Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
25 février 2013 1 25 /02 /février /2013 16:49

 

                                                                        „Я рассчитывал на больший интерес к свободе у наших людей. Нет, этого не получилось пока...”, M. Gorbachev

A erupt.

Ceea ce şi trebuia de demonstrat. a² + b² = c². A fost simplu şi elementar ca o teoremă. Boala a decurs exact cum scrie în manuale. Tratament nu s-a administrat la timp şi nimic nu a perturbat propagarea molimei.

Acum aş putea veni şi cu nişte mesaje jubilatorii: “ Ei, vedeţi? Nu ziceam eu? Am avut dreptate, nu?” Dar nu ar fi decît îngîmfare şi trufie cinică care, necătînd la ispită, nu se poate afişa public (hic, am făcut-o...). Dar nici nu pot minţi şi spune că sunt şocat sau îmi este „greaţă”… De-a lungul acestor ani am tot colectat şi împărtăşit cu Dumneavoastră, Stimaţi Cititori, simptomele acestei inflamaţii. Din această vară, după vizita mea acasă, simptomele deveneau certitudini.

(Uite aici veneam cu aserţiuni deloc echivoce. Planificam şi un text mai desfăşurat, despre „colaboraţionism”, dar se întîmpla Huntergate şi totul s-a accelerat, proiectele mele „editoriale”, în plină gestaţie, devenind evidenţe şi anulîndu-mi articolul nescris încă).

Dacă credeţi că va urma un text despre politicantropii noştri, greşiti amarnic. Ei nu mă mai interesează (cu mici excepţii, desigur). C’est donnant – donnant (anglo-saxonii zic win-win, dar aici ar fi mai potrivit lose-lose).

Altceva vă (îmi) propun: voi încerca să (-mi) explic cum de am ajuns noi unde am ajuns.

Să ne aducem aminte :

2009 : Lupu este în PCRM. Dodon în PCRM (la fel ca şi alţi cîţiva transfugi celebri). Ţara-ntreagă e în mîinile clanului Voronin (Lupu şi Dodon inclusiv). Eram gata să dăm totul numai să scăpăm de voronini (nu am scăpat nici astăzi, în treacăt fie spus). Vlad Filat era deja în Parlament. De Ulinici nu se prea ştia. Nici despre Ghimpu, el aflîndu-se undeva în umbra bătăliilor epice ale nepotului său cu „hidra roşie”. Mai era un oarecare Urecheanu...

Totul pentru ca să scăpăm de Voronin ! Era într-atît de urgent şi simplu încît s-a întîmplat 07 Aprilie.

Au urmat alte scrutine şi un referendum. Pentru mine personal a urmat o perioadă extrem de agitată şi febrilă. Purtat de acelaşi val şi convingere că se poate de schimbat ceva am încercat (împreună cu cîţiva alţi co-naţionali de-ai mei) să mobilizăm lumea de aici, de la Paris, pentru un lucru simplu: să creadă. Am încercat să-i convingem că votul lor contează şi că democraţia nu este o utopie. Dar procesul de descompunere era deja început. Era programat în codul genetic al celor suspuşi de la Chişinău. Am greşit: am avut prea mari speranţe.

Ţin minte şi astăzi un nenică care rîdea de noi atunci şi ne zicea că suntem nişte proşti (mă rog, se vedea de la o poştă că nu prea făcuse carte la viaţa lui) şi că nu de voturile noastre au „ei” nevoie, ci de jilţuri moi... Decenţa nu-mi permite să-i reproduc monologul... Eram în 2009.  

Premisele:

Prima şi cea mai mare eroare a noastră a tuturor a fost faptul că i-am crezut, or nu a existat nicio premisă pentru acest lucru. Oricît de mare nu ar fi disperarea cuiva, dar promite-i fericirea absolută şi va abandona toate considerentele raţionale pentru acest dram de speranţă incipientă. Cu atît mai mult dacă acest lucru îi permite să nu se mai simtă responsabil şi să nu mai poarte viitorul în cîrcă.

Acei care veniseră la putere aveau un pedigree care trebuia să ne ţină în alertă.

Într-un interview acordat lui Vladimir Pozner de către Boris Elţin acesta din urmă recunoştea că nu este un democrat. Şi că nu poate fi un democrat prin definiţie, căci nu are nici educaţia, nici cultura democraţiei. Perfect valabil şi în cazul nostru. De unde democraţi la noi? În cel mai bun caz, acei care au venit la putere purtaţi de valul speranţelor noastre au fost nişte afacerişti care şi-au construit succesul în sălbaticii ani 90 ai secolului trecut... De unde respect pentru lege la aceşti indivizi? Ce să mai vorbim de ceilalţi?

Perioada de incubaţie: 2009 – 2010

marat-vrai.jpgÎn anamneza tumorii metastatice de astăzi anume această perioadă (cu 3 scrutine şi un referendum) a fost fatală. În vîltoarea electorală, noi, acei care i-am crezut în 2009, am comis eroarea principală:  I-AM LĂSAT SĂ CREADĂ CĂ NOI I-AM CREZUT. Tot susţinîndu-i de la un scrutin la altul, am lăsat să se instaleze în tărtăcuţa lor modelată de rigorile şi „razborcile” tranziţiei, că sunt de neschimbat. Or, această putere trebuia ţinută din strîns de la bun început.

Acei care au constituit focarul mişcărilor „anti-voronin” au basculat de partea cealaltă, fiind înrolaţi, care în partide, care în funcţii, care s-au ales cu nişte proiecte pe colo - pe dincolo, care doar cu cîte o medalie, recompensaţi, aşa cum o face un stăpîn bun, pentru faptul că au lătrat la timpul şi la locul potrivit. Puterea nu a putut proceda altfel (vedeţi mai sus cauzele).

Noi însă am putut, am avut o alegere, dar ne-am lăsat „mîngîiaţi” ca o jujucă de noul stăpîn... Eu rămîn şi astăzi consternat de facilitatea şi rapiditatea acestui fenomen. Ceea ce mă lasă să cred că încă nu am învăţat să fim liberi. Libertate înseamnă responsabilitate şi discernămînt. Noi am confundat această noţiune cu libertatea de a ne alege şi sluji stăpînul.

În acea perioadă de aproape 3 ani s-a produs un lucru extrem de grav pentru domocraţia noastră rudimentară: a murit „societatea civilă”. Vidul creat de această migrare masivă spre „putere” se resimte acut astăzi, cînd nu există o masă critică suficient de credibilă pentru a impune politicienilor un comportament adecvat.

ONG-iştii au acceptat funcţii, iar acei care au venit în locul lor nu îndrăznesc încă să-şi atace foştii lideri-prieteni, bloggerii se complac în of(f)-uri de tot felul, analiştii politici şi mass-media sunt foarte eterocliţi şi este extrem de dificil pentru alegătorul de rînd să înţeleagă cine şi din ce pîine mănîncă, iar atunci cînd nu înţelege, alegătorul nu are decît o singură diagnoză (apriori falsă) – toţi „vînduţi”.

Diaspora? „Diaspora” şi-a bătut capacul singură (vedeţi aici un articol mai desfăşurat la acest subiect), iar politicienii au făcut totul ca să discrediteze această componentă a societăţii şi să-i plaseze pe baricade opuse atît cu acei rămaşi acasă, cît şi cu emigraţii neafiliaţi mişcărilor asociative sau politice (recenta declaraţie a unui politician ilustru de pe malurile Bîcului este un exemplu elocvent în această privinţă). Mecanismele presupuse de dialog cu Diaspora încă nu sunt bine definitivate, iar cele utilizate nu sunt decît un alibi folosit de executiv pentru luarea de hotărîri inacceptabile pentru emigraţi. 

Partea plină a paharului:

Mai are o şansă de a supravieţui pacientul? Indiscutabil! Fiindcă există ceva care s-a afirmat exact în aceeaşi perioadă, necătînd la conotaţiile comice şi ironice cu care s-a pricopsit sintagma respectivă pe parcursul acestui carnaval politico-social: principiile şi valorile!

Indiferent de punerea în aplicaţie, faptul că oricare din părţile beligerante face trimiteri la exact aceleaşi noţiuni este un semn pozitiv! Înseamnă că, cel puţin la nivel conceptual, fiecare înţelege cum ar trebui să decurgă lucrurile.

Restul depinde de fiecare din noi. Politicienii, oricît de mîrşavi nu ar fi ei (şi ei sunt mîrşavi prin definiţie, excat la fel cum antrenorul oricărei echipe - prin definiţie - nu pricepe nimic la fotbal), întotdeauna au fost limitaţi de frontierele posibilului fixate de... popor.

Numai de noi depinde dacă dorim să fim cu adevărat liberi ori să ne complacem în confortul (fiindcă sclavul ignorant este fericit ... prin definiţie ... atîta timp cît nu ia un bici pe şale) unei robii existenţiale care ne macină în continuare.

 

P.S.: Desigur nimeni nu se va recunoaşte în acest text. Desigur, sunt nişte generalizări care nu au nimic cu realitatea, nu-i aşa? Consideraţi atunci că este un text despre mine şi vom fi împăcaţi. Dar dacă tot aţi ajuns aici cu lectura, îmi permit să vă rog să citiţi şi ultimul semn:

?

 

Imagine: „Moartea lui Marat”, David

Partager cet article
22 février 2013 5 22 /02 /février /2013 01:49

I


London-PRLMNT.jpgÎn 2011 eram la Manchester şi, pentru a scăpa de plictiseala aseptizată a hotelului, am pus televizorul. Întîmplarea a vrut să prind o dezbatere parlamentară despre criza unei bănci, Banc of Scotland, bancă considerată „sistemică” în UK. Ori nu prea „sistemică”. De fapt, asta şi discutau parlamentarii englezi. Calm. Aşezat. Argumentat. Pedant. Enervant.


Şi pe mine mă indigna la culme pedantismul şi migala aleşilor poporului atunci cînd stresul şi îngrijorarea se putea atinge cu mîna pe străzile mancuniene din cauza densităţii lor...


II


În 2012 eram la Argos şi, în timp ce savuram o cină cu prietenii pe care nu-i văzusem de 10 ani, am pus televizolrul. NuAthens-PRLMNT.jpg era nicio întîmplare. În plină criză, poreclită a „datoriilor” şi provocată de către băncile „sistemice” (salvate de alte parlamente ceva mai devreme), dezbaterile parlamentare nu puteau să nu intereseze. Se discutau noi măsuri de austeritate. Eu ştiu greaca puţin mai rău decît finlandeza şi nu înţelegeam ce se spunea anume. Dar vedeam discursuri pasionate, luptători ireductibili, feţe crispate de durere, alte feţe asumîndu-şi rolul de „salvatori ai naţiunii” făcînd-o pe „durii” liberali...


Şi pe mine mă indignau la culme pasiunile şi gesticulările aleşilor poporului atunci cînd urmele revoltei, deloc abstracte, încă se vedeau pe străzile Atenei, atunci cînd vedeam suferinţă şi deznădejde pe feţele oamenilor cu sufletul ca pîinea caldă şi foarte muncitori (să ştiţi că eu nu am văzut leneşi întinşi la plajă şi aşteptînd subvenţii europene, precum se crede) pe care mi-a fost dat să-i cunosc.


III


Azi am privit şedinţa Parlamentului Republicii Moldova.


Victor-Brauner.jpg


Azi am îndrăgit aleşii poporului din Marea Britanie şi din Grecia.

 

 

Imagine: Victor Brauner

Partager cet article
13 février 2013 3 13 /02 /février /2013 02:22

Totuşi, cît de mult bine ne-a făcut Huntergate ! Este ca o cură de psihanaliză : se verbalizează ceea ce oricum toată lumea ştie, dar nimeni nu îndrăzneşte s-o recunoască, sperînd, oarecum naiv, ca aceste convingeri să rămînă abstracte…


faune

Într-adevăr, idea „toţi sunt corupţi” se aplica tuturor politicienilor la general şi nimănui în particular (Căci sunt "baieţi de-ai noştri", nu ? Ş-apoi aşa de bine vorbesc „la televizor”…).


Iată însă că atunci cînd sunt vehiculate nume şi cazuri concrete ne îngrozim. Ne sperie ceea ce ştiam ?… Ori mai degrabă faptul că un caz concret presupune o reacţie şi o acţiune concretă, or fiecare înţelege că reacţie nu are de unde veni ? Ne sperie că suntem puşi în faţa unei demonstraţii factuale că „statul de drept” şi Moldova sunt nu planete, ci galaxii diferite?…


Şi totuşi sunt ferm convins că tam-tam-ul acestui început de an este probabil mai benefic pentru Republica Moldova decît oricare terapie individuală sau de grup. În sfîrşit apar semne care denotă că avem şi premise de societate democratică incipientă !

 

Cîte nu ne-a fost dat să aflăm în ultimile săptămîni şi zile ! And more to come ! Să preferăm oare „liniştea” ambiantă de acum cîţiva ani ?


Dar oare nu este la fel de pasionant să „cartografiem”, odată şi pentru viitor, tot beau-monde-ul mediatic şi nu numai ? Să înţelegem who is who ? Oare nu e mai bine să ştim cine sunt „pupcuriştii” şi cine „vînduţii” ?


Începutul este promiţător. Show must go on ! Păcat de victimile colaterale…

 


 Imagine: Yannick Le Quilleuc

Partager cet article
23 janvier 2013 3 23 /01 /janvier /2013 01:52

„Ca orice basarabean care se respectă, mă trezesc luni ca să mă întreb în ce ţară trăiesc”,

A. Busuioc, „În căutarea pierderii de timp”

 

Mi-am zis, atunci cînd a început, că nu voi face niciun text despre „vînătoarea domnească”… Nu că nu aş fi spus chiar nimic pînă acum. (Tentaţia a fost prea mare and „I can resist everything, but temptations” şi mici aluzii au fost aruncate pe ici-dincolo în ultimele două texte (aici şi aici).)

 

Lucian-Freud--Francis-Bacon.jpgDar se vede că nu se poate… Amploarea pe care a luat-o „evenimentul” nu poate fi ignorată. Am urmărit cu o curiozitate sporită (mai nu am spus „sportivă”) desfăşurarea ostilităţilor, dar şi diversele comentarii la subiectul dat.

 

Căutam de mai mult timp un calificativ care ar cuprinde multitudinea (destul de heteroclită) evenimentelor reale şi textuale referitor la acest Huntergate*... Se pare că l-am găsit: ilar!

 

*Huntergate este o combinaţie de cuvinte din hunter (vînător) şi Watergate. Scandalul cu acest nume a zguduit viaţa politică in SUA între 1972 şi 1974. Richard Nixon, Preşedintele SUA de atunci, şi-a dat demisia pe urma acestei afaceri în 1974.

 

Într-atît de ilar încît îmi vine să rîd în hohote (altfel ar trebui să plîng)! Se zice că una din tehnicile comicului, pe larg folosite în teatrul de bulevard şi burlesc, este discordanţa între o anumită stare considerată firească (sau logică) şi „ficţiune”. În cazul dat rolul de „ficţiune” îi revine „firescului”... Ca de obicei, la noi totul e pe dos.

 

Dar să le luăm la rînd. Voi încerca să numerotez discordanţele pentru ca să urmărim împreună cum s-a construit burlescul :

 

                    1. Dreptul la „puşcă”

 

Vă propun o mică incursiune în istorie (a mea). Să revenim la origini, cum s-ar spune.  Cîndva demult, dar foarte demult, pe cînd eram copilaş la mama şi la tata, eram abonat la cîteva din revistele unionale (a se înţelege „urss”, nu „unire”) destinate adolescenţilor şi nu numai (acum, peste ani, îmi dau seama că aceste abonamente costau o adevărată avere... Dar părinţii nu mi le-au refuzat niciodată...). „Iunyii tehnic”, „Modelist – Konstruktor”, „Iunyi naturalist”, „Nauka i Zhizni”, „Vokrug sveta”, „Za ruliom”, etc. etc.... Îmi aduc aminte, de parcă l-aş avea în faţă, de un dosar special din „Vokrug sveta” despre vînătoare. Un jurnalist pleca în Germania (eram deja în plină Perestroïkă) pentru a participa la o vînătoare de mistreţi (El, jurnalistul, fiind vînător experimentat, auzise de extraordinarele tradiţii vînătoreşti la ei şi vroia să participe la una. Adevărată!). Să ştiţi că nu a fost admis decît în calitate de novice cu dreptul de a fi... hamal. Adică a dus bagaje, a participat la organizarea taberei, la pus pe foc, la făcut ciorba şi, obligatoriu, la reuniunile de pregătire. Aţi citit bine: nici barem gonaş nu a fost lăsat să fie. Vînătorile sunt strict regulamentate şi se practică doar de asociaţii de vînători. Asociaţiile respective sunt responsabile şi de regularizarea populaţiei animalelor. De fapt, din cîte îmi aduc aminte, o mare parte din activitatea lor ţine anume de protecţia faunei şi menţinerea echilibrului ecologic. Pentru a vîna mistreţi, trebuie să fie un surplus disponibil. Adică tot asociaţia are grijă să sădească stejari ca să aibă colţoşii ghinzi de rugumat - tradus într-un limbaj mai accesibil - şi dacă nu participi la sădit stejari, nici la vînătoare nu eşti primit. Vînătoarea propriu-zisă este un adevărat eveniment! 

 

Pînă ajungi acolo la „puşcă” şi la dreptul de a trage un glonte trec ani buni...  Poţi fi şi împărat cu trei coroane, dar în asociaţia de vînători tot de la hamal începi. Poate din această cauză vînatul (la ei) nu mai este demult pe lista distracţiilor preferate ale politicienilor? Dar asta „la ei”. La noi dreptul la „puşcă” depinde nu de vechime, ci de funcţie.  Mă intreb cîţi stejari să fi sădit „domnitorii” noştri în viaţa lor (acelea de pe posterele electorale nu contează, ok?)?

 

Acum un an sau doi, apăreau în presa online nişte poze de la locul unei vînători din delta Prutului (rezervaţie naturală?) cu mormane întregi de dulii şi urme ale unui dezmăţ pe cinste. Conform spuselor localnicilor, ar fi fost un oarecare Dodon la acea vînătoare, venit cu nişte „drugi” în cîteva 4 x 4. Moarte de om nu s-a’ntîmplat şi niciun dosar nu a fost intentat... Dar astăzi el cere dreptate şi a votat demisia Procurorului general. Ilar, nu?

 

2.       Muşamalizarea

 

Am tot citit pe parcursul acestor săptămîni texte supărate foc pe „vînători” din cauza că au „ascuns” incidentul... Bine-bine, dar ce aţi aşteptat? Să convoace Zubco (sau un alt participant la vînătoare) o conferinţă de presă şi să zică: „Oameni buni, noi ieri am împuşcat un om.”? Îmi pare absolut firesc ca o persoană să încerce să „tacă” un asemenea accident...

 

„La ei” s-ar fi întîmplat în felul următor: din momentul în care victima ar fi fost adusă la spital cu plagă de glonte, ar fi fost alertată imediat poliţia (chiar de făptaşi, (de nu, este o cauză penală), dar şi de spital), la fel de imediat ar fi început ancheta, care ar fi fost, desigur (să nu credeţi că la ei totul este chiar alb-alb), influenţată şi presată să scoată verdictul „care trebuie”. S-ar fi evitat la maximum să iasă în presă, dar ar fi ieşit, căci mă îndoiesc ca familia şi apropiaţii victimei să fi tăcut... Posibil şi vreun medic ar fi vrut să se facă „star” şi ar fi alertat presa... Şi atunci, chiar şi dacă nu s-ar fi răsuflat decît peste cîteva săptămîni, ar fi ieşit anchetatorul la o conferinţă de presă să explice tuturor cum el a respectat legea... Nu sunt sigur că funcţionarii ar fi demisionat de bună voie fără a fi inculpaţi... Pe bune. În ţările nordului – la sigur. În Germania – la sigur. În Franţa şi Italia– mai puţin evident. Dar, la sigur, ar fi fost înlăturată orice posibilitate a lor de a influenţa ancheta. Şi dacă s-ar fi descoperit că au făcut-o, atunci le-ar fi zburat „capetele”. Imediat.

 

Trebuie să delimităm clar două aspecte: funcţionarea legii şi scandalul mediatic. Cu mass-media probleme parcă nu am avut (ori am avut, dar nu găsesc că sunt mai mari decît „la ei”). În schimb, cu funcţionarea legii...  Adică, ce mai? Cum de mai putem folosi „lege” şi „funcţionare” alături?...

 

Pe finalul acestei părţi vă propun şi un mic joc de roluri: să presupunem că nimereşte un „om de rînd” în situaţia respectivă (bine-bine, „omul de rînd” nu ar fi avut „dreptul la puşcă” într-o rezervaţie naturală, dar să zicem)... În primul rînd nu ar avea acces la helicopter (ori nu a fost helicopter?) şi rănitul ar fi murit pe loc. Dar să zicem, iarăşi, că ar reuşi să aducă victima la spital... Vai şi-amar de capul „omului de rînd”... Ce-i dat Cezarului, nu-i dat opincarului...

 

3.       Divulgarea

 

De rîsul găinilor... Huntergate să fie declanşat de un Mocanu... Mai sunt necesare comentarii? Anume aici şi se ascunde adevărata tragi-comedie: AIE-iştii fac totul pentru a se autodistruge. Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva fac toate mistreţeriile (ca să nu zic „porcăriile”) astea parte dintr-un proiect mai global... A la Iurii Ivanovici. Să ajungă un Mocanu credibil? Să ne spună un Krasnov pe ava.md că stăm prost cu învăţămîntul (Pardon pentru digresiune, dar am tot luat ţepe în continuu atunci cînd calificam închiderea şcolilor drept „crimă”. Acum e bine? A grăit „opoziţia”, nu?)?...

 

4.       Escaladarea

 

Uite aici am rîs! Vai, ce am mai rîs... pînă la lacrimi. Isteric. Cîte mi-a fost dat să citesc! Începînd de la afirmaţii cum că vînătoarea a fost legală, continuînd cu pretinsa falsitate a diplomei lui Recean, cu pseudo-suspendarea/concediul lui Zubco, cu apeluri la solidaritatea AIE, cu postări despre sensul vieţii la limita ridicolului, cu harbuzării scoase din butoiul de sărămura demult împuţite în beci... Cu declaraţii de genul „noi încă nu am discutat la partid şi nu avem o poziţie oficială...” sau „vom discuta în cadrul AIE cum să procedăm”... Cît cinism şi mîrşăvie... Şi cît pupcurism... Ah, vedeţi Dumneavoastră, se toarnă apă ba la moara lui Voronin, ba la rădăcinile stejarului lui Filat... Toarnă-se! Cît de fricos şi de lingău poţi fi, dacă nici aici, într-un caz extrem de simplu şi evident, nu poţi avea o opinie tranşată? Există lege! Cică „nu am discutat la partid”... Nu pot exista alte opinii decît respectarea – à la lettre – a textelor legii. PUNCT!

 

Ce atribuţie au comuniştii sau alţi „foşti” comunişti aici? Niciuna! Pînă cînd te poţi ascunde după „iminentul pericol comunist” şi „solidaritatea AIE”?!

 

Da, sunt convins că era absolut necesară o sesiune extraordinară a Parlamentului, pentru a respecta Legea şi demite TOATE persoanele implicate în acest Huntergate. Ah, dar nu, ei mai vin şi cu discursuri, şi cu aprecieri...  Ah, dar e bine acum să vii cu discursuri! Partidul a zis: „Se poate”! Cît curaj!

 

Căci la noi aşa-i obiceiul: pînă nu „se discută la partid”, nu se face nimic... Nici legea nu funcţionează dacă nu e discutată la partid! Vedeţi Dumneavoastră, se crează o comisie parlamentară de anchetă... Dar anchetatori normali nu au mai rămas în ţară? Ori au plecat şi ei în Italia?

 

Şi ultima perlă: cică ne-ar ameninţa cu alegeri anticipate. Cum se înseamnă hohotele online astăzi? Se pare că aşa: LOL! Sau :D, :D, :D! Aleluia! Să te audă DumnezAIEu! Personal, întotdeauna mi-am dorit anticipate. Vedeţi aici şi fiţi atenţi la dată.

 

5.       Hors la loi

 

În Franţa, acei care nu respectă legea sunt denumiţi Hors la loi**. La ruşi (şi prin extensie şi la noi) există o altă noţiune: Vor v zacone. Unul din principiile lor de bază (principii şi valori, da?) este ignorarea totală a statului. Ei trăiesc după regulile lor (poneatiya) şi unica legitimitate este avtoritet-ul pe care-l obţin prin violenţă şi respectarea strictă a poneatii-lor... Ar trebui să alegem la un moment dat: legea sau poneatiile .

 

**In afara legii

 

Ar mai fi şi nişte considerente care, totuşi, depăşesc simplul cadru legal... Care ţin de etică, de ruşine, de obraz... Este interzisă vînătoarea în Moldova? Probabil nu este. Dar...

 

În Franţa, Sarkozi era prins de nişte paparazzi bronzînd pe yought-ul unui om de afaceri imediat după ce a fost ales. A fost scandal... deşi nu a încălcat nicio lege. Dar eşecul la alegerile ulterioare îşi are originea şi în acele poze: nu a scăpat pînă la sfîrşitul mandatului de calificativul „bling-bling”...

 

Cum pot funcţionari înalţi de stat organiza asemenea petreceri într-o ţară unde bîntuie sărăcia şi de unde se fuge masiv? Cum poate fi decorat un Ion Pleşca cu distincţii înalte de Stat? Probabil la fel cum poate Preşedintele acestei ţări să-şi cumpere un Mercedes nou-nouţ, ştiind că se închid şcoli din lipsă (cică) de bani. Probabil la fel cum pot deputaţii, imediat după ce alegeau acest Preşedinte, atunci cînd pericolul alegerilor anticipate dispărea, să-şi mărească lefurile... Nu este ceva ilegal în toate aceste „acte”... Doar că ele nu trec. Într-o ţară istovită şi vlăguită de tranziţii interminabile ele nu mai pot fi şi nu sunt acceptate!

 

6.       Subiectivitate

 

În diversele comentarii pe care tot le-am citit revine mereu un cuvînt: greaţa.

 

Nu-mi pare deloc exagerat. Totul e să nu transformăm această greaţă în apatie şi abandon. Acelaşi sentiment de greaţă l-am avut cîndva şi eu... Greaţă mi-a fost acum doi ani (vedeţi aici). Greaţă mi-a fost în 2010 (vedeţi aici) atunci cînd deputaţi noi aleşi, cu care am stat la o terasă la Paris, reveneau la Chişinău şi... tăceau (probabil din foarte mult curaj politic). Şi care acum fac discursuri pompoase în Parlament... Eu ştiu perfect ce înseamnă greaţă. Cînd doar la auzul unor nume ai un acces de vomă şi acest acces nu este deloc metaforic. Eu unul am depăşit acest sentiment. Ei nu merită nici măcar greaţa mea!

 

7.       Întrebare

 

Doar una: Dacă vine mîine cineva (un cunoscut ori un cumătru, puţin contează) la Dumneata, Stimate Cititor, şi îţi propune să participi la o vînătoare excepţională, un week-end memorabil cu „lume bună”, cu frigărui şi toate cele, şi îţi spune că totul este „aranjat”... Ce faci? Accepţi?

 

And that is the question***!

*** Şi aceasta este întrebarea!

 

 

Imagine: Lucien Freud de Francis Bacon

Partager cet article
8 janvier 2013 2 08 /01 /janvier /2013 13:40

Iată că au trecut şi Crăciunurile (oricît de straniu nu ar părea pluralul în cazul dat). Ambele. Şi acel pe stil nou şi acel pe stil vechi.

Suntem totuşi o ţară norocoasă şi plină de Har dumnezeesc. Unde în altă parte Domnul se naşte dădăori şi nu este răstignit decît o dată ? Soldul ne este net favorabil ! În 22 de ani de cacofonie stilistică ne-am pricopsit (teoretic vorbind) cu tot atîţia Hristoşi care (ipotetic vorbind) îşi duc viaţa bine-mersi printre noi, nestingheriţi de nimeni, nevînduţi de niciun Iuda şi ne-persecutaţi de niciun ţar. Mai mult, orice persecutare sau chiar discriminare este interzisă prin lege din acest an.

Craciunuri.JPG

Avem o ţara atît de plină de Dumnezeu încît nu mai încape şi iese pînă şi prin gura gospodinelor şi gospodarilor înfocaţi de rang mai simplu, căci slujitorii oficiali demult nu mai ştiu ce să facă cu El… Şi ţi-L ponosesc pe ici – pe colo, mă rog, aşa faci cînd ai mai mulţi de schimb şi nu-ţi pare rău să rozi „boarfa” la toate ocaziile, cu treabă şi cu mai puţină trebuinţă.

Toate bune pînă acum, dar mă roade un gînd şi o întrebare: adepţii de stil diferit se hărţuiesc fără stil (inclusiv prin intermediul la ceea ce vine de la „necuratul” (alias mass-media) conform spuselor proprii) pentru a demonstra al cui stil e mai stil, dar, în fond, cîtă dragoste au ei pentru acest Hristos, dacă îşi dispută dreptul de a-L răstigni în primăvară?

Dumnezeu l-a creat pe om uitîndu-Se în oglindă. O fi fost mahmur (probabil sărbătorea şi El ceva) în ziua ceea, ori I-o fi crăpat oglinda, ori noi L-am creat după chipul nostru... Nu contează pînă la urmă. Cert este că dualitatea noastră pămîntească se rasfrînge şi asupra „metricii” fiului Său. Căci El este bun (altfel nu ar exista) şi ne dă ceea ce cerem şi nimic mai mult. Vrem anateme? Poftiţi, băieţi şi fete! Cu carul! De le-aţi putea voi duce...

Un singur lucru regret cu adevărat. Stilul. Strigătoare la cer lipsa asta de stil în războiul calendarelor... Mă rog, Dumnezeu dă, da-n straistă nu pune. Dacă nu-i, atunci nu-i. Şi nici pe bani nu se cumpără...

Uite, eu am o propunere (care îmi pare că are ceva stil): să decretăm ambele Crăciunuri zile de odihnă şi să recuperăm o zi mai tîrziu (doar noi avem experienţă şi ştim să amenajăm calendarele!). Fiecare va alege în sinea lui (căci care este cel mai sacru lăcaş al Lui dacă nu sufletele fiecărui din noi?) pentru care din aceste două zile va lucra o sîmbătă. Şi oaia sătulă, şi lupul întreg!

Şi o colindă pe final (de atîta credinţă în Dumnezeu, chiar am şi înscenat-o ):

Am plecat să colindăm,

Domn, Domn să-nălţăm,

Cînd boierii nu-s acasă,

Domn, Domn să-nălţăm,

Au plecat la vînătoare

Domn, Domn să-nălţăm!

Să vîneze căprioare,

Domn, Domn să-nălţăm!

Căprioare n-au vînat,

Domn, Domn să-nălţăm,

Şi-au vînat un... cetăţean...

.....

Domn, Domn să-nălţăm!

Partager cet article
14 décembre 2012 5 14 /12 /décembre /2012 16:48

Reflecţii pe urma concertului de la Paris cu Ana Barbu, Roxana şi Valy Boghean.

După fiecare eveniment organizat aici, „în străinătate”, care adună un număr important de moldoveni, rămîn cu o impresie dublă.

   concert Paris2 2012 12 02

 

La nivel pur senzorial această stare se materializează, de obicei, în nişte frisoane pe care probabil le are şi o fată mare înainte de a merge la un rendez-vous galant ştiind că posibilitatea căderii în păcat este iminentă... Mă furnică prin spate într-o primă fază, urmată de un sentiment de exaltare admirativă într-o a doua şi culminează cu un sentiment de angoasă...

Practica bate gramatica. Asta ni se spunea (şi probabil se mai spune şi astăzi) pe cînd eram şi eu învăţăcel... Toată experienţa mea existenţială în raport cu virtuala Republică Moldova (virtuală, căci se construieşte în funcţie de tot ce circulă pe Net) este, de fiecare dată, răsturnată de aceste evenimente, atît de reale.

Probabil resimt aceeaşi senzaţie pe care o poate avea cineva care cumpără o maşină de mîina a doua (aşa crede cumpărătorul) cu vreo 20-30 de mii de km la contor şi care îşi dă seama la un moment dat, cînd descoperă nivelul de uzură al maşinii, că ar mai trebui să adaoge o sută-două de mii...

Este impresionantă, orice s-ar spune, capacitatea acestor oameni de a se identifica cu o comunitate anume. Care sînt elementele acestei „identităţi”? În primul rînd, cred, aceşti oameni se identifică cu propria istorie (în sens de parcurs personal şi nu de disciplină ştiinţifică sau ideologică). Mai apoi cu... un anume set cultural care este vehiculat de artiştii de pe scenă.  Şi, probabil cel mai important, cu pămîntul.

Oricît de patetic sau banal nu ar suna, dar acest „born in” este mai puternic decît orice ideologie...

Este impresionantă pînă la lacrimi fidelitatea oamenilor mei pentru această identitate, oricît de mult ar încerca s-o schilodească sau folosească unii sau alţii... Moldovenii au reuşit să găsească nişte elemente identitare şi să le ferească de politicieni pentru a evita auto-anihilarea totală. Din păcate, nu sînt sigur că vor reuşi s-o transmită generaţiilor următoare... care au deja un alt „born in”...

Cam atît la capitotlul cu furnici şi exaltare... Vine (întotdeauna vine!) angoasa... şi întrebări, întrebări, întrebări...

-          Ce se întîmplă acasă? De ce fluxul acesta de emigraţi nu conteneşte?

-          Ce ştiu eu despre ce se întîmplă acasă? Poate ceea ce ştiu eu nu valorează mai mult decît acele 20-30 de mii de pe contor? Şi dacă nu valorează mai mult, atunci ce fac?  Ce fac cu sutele de mii? Eu de partea cui sînt? A vînzătorului sau a mea proprie?

-          Şi o altă întrebare care devine din ce în ce mai acută: este oare actuală noţiunea de „colaboraţionist” astăzi?

Întrebări la care nu sînt sigur să fi găsit un răspuns... Deşi unele lucruri au devenit evidente.

Şi oamenii? Oamenii din sală?

Ei sînt frumoşi. Nespus de frumoşi. Şi nu voi putea răspunde mai bine decît a făcut-o Valy Boghean de pe scenă: „Să veniţi acasă? Eu nu ştiu de ce vă cheamă cineva acasă... Eu vă doresc să fiţi sănătoşi şi să aveţi parte de multă dragoste!”

Partager cet article
6 décembre 2012 4 06 /12 /décembre /2012 01:18

O zicală mai veche califică nefericitul accident al penetrării unui corp eterogen în căile respiratorii (mai pe-nţeles : cînd „se-neacă” cineva cu alimente) şi eliminarea lor prin accese de tusă convulsională drept „nimereală pe uliţa ţigănească”...


Dacă am să vă spun că am apucat-o şi noi pe aceeaşi hudiţă nu am să descopăr niciun adevar şi nici nu am să dezvălui vreo taină de stat. Deşi... Cum stai aşa vezi: haideţi să abordăm subiectul puţin altfel.

 

De 20 de ani şi mai bine sîntem angajaţi într-o eternă tranziţie. Am născut şi crescut chiar şi o generaţie, care doar asta ştie: tranziţia. Nasol, căci ei nu au apucat punctul de start (l-au substituit cu un mit - 1-ul) şi nici nu prea ştiu unde să ajungă (al 2-lea mit). Un fel de tranziţie cosmică dintr-o baladă în alta... Planeta Moldova. The Real One!


Să încercăm să vedem totuşi ce-i cu mitul nr. 2? (Despre 1-ul mit se scrie din ce în ce mai mult, şi cred că, treptat, o contra-mitologizare sănătoasă se va impune.)


Şi nr. 2? De unde a apărut el? Originea sa îşi are rădăcinile în Marea Confruntare a sec. XX: Blocul de Est vs. Occidentul.


A fost o confruntare titanică între un sistem pur politic (într-atît de politic încit a putut să se substitue pînă şi religiei) şi un mix de ideologie politico-economică (un fel de păgînism unde totul este permis, cu condiţia să nu te atingi de idol, bineînţeles).


În Vest Economicului i s-a acordat o importanţă într-atît de mare, încît, treptat, mişeleşte, a detronat Politicul. Un fel de Rise of the Machines... Din păcate, neavînd atributele necesare pentru a funcţiona fără Politic. Dar s-a întîmplat. Economicul a nimicit Politicul.


economic-crisis2.jpgÎncepînd cu anii 80 şi epoca Reagan/Thatcher, Politicul pierde vertiginos teren... Fiindcă Politicul nu mai avea un oponent pe măsură. URSS intra în criză. Economicul a învins şi a... ajuns unde a ajuns... a culminat cu extraordinara criză actuală. Fiindcă nu este decît un mijloc. S-a mers prea departe şi astăzi Occidentul caută soluţii. În domeniul Politicului. Probabil va dura ceva pînă Politicul va subordona din nou Economicul şi, probabil, se vor da „lupte” şi, probabil, vor fi „victime colaterale”. Va fi greu, dar se va face. Căci un purice nu trăieşte mult pe un hoit.


Această digresiune este importantă pentru o înţelegere mai bună a ceea ce voi spune în continuare...  Occidentul a înţeles (cel puţin la nivel conceptual) că sistemul nu merge bine şi că sînt necesare schimbări.


Şi uite aici vin şi eu cu întrebarea mea: de ce noi, avînd posibilitatea de a învăţa pe urma greşelilor Occidentului, încercăm (bine-bine, nici măcar asta nu prea reuşim) să copiem un sistem perimat, care nu mai funcţionează în alte părţi? De ce transpunem la noi instituţiile şi ideologiile anilor 80 de la ei?


Atunci cînd Europa trece la o agricultură de proximitate (este mai respectuoasă pentru om şi natură şi mult mai viabilă economic), noi vrem agricultură de suprafeţe mari...


Atunci cînd Franţa spune că sistemul lor medical nu ţine (ei afirmă că ar fi cel mai bun din lume, dar eu am dubii), noi îl implementăm activ...


Atunci cînd Europenii încep a avea îndoieli (după cîţiva ani de teste) referitor la autonomia universitară şi la eficienţa acestui model, noi îl adoptăm şi ne mîndrim cu asta...


Atunci cînd Europa revede planurile de reducere de cheltuieli în învăţămîntul pre-universitar şi măreşte investiţiile în domeniu (în plină criză!), noi „optimizăm”, chiar şi în condiţiile cînd nicio normă morală şi umană nu ne permite s-o facem...


Atunci cînd Europenii naţionalizează anumite întreprinderi (în special în domeniile non-concurenţiale), noi privatizăm şi chiar insistăm ca monopoluri naturale să fie date capitalului privat...


***


Ei au avut nevoie de 30 de ani pentru a începe a înţelege cîte ceva! Ne putem oare noi permite acest lux? 20 de ani de tranziţie au trecut deja...

Partager cet article
26 novembre 2012 1 26 /11 /novembre /2012 13:54

capital_zburator.gifSăptămîna trecută mi-a atras atenţia o „ştire” care, într-un stil pur balcanic (adică isteric), anunţa că uite, Moldova (aleas Guvernul) a ratat o investiţie de 15 mln. din cauza că un investitor, Draexlmaier, a decis să construiască noua unitate de producţie în România şi nu în Moldova. Cică s-ar fi supărat pe fisc, care le căuta prea multe noduri în păpurişul lor nemţesc curat ca lacrima. În mod previzibil, fiscul şi-a primit doza de „laude” de la toată lumea şi, la fel de previzibil, Guvernul a exploatat acest (non)eveniment pentru a-şi face ceva PR.

Şi dacă e să presupunem că fiscul a avut dreptate? ...

---------------------------------------------------------

S-au ros peniţe destule pînă acum la subiectul Investiţiilor Străine Directe (ISD). Cică ar fi absolut necesare pentru Moldova şi cică Moldova nu ar fi suficient de atractivă pentru ca numarul ISD să crească vertiginos. Nu zic ba. E foarte probabil anume aşa să fie.

Eu aş lua-o de la început. M-aş opri la „I” şi aş lăsa „SD” la o parte pentru moment (Atenţie! Fără a-i adăuga un „L” în faţă!). Este cert şi indiscutabil că avem nevoie de investiţii masive (mult peste media europeană) pentru a ieşi din impas. Să vedem la ce fel de „I”-uri putem apela (teoretic). Voi fi cît se poate de reducător, bineînţeles, şi mă voi interesa doar la originea capitalului şi doar la investiţiile în unităţi de producţie (cele ce ţin de infrastructură merită un alt capitol).

Cele mai benefice pentru oricare economie naţională sînt investiţiile de capital autohton. Motivul este simplu: capitalul creat ulterior (doar orice investiţie se face pentru a crea profit, nu?) rămîne în ţară şi alimentează în continuare economia locală (atunci cînd nu pleacă în conturi elveţiene). Ei, dar dacă nu-i, atunci nu-i. Mai bine zis, capital ar fi, dar nu-s investiţii. Ori sînt, dar nu sînt destule. Ori... bine, s-o lăsăm. Nu cunosc şi nu mă pronunţ.

Ar urma apoi investiţiile de tip Joint-Venture. Sînt bune şi astea, căci o parte din profit rămîne totuşi acasă şi se mai face şi un transfer tehnologic, care rămîne tot acasă, etc. etc. Nu este de mirare că anume această cale a fost aleasă de ţări precum China sau India. La noi e mai greu: deşi banul nu „miroase” la baza oricărui business oricum stau relaţii umane şi „capitaliştii putrezi”, dar educaţi şi bine şcoliţi, cam greu găsesc limbă comună cu „bratanii” de la noi...

Vin apoi şi faimoasele ISD-uri. Eu aş distinge totuşi clar două categorii, în funcţie de obiective şi, în special, de piaţa de realizare a bunurilor create în unitatea locală de producţie:

-          ISD-uri menite să extindă o activitate pe piaţa locală sau regională. (investiţia se justifică printr-un avantaj comparativ diferit decît cel al costului forţei de muncă)

 

-          ISD-uri menite să profite de resurse locale pentru a deservi o piaţă în altă parte. (investiţia este motivată numai de costurile mici ale forţei de muncă) 

Din prima categorie fac parte companii precum Lafarge, Orange, Lactalis, Société Générale, Union Fenosa. Sînt investiţii durabile, instalate pentru a face business pe piaţa locală, care se înscriu într-o logică de expansiune şi creştere absolut sănătoasă. Şi care trebuie încurajate şi dezvoltate. Am avut oportunitatea să discut în trecut cu persoana ce a decis venirea Lafarge-ului în Moldova, am avut placerea să discut cu Dl. Myard de la SG înainte ca el sa intre în funcţia de Director şi pot afirma că sînt companii care au ştiut unde veneau şi care au o viziune strategică de viitor.

Ceilalţi, în frunte cu Draexlmaier, ar trebui măturaţi din ţară. Din oricare ţară. Da, desigur, ei crează locuri de muncă (directe si indirecte), mai crează şi activitate economică, mă rog, bla-bla-ul pe care-l cunoaşteţi. Dar aceşti rechini vin fiindcă pot profita de mizeria noastră. Iar în momentul cînd această mizerie dispare, dispar şi ei, pentru a „investi” alte ţări unde mai este încă mizerie.  „Draexlmaierii” vin în Moldova fiindcă pot profita de salariile mizerabile practicate aici, de lipsa unei legislaţii bune ce ar proteja salariatul şi condiţiile sale de muncă, fiindcă se poate întotdeauna „de înţeles” şi cu Statul, şi cu Fiscul. Atunci cînd nu se mai poate „de înţeles” cu fiscul, ei pleacă acolo unde „înţelegerea” costă mai puţin (costuri de tranzacţie mai mici). În cazul de faţă ceva nu a funcţionat, Lisa s-a supărat, şi-a făcut valiza şi a plecat la mama. Fiindcă în cuplul ăsta ea nu a avut de făcut copii. Doar bani. Care, după cum ştiţi, nu au miros.

Spre disculparea companiei germane, ei nu au cum să aibă clienţi în Moldova (ceea ce demonstrează ca iniţial nu exista nicio logică sănătoasă si durabilă pentru instalarea lor la Bălţi). De asemenea, spre disculparea Lisei, Ion este, totuşi, un bădăran. (Lisa este atrasă de bad boys, doar că nu suportă să ia bătaie şi să umble cu buza-nflată).

Ceea ce nu înseamnă neapărat că ar trebui să lăsăm casa fără „muiere”. Vorba veche: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Probabil altceva nu merităm.

Şi probabil ar fi cazul să ne intereseze mult mai mult bădărănismul lui „Ion”. Şi să fim mai cumpătaţi atunci cînd căutăm (L)SD pentru economie.

Poporul a poreclit compania germană „Dracul cel mare”. Şi eu nu am cum să nu-i dau crezare.

 

 

Sursa imaginii

Partager cet article
20 novembre 2012 2 20 /11 /novembre /2012 10:48

Evenimentul s-a produs şi a şocat. A indignat într-un prim abord, după care a generat şi mobilizare ce,  inevitabil, a dezlănţuit şi un contra-atac… A la guerre comme à la guerre...

 

Numirea lui Valeriu Matei a fost „celebrată” cu salve de tun, artificii trase à bout portant în carne vie.

rene-magritte_visage.jpg

Care este totuşi natura conflictului ? De ce numirea unui director al unei instituţii ce ţine (de iure) de alt stat şi finanţată de alt stat stîrneşte atîta zarvă în Republica Moldova ? Desigur, figura ex-politicianului şi ipoteticului poet Matei (vedeţi aici isprărvile „căpitanului” relatate de Emilian Galaicu-Păun) este una absolut improbabilă ! Dar ce condiţionează totuşi proporţia scandalului ?

 

În primul rînd, ar trebui de menţionat că ICR-ul este o instituţie care aduce şi „dă” bani. Iar acolo unde sînt bani de „dat” şi de „luat” întotdeauna se vor da lupte. Vom reveni mai tîrziu la cauza luptelor. Să ne concentrăm pentru moment asupra „banilor”. Întrebare retorica: de ce ICR-ul devine unul din principalii (dacă nu unicul) promotori ai culturii în spaţiul pruto-nistrean? Întrebarea nu este un reproş ICR-ului, ci Guvernului RM. În condiţiile în care nu am creat în R. Moldova nicio premisă pentru dezvoltarea unei economii culturale (ce presupune existenţa consumatorilor şi finanţatorilor de artă conceptuală cu un grad înalt de educaţie, iar cu educaţia ştiţi cume e: bani nu-s! La noi şcolile se închid în loc să se dezvolte. Iar potenţialii finanţatori ascultă „Radio Şanson”...), în condiţiile în care Guvernul nu are bani pentru proiecte culturale (şi aici nu mă interesează gradul de intenţionalitate ori imperativitate al verbului „a avea”), organisme finanţatoare, precum a fost odată fundaţia Soros, acum ICR-ul, sînt arhi-importante pentru dezvoltarea culturii în spaţiul pruto-nistrean. Şi atunci, dacă banii vin de la statul român, ce caută un fost politician al R. Moldova în funcţia de director (naţionalitatea din paşaport nu anulează pedigree-ul, pardon, CV-ul D-lui Matei) al ICR?

 

Eu unul aş saluta ideea unui Institut Cultural unic în spaţiul românesc cu condiţia co-finanţării proporţionale de către ambele state... Teamă mi-e că nu va accepta Moldova oficială asemenea „frăţie”... dar România? Mai pun cîteva semne de ??? urmate de cîteva ...

 

Să revenim acum la semnificaţia şi consecinţele numirii lui Matei. Să facem un mic detur pe situl oficial al ICR-ului: „Misiunea Institutului Cultural Român este promovarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în afara ei. Creşterea vizibilităţii valorilor culturale româneşti în lume constituie scopul principal al activităţilor desfăşurate de ICR.

 

Avem două concepte: „civilizaţie naţională” şi „valori culturale româneşti” care ar trebui exportate şi promovate. Ambele concepte sînt lipsite à priori de un sens bine determinat, denominînd nişte categorii cu un conţinut relativ şi vag. Şi uite-aici începe şmecheria. Aceeaşi sursă oficială ne mai spune: „Activitatea Institutului Cultural Român este înţeleasă ca o modalitate complementară de atingere a obiectivelor strategice ale României, alături de iniţiativele externe de factură politică şi economică.”

 

Întrebarea care se impune: care sînt „obiectivele strategice” ale României? Dar ale Moldovei? O izolare şi auto-ostracism de provincie à la Ceauşescu sau eforturi continue pentru afirmarea modernităţii României în spaţiul unic european?

 

Dacă „valoare culturală românească” înseamnă „românism de matineu, intolerant și patriotard ce nu ține cont de realitățile și sensibilitățile etnice ale țării” (citîndu-l pe V. Sprînceană), atunci e jale. Fiindcă nu va reuşi ICR-ul nici să-l promoveze, nici să-l exporteze... Europa mănîncă altă pîine!

 

Pe de o parte, riscăm să rămînem confinaţi în spaţiul nostru lingvistic, reduşi la o stare de prostraţie satisfăcută şi beată de factură pur balcanică, cu orgolii găunoase şi bîlci continuu; pe de altă parte, ipotecăm destul de serios speranţa de a ne regăsi într-un spaţiu cultural de factură europeană, amanetăm chiar pînă şi „Unirea”, dacă doriţi. Ori ăsta este şi scopul?

 

Cam atît... Eu unul am semnat apelul lansat de Petru Negură. Voi, ce faceţi?

 

Linkuri la subiect pentru a vă crea propria opinie:

http://www.europalibera.org/content/blog/24773901.html

http://ziar.jurnal.md/2012/11/16/ruperea-randurilor-un-caz-de-impostura/

http://www.adevarul.ro/moldova/politica/Chestiunea_ICR_Chisinau_si_scandalosul_Valeriu_Matei_0_814118613.html

http://petrunegura.blogspot.fr/2012/11/apel-catre-institutul-cultural-roman.html

http://www.spranceana.com/2012/11/17/institutul-cultural-roman-si-scandalul-valeriu-matei-cum-sa-nu-promovezi-cultura-romana-la-chisinau/

http://www.timpul.md/articol/scandalul-matei-si-greseala-bucurestiului-38776.html

http://www.jurnal.md/ro/news/de-ce-a-fost-demis-petre-guran-674046/

http://www.europalibera.org/content/article/24775786.html

http://unmoldoveanlaroma.blogspot.fr/2012/11/institutul-cultural-roman-de-la.html

http://actiunea2012.ro/actiunea-2012-saluta-numirea-lui-valeriu-matei-in-fruntea-icr.html

http://basarabialiterara.com.md/?p=13776

http://www.icr.ro/bucuresti/anunturi/personalitati-din-r-moldova-saluta-numirea-noului-director-al-icr-mihai-eminescu-chisinau.html

 

 

Imagine: Sur la Visage, XI de René Magritte

Partager cet article
19 novembre 2012 1 19 /11 /novembre /2012 12:50

"Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!"

Ioan Slavici, „Popa Tanda”

 

Geneza acetui mic text are o istorie lungă... Cam vreo 30 de ani de viaţă conştientă...

 

Am apucat obiceiul, în multe din ceea ce vă spun eu, stimaţi Cititori, să-mi expun poziţia chiar din start. Aşa voi face şi acum. Deci:

 

-          Pentru mine, în continuare, credinţa nu are nimic în comun cu biserica (şi anume acesta este sensul împăcării mele: în a nu mai căuta conecţiuni. În cazurile fericite şi, din păcate, destul de rare, aceste două noţiuni doar se intersectează).

-          Biserica este o organizaţie, o formă, şi atitudinea faţă de ea depinde de conţinut.

 

Haideţi, de această dată, să vă spun şi despre ce nu voi pomeni în cele ce urmează:

-          Nu voi vorbi despre biserică în sensul clasic al cuvîntului: orice organizaţie îşi are obiectivele ei şi astăzi ele nu mă interesează.

-          Nu voi vorbi despre credinţă: credinţa este un sentiment profund intim, iar eu limitez cu rigurozitate accesul la ceea ce americanii numesc privacy. (Nu sufăr de exibiţionism. Poate ceva narcisism, dar cu o doză de auto-ironie de rigoare.)

 

Deci, să revenim la geneză (voi omite cam 28 de ani, ok?): acum un an publicam un mic text în care relatam o experienţă nu tocmai plăcută, legată de un rit religios. Ceva mai tîrziu am încercat să-l ridiculizez pe un alt „ilustru” reprezentant al bisericii din Republica Moldova. Acum foarte recent citeam o mîzgăleală (conştiinţa nu-mi permite să numesc tearfa asta „roman” şi nici nu-i voi face publicitate aici) scrisă de un pseudo-intelectual ortodox, care m-a dezgustat profund. Asta am facut eu... Restul o cunoaşteţi şi Domniile Voastre: atacurile (în mare parte justificate) pe care le-a primit biserica în ultimul timp au făcut destulă zarvă şi în mass-media, şi în spaţiul virtual. O mare nedreptate (la care a participat şi subsemnatul) se întîmplă. Voi incerca să ponderez.

 

Şi iată cum am s-o fac: astăzi am să vă povestesc despre o altă biserică. Despre biserica mea.

 

Cu Parintele Valeriu Jornea am făcut cunoştinţă cam prin 2009, atunci cînd, cu un grup de entuziaşti naivi (şi nu prea), căutam locurile de concentraţie maximă a co-naţionalilor noştri pentru a-i chema să salveze (a cîta oară) ţara. Aşa am ajuns şi la Montreuil, un orăşel în imediata vecinatate a Parisului, unde am auzit că este o biserică la care oficiază un părinte de la noi, de la Călăraşi...

 

Am fost profund mişcat de ce am văzut şi ce am trăit în continuare. OMUL acesta nu conteneşte să mă surprindă... Eu nu ştiu dacă aveţi undeva depozitat în imaginarul Dumneavoastră un clişeu-tip al PREOTULUI. Eu îl aveam. Nu-mi voi continua elogiul, ci voi relata doar cîteva fapte pentru ca să înţelegeţi profundul respect pe care îl am faţă de Parintele Valeriu.

Valeriu-Jornea.jpg

 

Prima noastră discuţie mai puţin superficială a avut loc în perioada cînd îmi căutam şi eu casă. Numai cum a auzit, Parintele imediat s-a propus să ma ajute cu contacte, chiar mi-a propus să mă adresez unui bancher cu care se cunoştea şi cui avea să-i vorbească despre mine... Ziceţi că nu-i mare lucru? Dar Dumneavoastră aţi recomanda pe cineva pe care abia de-l cunoaşteţi? Am refuzat, bineînţeles, căci nu aveam neapărat nevoie, dar am fost profund mişcat.

 

Mai tîrziu venise şi momentul cînd trebuia să fac apel la un slujitor al bisericii pentru un rit din acelea de care ai nevoie de-a lungul vieţii (motivele pentru care o facem merită o altă discuţie), indiferent de atitudinea pe care o ai faţă de biserică sau slujitorul X sau Y. Desigur, am făcut apel la Părinetele Valeriu. A fost greu să fixăm ziua pentru ceremonie (voi explica cauza mai tirziu), dar s-a făcut. Am întrebat de alţi enoriaşi cît costă serviciul dat. Am primit drept răspuns doar zîmbete ironice şi un fel de „ai să vezi direct cu Părintele”. Deprins cu apucăturile de la noi, nu prea mă simţeam confortabil, dar am pregătit totuşi o sumă care îmi păruse convenabilă, plus alte „daruri” de circumstanţă, lista cărora mi-o dictase mama la telefon. Spre stupoarea mea, Părintele a refuzat categoric orice sumă şi „pomană”. Teamă mi-e că l-am jignit încercînd să insist şi să spun că este „pentru biserică, o contribuţie benevolă...”, mă rog, argumente aiurea cînd dai cuiva bani şi încerci să camuflezi... Doar atît mi-a spus: „Dacă doreşti să dai bisericii, vino la biserică. Este un paner acolo pentru donaţii. Te priveşte. Eu nu vreau să ştiu.”

 

Aflasem şi cauza pentru care a fost greu să găsim data pentru mica ceremonie: Părintele Valeriu lucra pe un şantier de construcţie! Astfel îşi cîştigă el pîinea.

 

Cîteva săptămîni mai apoi un alt enoriaş îmi spunea că Părintele mai este şi voluntar, benevol la închisoarea de la Villepinte...

 

Un alt epizod m-a lăsat perplex. Mi-am permis (aşa sînt eu, rău de gură) să ironizez pe urma unui eveniment în biserică (şi care, printre altele, nu putea să-i fie imputat Părintelui Valeriu). Am fost sunat de Părinte ulterior şi am avut o discuţie extraordinară la acest subiect. Extraordinară prin atitudinea deschisă şi umilă pe care a avut-o Părintele Valeriu. Mă sunase anume să discutăm, nu să-mi tragă mîţa pe spinare sau să-mi pună în cîrcă toată mînia lui Dumnezeu (după obişnuinţa popimii militantiste de la noi).

 

Exemple din acestea sînt cu duiumul şi nu-mi vor ajunge pagini pentru a le descrie. Am descris doar o experienţă personală. Dar toate aceste „detalii” compun o realitate diametral opusă „imaginii” pe care şi-au meritat-o clericii din spaţiul mioritic...

 

Voi continua relatarea faptelor: pe lingă Biserica „Sfîntul Ştefan cel Mare” (ecesta este numele bisericii din Montreuil) mai funcţionează:

 

-          O bibliotecă de carte românească

-          Cursuri de limbă şi literatură română pentru copiii emigraţilor

-          Cursuri de limbă franceză pentru emigraţi

-          O corală.

 

Toate sînt gratuite. Administrate şi gestionate în bază de voluntariat de către enoriaşi.

 

Sute (nu exagerez) de oameni vin la Montreuil. Şi vor continua să vină. Şi vor fi şi mai mulţi. Căci, în afară de sentimentele religioase, profund intime, mai găseşti şi altceva în acest loc: ajutor în caz de nevoie, caldură şi pace sufletească, energie pentru a înfrunta cotidianul atît de ingrat pentru mulţi din enoriaşi.

 

Şi un ultim exemplu: l-am invitat recent pe Părintele Valeriu Jornea (prin e-mail) la o discuţie cu un personaj ilustru în vizită la Paris. Mă rog, activităţi de-ale noastre diasporiceşti... Părintele Valeriu mi-a dat un telefon să-mi spună că nu poate să vină. Cineva avea mai multă nevoie de prezenţa sa. Acel cineva este de naţionalitate portugheză... Nenorocirea şi dragostea nu au naţionalitate sau confesiune...

 

Aceasta este biserica mea! Biserica unde slujeste Parintele Valeriu Jornea!

 

Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!

 

 

Imagine: Catricio Bet

Notă: Textul respectiv este doar opinia mea şi nu a fost coordonat cu nicio persoană ori organism. 

 

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher