Realitatea de acasă îmi (a)pare tot atît de fantasmagorică ca şi noutăţile despre Mars Spirit…


Andrei PopovGestul de astăzi al lui Andrei Popov m-a facut să fiu mîndru pentru că sînt cetăţean al Republicii Moldova ! Explic: nimeni şi nimic, şi niciodata nu va reuşi să mă simt ruşinat sau complexat, sau stingherit de originea mea. Dimpotrivă! Citiţi atent postările anterioare de pe blog! Sînt mîndru de neamul meu! Este al meu şi este ce este. Îmi asum obîrşia şi nu am cu nimeni nimic. Eu nici măcar nu urăsc pe cineva.


Pînă-n astă seară, însă, m-am simţit un fel de alien în raport cu... Republica Moldova. Niciodată! Dar sînt categoric! Niciodată, chiar şi în aprilie 2009, nu m-am identificat mai bine cu un „gest” venit de-acasă! Aberant? Exagerat? Vă las, Domniile Voastre, să judecaţi cît de „adecvat” reacţionez... mi-ar lua prea mult timp să explic.


Astă seară EU m-am sculat de la masa banchetului, am fost tare, am fost nobil, am fost frumos... am ieşit cu ostentaţie dintr-un cuib de viespi! Şi am fost urmat de toată lumea cea „frumoasă”! Astă seară am fost EU cel care a fost urmat! Şi astă seară un reprezentant oficial al Republici Moldova a fost EU!


Puţin contează ce va fi mîine. Puţin contează consecinţele! În sfîrşit ţara mea a reacţionat NORMAL la o aberaţie! Astă seară am un mic prilej să fiu mîndru! Şi mă doare-n cot de cît de naiv pot să par, ori de cît de puţin "pragmatică" , ori de cît de puerilă este reacţia mea!


Va dura probabil pînă mîine dimineaţa... Căci mîine alţi reprezentanţi vor atenua, vor explica şi comenta...  

Dar a fost să fie!

Partager cet article
29 mai 2011 7 29 /05 /mai /2011 22:16

Oraşul Bălţi devine, încet, dar sigur, sinonim cu „parada”…  Nu a trecut nici o lună de la ceea ce se cheamă 9 mai…  a venit 22. Criză de paraderie, nu alta!


Pe 22 mai la Bălţi se sarbatorea ziua oraşului. Tradiţional, în această zi se organizau nişte manifestări culturale în faţa Teatrului Naţional şi estrada de vara; se mai aduna un fel de iarmaroc unde restauratorii îşi desfăceau terasele improvizate şi vindeau de-ale gurii şi băuturi « răcoritoare ». Fără prea multă politică. Cu muzică şi voie bună.  Mă rog, orăşenii se distrau şi mai uitau de grijile cotidianului… Nimic extraordinar: format tradiţional pentru oricare oraş din oricare ţară.


Anul acesta, însă, sărbătoarea a fost denaturată în paradă şi campanie electorală. Pe bani publici... paradă pentru un candidat. Cred ca sînt suficiente materiale în pozele care urmeaza pentru a intenta dosare de deturnare a fondurilor, trafic de influenţă, încalcarea codului electoral, etc. etc. Dar asta într-o ţară normală. La noi, în Moldovania, Bălţi este „premiat” cu zone economice libere...


Şi nu m-ar indigna decît în aceeaşi măsură ca şi alte mîrlănii electorale, dar de data aceasta bucata e prea mare... şi nu putea trece fără consimţămîntul şi participarea activă a unora sau indiferenţa tacită a altora.


Cum, stimaţi creştini, mai intraţi prin bisericile popilor ce mărşăluiesc în rînd cu voronini şi panciuci care v-au persecutat şi prigonit timp de zeci de ani?


Cum, stimaţi părinţi, acceptaţi ca copiii dumneavoastră să defileze prin piaţă într-o zi de duminică şi să fie „utilizaţi” în jocul murdar politic? Şi D-stra, stimaţi directori de şcoli şi colegii, mai continuaţi să primiţi ordine de la „papicu”? Şi D-stră, stimaţi guvernanţi de la ministere, chiar acceptaţi într-atît de uşor ca subalternii să încalce legea?


Cum, stimaţi funcţionari publici, acceptaţi să îndepliniţi comenzi politice în loc să vă cautaţi de datorie? Ce caută maşini de poliţie şi ambulanţe în aceste parade?


Cît am trăit la Bălţi am auzit mereu: „я не понимаю”.  A venit rîndul meu! Astăzi v-o spun sus şi tare, stimaţi bălţeni:

Я ВАС НЕ ПОНИМАЮ!”

 

Voronin si popii

 

 

 

 

 

Popii defileaza in rind cu Voronin!

 

 

 

 

 

 

 

 

copiii la parada

 

 

 

 

 

 

Directorii de scoli au primit "pricaz" sa scoata copiii la parada. Ministerul Educatiei stie?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

copiii la parada 2

 

 

 

 

 

 

Deja-vu: astfel se defila pe piata din Balti cu 25 de ani in urma. Doar ca fara blugi...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ambulante la parada

 

 

 

 

 

 

Si daca cineva le astepta in alta parte? Ministerul Sanatatii stie?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

politia la parada

 

 

 

 

 

 

 

Ministerul de Interne stie cum sint folosite masinile din dotatie?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

scoli sportive la parada

 

 

 

 

 

 

Iata si scolile sportive... Normal: parada e sport national la Balti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

business la parada

 

 

 

 

 

 

Ei da asta chiar e schizofrenie! Isi imagineaza cineva Apple, sa zicem, la demonstratie sustinindu-l pe Obama?

 

 

 

 

 

 

 

 

Photo: Ana-Maria Cerbulean

Partager cet article
20 avril 2011 3 20 /04 /avril /2011 17:33

Acum cîteva săptămăni petiţia semnată de un număr relativ impunător al reprezentanţilor diasporei la adresa conducătorilor noştri referitor la majorarea tarifelor Moldotelecom stîrnea un tîmbălău şi tărăboi fără pereche în Moldova.

 

moldtelecomCîte lucruri noi am aflat noi atunci! Uau! Cît de palpitantă este viaţa economică şi politică (nici nu mai ştiu dacă există vre-o diferenţă, de fapt) în Moldova! Un merci special presei care a ştiut să aţîţe scandalul şi să sustragă declaraţii (d)in dreapta şi (d)in stînga. Dar presa rămîne presă şi nu e bună decît să aţîţe. Gata, s-a consumat. S-a consumat focul de paie stîrnit de jurnalişti, dar nu şi problema propriu-zisă.

 

Pînă la urmă, cu ce ne-am ales? Cu o amînare a majorării tarifelor. Amînare şi nu anulare. În schimb ni s-a promis un plan de privatizare (cel puţin la nivel declarativ) al Moldtelecomului. Care ulterior va majora tarifele (şi la sigur cu luarea în calcul a „arriérérs”-urilor). Privatizarea monopolului de stat, în opinia mea, e o tîmpenie echivalentă cu majorarea tarifelor anunţată/amînată anterior.

 

Îmi explic punctul de vedere: sînt întru totul de acord că statul nu are de ce sa controleze un operator de telefonie fixă, care, ţinînd cont de realitatea actuală (cu telefonie mobilă accesibilă practic pe 100% din teritoriu şi generalizarea accesului la Internet), nu mai constituie un bun public. Dar numai în condiţiile cînd, la fel ca şi în telefonia mobilă, ar exista vre-o 4-5 operatori şi o concurenţă sănătoasă în acest domeniu. În loc să ne propună planuri de pri(h)vatizare, guvernul ar face mai bine să atragă cel puţin un alt operator pe piaţă, să separe activităţile de prestaţie de servicii de cele ale menţinerii infrastructurii (construită şi dezvoltată pe bani publici), să se lămurească cu modalităţile de uz şi acces ale operatorilor la liniile telefonice şi numai după asta să privatizeze întreprinderea.

 

Altfel ne vom pomeni cu un monopolist care nu va mai fi controlat de puterea politică. Exact aceeaşi situaţie pe care o avem astăzi, dar fără nici un mijloc de control sau posibilităţi de presiune asupra politicii tarifare din partea puterii publice şi, prin extensie, societaţii civile.

 

Şi uite atunci să vedeţi tarife!!! A propo, operatorii de telefonie mobilă şi acces Internet ar trebui să-şi facă griji, ţinind cont de principalii candidaţi la proprietatea Moldtelecomului şi de conecţiunile lor cu politicul.

Partager cet article
15 avril 2011 5 15 /04 /avril /2011 11:46

Astăzi voi fi laconic. Voi prelua. Voi face un “Copy – Paste”. De pe situl lui Vitalie Sprînceană. Pentru că nu doresc ca un cineva să facă un “Ctrl A – Delete” cu memoria noastră. Fiindcă complexul “Rugina” este mai mult decit o operă excepţională. Am semnat această petiţie. Şi vă îndemn să vă alăturaţi.

Rugina

Iată şi textul de pe “blogul implicat” semnat Vitalie Sprînceană:

 

SOS cu Petitie…complexul sculptural sub cerul liber „Rugina & Co.“

Artiştii Nicolae Ischimji şi Valeriu Moşcov au avut nevoie de 25 de ani şi de câteva tone de fier uzat şi resturi industriale pentru a crea această operă de calibru european – complexul sculptural sub cerul liber „Rugina & Co.“ – „РЖАвЧИНАХ“. Sculpturile care formează expoziţia – „Purgatoriul“, „Aparatul birocratic“, „Păstorul“, „Cortina de fier“ – constituie un ansamblu unitar şi integrat organic în spaţiu. Complexul sculptural nu este doar un veritabil comentariu, viu ilustrat, la epoca totalitarismului şi a industrializării, ci şi este o adevărată carte de vizită a artei moderne din Moldova: o dovadă a forţei conceptuale a acesteia, a unui potenţial creator şi critic în plină expansiune, un exemplu de dăruire dezinteresată şi liber asumată idealurilor artei în condiţii de underground, un model de nonconformism, un manifest al gândirii ecologiste.

În ce constă problemа? Admirată de vizitatori, apreciată înalt de comunităţile de experţi locali şi internaţionali, dar nerecunoscută la noi oficial, „Rugina“ cea inovatoare se află în acest moment în pericol de dispariţie. Una dintre lucrări a fost furată, alte câteva sunt deteriorate. Spaţiul public pe care se găseşte expoziţia este izolat şi ciopârţit de garduri instalate ilegal. Se planifică privatizarea terenului şi folosirea lui în scopuri private. Atelierul autorilor, parte componentă şi bază tehnică a proiectului, împreună cu arhiva, sculpturile, tablourile, ustensilele, biblioteca, a fost acăpărat de persoane necunoscute, cu complicitatea angajaţilor Primăriei. Dosarul privind pătrunderea ilegală în atelier este de un an „examinat“ de procuratură… Funcţionarii Direcţiei patrimoniu municipal refuză să prelungească termenul contractului de arendă a atelierului. citeşte şi semnează

 

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher