Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
22 novembre 2013 5 22 /11 /novembre /2013 21:34

Articol scris pentru  Platzforma.md (PZF)

(Photo: Alexandra Bellamy)

 

După 20 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, deficitul unui discurs critic bine construit şi conturat, suficient de credibil pentru a avea repercusiuni directe asupra opiniei publice şi a factorilor de decizie se simte din ce în ce mai acut.

 

Paradoxal, evenimentele din 2009 au prejudiciat destul de mult edificiul unui discurs critic şi în permanenţă vigilent, destul de şubred încă, construit cu atîta migală în ultimii ani. Mulţi din acei care au constituit aşa-numita „societate civilă” s-au integrat masiv în instituţiile noii puteri, iar lipsa de progrese notorii în societate pe urma acestei migrări (confortînd faimosul dicton: „Toţi sunt la fel!”) a erodat sensibil credibilitatea discursului critic în R. Moldova.

 

Aceste instituţionalizări permanente (şi inevitabile ?), dar şi bagatelizarea criticii pînă la criticanism prin instrumentalizarea discursului critic de către indivizi sau grupuri de interese în continuă luptă pentru ascensiune la putere nu a favorizat dezvoltarea producerii de „gîndire” suficient de credibilă pentru a fi ascultată, dar mai ales auzită.

 

Voi încerca, în rîndurile care urmează, să detaliez cîteva aspecte legate de construcţia credibilităţii discursului critic, aplicat la realitatea din Republica Moldova.

 

copilul si troleulAcum aproape un sfert de secol zidul care separa Europa, şi odată cu el o ierarhie simplă şi clară a valorilor şi reprezentărilor, dispărea. Halucinant de rapid…

 

Deşi existau în paralel mai multe grile valorice, aparent antagoniste, coabitarea lor (oricît de dramatice sau chiar tragice ar fi destinele umane măcinate de această contradicţie) părea stabilă şi clară pentru toată lumea: puterea era putere (călăuză spirituală sau tiran), disidenţii erau disidenţi (eroi sau duşmani ai poporului), iar de cealaltă parte era o altă lume (duşmanul de moarte sau Eldorado).

 

Discursul critic se construia în funcţie de grilele existente respective: acel oficial şi acel „disident”… Într-un mod oarecum parodoxal, dar ambele lumi din acea perioadă dihotomică, „sistem totalitar” vs. „lumea liberă”, vehiculau aceleaşi valori morale. Adevărata contradicţie nu se situa în sistemul de definiţii al „binelui” şi „răului”, dar în mijloacele de a ajunge la „bine”.

 

Blocul de Est însă cădea. Anumiţi analişti consideră astăzi că originile acestei căderi se situau îndeosebi în domeniul economicului şi mai puţin în setea nesăbuită de libertate a indivizilor: în URSS Vîsoţki era un adevărat star şi pînă şi şefii KGB-ului împreună cu sultanii de partid îl ascultau cu plăcere; România înregistra cel mai mare număr de comunişti pe cap de locuitor din Europa… Pentru cazurile cu adevărat „grave” regimurile deschideau niţel supapa şi evacuau elementul patogen în afară, fără a mai avea nevoie să recurgă la epurări masive. România socialistă a organizat pînă şi un comerţ în toată legea vînzîndu-şi literalmente cetăţenii proprii Israelului şi Germaniei, operînd astfel şi un soi de epurare etnică în concordanţă cu un naţionalism autarhic afişat. Toată lumea ştia ce se poate şi ce nu se poate şi, dacă respectai convenienţele de rigoare (aici nu ne întrebăm care este preţul acestui conformism), gradul de libertate individuală era relativ important. Adevărata suferinţă (fac referinţă doar la ultimii ani ai blocului sovietic, bineînţeles) era cea a unor oameni de creaţie, sensibilitatea şi elanul lor creator sufocîndu-se sub calota de gheaţă a marelui cenzor, multiplicat şi infiltrat la toate nivelele ierarhiei societale. Dar oricît de importanţi ar fi aceşti artişti, suferinţa lor rămîne una „elitistă”, care nu a fost împărtăşită cu adevărat de mulţime decît odată cu apariţia frustrărilor economice în masele largi, furnizînd un alibi moral pentru revendicările mercantile „păcătoase” ale celor „proşti, dar mulţi”…

 

Cît priveşte Republica Moldova, situaţia se agrava şi din cauza discriminărilor etnice (deşi alternată periodic de discriminări pozitive, cf. T. Martin, 2001) practicate de către puterea centrală unională, ascensiunea socială mai fiind condiţionată şi de o alienare a identităţilor individuale, o renunţare sau rescriere a istoriilor personale (în sensul amintirii unui trecut personal). Ceea ce nu a fost, orice s-ar spune, o condiţie insurmontabilă pentru mulţi „feciori ai neamului”. Dar pînă şi această „ofrandă” („cînd am o bucurie, partidului o duc” – B. Istru) nu-ţi garanta nimic: tragismul şi burlescul dictaturii se manifesta aici în toată splendoarea lor.

 

Subit însă toate acestea dispăreau. Şi odată cu dispariţia zidului dispărea undeva şi grila de valori de altă dată. Dispărea soclul pe care se construia şi un anumit discurs critic… De acum înainte prezentul şi viitorul se defineau prin relaţia faţă de trecut. Trecutul comunist e rău. Tot ce e anticomunist e bun. Toţi acei care se opun noului „bine” sunt catalogaţi drept „comunişti”. Orice tentativă de critică a noii orînduiri „anticomuniste” nu poate fi decît o reminiscenţă şi un atavism „comunist”.

 

Intransigenţa discursului anticomunist îşi are originea atît in extazul pseudo-eliberator al maselor care îşi (re)găseau „ghizii spirituali” interzişi cîndva şi care, la rîndul lor, se regăseau – iată – în vîrful Parnasului (plus toţi acei care şi-au schimbat foarte abil şi uşor blana peste noapte: nu a fost nevoie de schimbat decît cîteva substantive în retorica lor, componenţa verbală rămînînd aceeaşi), cît şi în concursul nemijlocit al elitelor sociale (în mare parte compuse din elita de partid nomenclaturistă), care au preferat o camuflare anticomunistă cu tentă emoţională (uneori isterică) a trecutului unei analize şi cercetări „la rece” a acestui trecut. Lesne de înţeles de ce…

 

În afară de cele menţionate mai sus, în Republica Moldova a mai existat, şi mai există încă, un conflict numit „etnic” sau, mai recent, „identitar”. Oricare ar fi originea acestei confruntări, ea este una cvazi-obiectivă, din moment ce însăşi apartenenţa la o etnie (sau la grupul de vorbitori al unei limbi) înscrie individul în lista unui clan beligerant.

 

Credibilitatea producătorului de discurs critic autentic şi valoros trece în mod obligatoriu prin marcarea unei rupturi cu propria „tabără identitară” militantă, cu corolarul său inevitabil – acuzări de „înaltă trădare” din partea acesteia…

 

În mare parte, ceea ce se declamă astăzi în sfera publică din R. Moldova este produsul confruntării identitare. Iar confruntarea înseamnă partizanat. Or criticanismul militant omniprezent nu este „discurs critic”. Retorica partizană este definită prin violenţă verbală şi superficialitate. Din totalitatea unui presupus „adevăr obiectiv” fiecare parte alege exemplele şi argumentele care îi coroborează discursul – departe de ambiţiile exhausitive şi holistice ale unui discurs critic de calitate!

 

Un partizan nu poate fi obiectiv prin definiţie. El „uită” abil anumite evenimente sau realităţi, pune emfază pe altele, în funcţie de necesităţile momentului şi „linia ideologică” a taberei sale. Partizanul nu este credibil decît în funcţie de utilitatea pe care o are în (şi doar în) grupul său beligerant, în aşa fel căpătîndu-şi importanţa rîvnită. Astfel, el devine ori un „guru” pentru ai săi, ori un „duşman de moarte” pentru ceilalţi. Şi cu cît este mai mare „importanţa” lui în grup, cu atît intensitatea acestor calităţi este mai mare. Oare nu acesta este rolul rîvnit de politicieni?

 

Dar un partizan mai este şi remunerat! Indiferent de forma recompensei, mai devreme sau mai tîrziu partizanul îşi va materializa „succesul” într-o formă cît se poate de tangibilă. Faimoasa întrebare „Dar ce ai tu din asta?” este prezentă de îndată ce apare o tentativă cît de cît timidă de a formula o critică în public.

 

Cu atît mai mult cu cît exemple destul de recente există cu duiumul: ceea ce începea să se definească drept „societate civilă” şi care încerca să producă un discurs critic credibil a dispărut odată cu migrarea masivă spre „putere” începînd cu 2009. Toţi au văzut ce „au avut ei din asta”, iar lipsa unei schimbări sistemice notabile în societate a adus mari prejudicii credibilităţii oricărui produs critic pînă astăzi.

 

Subiectul remunerării nu este unul inocent. Acolo unde regimurile totalitare controlau şi reprimau prin cenzură (cu eficienţă limitată, unii considerînd că cenzura este una din cauzele majore a apariţiei multor capodopere: „Încheierea o şopteam, graţios, pentru a mă bucura de exaltarea cu care Arta îşi proclama şi îşi parodia, în acelaşi timp, adevărul: „În poezie/ ceea ce contează nu-i conţinutul/ ci Forma.” Eram satisfăcut. Reuşisem să găsesc forma codificată a aversiunii faţă de Tiran” – N. Manea, „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, Polirom, 2005. p.75), regimurile actuale bat cu banul, o formă de represiune mult mai eficientă. Ar fi de menţionat că remunerările au fost şi rămîn aceleaşi ca formă, dar erau mult mai importante în regimul totalitar, el fiind eminamente politic şi existînd prin discurs. Respectiv producătorii de discurs pro-regim erau chiar centrul nevralgic al sistemului şi retribuiţi în consecinţă.

 

Pentru ceilalţi, fără „legitimaţie” de la regim, realitatea se prezintă altfel: dacă pe timpuri regula generală era „Închide-ţi fleanca [de vrei să defăimezi regimul]!”, astăzi deviza generală ar fi ceva de genul „Trăncăneşte sănătos!”… Cenzura într-un fel legitima importanţa discursului. Nu era cenzurat oricine! Iar în mod oficial puterea oferea dreptul la critică doar „partizanilor”. Astăzi cenzură nu există. În schimb continuă să existe puterea selectivă a… puterii! Care continuă să remunereze „partizanii”.

 

În fond, discursul critic este un lux: elaborarea „gîndirii” necesită timp. Time is money! Regula zilelor noastre nu ne lasă mare alegere: ori devii un „remunerat” ori… un Diogene. Pentru a avea dreptul moral să spui „Fereşte, îmi astupi soarele!” trebuie să te limitezi la un trai în butoi. Este oare acceptabil astăzi un astfel de mod de trai? (În special în condiţiile cînd a avut loc şi o deformare valorică, „binele” fiind asociat din ce în ce mai des cu o bunăstare materială: „Если ты такой умный, тогда где же твои деньги!?

 

Oricare ar fi răspunsul la această întrebare, finanţarea procesului de producere a gîndirii devine o lectură necesară pentru justificarea credibilităţii discursului însuşi. Diogene nu are finanţare, deci este perfect credibil, chiar şi în erori!

 

Într-un fel, Diogene este exemplul perfect al disidentului sau rezistentului clandestin într-un sistem totalitar. Depănat pînă la capăt (dar insuportabil prin violenţa lui), acest gînd poate fi dezvoltat: adevărata libertate a gîndirii nu poate fi atinsă decît atunci cind îţi este luat totul: în GULAG?!… Dar a fi un Diogene în GULAG este uşor: căci nu este o alegere proprie.

 

Finanţarea nu include doar asigurarea unui proces de producere a gîndirii, dar şi distribuţia produsului final. Dacă e să ne aventurăm şi să încercăm o clasificare, am putea distinge (indiferent de perioadă) canale de distribuţie instituţionalizate şi cele de tip „samizdat”. Din momentul în care există instituţionalizare, nu mai putem vorbi cu adevărat de independenţa (deci credibilitatea) „gînditorului”. Credibilitatea lui este externalizată şi devine una din funcţiile principale ale instituţiei. Deseori are loc şi un fenomen dublu, comentarii de genul „opinia autorului nu coincide neapărat cu opinia editurii” fiind destul de frecvente şi contribuind la justificarea credibilităţii discursului. Notorietatea instituţiei devine în acest mod o problemă majoră, cu atît mai mult în R. Moldova, unde interogările despre sursele de finanţare ale trusturilor media au ajuns adevărate subiecte politice.

 

Formele „samizdatului”, costisitoare şi relativ uşor de combătut în format clasic, de hîrtie, devin astăzi, odată cu democratizarea accesului la Internet şi a reţelelor de socializare, o oportunitate unică pentru apariţia unui veritabil discurs critic, căci costul şi accesul la reţelele de distribuţie este unul foarte mic. Rămîne însă perfect valabilă întrebarea referitor la finanţarea producerii gîndirii…

 

Cu toată impertinenţa celor afirmate, nici disidenţii şi nici discursul politic nu au distrus totalitarismul. Oponenţii ideologici ai regimului, vorbind acelaşi limbaj, nu au putut niciodată concura în materie de mijloace de producere şi distribuţie cu puterea absolută.

 

Dar atunci cînd economicul a învins, disidenţii au căpătat în sfîrşit aură de eroi/martiri în imaginarul publicului larg. Notorietatea lor a devenit un fel de recompensă post factum. Dar au căpătat ei oare şi destulă credibilitate? Cu certitudine răspunsul este pozitiv, dar numai în raport cu statutul lor de altădată şi cu epoca respectivă. Este credibil mesajul lor actual în raport cu instituţiile societale de astăzi? Cu siguranţă, nu doar statutul de disident ar trebui să determine credibilitatea discursului lor. Cazul Soljeniţîn – şi al altor foşti disidenţi convertiţi după 1990 la naţionalism – sînt elocvente din acest punct de vedere.

 

Discursul politic occidental, articulat în mare măsură pe combaterea totalitarismului comunist, a devenit brusc, odată cu căderea regimurilor din Est, lipsit de o bună parte din conţinut şi trece printr-o perioadă de reinventare. Economicul, folosit pe timpuri drept armă într-o bătălie ideologică de factură politică, a detronat astăzi creatorul său. Pe viitor însă subordonarea economicului va fi inevitabilă, căci criza actuală (economică) este în mare parte cauzată de „deregularizarea” relaţiilor economice începută în anii ’80 ai secolului trecut (posibilă doar odată cu agonia blocului de Est) şi erijarea economicului la rang de politic. Locul pe care îl ocupă astăzi în societate subiectele majore ale economicului, corporaţiile, este mult mai important decît îl cere bunul simţ. Obiectivul major al firmei (subiectul principal al economicului) este maximizarea funcţiei profit, ţinînd cont de constrîngeri. Iar aceste constrîngeri au fost (şi vor trebui să redevină!) zona exclusivă a politicului. Politicul trebuia pe timpuri să demonstreze că ştie să creeze „binele” (acelaşi în ambele sisteme) într-un mod mai eficient decît adversarul său de peste zid. În căderea sa, zidul a zdruncinat, din păcate, pînă şi noţiunea de „bine”…

 

Dar a combate astăzi economicul prin arme economice este la fel de inutil şi disperat precum era disidenţa în epoca totalitarismului. Boicotarea produselor Nike, Nestle sau Danone nu a prejudiciat deloc vreuna din aceste multinaţionale. Soluţia rezidă, fără îndoială, în reactivarea politicului şi a discursului critic. Iar pentru a fi urmat, discursul critic trebuie să fie CREDIBIL.

 

Se caută Diogeni ai timpurilor noi!

 

 

 

Bibliografie:


1. Yegor Gaidar, "Collapse of an Empire. Lessons for Modern Russia", Brookings Institution Press, 2007

2. Norman Manea, „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, Polirom, 2005.

3. Terry Martin, "The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923-1939", The Wilder House Series in Politics, History and Culture, 2001


Partager cet article
21 novembre 2013 4 21 /11 /novembre /2013 13:59

Cuvîntul “ Platzformă” este plin de sens pentru acei din cetăţenii moldoveni care au ales să-şi încerce norocul (sau mai curînd să scape de ne-noroc) la Paris… El trimite cvazi-automat la două noţiuni direct legate de cotidianul emigraţilor din regiunea pariziană:

Platz”: în jargonul emigraţilor (există unul deja!) este denumirea locurilor mai mult sau mai puţin amenajate (dar deseori deloc) unde sunt amplasate cîteva „caravane” (mobil-home) de către proprietari de teren puţin scrupuloşi în care locuiesc emigraţi veniţi să facă un ban pentru care achită o chirie de 200-300 de euros lunar.

Platformă”: un alt cuvînt atît de familiar nouă, new-parizienilor, el denumind eliptic o reţea de magazine - „La Plateforme du Bâtiment” - de vînzări angro a materialelor de construcţie, domeniu în care lucrează majoritatea bărbaţilor emigraţi în Franţa. Dar mai este şi un loc unde se adună acei în căutare de lucru cu ziua sperînd să dea peste un patron ce duce lipsă momentană de braţe de muncă, etapă dureroasă şi dificilă prin care au trecut mulţi din acei nou-sosiţi...

Nu cred că Vitalie Sprînceană şi Petru Negură sunt la curent cu această corespundere omonimică şi nu cred că, atunci cînd au ales numele noului site, au ţinut cont de ea. Oricum, iată, v-am prezentat şi o nouă latură simbolică, care, hazardul proceselor denominative!, este în armonie totală cu conţinutul şi obiectivele Platzformei.

Recunosc: atunci cînd am primit propunearea de a participa la proiect şi am citit numele noului site, m-au trecut fiori...

 Platzforma.md a fost lansată acum două zile! Iată MANIFESTUL la care ader totalmente:

 pablo-chignard_Moldova.jpg

Photo: Pablo Chignard

 

„Platzforma.md (PZF) îşi propune să devină un spaţiu virtual (deşi nu mai puţin real) de reflecţie şi atitudine critică. Prin publicarea unor discuţii şi analize calificate ale anumitor fenomene şi problematici sociale neglijate sau manipulate în spaţiul public (inegalităţi, vulnerabilitate, opresiune, identităţi, culturi, ideologii etc.), PZF aduce în prim plan interpretări necesare pentru deconstruirea înţelegerilor dominante ale acestor fenomene în societatea noastră. Totodată, PZF doreşte să contribuie la lărgirea discursului public în Moldova prin includerea unor puncte de vedere marginalizate sau ignorate, precum și prin găzduirea unor întîlniri între viziuni diferite sau opuse.

O serie de fenomene prezente în societatea din R. Moldova în ultimii ani – monopolizarea pieței mass-media de către agenţi economici netransparenţi, comercializarea presei și sacrificarea calității şi considerentelor etice în numele profitabilității economice, multiplicarea în spațiul public a unor discursuri intolerante, discriminatorii sau cu accente discriminatorii, criza profundă din sistemul educațional ce limitează accesul studenților la ideile și dezbaterile curente din domeniu, cenzura informală a discursului public, excluderea unor grupuri marginale (săracii, romii, persoanele cu dizabilităţi, persoanele LGBT etc.), nivelul scăzut de cultură și educație civică şi politică a cetățenilor, justifică, în opinia noastră, necesitatea unui portal de atitudine, analiză și critică socială. Amplificarea unor discursuri intolerante – fie ele motivate din punct de vedere etnic sau religios, pe fundalul acutizării aşa-zisei „crize identitare” – ne-au convins că dezbaterile și „luptele de idei” constituie un mijloc crucial în procesul de comunicare, informare şi în ultimă instanţă de democratizare a societăţii. Diversele forme de intoleranță şi discriminare (șovinism, sanism, rasism, sexism etc.) şi fenomenele negative pe care acestea le generează (inegalităţi, excluziune, opresiune etc.) pot fi diminuate şi chiar eliminate, credem noi, prin contribuţia unor dezbateri calificate și conştiente de dimensiunea civică a acestor luări de poziţie.

În același timp, o serie de discursuri și practici – politicile economice ale capitalismului „sălbatic”, tranziția negîndită la economia de piață, sărăcirea masivă a unor grupuri sociale atît în zonele rurale ale țării, dar și în orașe, mai ales ca urmare a procesului de dezindustrializare, corupția politică la nivel central și local, proliferarea oligarhiilor politice și economice la adăpostul unor construcții mitologice precum „economie de piață”, „integrare europeană”, „democrație”, „unionism” – au fost abordate necritic, fiind sustrase reflecției, deși acestea influențează în mod decisiv viața cetățenilor Moldovei. PZF vrea să supună această stare de fapt unui examen critic şi astfel să participe la îndreptarea ei.

Un discurs critic informat şi o discuţie amplă stimulată de acesta ar conduce la erodarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi a altor „reflexe” de gîndire care susţin fenomenele socio-politico-economice pomenite mai sus, ar contribui la depășirea blocajelor în comunicarea dintre diferite grupuri sociale (etnice, religioase şi de statut social) şi ar pune baze reînnoite (clădite pe principiile echităţii) pentru o coeziune şi o solidaritate sporită în societatea noastră.

Lipsa de dezbateri publice pe anumite chestiuni de importanţă (de ordinul celor menţionate mai sus) este o poziţie comodă. Totuşi, istoria mai mult sau mai puţin recentă ne învaţă că slăbiciunea discursului critic în anumite perioade şi spaţii geografice şi culturale (de exemplu, anii 1930 în Europa, dar și tranziția post-sovietică) au permis radicalizarea unor regimuri politice, încetăţenirea unor discursuri de propagandă şi punerea în aplicare a unor măsuri cu consecinţe dezastruoase pentru comunitatea locală şi mondială (pentru a nu aminti decît holocaustul, crimele staliniste sau epurările etnice din fosta Iugoslavie). Situaţia actuală a societăţii noastre ne aminteşte în multe privinţe de perioade în care au înflorit diverse mişcări şi regimuri autoritare. Istoria încă nu ne-a vaccinat împotriva unor cataclisme sociale în stare să explodeze în orice moment pe fundalul unor crize sociale de profunzime, însoţite de o comunicare publică parţială şi puternic distorsionată de interese personale şi corporative. În lipsa unor dezbateri şi reflecţii critice de anvergură, riscăm să devenim martorii – neimplicaţi – ai unui sistem bazat pe opresiune şi injustiţie, care odată exacerbat, poate da naştere unor manifestări sociale şi politice de factură autoritară.

PZF nu urmăreşte să devină o comunitate omogenă a unor părtaşi de idei şi de poziţie, să producă şi să difuzeze păreri şi mesaje pentru uzul unui cerc circumscris al unor semeni (după principiul „the medium is the message”), nici nu pretinde să instituie un discurs ortodox (un alt „-ism”). Aşa cum s-a pomenit mai sus, PZF vrea să favorizeze desfăşurarea unui schimb de idei şi de poziţii nu neapărat convergente, dar în mod necesar multilateral informate, în scopul stimulării unei comunicări şi reflecţii sociale eminamente critice şi „dialogice”, opuse prin definiţie unor luări de poziţie partizane şi unei gîndiri înţepenite de scheme ideologice implicite şi de un bun simţ iluzoriu.

Cinismul (guvernanţilor), zeflemeaua (decidenţilor de rang mediu) şi neîncrederea generalizată (a oamenilor de rînd) erodează din fundament posibilitatea însăşi a oricărui proiect de anvergură iniţiat din bună credinţă în folosul şi binele unei comunităţi şi a societăţii în genere. Aceste manifestări anomice întreţin totodată un liant paradoxal în baza unui complot al societăţii împotriva ei însăşi, în interesul unei căpătuiri sau supravieţuiri individuale de moment. Spiritul critic de la care se revendică platforma noastră este contrar acestei stări de spirit corozive din societatea noastră. Dimpotrivă, PZF va căuta să repună în drepturi anumite principii morale, de dreptate şi solidaritate umană, fără de care încrederea faţă de aproapele nostru şi speranţa în viitor devin nişte noţiuni lipsite de sens, iar comunitatea este surpată din interior.

Spiritul critic şi reflexiv este expresia năzuinţei noastre – şi sperăm contribuţia noastră pozitivă – pentru o lume mai dreaptă, mai bună.”

Partager cet article
2 novembre 2013 6 02 /11 /novembre /2013 16:50

 

UE - miscare nationala

Stranie situaţie : şi de dus te-ai duce, dar parcă nu cu tragere de inimă…


Tot încerc să mă lămuresc ce-i cu meetingul ăsta (făcut) mare de mîine… Am citit şi diverse opinii de la oameni pe care îi cred teferi şi întregi la minte. Am întors-o şi pe dos, şi înapoi pe faţă, şi tot parcă nu-i dau de capăt…

 

Şi cum să-i dai de capăt dacă funia demult e legată laţ şi împletită exact pentru gîtul nostru ! Incredibili guvernanţi mai avem : vrei – nu vrei, dar trebuie regulat să le spui ca-i iubeşti ! De nu, ne papă URS(S)-ul şi ni se îmbracă juvăţul euroasiatic taman pe gît.

 

Nu se cuvine reprezentanţilor unui popor care se respectă, precum al nostru, să stea cu gîtul dezgolit : ori îţi pui cravata, ori ştreangul ! De vrei să stai cu pieptul dezgolit, nu ai decît s-o apuci prin Valea Seacă, ceea ce şi o fac de zor şi masiv co-naţionalii noştri.

 

Dar ce băieţi de treabă sunt comuniştii ăştia! Cît folos la gospodărie (la doar cîteva, bineînţeles) pot aduce ei! Ai făcut o hoţie mare ori o boroboaţă măreaţă şi... hop! Iată-i şi pe ei, cu tobele şi goarnele în stradă. Încearcă acum de mai spune ceva guvernului: nu vedeţi cum se abate „urgia roşie” asupra noastră? Hai, băieţi şi fete, nu înţelegeţi voi „momentul istoric” şi nu vedeţi voi oare unde stă ascuns „interesu’ naţional?”.

 

Apoi, dacă îl vedeţi, hai vă rog de s-o spuneţi clar şi răspicat! La meeting frumuşel în coloană cîte doi, ’nainteeee aaarş!!!

 

Cam aşa se arată povestea, dar numai pe faţă. Cînd o-ntorci pe dos, s’arată şi altfel:

 

În 1999 – 2001 îmi făceam studiile la Sofia, în Bulgaria. Corupţie, banditism, hoteluri de lux care săreau în aer... Dar Ţara declara sus şi tare că doreşte în UE şi în NATO. Mă credeţi sau nu, dar această dorinţă nu se auzea doar la radio-televiziune. Exista ceva palpabil şi în stradă. Se simţea ca ţara aia a lor ÎNTR-ADEVĂR VREA ÎN NATO şi ÎN UE! Au vrut – s-a făcut.

 

Vă întreb: atunci cînd ajunge cineva la Chişinău, simte oare acelaşi lucru? Ce trebuie să creadă europenii atunci cînd Timofti merge la summit-ul CSI? Ce trebuie să înţeleagă UE, atunci cînd activele strategice (BEM, AIC, ş.a.) ajung pe mîna interlopilor din Est, fără o încercare de a li se propune lor, europenilor, să devină parteneri în afaceri?

 

Nimic în istoria mai nouă prin părţile astea ale lumii (în afară de războaie) nu a fost făcut din pură voinţă politică. Cert, multe s-au deturnat, s-au manipulat, s-au folosit. Dar toate evenimentele ce au marcat istoria recentă – reunirea Germaniei, revoluţia din România, etc.etc. – au fost în primul rînd mişcări populare. Iar politicienii au înghiţit în sec şi au urmat. După aia au deturnat, manipulat, folosit.

 

Cam atît. Da, mîine va fi cu certitudine deturnare, manipulare, muşamalizare, etc., etc... Dar mîine este şi o ocazie unică să le spunem: „Ajunge! Visul european nu este al vostru! Nu este o cuvertură discursivă pentru toate mîrşăveniile voastre! Visul european este al nostru, şi el se va împlini! Mai devreme sau mai tîrziu. Cu voi sau fără voi! Şi e probabil ca fără voi să fie mai rapid şi mai ... european!”.

Partager cet article
20 septembre 2013 5 20 /09 /septembre /2013 01:57

А на душе от свежих газет пусто.
И от несвежих – невелика потеха

В. Шахрин (ЧайФ), « Никто не услышит (Ой-йо) »

 

1.        Apelaţiune de Origine (ne)Controlată :


În Franta un tip (socrul unei cunoştinţe, deci ştiu ce zic) a încasat o amendă de 700.000 euros + 2 ani de puşcărie pentru că a vîndut vin francez în care a amestecat « materie primă vinicolă » de import. AOC-ul mamei lui ! Din cîte am înţeles eu, dacă ar fi să facem un calcul al suprafeţei de viţă de vie în sens invers, pornind de la cantitatea vinului pe care-l vinde Moldova, ar ajunge probabil pentru un sfert din suprafaţa Rusiei… Poate ar trebui interzisă folosirea a însuşi numelui Moldova pe zoaie de tot felul ?


2.        Что подать, барин?


Gurile rele spun că întreprinderile producătoare de spirtoase aparţin în marea lor majoritateV like Victory capitaliştilor ruşi. Nu ar trebui să ne preocupe prea mult acest „detaliu”, dar, ţinînd cont de natura relaţiilor de afaceri în Rusia, reese că tot ea, Rusia, controlează de facto şi calitatea vinurilor produse în Moldova. „Ce otravă îmbuteliem azi, barin? şi precizaţi, vă rugăm, adresa exactă unde să expediem partida”...


3.        Măsuratoarea lor şi măsurile noastre


Ceea ce nu înţeleg eu este ce caută Lazăr ori alţi oficiali în Rusia şi ce încearcă să negocieze. Dacă tot zicem că dorim în UE, nu avem decît să calcăm standardele noastre de calitate pe cele ale europenilor. Atît. Şi fac referinţă la controlori, la certificate, etc., etc. Vrea o firmă să vîndă în Rusia (cică e piaţă mare, bla-bla-bla, tra-ta-ta...)? Nu are decît să facă eforturi să-şi certifice produsul la Onişcenko. Pe bani şi resurse proprii, nu publici.


4.        „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”


Strigat-a Lăpuşneanul, dar nu mult după aceea îşi dădea duhul, otrăvit (cu vin?). Să zicem că Europa deschide larg uşile, ferestrele, hogeagurile şi alte orificii şi acceptă să le ducem vin. Mult vin. Şi ce să le ducem? Cabernet-Sauvignon? Pinot? Chardonnay? Cum sunt elaborate cele mai bune vinuri moldoveneşti? Aha: „conform celor mai înalte standarde europene” (în traducere: gust tipic de vin de Bordeaux)... Păi da, la ei în Europa vinuri din astea lipsesc cu siguranţă!


5.        Supravaloare pe valoare


Hai, nu-mi săriţi în cap chiar cu toţii şi chiar îndată: sunt şi la noi vinuri originale, din soiuri locale şi de o calitate destul de bună, excepţională uneori! Dar cît costă!!! Domnul Director de la Purcari are, cert, dreptate şi scrisoarea Dumnealui e vrăjmaş de patriotică şi belicoasă, dar, citindu-i adresarea, nu-mi ieşeau din cap acei 20 Euros pe care i-am dat pentru o sticlă de „Negru de Purcari”... Mamăăăă, ce vin găsesc eu la acest preţ la Paris! Dar dacă suntem patrioţi... Interesant: cîte sticle de vin vinde patriotismul? This is the question!


IN VINO VERITAS, dragii mei...

Partager cet article
13 septembre 2013 5 13 /09 /septembre /2013 07:00

 

„„Molda, к ноге!”, răsună comanda unui om al ordinii, şi statalitatea patrupedă se grăbeşte să se execute.”, Emilian Galaicu-Păun, „Ţesut viu. 10 x 10.”

 

Iac’-amu să-mi dzici, iubite cetitoriu, aprigule iubitoriu de pace şi linişte, ţi-e bine ?

 

Iertată să-mi fie această ironică intrare în subiect, dar dacă ai, fidelul meu Sancho (nu te supăra că te numesc aşa, dar simt că mă năpădesc morile de vînt...), bunăvoinţa şi răbdarea să citeşti mai departe, vei fi nevoit s-o suporţi şi pe asta (pe lîngă alte digresiuni (dar, te asigur, nu şi agresiuni, după cum îţi este obişnuinţa), atavism scriptural de care nu ştiu dacă mă voi debarasa vreodată, deşi nici nu prea vreau să scap de el, la o adică).


voleur voleAcum cîteva luni, atunci cînd s-a aşezat pacea şi liniştea peste încălecata (căci îi ducem în cîrcă, fraţilor!) ţară a Moldovei, îmi exprimam neliniştea referitor la constituirea noului Guvern (vezi aici), ponderînd euforia şi zăngănitul de litanii ce răsuna din tot ce putea fi văzut şi auzit la acel moment. Am contra-zăngănit şi eu cum am putut (literalmente ! chiar de la ditamai Europa Liberă !), încercînd să pun o surdină pe goarnele ierihonice ce anunţau spargerea zidului de pe Prut şi revărsarea noastră iminentă direct în străzile Europei. Cu paşaport cu tot.


Ceva mai tîrziu, puneam şi eu un Punkt, aici, dar şi pe paginile online ale revistei cu acelaşi nume, calificînd Executivul drept „tenebru”...


Fraţilor, îmi fac cruce: nu a fost decît o figură de stil !!! ... Dar ei nu ştiu poezie...


Ah, ce bună şi frumoasă apare acum, la lumina nopţii, acea răzmeriţă constantă din Parlament şi Guvern... Dar iată că se întîmpla Huntergate şi acea escaladă a clounadei la toate nivelele puterii: bătaie curată de joc şi călcat în picioare de orice instituţie statală, fără a mai pomeni de bunul simţ. Şi noi am ajuns să-i implorăm: „Linişte, vrem linişte!!!”. Şi ei au zis: „Pozhaluista: all lights switched off!”. Un schizofrenic ar zice că totul nu a avut decît anume această finalitate...


Ah cît de mult îmi doresc ca textele mele neghioabe să nu rămînă decît nişte mostre ale unui paronoiac înnăscut incurabil şi să vină cineva să mi le arunce în faţă jubilator: „Vezi mă, Toma necredinciosule ce eşti, suflai şi tu la apă rece!”... Dar ne-a(m/u) ars din nou...


В тихом омуте черти водятся” zice o zicală rusă. Anume „черти”, ortografiat cu caractere chirilice şi nu altfel. Căci dacă nimereau BEM şi AIC pe mîna dracilor (sau devils, sau diables, etc., etc.) rămîneam totuşi cu iadul nostru (sau al lor, dar acel unde chipurile dorim să ajungem) cu o mică speranţă să ne scoată vreun ange(l) de acolo.


Căci de la Est salvatorii ni se înfăţişează în chip hidos de rogozini, kirili sau oniscen-coibili şi, zău, mutrele lor sperie pînă şi pruncii...


Poate să-şi tragă Leancă şi cîte zece bloguri pe zi în toate gazetele lumii, mai euro-integraţi nu ne vom face! Nu cu discursuri frumoase se face această integrare şi nici cu parafări de documente, oricît de înalt nu ar fi nivelul la care se semnează ele. Această chinuită integrare se face prin unificarea spaţiilor vitale, sociale, culturale, economice, informaţionale...


Urmaşii lui V. I. Ulianov o ştiu prea bine şi aplică à la lettre vechea, dar atît de eficienta reţetă: „Почта, телеграф, телефон”.


Activele „Moldova-Gaz”, în mare parte constituite din banii cetăţenilor (care, apropo, nu au primit nicio cotă valorică în schimbul miilor şi miilor de lei plătiţi pentru conectarea la „gaz”) au fost înghiţite de Gazprom în contul datoriilor...

 

RAO EES se joacă de-a electricitatea pe la noi...


Industria vinului (cică strategică) a trecut în mare parte la capitalişti ruşi... Şi dacă e să presupunem că toate aceste poveşti cu embargoul nu sunt decit o farsă: ţinînd cont de structura capitalului firmelor producătoare de vin, cine poate exclude un telefon în miez de noapte: „Dorogoi tovarishch, a nu-ka dobavi v sleduiushchuiu tvoiu partiiu vina nemnogo kisloty. A my proverim. Nu iА потом про этот случай раструбят по BBC”” ? Ridicol? Desigur!


De spaţiul mediatic nu mai pomenim... Dureros subiect.


Şi acum AIC şi BEM... Oare nu pentru asta să fi vrut ei la linişte şi la umbră?


Este o vorbă deocheată pe la noi: „de parcă ai băut gaz...”. apoi, chiar aşa şi este: noi bem, tot BEM gaz... pentru care tot noi mai şi plătim...


Pe final îţi propun, răbdătorule al meu cititor, un mic exerciţiu:


Quiz UE integraţional (practic toate punctele de mai jos depind în mare parte de R. Moldova, apropo):


1.             Unde ajunge un cetăţean al Moldovei mai uşor?

-                La Paris: +100 de puncte integraţionale

-                La Moscova: - 100 de puncte

-                La Bucureşti: +50 puncte


2.             Ce bere se bea în Moldova?

-                Belgiană: +100 de puncte

-                Franceză: +300

-                Germană: +50

-                Cehă: +50

-                Românească: +200

-                Moldovenească: 0

-                Ucraineană: - 100

-                Rusă: - 200


3.             La care sistem energetic (electricitate, gaz, petrol) suntem cuplaţi?

-                European/Românesc: +200 de puncte

-                Orientul Mijlociu: 0

-                CSI: - 200


4.             Care este ecartamentul căilor ferate?

-                European: +500 de puncte

-                Rus: - 500


5.             Care sunt standardele tehnice folosite în Moldova?

-                UE: +400 de puncte

-                GOST: - 700 de puncte

-                Alte: 0


6.             Unde costă să suni mai ieftin (Skype excluded)?

-                La Paris: +150 de puncte

-                La Moscova: - 150 de puncte


ETC. ETC. ... Aţi prins ideea Quizului? Atunci continuaţi singuri...

 

 

 

 

imagine: Amélia Toussaint "Le voleur volé"

Partager cet article
19 juillet 2013 5 19 /07 /juillet /2013 11:23

„А куда, собственно, я иду? - подумал Саша, глядя в черное зеркало двери вагона метро и поправляя на голове тюрбан. - До седьмого уровня я уже доходил - ну, может, не совсем доходил - но видел, что там. Все то же самое, только стражники толще. Ну, на восьмой выйду. Так это ж сколько времени займет... Да и зачем все это? Правда, принцесса...”, Viktor Pelevin, Принц Госплана

Din avalanşa continuă a noutăţilor, dezvăluirilor, acuzaţiilor reciproce, anunţurilor-trăsnet, promisiunilor de tot soiul, chiar şi a unui catastrofism continuu atrofiat, încercăm cu disperare, cel puţin unii, să deducem nişte adevăruri (limitînd cîmpul posibil al dubiilor existenţiale şi acceptînd premisa falsă că ar exista unele) şi să înţelegem cu ce se alege cetăţeanul, turmentat de-a binelea acum, sau cum se va răsfrînge toată această cacofonie anunciatoare asupra cotidianului său...

Fără a ne lăsa aspiraţi în discuţii infinite despre rolul şi calitatea mass-media, vom fi nevoiţi să constatăm că acest exerciţiu este generator de stres şi disconfort cognitiv în progresie permanentă...

Dan_Perjovschi.jpgDar are oare rost? Este şi ăsta un joc din ce în ce mai elaborat de-a „v-aţi ascunselea”: cineva crează bruiaj, altcineva încearcă să descifreze unda pură purtătoare de „adevăr obiectiv”... În acest joc am atins cu toţii nişte nivele astronomice şi statut de djedaï înveteraţi. Pelevin şi „Prinţul” său au figură de novice în comparaţie cu noi!

Mai înţelege cineva ceva în ceea ce se întîmplă? Am dubii. Eu unul, nu prea. Nimic din ceea ce vezi nu este demn de încredere. Nimic din ceea ce auzi nu poate fi crezut...

Neîncredere cronică... Se pare că a devenit o normă generalizată:

Nu poţi avea încredere în politician fiindcă ştii că a mai minţit, ori a mai trădat şi o face chiar în momentul de faţă fără nici un fel de scrupule.

Nu poţi avea încredere în jurnalist, comentator sau expert, căci nu ştii cine îi plăteşte leafa.

Nu poţi avea încredere în funcţionarul care are un salariu de 5000 de lei, dar circulă în Mercedes.

Nu poţi avea încredere în justiţie atunci cînd un găinar păcătos este condamnat la un termen de detenţie de două ori mai lung decît un asasin.

Nu poţi avea încredere în armată de unde ştii că ţi se-ntorc feciorii cu plămînii răciţi şi rinichii dezbătuţi. Dacă au noroc, bineînţeles.

Nu poţi avea încredere în biserică cînd vezi popii flocăindu-se ca nişte boschetari...

Nu mai poţi crede nici în şcoală, dar nici şcoala nu-şi mai crede elevii.

Nu poţi avea încredere în regie, care îţi taie apa / electricitatea / gazul cînd vrea ea şi ţi le mai şi vinde la preţ de aur. Dar şi regia nu te consideră decît în calitate de „rău-plătitor”...

Nu poţi avea încredere în poliţist fiindcă ştii că tot de la el vei lua eventual bătaie cînd „va fi necesar”.

Nu poţi avea încredere în agentul de circulaţie, care doar asta vrea: să te amendeze ori să se „înţeleagă”. Ce contează intenţia? Pînă la urmă tot „stoarcere de bani” se cheamă.

Nici măcar în reguli nu poţi avea încredere, fiindcă ştii bine cine le scrie şi buzunarul cui sunt menite să le umple. Chiar şi regulile de circulaţie...

Nu poţi avea încredere în vînzător, care neapărat va dori să te amăgească la cîntar. Dar nu poţi avea încredere nici în cumpărător, care neapărat va încerca să nu-ţi plătească suma iniţial convenită.

Nu poţi avea încredere în salariat, care neapărat va dori să te fure, dar nu poţi avea încredere nici în patron, care neapărat va întîrzia cu plata, sau te va plăti mai puţin, sau te va concedia nemotivat...

Nu poţi avea încredere în pieton, care neapărat va încerca să traverseze chiar în faţa maşinii tale, dar oare poţi fi încrezut că un autoturism te va lăsa să treci pe zebră?

Copilul nu-şi crede părinţii, părinţii nu cred în forţele si talentul copiilor lor...

Şi ne descurcăm fiecare cum poate. Fără a crede. Fără a avea încredere. Dorind neapărat să fim peste...

Şi Prinţesa? Ah, da... Prinţesa...

Mă uitam azi dimineaţă în oglindă ţinînd briciul în mîină: hmmm... dubios tip. Cum poţi avea încredere în cineva în care nimeni nu are încredere?

Imagine: Dan Perjovschi

Partager cet article
16 juillet 2013 2 16 /07 /juillet /2013 17:22

"Cu puţină minte şi cîteva manevre în mass-media poţi produce cîte un Isus Cristos pe zi.", Vasile Ernu, "Ultimii eretici ai Imperiului".

"Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.", Matei, 7/18

 

O declaraţie recentă m-a făcut să scrîşnesc din dinţi (degrabă se pare că nu voi mai avea în gură, deşi am noroc: altora le-au fost dezbătuţi în cel mai direct mod). Mă refer la recenta noutate-trăsnet despre propunerile guvernanţilor noştri făcute partenerilor (oare ?) români de a nu mai acorda burse tinerilor din Republica Moldova. Calificată imediat drept una din primele gafe monumentale ale actualului Guvern de către mulţi, această ieşire, deloc carecteristică, m-a pus pe gînduri…

Desigur, propunerea respectivă nu este una inedită, ci doar preluată de la guvernele anterioare faţă de care, mai are rost s-o amintim?, actualul executiv ar dori, chipurile, să se distanţeze.

Din fericire pentru tinerii bacalaureaţi (anul acesta sunt curaţi ca lacrima, deşi statistic vorbind mult mai răi decît precedenţii) din R. Moldova, decizia nu aparţine Guvernului propriei ţări. Rămîne să sperăm că Bucureştiul va şti să reziste presiunilor de la Nord-Est (mult mai la Nord-Est decît acei 436 de km), dar şi ispitelor pur economice de a mai reduce din „cheltuieli” şi va continua să finanţeze acest adevărat program de integrare europeană, unicul care funcţionează, ireversibil şi de lungă durată, care are deja şi rezultate semnificative: să amintim că însăşi Vlad Filat este cu diplomă românească!

Noutatea este cu atît mai absurdă cu cît majoritatea star-urilor din actualul Guvern şi-au obţinut diplomele în instituţii străine (cu excepţia „veteranilor”, care nu au avut posibilitatea s-o facă, dar şi ei sunt majoritatea cu stagii sau mastere prin străini). Ar fi totuşi de menţionat faptul că şi Premierul Leancă are diplomă străină: el e cu studii la „Institutul de Stat din Moscova pentru Relaţii Internaţionale”... (punctele de suspensie sunt de rigoare şi au o încărcătură semantică aici). Dar să-l punem la categoria „veterani” (căci a absolvit în 1986) şi să considerăm că МГИМО era, obiectiv, una din cele mai bune instituţii de învăţămînt din fostul bloc sovietic... „Кадры решают всё”!

De ce atunci apar aceste declaraţii absolut aiurea atît din punct de vedere al sensului (vezi mai sus cauza) cît şi al pragmatismului cinic (căci dacă se dorea cu adevărat limitarea burselor, se discuta pe ascuns fără a stîrni valuri) şi anume în perioada cînd încep concursurile de admitere?

Am o ipoteză, care va rămîne o ipoteză, evident, dar care are meritul să fie cît de cît raţională...

Cred că este în primul rînd o operaţiune de comunicare. O operaţiune de tip commando pentru a salva „soldatul Ryan”. Şase luni de cacofonie politică la Chişinău s-au soldat cu o nouă repartizare a scaunelor în Guvern şi... o formaţiune politică ghimpoasă, ca să-i spun aşa, scoasă din joc.

Departe de mine gîndul de a-i lua apărarea lui Ghimpu. O spun pe şleau: ieşirile lui cavalereşti mă exasperau. Recunosc că noutatea creării unui Consiliu Reformator şi propunerea de a-l propulsa în prim plan pe Dorin Chirtoaca m-a bucurat la prima lectură a „bombei”, dar eu, naivul, credeam că aceste „mişcări” au fost coordonate în sînul PL-ului şi că Ghimpu a găsit o formă de a ceda fără a-şi vedea luciul proverbial lezat prea mult... Dar nu a fost să fie. A fost o trădare mioritică exemplară. Cu una mai mult...

Bine-bine, dar trădătorii se regăsesc acum de partea „bună” a barierei! Probabil li s-a promis cîte ceva... (doar nu mai crede nimeni că au transvazat din motive înalt patriotice?). Şi cum să integrezi atunci în „echipă” persoane cu reputaţia „pătată”? Trădătorul rămîne trădător, asta o ştiau pînă şi sultanii de la Poartă (mai ţineţi minte poveştile din copilărie cu turnatul pe gît de aur topit?).

Ce-ar fi să-i facem „salvatori de ţară"?

Şi iată că apare pe net un poem de Ion Hadîrcă dedicat comuniştilor (el, fostul membru PCUS în alte vremuri... Da, au făcut-o şi alţii... Da, aşa au fost timpurile... Iar astăzi sunt alte timpuri. Problema e că mîine vor fi, cine poate şti?, din nou - alte timpuri!)...

Şi iată că sare, ca aprinsă, Ana Guţu în apărarea românităţii şi a burselor (ea, care în plină criză politică, în acele mizerabile şase luni ale lui 2013, venea cu iniţiative în Parlament despre statutul limbii române, de parcă nu a avut cînd s-o facă timp de 3 ani pînă atunci... Probabil dorea să găsească un numitor comun şi un subiect de conciliere în Palament)...

Şi Leancă? Păi nu riscă nimic Leancă! Va zice doar că nu a fost înţeles corect, că oricum nu Moldova decide (şi va avea perfectă dreptate!), că sunt necesare reforme, etc., etc. Şi în plus va mai cîştiga şi puncte la capitolul „ascultarea doleanţelor poporului”, „cedînd” cu o demnitate nobilă în faţa noilor membri ai cabinetelor...

Je vous ai compris!”*

Şi iată ca din „trădători-vînduţi” ne pomenim cu o altă etichetă: „apăratori ai cauzei naţionale şi a intereselor „boborului””, numai buni de integrat în Guvern...

Au mai fost. Ajunge!

P.S.: Nu este decît o opinie, care încearcă să aducă nişte explicaţii raţionale la declaraţiile aparent iraţionale făcute recent. Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi membru de partid.

*”Eu v-am înţeles!” - frază celebră din discursul lui Charles de Gaulle

Partager cet article
9 juillet 2013 2 09 /07 /juillet /2013 13:46

camere de supraveghere

Mai mulţi membri ai executivului, în frunte cu chiar însăşi fruntea, anunţau zilele trecute sistarea transmisiunilor în direct a şedinţelor Guvernului...

Motivele invocate sunt urmatoarele:

-         În Europa nu se practică

-         Miniştrii trebuie să lucreze, nu să facă show

-   „O dezbatere serioasă într-o guvernare de coaliţie trebuie să ofere un anumit confort de discreţie”: citat din V. Filat.

Înţeleg decizia guvernanţilor. E greu cu transparenţa... Pînă şi la limbaj trebuie să fii atent: nu carecumva să faci o gafă care va fi neapărat reluată de toţi Internetiştii (ah, răii!) şi care va face ocolul ţării în doar cîteva ore. Şi să-ţi mai strîmbi maxilarele mimînd un accent "literar", doar nu pe toţi îi cheamă "Lupu"...

Tre’ să fii atent şi la port. Să păstrezi o anumită sobrietate şi decenţă vestimentară: Doamne fereşte să te prindă cineva în cadru cu vre-un Rolex sau Montblanc! D’apoi de ce boala să le cumperi dacă nu poţi să te „risuieşti” cu ele nici măcar în Guvern?! Insuportabil pentru minţi şi inimi slabe de nouveau-riches...

Dar astea mai treacă-meargă... Deşi sunt detalii care ţin de confortul personal, or un Ministru trebuie să se simtă confortabil, nu? Ia acolo să mai caşte din cînd în cînd, să se mai scobiască prin nas... Că doar oameni suntem, nu? Şi dacă tot e pentru binele poporului...

Pentru constituirea acestui Guvern s-a negociat dur, s-au făcut probabil niscaiva înţelegeri şi aranjamente care, conform procedurii, trebuie „materializate” în decizii de Guvern. Păi cum să-mparţi turta cînd stau nesuferiţii ăştia cu camera de-asupra ta? Într-adevăr, este absolut necesar acest „confort de discreţie”!

Cît priveşte practicile europene, califii noştri ar trebui mai degrabă să facă alinieri şi comparaţii la alte capitole. La PIB per capita, spre exemplu: Franţa are 33100$, Moldova – 2500$ (cifre din 2010)... În Europa se cheltuie 6000 de Euro pe cap de elev, la noi 600 (cifre aduse de chiar Ministrul M. Sandu, în treacăt fie spus)... Lista este lungă...

Eu unul mă simt jignit de faptul că un Ministru numeşte apărarea intereselor alegătorilor săi „show”... Ce trebuie să înţelegem? Vasăzică toate contradicţiile şi discuţiile aprinse nu sunt decît aşa, un fleac de mînjit ochii lumii? Ceea ce ni se dă de înţeles este că doar prezenţa camerelor îi face să se înfrunte, căci de fapt se-nţeleg ei foarte bine în culise (de parcă avea cineva îndoieli)...

Şi dacă tot suntem la capitolul „camere video”, de ce liceenii, întru asigurarea transparenţei, trebuie să fie filmaţi, iar Guvernul nu?

O altă analogie, pur lexicală, dar plină de sens. Guvernul vrea să devină tenebru. O altă sintagmă consacrată este „economie tenebră”... Nu făcea o televiziune recent un clasament al „oamenilor de afaceri”? „Boborul” nu a dat greş: i-a pus pe Filat, Plahotniuk şi Voronin în frunte!

Guvernul se comportă de parcă ar dispune de un enorm capital de încredere. Ar trebui să înţeleagă că guvernează "pe datorie" şi au de achitat dobînzi grele la acest capitol!

E cald, e vară, e fierbinte. Şi Guvernul vrea la umbră. Au dreptul. Dar să nu fie surprinşi atunci cînd cineva va dori să-i trimită la... răcoare.

Partager cet article
4 juillet 2013 4 04 /07 /juillet /2013 17:56
 
 

În chiar data de 2 iulie, în oraşul Bălţi, nişte măscărici au jucat o farsă. Sunt 1001 de alte locuri şi 365 de date posibile unde acest eveniment nu ar fi fost farsă.

Numai nu la Bălţi şi nu imediat după 28 iunie.

Suntem deprinşi deja cu rolul de paiaţă a celor ce au organizat (şi participat) la această mascaradă. Bufonul ramîne bufon, indiferent dacă se dă drept politician sau… bufon profesionist (Leps ori Slava) ce urcă pe scenă doar pentru a-şi umple bursa. Ceea ce m-a mirat însă, şi indispus chiar, a fost prezenţa la această ceremonie a lui Nikita Vyssotski, fiul marelui poet şi artist.

Să nu fi înţeles ce şi cum se face ? Chiar să fie într-atît de mărginit ? Memoria tatălui l-a orbit, pe semne, rău de tot. Ori dorinţa nesăbuită de a o perpetua, de a fi demn de numele pe care-l poartă? Şi ar fi trist de tot dacă prezenţa lui a fost doar o execuţie…

Nikita ar trebui să înţeleagă că opera tatălui său nu are nevoie de asemenea „ajutoare”. Poate ar fi cazul să-şi trăiască deplin propria viaţă ? Sau să-şi aleagă mai bine prietenii?

Vyssotski a murit in ’80 ! Noi mai avem de trăit…

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,

Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,

Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;

Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,

Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -

Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.” („Epigonii”, M. Eminescu)

 

Vyssotski a fost şi va rămîne mare. Într-atît de mare şi fierbinte, încît va arde tot gunoiul şi rîsul care încearcă să se apropie de el. La lumina lui toate nimicniciile devin vizibile şi ... ridicole. De asta ar trebui să ţină cont măscăricii... şi Nikita.

 

Apropo, cu Eminescu se întîmplă exact la fel.

 

 

P.S.: Iată un interviu foarte bun. La subiect, cred:

 


 
Partager cet article
21 juin 2013 5 21 /06 /juin /2013 08:00

Un război e ca un tango : se dansează în doi. Tango platonic nu există.

 

La război nu porneşti dacă nu ai sificiente justificări şi referinţe la adevăruri cel puţin istorice. În varianta lui ideală războiul este sfînt.

 

Duşmanul împotriva căruia porneşti un război este „diavolul întruchipat”. Nu s-a văzut în toată lumea şi istoria un mişel mai perfid, mai amoral, mai … (luaţi dicţionarul şi adăugaţi aici toate calificativele negative existente. Se pot eventual crea şi neologisme.)

 

Atunci cînd porneşti un război, el trebuie să fie, dacă nu susţinut activ, atunci cel putin acceptat de marea majoritate ca ceva inevitabil.

 

Ideal e să convingi întreaga lume că nu eşti decît o sărmană victimă.

 

La război nu porneşti fără oaste. Iar oastea are nevoie de eroi şi de comandanţi glorioşi. E bine cînd eroii sunt desemnaţi dinainte.

 

Pentru ca războiul să nu piarda din intensitate e bine să ai martiri. Care neapărat vor trebui răzbunaţi.

 

La fel de bine e să găseşti (în cel mau rău caz, să cauţi) trădători. Un detaliu, dar vrăjmaş mai mobilizează trupele !

 

Dacă toate ingredientele de mai sus sunt pregătite, se purcede la prepararea « motivului declanşator ». Pentru asta este necesar de a zădărî în permanenţă adversarul. Acest fapt contribuie şi la instaurarea convingerii colective despre inevitabilitatea şi ireversibilitatea viitorului război.

 

Aţi ajuns la această etapă ?

 

Acum puteţi începe oricînd doriţi !

 

P.S.: "...главное же, разжигают патриотизм тем, что, совершая всякого рода несправедливости, жестокости против других народов, возбуждают в них вражду к своему народу, а потом этой-то враждой пользуются для возбуждения вражды и в своем народе.", Лев Николаевич Толстой  

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher