Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
26 novembre 2012 1 26 /11 /novembre /2012 13:54

capital_zburator.gifSăptămîna trecută mi-a atras atenţia o „ştire” care, într-un stil pur balcanic (adică isteric), anunţa că uite, Moldova (aleas Guvernul) a ratat o investiţie de 15 mln. din cauza că un investitor, Draexlmaier, a decis să construiască noua unitate de producţie în România şi nu în Moldova. Cică s-ar fi supărat pe fisc, care le căuta prea multe noduri în păpurişul lor nemţesc curat ca lacrima. În mod previzibil, fiscul şi-a primit doza de „laude” de la toată lumea şi, la fel de previzibil, Guvernul a exploatat acest (non)eveniment pentru a-şi face ceva PR.

Şi dacă e să presupunem că fiscul a avut dreptate? ...

---------------------------------------------------------

S-au ros peniţe destule pînă acum la subiectul Investiţiilor Străine Directe (ISD). Cică ar fi absolut necesare pentru Moldova şi cică Moldova nu ar fi suficient de atractivă pentru ca numarul ISD să crească vertiginos. Nu zic ba. E foarte probabil anume aşa să fie.

Eu aş lua-o de la început. M-aş opri la „I” şi aş lăsa „SD” la o parte pentru moment (Atenţie! Fără a-i adăuga un „L” în faţă!). Este cert şi indiscutabil că avem nevoie de investiţii masive (mult peste media europeană) pentru a ieşi din impas. Să vedem la ce fel de „I”-uri putem apela (teoretic). Voi fi cît se poate de reducător, bineînţeles, şi mă voi interesa doar la originea capitalului şi doar la investiţiile în unităţi de producţie (cele ce ţin de infrastructură merită un alt capitol).

Cele mai benefice pentru oricare economie naţională sînt investiţiile de capital autohton. Motivul este simplu: capitalul creat ulterior (doar orice investiţie se face pentru a crea profit, nu?) rămîne în ţară şi alimentează în continuare economia locală (atunci cînd nu pleacă în conturi elveţiene). Ei, dar dacă nu-i, atunci nu-i. Mai bine zis, capital ar fi, dar nu-s investiţii. Ori sînt, dar nu sînt destule. Ori... bine, s-o lăsăm. Nu cunosc şi nu mă pronunţ.

Ar urma apoi investiţiile de tip Joint-Venture. Sînt bune şi astea, căci o parte din profit rămîne totuşi acasă şi se mai face şi un transfer tehnologic, care rămîne tot acasă, etc. etc. Nu este de mirare că anume această cale a fost aleasă de ţări precum China sau India. La noi e mai greu: deşi banul nu „miroase” la baza oricărui business oricum stau relaţii umane şi „capitaliştii putrezi”, dar educaţi şi bine şcoliţi, cam greu găsesc limbă comună cu „bratanii” de la noi...

Vin apoi şi faimoasele ISD-uri. Eu aş distinge totuşi clar două categorii, în funcţie de obiective şi, în special, de piaţa de realizare a bunurilor create în unitatea locală de producţie:

-          ISD-uri menite să extindă o activitate pe piaţa locală sau regională. (investiţia se justifică printr-un avantaj comparativ diferit decît cel al costului forţei de muncă)

 

-          ISD-uri menite să profite de resurse locale pentru a deservi o piaţă în altă parte. (investiţia este motivată numai de costurile mici ale forţei de muncă) 

Din prima categorie fac parte companii precum Lafarge, Orange, Lactalis, Société Générale, Union Fenosa. Sînt investiţii durabile, instalate pentru a face business pe piaţa locală, care se înscriu într-o logică de expansiune şi creştere absolut sănătoasă. Şi care trebuie încurajate şi dezvoltate. Am avut oportunitatea să discut în trecut cu persoana ce a decis venirea Lafarge-ului în Moldova, am avut placerea să discut cu Dl. Myard de la SG înainte ca el sa intre în funcţia de Director şi pot afirma că sînt companii care au ştiut unde veneau şi care au o viziune strategică de viitor.

Ceilalţi, în frunte cu Draexlmaier, ar trebui măturaţi din ţară. Din oricare ţară. Da, desigur, ei crează locuri de muncă (directe si indirecte), mai crează şi activitate economică, mă rog, bla-bla-ul pe care-l cunoaşteţi. Dar aceşti rechini vin fiindcă pot profita de mizeria noastră. Iar în momentul cînd această mizerie dispare, dispar şi ei, pentru a „investi” alte ţări unde mai este încă mizerie.  „Draexlmaierii” vin în Moldova fiindcă pot profita de salariile mizerabile practicate aici, de lipsa unei legislaţii bune ce ar proteja salariatul şi condiţiile sale de muncă, fiindcă se poate întotdeauna „de înţeles” şi cu Statul, şi cu Fiscul. Atunci cînd nu se mai poate „de înţeles” cu fiscul, ei pleacă acolo unde „înţelegerea” costă mai puţin (costuri de tranzacţie mai mici). În cazul de faţă ceva nu a funcţionat, Lisa s-a supărat, şi-a făcut valiza şi a plecat la mama. Fiindcă în cuplul ăsta ea nu a avut de făcut copii. Doar bani. Care, după cum ştiţi, nu au miros.

Spre disculparea companiei germane, ei nu au cum să aibă clienţi în Moldova (ceea ce demonstrează ca iniţial nu exista nicio logică sănătoasă si durabilă pentru instalarea lor la Bălţi). De asemenea, spre disculparea Lisei, Ion este, totuşi, un bădăran. (Lisa este atrasă de bad boys, doar că nu suportă să ia bătaie şi să umble cu buza-nflată).

Ceea ce nu înseamnă neapărat că ar trebui să lăsăm casa fără „muiere”. Vorba veche: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Probabil altceva nu merităm.

Şi probabil ar fi cazul să ne intereseze mult mai mult bădărănismul lui „Ion”. Şi să fim mai cumpătaţi atunci cînd căutăm (L)SD pentru economie.

Poporul a poreclit compania germană „Dracul cel mare”. Şi eu nu am cum să nu-i dau crezare.

 

 

Sursa imaginii

Partager cet article
20 novembre 2012 2 20 /11 /novembre /2012 10:48

Evenimentul s-a produs şi a şocat. A indignat într-un prim abord, după care a generat şi mobilizare ce,  inevitabil, a dezlănţuit şi un contra-atac… A la guerre comme à la guerre...

 

Numirea lui Valeriu Matei a fost „celebrată” cu salve de tun, artificii trase à bout portant în carne vie.

rene-magritte_visage.jpg

Care este totuşi natura conflictului ? De ce numirea unui director al unei instituţii ce ţine (de iure) de alt stat şi finanţată de alt stat stîrneşte atîta zarvă în Republica Moldova ? Desigur, figura ex-politicianului şi ipoteticului poet Matei (vedeţi aici isprărvile „căpitanului” relatate de Emilian Galaicu-Păun) este una absolut improbabilă ! Dar ce condiţionează totuşi proporţia scandalului ?

 

În primul rînd, ar trebui de menţionat că ICR-ul este o instituţie care aduce şi „dă” bani. Iar acolo unde sînt bani de „dat” şi de „luat” întotdeauna se vor da lupte. Vom reveni mai tîrziu la cauza luptelor. Să ne concentrăm pentru moment asupra „banilor”. Întrebare retorica: de ce ICR-ul devine unul din principalii (dacă nu unicul) promotori ai culturii în spaţiul pruto-nistrean? Întrebarea nu este un reproş ICR-ului, ci Guvernului RM. În condiţiile în care nu am creat în R. Moldova nicio premisă pentru dezvoltarea unei economii culturale (ce presupune existenţa consumatorilor şi finanţatorilor de artă conceptuală cu un grad înalt de educaţie, iar cu educaţia ştiţi cume e: bani nu-s! La noi şcolile se închid în loc să se dezvolte. Iar potenţialii finanţatori ascultă „Radio Şanson”...), în condiţiile în care Guvernul nu are bani pentru proiecte culturale (şi aici nu mă interesează gradul de intenţionalitate ori imperativitate al verbului „a avea”), organisme finanţatoare, precum a fost odată fundaţia Soros, acum ICR-ul, sînt arhi-importante pentru dezvoltarea culturii în spaţiul pruto-nistrean. Şi atunci, dacă banii vin de la statul român, ce caută un fost politician al R. Moldova în funcţia de director (naţionalitatea din paşaport nu anulează pedigree-ul, pardon, CV-ul D-lui Matei) al ICR?

 

Eu unul aş saluta ideea unui Institut Cultural unic în spaţiul românesc cu condiţia co-finanţării proporţionale de către ambele state... Teamă mi-e că nu va accepta Moldova oficială asemenea „frăţie”... dar România? Mai pun cîteva semne de ??? urmate de cîteva ...

 

Să revenim acum la semnificaţia şi consecinţele numirii lui Matei. Să facem un mic detur pe situl oficial al ICR-ului: „Misiunea Institutului Cultural Român este promovarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în afara ei. Creşterea vizibilităţii valorilor culturale româneşti în lume constituie scopul principal al activităţilor desfăşurate de ICR.

 

Avem două concepte: „civilizaţie naţională” şi „valori culturale româneşti” care ar trebui exportate şi promovate. Ambele concepte sînt lipsite à priori de un sens bine determinat, denominînd nişte categorii cu un conţinut relativ şi vag. Şi uite-aici începe şmecheria. Aceeaşi sursă oficială ne mai spune: „Activitatea Institutului Cultural Român este înţeleasă ca o modalitate complementară de atingere a obiectivelor strategice ale României, alături de iniţiativele externe de factură politică şi economică.”

 

Întrebarea care se impune: care sînt „obiectivele strategice” ale României? Dar ale Moldovei? O izolare şi auto-ostracism de provincie à la Ceauşescu sau eforturi continue pentru afirmarea modernităţii României în spaţiul unic european?

 

Dacă „valoare culturală românească” înseamnă „românism de matineu, intolerant și patriotard ce nu ține cont de realitățile și sensibilitățile etnice ale țării” (citîndu-l pe V. Sprînceană), atunci e jale. Fiindcă nu va reuşi ICR-ul nici să-l promoveze, nici să-l exporteze... Europa mănîncă altă pîine!

 

Pe de o parte, riscăm să rămînem confinaţi în spaţiul nostru lingvistic, reduşi la o stare de prostraţie satisfăcută şi beată de factură pur balcanică, cu orgolii găunoase şi bîlci continuu; pe de altă parte, ipotecăm destul de serios speranţa de a ne regăsi într-un spaţiu cultural de factură europeană, amanetăm chiar pînă şi „Unirea”, dacă doriţi. Ori ăsta este şi scopul?

 

Cam atît... Eu unul am semnat apelul lansat de Petru Negură. Voi, ce faceţi?

 

Linkuri la subiect pentru a vă crea propria opinie:

http://www.europalibera.org/content/blog/24773901.html

http://ziar.jurnal.md/2012/11/16/ruperea-randurilor-un-caz-de-impostura/

http://www.adevarul.ro/moldova/politica/Chestiunea_ICR_Chisinau_si_scandalosul_Valeriu_Matei_0_814118613.html

http://petrunegura.blogspot.fr/2012/11/apel-catre-institutul-cultural-roman.html

http://www.spranceana.com/2012/11/17/institutul-cultural-roman-si-scandalul-valeriu-matei-cum-sa-nu-promovezi-cultura-romana-la-chisinau/

http://www.timpul.md/articol/scandalul-matei-si-greseala-bucurestiului-38776.html

http://www.jurnal.md/ro/news/de-ce-a-fost-demis-petre-guran-674046/

http://www.europalibera.org/content/article/24775786.html

http://unmoldoveanlaroma.blogspot.fr/2012/11/institutul-cultural-roman-de-la.html

http://actiunea2012.ro/actiunea-2012-saluta-numirea-lui-valeriu-matei-in-fruntea-icr.html

http://basarabialiterara.com.md/?p=13776

http://www.icr.ro/bucuresti/anunturi/personalitati-din-r-moldova-saluta-numirea-noului-director-al-icr-mihai-eminescu-chisinau.html

 

 

Imagine: Sur la Visage, XI de René Magritte

Partager cet article
19 novembre 2012 1 19 /11 /novembre /2012 12:50

"Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!"

Ioan Slavici, „Popa Tanda”

 

Geneza acetui mic text are o istorie lungă... Cam vreo 30 de ani de viaţă conştientă...

 

Am apucat obiceiul, în multe din ceea ce vă spun eu, stimaţi Cititori, să-mi expun poziţia chiar din start. Aşa voi face şi acum. Deci:

 

-          Pentru mine, în continuare, credinţa nu are nimic în comun cu biserica (şi anume acesta este sensul împăcării mele: în a nu mai căuta conecţiuni. În cazurile fericite şi, din păcate, destul de rare, aceste două noţiuni doar se intersectează).

-          Biserica este o organizaţie, o formă, şi atitudinea faţă de ea depinde de conţinut.

 

Haideţi, de această dată, să vă spun şi despre ce nu voi pomeni în cele ce urmează:

-          Nu voi vorbi despre biserică în sensul clasic al cuvîntului: orice organizaţie îşi are obiectivele ei şi astăzi ele nu mă interesează.

-          Nu voi vorbi despre credinţă: credinţa este un sentiment profund intim, iar eu limitez cu rigurozitate accesul la ceea ce americanii numesc privacy. (Nu sufăr de exibiţionism. Poate ceva narcisism, dar cu o doză de auto-ironie de rigoare.)

 

Deci, să revenim la geneză (voi omite cam 28 de ani, ok?): acum un an publicam un mic text în care relatam o experienţă nu tocmai plăcută, legată de un rit religios. Ceva mai tîrziu am încercat să-l ridiculizez pe un alt „ilustru” reprezentant al bisericii din Republica Moldova. Acum foarte recent citeam o mîzgăleală (conştiinţa nu-mi permite să numesc tearfa asta „roman” şi nici nu-i voi face publicitate aici) scrisă de un pseudo-intelectual ortodox, care m-a dezgustat profund. Asta am facut eu... Restul o cunoaşteţi şi Domniile Voastre: atacurile (în mare parte justificate) pe care le-a primit biserica în ultimul timp au făcut destulă zarvă şi în mass-media, şi în spaţiul virtual. O mare nedreptate (la care a participat şi subsemnatul) se întîmplă. Voi incerca să ponderez.

 

Şi iată cum am s-o fac: astăzi am să vă povestesc despre o altă biserică. Despre biserica mea.

 

Cu Parintele Valeriu Jornea am făcut cunoştinţă cam prin 2009, atunci cînd, cu un grup de entuziaşti naivi (şi nu prea), căutam locurile de concentraţie maximă a co-naţionalilor noştri pentru a-i chema să salveze (a cîta oară) ţara. Aşa am ajuns şi la Montreuil, un orăşel în imediata vecinatate a Parisului, unde am auzit că este o biserică la care oficiază un părinte de la noi, de la Călăraşi...

 

Am fost profund mişcat de ce am văzut şi ce am trăit în continuare. OMUL acesta nu conteneşte să mă surprindă... Eu nu ştiu dacă aveţi undeva depozitat în imaginarul Dumneavoastră un clişeu-tip al PREOTULUI. Eu îl aveam. Nu-mi voi continua elogiul, ci voi relata doar cîteva fapte pentru ca să înţelegeţi profundul respect pe care îl am faţă de Parintele Valeriu.

Valeriu-Jornea.jpg

 

Prima noastră discuţie mai puţin superficială a avut loc în perioada cînd îmi căutam şi eu casă. Numai cum a auzit, Parintele imediat s-a propus să ma ajute cu contacte, chiar mi-a propus să mă adresez unui bancher cu care se cunoştea şi cui avea să-i vorbească despre mine... Ziceţi că nu-i mare lucru? Dar Dumneavoastră aţi recomanda pe cineva pe care abia de-l cunoaşteţi? Am refuzat, bineînţeles, căci nu aveam neapărat nevoie, dar am fost profund mişcat.

 

Mai tîrziu venise şi momentul cînd trebuia să fac apel la un slujitor al bisericii pentru un rit din acelea de care ai nevoie de-a lungul vieţii (motivele pentru care o facem merită o altă discuţie), indiferent de atitudinea pe care o ai faţă de biserică sau slujitorul X sau Y. Desigur, am făcut apel la Părinetele Valeriu. A fost greu să fixăm ziua pentru ceremonie (voi explica cauza mai tirziu), dar s-a făcut. Am întrebat de alţi enoriaşi cît costă serviciul dat. Am primit drept răspuns doar zîmbete ironice şi un fel de „ai să vezi direct cu Părintele”. Deprins cu apucăturile de la noi, nu prea mă simţeam confortabil, dar am pregătit totuşi o sumă care îmi păruse convenabilă, plus alte „daruri” de circumstanţă, lista cărora mi-o dictase mama la telefon. Spre stupoarea mea, Părintele a refuzat categoric orice sumă şi „pomană”. Teamă mi-e că l-am jignit încercînd să insist şi să spun că este „pentru biserică, o contribuţie benevolă...”, mă rog, argumente aiurea cînd dai cuiva bani şi încerci să camuflezi... Doar atît mi-a spus: „Dacă doreşti să dai bisericii, vino la biserică. Este un paner acolo pentru donaţii. Te priveşte. Eu nu vreau să ştiu.”

 

Aflasem şi cauza pentru care a fost greu să găsim data pentru mica ceremonie: Părintele Valeriu lucra pe un şantier de construcţie! Astfel îşi cîştigă el pîinea.

 

Cîteva săptămîni mai apoi un alt enoriaş îmi spunea că Părintele mai este şi voluntar, benevol la închisoarea de la Villepinte...

 

Un alt epizod m-a lăsat perplex. Mi-am permis (aşa sînt eu, rău de gură) să ironizez pe urma unui eveniment în biserică (şi care, printre altele, nu putea să-i fie imputat Părintelui Valeriu). Am fost sunat de Părinte ulterior şi am avut o discuţie extraordinară la acest subiect. Extraordinară prin atitudinea deschisă şi umilă pe care a avut-o Părintele Valeriu. Mă sunase anume să discutăm, nu să-mi tragă mîţa pe spinare sau să-mi pună în cîrcă toată mînia lui Dumnezeu (după obişnuinţa popimii militantiste de la noi).

 

Exemple din acestea sînt cu duiumul şi nu-mi vor ajunge pagini pentru a le descrie. Am descris doar o experienţă personală. Dar toate aceste „detalii” compun o realitate diametral opusă „imaginii” pe care şi-au meritat-o clericii din spaţiul mioritic...

 

Voi continua relatarea faptelor: pe lingă Biserica „Sfîntul Ştefan cel Mare” (ecesta este numele bisericii din Montreuil) mai funcţionează:

 

-          O bibliotecă de carte românească

-          Cursuri de limbă şi literatură română pentru copiii emigraţilor

-          Cursuri de limbă franceză pentru emigraţi

-          O corală.

 

Toate sînt gratuite. Administrate şi gestionate în bază de voluntariat de către enoriaşi.

 

Sute (nu exagerez) de oameni vin la Montreuil. Şi vor continua să vină. Şi vor fi şi mai mulţi. Căci, în afară de sentimentele religioase, profund intime, mai găseşti şi altceva în acest loc: ajutor în caz de nevoie, caldură şi pace sufletească, energie pentru a înfrunta cotidianul atît de ingrat pentru mulţi din enoriaşi.

 

Şi un ultim exemplu: l-am invitat recent pe Părintele Valeriu Jornea (prin e-mail) la o discuţie cu un personaj ilustru în vizită la Paris. Mă rog, activităţi de-ale noastre diasporiceşti... Părintele Valeriu mi-a dat un telefon să-mi spună că nu poate să vină. Cineva avea mai multă nevoie de prezenţa sa. Acel cineva este de naţionalitate portugheză... Nenorocirea şi dragostea nu au naţionalitate sau confesiune...

 

Aceasta este biserica mea! Biserica unde slujeste Parintele Valeriu Jornea!

 

Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!

 

 

Imagine: Catricio Bet

Notă: Textul respectiv este doar opinia mea şi nu a fost coordonat cu nicio persoană ori organism. 

 

Partager cet article
12 novembre 2012 1 12 /11 /novembre /2012 15:16

Un banc vechi : „Medicii noştri au inventat cel mai eficient medicament împotriva calviţiei : ai băut pastila şi... rămîne cu un chel mai puţin pe faţa pămîntului !” 

 

Să ne imaginăm o situaţie:

 

Vă doare, să zicem, un deget la picior (aluzie la conţinut). Să presupunem că, mă rog, nu aveţi încălţări bune (aluzie la formă), aţi făcut o bătătură rea care s-a inflamat şi, desigur, mergeţi la medic în speranţa să vă „doftorească”, căci bătătura vă face să suferiţi, de nu mai puteţi merge...

 

Şi verdictul medicului ar fi : „De amputat degetul!”

 

calaretul-fara-cap.jpgAbsurd ? Cel puţin aşa cred eu, dar cam asta se întîmplă de cîţiva ani în ţărişoara noastră mică. Amputări pe-un capăt ! Ultimul epizod (acel cu reducerea finanţării AŞM cu 50 de mln. lei) a stîrnit discuţii aprinse, dar nu este decît o verigă în lanţul „optimizărilor” la nesfirşit la care am fost supuşi.

 

Primul (şi probabil cel mai dureros, cu consecinţe grave pentru viitorul Moldovei, dar care, într-un mod bizar, nu a suscitat reacţii similare cu acel al AŞM-ului) a fost „optimizarea” şcolilor. Cu ce a început ? Ni s-a spus că elevii nu au un nivel de cunoştinţe necesar, că este o catastrofă sistemul nostru de învăţămînt, că se cheltuie bani enormi (vedeţi Dumneavoastră, tocmai 8% din PIB !) şi… amputăm ! Inchidem şcoli. Ce contează că cheltuim doar 600 de dolari vs. 5000-6000 în alte părţi* pentru un elev?...

 

*Vedeţi aici interviul unui fost funcţionar al BM la acest subiect

 

Şi nimeni nu a pomenit de faptul că exact acelaşi mesaj (referitor la calitatea studiilor, nu banii alocaţi) este vehiculat de cîţiva ani buni şi în occident, dar ei nu închid şcoli. Nimeni nu a pomenit de faptul că nici măcar la nivelul numărului de elevi pe cap de învăţător nu stăm mai bine sau mai rău decît în alte părţi. Ţari precum Lituania ori Portugalia au şi mai puţini elevi pentru un cadru didactic… Eu unul îmi aduc aminte că am fost tocmai 44 în clasa 1 (anul 1984) şi nu consider că a fost bine!

 

Dar, mă rog, pentru a mări PIB-ul este nevoie de muncă. A închide şcoli e mai uşor.

 

Cu AŞM-eul este exact aceeaşi situaţie. Ni s-a spus că este vai şi-amar de ce se-ntîmplă acolo. O fi… Eu nu am nici competenţa, nici informaţia necesară pentru a avea o opinie. Dar soluţia se înscrie în aceeaşi paradigmă : amputăm !

 

Căci pentru a modifica situaţia este nevoie de muncă. A taia în bugetul funcţionării AŞM e mai uşor.

 

Ce urmează? Vă spun eu, dacă nu ştiţi. Dar vă pot propune şi o altă modalitate de a găsi : urmăriţi atent în presă interviurile sau declaraţiile oficialilor despre ce funcţionează „rau” în Republica Moldova !

 

Iată „prognoza” mea :

 

- Se vor închide un număr important de instituţii medicale. Cică vor rămîne doar 5-6 spitale pe Republică. Atunci cînd în 2009 – 2010 învăţătorii (pe care îi cunosc eu) îmi ziceau că se planifică să se-nchidă şcoli, eu, naivul de mine, ziceam că este o dezinformare comunistă în preajma alegerilor din 2010… Astăzi nu am niciun temei să nu cred medicii (pe care îi cunosc eu) care îmi afirmă că se vor închide spitalele raionale.

 

- Se vor tăia din bugetele destinate culturii. Iată de ce îmi permit să afirm acest lucru (citez) : « Şi atunci, dacă ar merge pe indicatori de performanţă, teatrele pe număr de spectatori, muzeele pe număr de vizitatori, expoziţiile pe care le elaborează, le creează, bibliotecile iarăşi pe număr de utilizatori, programe dezvoltate virtual, cheltuielile ar scădea. Ministerul Culturii a elaborat acuma o politică publică legată de teatre şi s-a demonstrat că statul câştigă din această politică aproximativ un milion şi ceva de lei. Şi acesta este abia începutul, în momentul în care teatrele vor începe să se descurce singure, ceea ce e şi normal să se întâmple, povara statului va scădea şi  atunci vom putea da, aloca banii în altă parte.”**

 

**Vedeţi aici interviul complet cu un „expert în politici publice

     

În ultimul timp sînt atacate dur instituţiile actuale culturale (ex : Uniunile de creaţie moştenite de la URSS). Am asistat recent la o întîlnire în Franţa unde maestrul Mihai Fusu încerca să convingă auditoriul că situaţia cu instituţiile în cultură este una deplorabilă***...

 

***Vedeţi aici un articol despre aceasta reuniune

 

Şi dacă, per ansamblu, sînt de acord cu criticile aduse, teamă mi-e că soluţia va fi exact aceeaşi : „AMPUTĂM”!  Fiindcă remediul este administrat de acelaşi doctor... Iar el nu ştie altceva să facă decît să taie. Căci pentru a modifica conţinutul şi forma este nevoie de muncă...

 

-------------------------------------------

 

Oameni buni, vă implor: nu mai spuneţi că lucrurile stau prost sau că vă doare ceva! Nu de alta, dar au să taie.

 

Ţărişoara noastră mică suferă de o teribilă durere de cap... Amputăm?

     

 

Imagine: John Quidor "The Headless Horseman Pursuing Ichabod Crane"

 

Partager cet article
9 octobre 2012 2 09 /10 /octobre /2012 23:56

“Celulele de partid se comportau în mod adecvat…”


« E bine ştiut faptul că dorinţele cinovnicilor corespund întocmai şi întotdeauna cu dorinţele şefilor. Ca prin farmec s-au găsit imediat miniştri şi adjuncţi, şefi de direcţii şi academicieni, savanţi şi oameni de ştiinţămai mărunţi care s-au declarat peste noapte olandezi sută la sută, unii chiar cu depăşire de procente… »

A. Busuioc “D’ale vînătorii. Întîmplări vînătoreşti şi nu numai”, 2005

 

Peste cîteva zile se va bate capacul. Mai bine zis ultimul cui, care mai lăsa o speranţă ca „pacientul” să sară zglobiu din coşciug.


În cîteva zile va începe Congresul V al diasporei. Daca poate nu ştiaţi, fiecare dintre D-stră, stimaţi emigraţi, aţi delegat pe cineva la acest înalt for.


seppuku.jpgReprezentanţii Congresului sînt pe cale de a anihila probabil ceea ce a constituit de la 2009 încoace principala speranţă a multor dintre noi: diaspora şi toate simbolurile asociate ei.


Primiii care au încercat să utilizeze şi să canalizeze diaspora (cel puţin să-i ştirbească din imagine, dar propria lipsă de credibilitate nu le-a permis acest lucru) au fost PCRM-iştii. Anume ei sînt acei care au iniţiat Congeresele bi-anuale ale diasporei şi aşa-numitul Consiliu coordonator al diasporei (CCD). Desigur, s-au găsit şi delegaţi, şi „reprezentanţi”, şi toate atributele necesare, conformîndu-se liniei partidului de atunci şi respectînd toate canoanele congreselor (Cine altul decît PCRM ştie să le organizeze mai bine?).


PCRM-iştii însă au căzut (în mare parte datorită votului din exterior), au dispărut la fel undeva şi „reprezentanţii” de altă dată. Au venit AIE-urile şi... au perpetuat tradiţia Congreselor, dar şi a CCD-ului.


Deciziile respective sînt cît se poate de raţionale din punctul de vedere al unui partid politic, indiferent de ce culoare şi orientare nu ar fi el. E destul să ne amintim de defilarea tuturor star-urilor AIE de atunci la tribunele Congresului IV – veneau alegerile!


Am certa convingere că Guvernul, în absolut, nu are nevoie de CCD. Mai bine zis, îi doare-n cot de există el sau nu. Unicul său avantaj este o relativă linişte mediatică. Vreţi CCD? Pozhaluista! Guvernul are nevoie de competenţe şi mijloace. Executivul (în fiece ţară) este forma de guvernare în continuă căutare de conţinut (de unde rezultăeternele discuţii despre „tehnocraţi”). Executivul jonglează cu noţiuni operatorii bine definite în timp.


Partidele însă au o stringentă nevoie de un mecanism de control pentru exerciţiul puterii şi perpetuarea ei indefinit în timp. (Guvernul este şi el, pînă la urmă, o emanare a partidelor, şi aici vectorii obiectivelor se intersectează). Ele, partidele, sînt pline de conţinut (ideologic, în primul rînd) şi încearcă să suprapună o formă corespunzatoare lor la toate componentele societăţii pentru a transvaza peste tot acest conţinut.


În cazul în care partidul de guvernămînt nu reuşeşte să controleze un fenomen societal important, se pot întîmpla două lucruri:


-                  - Eliminarea fenomenului non-controlat (ceea ce făcea destul de des PCRM-ul)

-             - Negocierea şi modificarea conţinutului ideologic al partidului (ceea ce se întîmplă într-o societate normală şi ce a început să se facă şi la noi. Ex: influenţa şi independenţa relativă a presei).


Din fericire, primul scenariu (eliminarea) nu mai este posibil (de fapt, nu a fost posibil nici pentru PCRM în cazul diasporei, căci emigraţii nu erau... acasă, la cheremul lor). Ramîn deci celelalte douăposibilităţi: controlul ori negocierea.


Este ştiut că negocierile sînt un lucru anevoios. Mult mai uşor e săcontrolezi, costurile oricum fiind incomparabil de mici vs. negocierea cu un partener de temut.


În cazul nostru „partenerul de temut” ar fi putut fi diaspora (totuşi tocmai 20-25 % din electorat sînt în afara ţării). Dar numai în cazul cînd însăşi diaspora, prin cei mai activi reprezentanţi ai săi, ar fi dorit să rămînă o forţă. Pe de o parte, AIE nu pare a fi dorită să faciliteze diasporei accesul la veritabila putere, căci codul electoral de astăzi limitează în continuare substanţial participarea masivă a emigraţilor la alegeri (şi nu prea se văd / aud mari mişcări în acest domeniu. Mai mult chiar: actualul Preşedinte al CEC este acelaşi care era acuzat de unii lideri ai AIE de iregularităţi masive în 2009). Pe de altă parte, noii „reprezentanţi” ai diasporei acceptă cu o facilitate dezarmantă formele de control, cerute cu insistenţă de AIE în schimbul dialogului.


Mecanismele au rămas exact aceleaşi ca pe timpul PCRM-iştilor: Congrese şi CCD. S-au schimbat doar personajele.

Sînt mai mult decît convins că, oricît de mult nu ar insista asupra „ameliorării formelor” delegaţii şi organizatorii Congresului, ele nu vor avea nicio incidenţă asupra vieţii emigraţilor. Apa trece pietrele rămîn. Deciziile executivului (cît face doar proiectul vinietelor, spre exemplu) vor fi luate, în condiţiile actuale, în funcţie de alte considerente şi nu de interesele celor 64.000 mii de alegători nesemnificativi (şi acesta este, probabil, scorul maxim pe care poate să-l înregistreze diaspora în configuraţia de azi). Şi, la fel cum nu a avut un mare control asupra diasporei CCD-ul comuniştilor, nu-l va avea nici acesta de acum. Vocile alarmiste care strigă astăzi la cer cum că, cică se doreşte un control asupra diaposrei sînt exagerate. Să fim serioşi: vor fi controlaţi doar acei care şi-o doresc şi-şi vor băga capul în ştreang.


În schimb, şi anume acest fapt îmi pare mult mai grav, diaspora va pierde enorm de mult în credibilitate acasă, în Republica Moldova. Dacă pînă acum era văzută ca o veritabilă forţămotrică, capabilă să influenţeze ideologiile şi programele partidelor (transcrise ulterior în deciziile Executivului), prin acceptarea de către unii exponenţi ai diasporei a formelor de control propuse de AIE (şi să nu uitam, prin materializarea lor în costuri directe suportate de alegători, fie ei autohtoni, fie europeni), vor zdruncina rău această imagine.


Ruptura este deja pe cale să se producă!


Partidele, forma organizaţională perfectă pentru a accesa şi a se menţine la putere, cristalizată timp de sute de ani de evoluţie, sînt pe cale să distrugă diaspora. Şi diaspora nu ştie (iar unii nici nu vor) încă să reziste ispitei.

Pînă la urmă, partidele AIE adoptă exact aceleaşi forme ca şi PCRM-ul (doar conţinutul ideologic diferă) ori oricare alt partid din oricare altă ţară într-un mod absolut natural şi raţional. Ce s-a întîmplat post-PCRM o ştim. Ce se va întimpla post-AIE?


„Diaspora” în forma ei actuală e pe moarte. Din păcate (pentru diasporă, să fiu înţeles corect), AIE-ul este (încă) destul de credibil şi deci mult mai nociv asociaţiilor din emigraţie decît PCRM-ul de odinioară.


Aşteptăm un alt ciclu electoral cu alţi „reprezentanţi” sau, vorba ţiganului, „îl spălăm pe-acesta”?


Congresul (nu) va decide.

 

P.S.: Într-un articol precedent propuneam un mod de funcţionare şi colaborare viabil cu Executivul. Vezi aici conţinutul. 

Partager cet article
14 septembre 2012 5 14 /09 /septembre /2012 17:19
De la 2009 au trecut mai mult de trei ani deja.  Deşi premise pentru mari schimbări nu au existat nici atunci (trebuie s-o recunoaştem) şi nu există nici astăzi, amploarea evenimentelor din 2009 şi – o spun fără riscul de a devia spre patetic – victimile aduse pe altarul re-împărţirii (a cîta oară) sferelor de influenţă au alimentat totuşi speranţele multor dacă nu la o ameliorare simţitoare, atunci, cel puţin, la o schimbare în atitudini, în direcţii de dezvoltare, în orientarea geo-politică, etc. etc. 
Ceea ce se întîmplă în ţărişoara noastră mică e greu de descifrat. Nu este neapărat rău acest lucru. Acum cîţiva ani totul era clar şi limpede. Astazi evenimentele se derulează isteric ca într-un caleidoscop din acelea uitate undeva în copilărie. În aceste ape tulburii numeroşi sînt şi pescarii ce încearcă (şi mulţi chiar reuşesc) să mai prindă cîte ceva. Unii spun că-i catastrofă, alţii – că-i o evoluţie normală, alţii – caută  vinovaţii, alţii – eroii...
E un joc continuu de-a comunicarea (Vreţi în horă? Why not? E atît de simplu!) şi e nevoie de o dexteritate şi consecutivitate intelectuală deosebită pentru a înţelege ce e grîu şi ce-i neghină... Foarte nostim acest joc: are şi laturi pozitive – poţi alege ochelarii prin care percepi realitatea. E destul să alegi ce priveşti/asculţi/citeşti... Mai rău este că ne alegem pe final doar cu ochelari... pentru unii roz, pentru alţii... negri, roşii, albaştri, verzi.
Istericalele ţării Moldova continuă: avem o colecţie de ochelari ce ar concura cu cea a lui Elton John, viaţa î nsă continuă... Doi morţi, trei răniţi şi iarăşi muzică! Euro-lizion... Nu degeaba are succes la noi...
Există totuşi un indicator care, indiferent de ce spune televizorul sau analistul, este un barometru mult mai evocator – fluxul migrator.
Şi dacă ar fi să facem o tipologie a emigrărilor (atît de ingrată) ar trebui să recunoaştem că au existat mai multe valuri. Cu o mică precizare: nici unul din aceste valuri nu a încetat, ci tot s-a adăugat celor precedente...
Primul val migrator a început încă de prin 1998-99. Sînt acei care au plecat (legal sau nu) prin străini în căutarea unui loc de muncă, cel mai des în speranţa de a reveni peste un an-doi cu ceva bani... Şi, cel mai des, această speranţă s-a epuizat odată cu trecerea timpului.
Al doilea val a început încă şi mai înainte – este fluxul de studenţi pe care Moldova îi exportă în fiecare an... Din ce în ce mai mulţi... Astăzi nu mai este flux, ci fluviu. Mare, frumos, tînăr...
Şi dacă despre aceste două categorii de emigraţi se poate spune că sînt o năpastă pentru Moldova şi, foarte des, drame individuale, al treilea val, mai nou, este unul îmbucurător: părinţii stabiliţi în străinătate de mai mulţi ani au început a-şi aduce copiii! Indiferent de ce cred pseudo-moraliştii neamului care, iată, bat alarma că cică ţara şi-ar pierde viitorul, copilul trebuie să crească alături de părinţi, oriunde ar fi ei! Şi dacă ţara” nu are nevoie de părinţi, cu ce drept ar dispune de soarta copiilor lor?
Am fost însă confruntat  î n acest an şi cu un nou tip/val de emigraţie – părinţi care încearcă să-şi trimită copiii la studii în străinătate încă înainte de facultate. Pentru liceu. Pentru a nu plăti preţul (nu neapărat exprimat în unităţi monetare) unui sistem educaţional în Moldova.
Vă întreb, stimaţi vînzători de ochelari şi optimizatori de viaţă: ce lucruri groaznice se întîmplă acasă? Cît de dezesperat poate fi un părinte ca să-şi trimită copilul de acasă?
Şi pe final: vă recomand un film (fiindcă tot nu citeşte multă lume cărţi) de Radu Mihăileanu. « Va, vis et deviens » se cheamă. Revelator.
 
 
Partager cet article
29 août 2012 3 29 /08 /août /2012 16:04

Vezi aici partea 1

Vezi aici partea 2

Vezi aici partea 3

 

Concluzii:

1.       Reeşind din esenţa însăşi a asociaţiilor, orice instituţionalizare, cum ar fi crearea Consiliilor diasporei, naţionale sau pe ţări de destinaţie, este prejudiciabilă pentru organizaţiile obşteşti ce pretind a reprezenta interesele emigraţilor, limitîndu-le libertatea de acţiune şi creînd costuri transacţionale suplimentare, legate atît de incoerenţa obiectivelor afişate şi cele reale, cît şi de costuri tranzacţionale ce apar inevitabil la crearea unei supra-organizaţii.  Desigur, formarea de federaţii asociative este posibilă, dar numai în baza aceluiaşi principiu de liberă asociere, de concordanţă a obiectivelor reale şi a celor afişate, astfel încît costurile transacţionale să rămînă mici în continuare.

turnul_Babel_Brueghel.jpg Crearea unei structuri specializate pentru relaţia cu diaspora, care ar depaşi cadrul de suport cultural şi informaţional pentru toţi emgraţii, ori de colectare de feedback (deşi aici există deja http://particip.gov.md/, un cadru excelent de interacţiune cu Executivul) este generatoare de costuri tranzacţionale inutile care se suprapun costurilor enorme de funcţionare al unui sistem democratic, cel mau „puţin rău din toate sistemele”.

 

       2.      

3.       Este necesară depăşirea modelului actual de guvernare al societăţii, gestiunea prin „proiecte” (patchworking), şi evoluarea spre un sistem raţional unde toate părţile interesate ar fi incitate să contribuie la o dezvoltare armonioasă şi echitabilă a societăţii, fapt ce ar diminua efectul devastator al emigraţiei.

 

Propuneri:

1.       Modificarea Codului Electoral este o urgenţă şi o necesitate absolută. Mai puţin de 10% din emigraţii moldoveni au avut posibilitatea să voteze la ultimile alegeri. Dat fiind imposibilitatea deschiderii birourilor de vot la infinit în străinătate şi diversitatea geografiei emigraţiei originare din RM, votul la distanţă (prin corespondenţă sau electronic) se impune ca unica soluţie viabilă pentru ca diaspora să participe la procesul democratic. Executivul actual, în cazul în care obiectivele afişate coincid cît de cît cu cele reale, ar avea tot interesul să urgenteze această reformă. (La Paris actuala „opoziţie” nu a depăşit niciodată 3%, faţă de 30% stabili din ţară). În aceste condiţii diaspora şi-ar găsi reprezentaţii ei în Parlament şi Executiv şi nu ar fi necesare politici de patchwork. Forţele politice ar fi obligate să ţină cont de emigraţi în obiectivele lor afişate.

2.       Dat fiind efectul consumat al fenomenului migraţional (cei care au avut de plecat au făcut-o deja, în mare parte), liberalizarea regimului de vize cu ţările UE este o necesitate absolută pentru a evita sedentarizarea masivă şi definitivă a cetăţenilor RM în ţările-gazdă. O mobilitate importantă ar favoriza şi un schimb de experienţe între cetăţeni, valorile europene fiind adoptate mai rapid şi cu costuri tranzacţionale mai mici (a se vedea „polemicile” referitor la Legea egalităţii şanselor).

3.       Este necesară o amenajare a politicilor sectoriale la realitatea de astăzi, integrînd sub o formă obligatorie aspectul emigraţional în ecuaţia deciziilor. Fiecare hotărîre luată ar trebui trecută prin filtrul fenomenului migraţional. Se impune accelerarea reformelor şi instaurarea sistemelor incitative pentru a stopa exodul masiv şi favoriza revenirea în ţară a emigraţilor.

 

(Un exemplu elocvent care demonstrează ignorarea fenomenului migraţional de către politicile naţionale este decizia de a închide un număr important de şcoli de la sate. Perfect justificată, într-un context teritorial pruto-nistrean închis, această decizie este o lovitură de graţie adusă familiilor, dar, în special, copiilor rămaşi în aceste zone fără părinţi. Şcoala constituia pentru mulţi din ei unicul reper educativ instituţionalizat. În loc să fie întărite şi dezvoltat rolul extracurricular al acestor instituţii, şcolile au fost lichidate)

 

4.       Crearea unei veritabile biblioteci de resurse (online, dar nu numai) şi a unui punct de contact pentru asociaţiile din diaspore (conceptul de One Stop Shop). Asociaţiile (dar nu numai) ar putea beneficia de suportul necesar în activităţile lor pe teren, răspunzînd la solicitările emigraţilor. (Totodată este absolut regretabilă şi prejudiciabilă mişcării asociative imixtiunea Guvernului în activitatea ONG-urilor şi vice-versa. Consiliul diasporei în frunte cu un Prim-Ministru este o aberaţie în acest sens.) Structura creată nu poate şi nu trebuie să se suprapună costurilor de agenţie (competenţelor, în alte cuvinte) proprii altor instituţii şi ministere.

5.       Consolidarea capacităţilor consulatelor pentru a răspunde solicitărilor cetăţenilor RM în străinătate, pe de o parte, şi informatizarea / simplificarea procedurilor administrative în scopul de a diminua sarcina Consulatelor, care astăzi sînt obligate să efectueze proceduri administrative simple, posibile de perfectat online şi la distanţă, pe de altă parte.

Asociaţiile ar putea constitui o reţea puternică pe orizontală pentru o comunicare şi mobilizare rapidă şi eficientă, dacă apare necesitatea de a exersa o presiune asupra Guvernului în cazul în care acesta nu respectă executarea mandatului primit de la alegători.

 

 

Bibliografie:

1. Akerlof, G. A., 1970, « The Market for « Lemons » : Quality, Uncertainty and Market Mecanism », The Quarterly Journal of Economics , vol. 84, 3, 488-500

2. Alchian A. et H. Demsetz, 1972, “Pr oduction, Information Costs and Economic Organization”, American Economic Review XII, 777-795.

3. Charreaux G., 1999, “ La Théorie Positive de l’Agence: Positionnement et Apports.”, Université de Bourgogne en France.

4. Demsetz H. et K. Lehn, 1985, “The Struct ure of Corporate Ownership: Causes and Consequences.” Journal of Political Economy, Vol 93, No 6

5. Eisenhardt K.M, 1989, “Agency Theory : an Assessment and Review”, Academy of Management. The Management Review 14(1), 57-75.

6. Grossman S. J. et O. D. Hart, 1983, « An Analysis of the Principal-Agent Problem » Econometrica 51, 7-45

7. Jensen M.C, 1983, “Organiza tion Theory and Methodology”, Accounting Review 50

8. Jensen M. et Meckling W., “Theory of the Firm : Managerial Behavior, Agency Costs and Ownership Structure”, Journal of Financial Economics, octobre 1976

Partager cet article
29 août 2012 3 29 /08 /août /2012 15:48

Vezi aici partea 1

Vezi aici partea 2

 

Contribuabilii din Republica Moldova

 

În procesul creării Agenţiei pentru relaţia cu diaspora această parte interesată a fost uitată într-un mod scandalos şi flagrant. Este binecunoscut faptul că o bună parte din PIB-ul RM provine din remitenţe. Dar să nu uităm că cealaltă parte este creată de contribuabili care activează pe teritoriul ţării. Şi dacă creăm condiţii favorabile emigraţilor, acordîndu-le o atenţie superioară celor din ţară, taxes.jpgriscăm să creăm conflicte inextricabile. Orice politică de discriminare, chiar şi pozitivă (dacă e să ţinem cont de faptul că emigraţii sînt actualmente defavorizaţi din p.d.v. al actului de guvernare), este generatoare de conflicte. Atunci cînd vorbeam de notorietatea asociaţiilor comunitare din străinătate nu am pomenit de o altă latură - notorietatea lor în RM. Dacă pînă în prezent cetăţenii statului RM vedeau în ONG-urile din străinătate un suport şi un factor de presiune asupra guvernanţilor pentru ca ei să nu uite şi de obiectivele afişate pe lingă cele neafişate, asupra cărora lucrează intens oricum, discriminarea pozitivă, or crearea unei Agenţii (ori, şi mai grav, al unui Minister) este o formă a discriminării pozitive, poate inversa această tendinţă. Din păcate, acest proces a început deja. Am citit comentarii extrem de dure la adresa asociaţiilor din diasporă pe siturile care au publicat apelul referitor la crearea Ministerului. Fondate de această dată.

Să nu fie conştienţi reprezentanţii asociaţiilor de acest pericol? Ori vectorul obiectivelor a luat-o razna de tot? 

Agenţii economici din Republica Moldova şi investitorii străini

Mitul despre o forţă de muncă ieftină, bine formată şi accesibilă în RM, pare, în sfîrşit, să fie pulverizat. Dacă acum 20-15 ani Republica Moldova suferea de o lipsă totală de cadre în domeniul comercial şi managerial (White Collars), astăzi situaţia este diametral opusă. Am auzit pentru prima dată despre lipsa de forţă de muncă calificată (Blue Collars) acum 7-8 ani in urmă, în discuţia cu un întreprinzător local din Cimişlia. De ce a fost nevoie de un timp atît de îndelungat pentru a conştientiza acest lucru la nivel înalt, rămîne un mister pentru mine ca şi multe alte mistere din RM. E o problemă de conflict între formele de obiective, cred.

Agenţii economici şi-ar dori un organism de tipul Agenţiei în fază de creare pentru a comunica şi atrage persoane calificate din rîndurile emigraţilor. Circa 7000 de posturi de muncă ar fi vacante conform Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă la data de 15/06/2012.

Problema este alta: salariile pe care le pot oferi (sau doresc să le ofere) aceşti agenţi. Feedback-ul pe care am avut ocazia să-l recuperez de la mulţi emigraţi (în special, de la cei nou-sosiţi) este unul extrem de clar: "De lucru în RM este, dar salariile nu sînt atractive". Pe de altă parte, aşteptările întreprinzătorilor din ţară este unul absolut deviat de la normalitate. Dacă în occident omul de afaceri este satisfăcut cu o rentabilitate de 15-30%, businessman-ul moldovean nu acceptă o rentabilitate mai mică de 75-100%. Exemple am văzut destule pentru a putea afirma spusele fără mare risc de a fi tendenţios şi fără a fi nevoit să caut statistici. O normalizare a relaţiilor de producere, un respect elementar faţă de salariat şi munca lui sînt valori care lipsesc şi care ar trebui dezvoltate în RM.

Şi un alt aspect: salariaţii potenţiali emigraţi activează rareori în domeniul de competenţă iniţial. A-i considera calificaţi este încă o greşeală – deprinderile contează uneori tot atît cît competenţa tehnică, dacă nu mai mult.

Recent am avut ocazia să discut cu o persoană revenită în ţară după mai mult de 10 ani de emigraţie. Activînd într-un domeniu bazat pe competenţe (medical) persoana respectivă nu poate relua activitatea (într-un mod cît se poate de firesc) fără a urma o formaţiune de re-calificare. Or, pentru persoane care nu au activat timp de 10 ani în domeniu, acest serviciu de Stat, este oferit... contra plăţii. Şi nu mai vorbesc de acei 100 de euro pe care i-a plătit imediat pentru a obţine un loc la grădiniţă pentru copil şi salariul mic care o aşteaptă. Concluzia ei a fost fără echivoc: „Păi, ce să fac? Voi lua şi eu mită cum ia toată lumea”. Orice comentariu este inutil.

Dacă nu creăm mecanisme sănătoase cu incitaţii puternice pentru revenirea, cel puţin parţială, a emigraţilor în ţară, nicio Agenţie şi niciun proiect (de tipul PARE 1+1) nu poate fi eficient. Mai mult chiar, în cazul în care există incitaţii sistemice pe măsură, Agenţia nu-şi mai are rostul. Difuzarea informaţiei (locuri de muncă vacante, spre ex.) prin intermediul unui sit Internet cu posibilităţi de aplicare online ar fi suficient. Dar avem, se pare, deja o Agenţie specializată: http://www.anofm.md

Şi în acest caz constatăm divergenţe mari de obiective, lipsa de incitaţii care ar favoriza reîntoarcerea emigraţilor în ţară, respectiv, orice efort artificial ar genera costuri tranzacţionale enorme inutile, iar succesele ar fi doar marginale, de scurtă durată şi nicidecum sistemice.

Eşecul tîrgurilor de muncă organizate de OIM este o ilustraţie elocventă la cele spuse mai sus.

Un subiect aparte ar fi redirecţionarea remitenţelor din consum în investiţii, care ar fi una din atribuţiile noii Agenţii. Noţiunea de investiţie este indisociabilă de doi factori-chee: existenţa unui surplus de resurse şi noţiunea de risc asociată cu investiţia. Sînt investite surplusurile şi doar în condiţia în care riscul asociat investiţiei este unul perceput ca acceptabil. Constatarea însăşi a situaţiei actuale, cînd marea parte din remitenţe este direcţionată spre consum, denotă faptul că emigraţii nu dispun actualmente de surplusuri.

Surplusul este o noţiune mai mult subiectivă: să ne aducem aminte de Şura Balaganov şi de suma de care avea nevoie pentru a se considera fericit (6 400) vs. acolitul său Ostap Bender (1 000 000). Cert este însă faptul că atît timp cît nu sînt satisfacute necesităţile de bază din piramida maslowiană, nu putem discuta de resurse disponibile pentru investiţii.

Dar chiar şi dacă acest surplus există , în cazul în care riscul asociat investiţiei este considerat prea mare, surplusul este capitalizat în valori imobiliare. Ceea ce şi se întîmplă actualmente. Emigraţii preferă să cumpere apartamente şi aur... Agenţia nu are nicio atribuţie cu acest fenomen. Proiecte de tip PARE 1+1 pot fi un adevărat dinamizator al investiţiilor în condiţii favorabile, dar nu va avea un efect decît marginal şi cu costuri transacţionale importante în caz contrar. Este o politică de patchwork fără efecte sitemice durabile.

 

Autorităţile din ţările destinatare pentru emigraţi

 

immigration_distortion.gifAr fi inutil să perorez prea mult despre politicile imigraţionale ale ţărilor occidentale şi numeroasele conflicte (costuri de agentie) care le caraterizează. Una din rezultantele acestor conflicte şi disfuncţionări democratice, a asimetriei informaţiei disponibile pentru guverne, economişti şi alegători (cert, mai puţine decît la noi, dar care au dus la o criză profundă instituţională, nu doar economică) este dorinţa afişată a acestor ţări de a controla procesul migraţional. Controlul respectiv are ca prim scop diminuarea fenomenului şi nicidecum regularizarea lui. Regularizarea migraţiei nu este decît un mijloc şi aici implicarea şi colaborarea cu factorii de decizie din ţările generatoare de emigraţie este extrem de importantă.

 

Aceste obiective concordează mai mult sau mai puţin cu obiectivele ţărilor emanatoare de migraţie (mai puţin pe termen scurt, căci ţara de origine s-ar lipsi de un flux de remitenţe, şi mai mult pe termen lung, căci emigraţia este un factor ce frînează o creştere rapidă a economiei locale), dar vin în contradicţie cu obiectivele individuale ale emigraţilor. Respectiv, dacă asociaţiile comunitare ale emigraţilor moldoveni ar apăra într-adevăr interesele emigraţilor, ele ar trebui să ţină cont de această contradicţie. O apropiere excesivă de puterea executivă le indepărtează de obiectivele individuale ale emigraţilor şi pune în pericol legitimitatea lor. În acelaşi timp, nicio asociaţie nu poate să-şi permită să nu respecte legislaţia în vigoare, ceea ce necesită o concertare continuă pentru a face presiune asupra factorilor de decizie întru facilitarea atingerii obiectivelor individuale ale emigraţilor.

 

Această contradicţie (pericolul instituţionalizării şi al controlului aferent vs. necesitatea de a exercita o presiune continuă asupra puterii) poate fi soluţionată într-un mod foarte eficient: constituirea unei reţele de organizaţii obşteşti pe orizontală ce ar permite o comunicare rapidă şi o mobilizare eficientă, păstrînd totodată atuul principal al ONG-urilor – independenţa şi costurile transacţionale mici legate de libertatea de asociere/disociere.

 

În realitate, implimentarea aşa numitor acquis-uri europene în domeniul politicilor migraţionale nu serveşte decît tangenţial interesele imediale ale indivizilor.  Desigur, ar fi regretabil dacă nu am sesiza oportunităţile oferite de finanţatorii externi, dar guvernanţii ar trebui să ţină cont în primul rînd de interesele cetăţenilor, nu ale finanţatorilor.

În pofida celor menţionate mai sus, important este să conştientizăm că fenomenul migraţional este unul consumat în RM, este o realitate şi nu un pericol. Paradoxal, dar acesta este un argument forte pentru Guvernul RM în eforturile pentru integrarea europeană şi, în mod special, pentru a scăpa, în sfîrşit, de regimul de vize cu UE – unul din obiectivele afişate ale Guvernului RM.  

 

 Vezi aici partea 4

Partager cet article
29 août 2012 3 29 /08 /août /2012 15:33

Vezi aici partea 1

 

Asociaţiile din diasporă şi emigraţii neafiliaţi lor

 

După cum menţionam mai sus, orice organizaţie, chiar cît de mică, generează automat costuri de tranzacţie. În cazul asociaţiilor obşteşti sau ONG-urilor aceste costuri sînt relativ mici, reeşind din însăşi esenţa ONG-urilor. La baza lor stă noţiunea de liberă asociere (sau disociere) a două sau mai multe persoane. Lipsa unei constrîngeri în a negocia obiectivele personale face ca asociaţiile să funcţioneze fără necesitatea elaborării mandatelor complexe, fără a suporta costuri de control inerente execuţiei mandatului. În cazul în care apare necesitatea unor negocieri, de cele mai multe ori are loc ruptura de asociere (contract), căci indivizii nu prea sînt predispuşi să abandoneze gradul de libertate individual, nivelul de constrîngeri fiind cvazi-inexistent. Din momentul în care avantajul individual aşteptat de la apartenenţa la un grup este perceput ca unul superior avantajelor pe care individul le primeşte realmente, contractul de asociere este reziliat.

 

Această libertate de asociere şi, respectiv, libertate în acţiuni cu costuri tranzacţionale inerente mici constituie forţa şi atuul principal al asociaţiilor. Detaliu care pare a fi neglijat de unii reprezentanţi ai diasporei, ei propunînd scheme de instituţionalizare şi ierarhizare (crearea de consilii ale diasporei, spre exemplu) absolut nejustificate şi generatoare de costuri tranzacţionale suplimentare.

 

Ceea ce este important de menţionat aici este faptul că obiectivele afişate ale unei organizaţii nu coincid niciodată cu obiectivele reale, care, după cum menţionam, sînt o sumă vectorială ale obiectivelor individuale ale părţilor interesate.

 

Această constatare este un factor major în analiza ulterioară a activităţii asociaţiilor din diasporă. Ca şi oricare asociaţie auto-constituită, asociaţiile comunitare nu-şi capătă legitimitatea decît à posteriori, în special atunci cînd afişează obiective ce implică alte părţi interesate – membrii diasporei neafiliaţi, or, marea majoritate a ONG-urilor asta spun: ei reprezintă emigraţii originari din RM.

 

Pentru a vedea care sînt obiectivele emigraţilor neafiliaţi putem utiliza o grilă de lectură maslowiană aplicabilă, de fapt, oricărui individ. În urma numeroaselor discuţii pe care le-am avut cu co-naţionalii noştri am ajuns la concluzia că obiectivele lor gravitează în jurul următoarelor subiecte:

 

-          Sursă stabilă de venit (caută de muncă)

-          Locuinţă (caută un loc de trai ieftin şi accesibil)

-          Acte (regularizare, permis de muncă, libera circulaţie, protecţie socială în ţara-gazdă)

-          Mijloace de transport cu RM ieftine şi accesibile (atît transport, cît şi marfă)

-          Aducerea apropiaţilor în scopul de a reîntregi familiile

-          Amenajarea odihnei şi cultului (necesitatea de a se regăsi în grup, de a asista la concerte şi spectacole în română, frecventarea bisericii, carte românească şi ziare, învăţarea limbii române de către copiii lor)

-          Recunoaştere şi respect în sînul comunităţii

ten-fundamental-human-needs.jpgÎn cazul în care asociaţiile reuşesc  să răspundă acestor preocupări, ele capătă legitimitatea atît rîvnită. Cu cît mai mult vectorul real al obiectivelor organizaţiilor comunitare coincide cu obiectivele sus-citate, cu atît notorietatea asociaţiei este mai importantă, în special dacă sînt şi materializate. În consecinţă, putem deci concluziona că notorietatea (reprezentativitatea) asociaţiilor nu depine in fine de nr. de asociaţi (care este doar un indicator, deşi deloc neglijabil), ci de concordanţa obiectivelor lor cu obiectivele indivizilor. Astfel, o mică asociaţie de doar 2-3 persoane poate avea o legitimitate mult mai mare decît un grup întreg de lobby ce nu răspunde direct la necesitatea emigraţilor. Legitimitatea şi credibilitatea asociaţiilor este vitală pentru ele, dacă ţinem cont şi de un alt obiectiv implicit, neafişat şi tacit al oricărei organizaţii: perenizarea ei.

 

Dacă am face un scurt-circuit şi am omite din ecuaţie asociaţiile obşteşti cu obectivele lor afişate şi reale, unicul domeniu care ar justifica crearea unei Agenţii sau Departament (pînă la urmă, nu apelaţiunea este importantă ci obiectivele organului creat) şi ar raspunde obiectivelor emgraţilor este asigurarea continuităţii culturale şi suportul asociaţiilor care contribuie la realizarea acestui obiectiv.

 

Executivul şi politicienii

Din cîte menţionam mai sus, obiectivele afişate şi obiectivele reale ale oricărei organizaţii nu coincid niciodată. Teoria agenţiei în ştiinţile organizaţionale şi, în special, cea legată de problemele de guvernare (governance) menţionează un obiectiv al guvernanţilor, niciodată afişat, care pare a fi unul din cele mai importante: perenizarea funcţiei - una din sursa majoră a costurilor transacţionale între mandatant şi mandatar. În organizaţia care se cheamă „stat” aceste costuri sînt exprimate în procesul democratic. Este binecunoscută fraza lui W. Churchill care zicea că democraţia este un sistem rău dar este cel mai puţin rău din toate sistemele. Costurile de transacţie în democraţie sînt enorme şi aceasta explică, în mare parte, existenţa simpatizanţilor pentru regimuri autocratice, unde aceste costuri par a fi mai mici la prima vedere. Dar istoria a demonstrat că riscul inerent dictaturilor este enorm şi costurile finale pentru societate sînt mult mai mari (noi o simţim pe pielea noastră, nu?).

 

Daca e să facem referinţa la o altă teorie, teoria sistemelor, apoi ar trebui să definim democraţia ca un sistem dinamic, or orice sistem dinamic tinde spre un echilibru inert (dictatură sau hiper-corupţie). Pentru a-l menţine dinamic este necesar de a asigura o forţa entropică constantă (principiul separării puterilor, imposibilitatea de a fi reales la infinit în funcţia majoră a statului şi obligativitatea alegerilor, presa independentă, ONG-uri puternice, etc., etc.) care, altfel spus, şi sînt unele din costurile tranzacţionale.

 

Această digresiune îşi are importanţa ei, căci ne va ajuta să înţelegem mai bine rolul ONG-urilor într-o societate democratică. Cu cît mai bun este sitemul democratic, cu atît mai mic este rolul ONG-urilor, care, în definitivă, nu au nevoie să menţină o presiune inutilă asupra puterii, ea executînd corect mandatul acordat de către alegători, dar se consacră asupra atingerii altor scopuri, diferite de cel al exersării sau influenţării actului de guvernare. Cu alte cuvinte, nu generează costuri tranzacţionale în afara celor existente deja în urma procesului democratic. În ultimii ani a apărut şi se dezvoltă conceptul de democraţie participativă, ceea ce nu este altceva decît o dovadă a disfuncţionării proceselor democratice de bază. Guvernanţii au constantă nevoie de a comunica, a colecta feedback,  diminuînd astfel riscurile legate de principalul obiectiv - perenizarea lor la putere. ONG-urile au tendinţa de a uita partea „NG” din abreviatura sa, şi acest fenomen este rezultatul direct al devierii vectorului de obiective organizaţionale sub presiunea indivizilor ce îşi urmăresc scopurile proprii. „Puterea este afrodiziacul suprem”, spunea  H. Kissinger.

 

Ţinînd cont de cele relatate mai sus, este absolut natural ca reprezentanţii Executivului să favorizeze crearea unor instituţii ce le-ar facilita atingerea obiectivelor proprii. Crearea aşa numitului Consiliu al diasporei, în frunte cu însăşi Prim-Ministru, este un exemplu elocvent în acest sens.

 

În condiţiile în care practic 25-30% de alegători se află în străinătate şi, în special, în condiţiile disfuncţionării sistemului democratic, guvernanţii caută pîrghii pentru a amenaja funcţia de perenizare, generîng costuri trazacţionale suplimentare şi creînd structuri care, automat, vor genera alte costuri...

 

Or, reprezentanţii puterii ar trebui constrînşi sa-şi respecte programele în baza cărora au fost aleşi (mandatul) pentru (de ce nu?) a fi re-aleşi în continuare.

 

Vezi aici partea 3

Vezi aici partea 4 

Partager cet article
29 août 2012 3 29 /08 /août /2012 15:26

Introducere şi context:

 

Pe 19 iulie la Chişinău a avut loc o conferinţă care poate influenţa destul de mult politicile migraţionale ale Guvernului Republicii Moldova (RM). Ceva mai înainte Cancelaria de Stat publica Proiectul de Hotărîre de Guvern referitor la crearea unei Agenţii care ar avea menirea să gestioneze aceste politici. Conferinţa respectivă nu a discutat despre oportunitatea sau nu a creării unui astfel de organism ci, considerînd crearea Agenţiei un fapt asumat, îşi punea ca scop să dezbată despre modalităţile de funcţionare ale ei.

 

(Subiectul respectiv este unul aparte şi merită un alt articol. Voi spune doar că crearea acestei Agenţii nu a reeşit dintr-o necesitate stringentă, conştientizată şi cristalizată în urma discuţiilor între/cu  toate părţile interesate, în sens de stakeholders, ci pe urma unei acţiuni de lobby din partea unor asociaţii comunitare (ele fiind doar una din parţile  interesate) şi un şantaj/negociere politic clasic, atunci cînd un deputat disident al PLDM-ului a condiţionat votul său prin crearea acestei Agenţii, totodată încercînd să exploateze un teren relativ virgin pentru a-şi constitui un capital de simpatie politic).

 

În repetate rînduri m-am pronunţat împotriva creării unui astfel de Agenţii şi în continuare sînt categoric împotriva creării unui Minister dedicat, argumentîndu-mi poziţia într-un articol precedent într-un mod cît se poate de explicit şi accesibil.

 

Repere teoretice şi noţiuni de bază:

 

 

Voi încerca acum să revin asupra unor concepte teoretice folosite în Gestiune, dezvoltate şi preluate în teoriile referitoare la organizaţii şi sisteme. Aceste teorii sînt actualmente destul de numeroase, fiecare dintre ele abordînd una sau mai multe dimensiuni a ceea ce numim noi astazi „organizaţie”.

 

Fiind imposibil, ţinînd cont de suport, să trec respectiva decizie prin mulineta fiecărei din aceste teorii, voi alege doar una, dar voi face din cînd în cînd referinţă şi la altele.

costuri_transactionale.jpgTeoria aleasă, printr-un hazard absolut hilar, se cheamă „Teoria agenţiei”. Ea operează cu următoarele noţiuni şi concepte: părţile interesate (stakeholders), obiective individuale şi organizaţionale, mandat, costuri tranzacţionale legate de negocierea obiectivelor, noţiunea de risc şi amenajarea lui, costurile de control şi subordonare ca expresie al unui contract prealabil.

 

Teoria agenţiei (ori teoria mandatelor),  atacă postulatul iniţial conform căruia întreprinderea (firma) este un actor unic (conceptul de cutie neagră - black box) pentru a pune accentul pe divergenţele de interese potenţiale între diferite părţi interesate (ex: relaţiile între management, acţionari şi creancieri). Comportamentul întreprinderii rezultă deci dintr-un proces complex de echilibrare care generează inevitabil un anumit număr de costuri numite costuri de agenţie sau tranzacţionale care sînt necesare pentru ca managerii, spre exemplu, să adopte un comportament conform aşteptărilor acţionarilor care i-au mandatat.

 

Am ales acest cadru teoretic pentru că este unul din rarele care încearcă să pună în paralel teoriile financiare şi cele organizaţionale, interesîndu-mă bineînteles mai mult la organizaţii decît la firme (care sînt şi ele, bineînţeles, una din formele de organizaţii).

 

Părţile interesate: cine sînt ele?

 

Pentru a discuta despre costurile de tranzacţie legate de crearea „Agenţiei pentru relaţia cu diaspora” este necesar, în primul rînd, să înţelegem cine sînt părţile interesate implicate în acest proces. Vom începe de la cele mai evidente:

 

1.       Asociaţiile din diasporă care au făcut lobby pentru crearea unei astfel de instituţii şi cele care nu s-au alăturat apelului

2.       Executivul şi reprezentanţii săi

3.       Parlamentarii care au condiţionat votul pentru alegerea Preşedintelui cu acel al creării Agenţiei.

 

Există însă şi alţi actori care, deliberat ori ba, dar au fost mai puţin consideraţi ori uitaţi cu desăvîrşire:

 

1.       Cetăţenii emigraţi care nu sînt afiliaţi asociaţiilor

2.       Cetăţenii RM care au rămas în ţară şi care plătesc impozite

3.       Agenţii economici din RM care sînt direct afectaţi de exodul masiv al forţei de muncă

4.       Autorităţile ţărilor care sînt destinaţia principală a emigraţilor din RM.

 

În cele ce urmează voi încerca, grupînd anumiţi actori, să trec în revistă fiecare din aceste părţi interesate, încercînd să delimitez obiectivele lor şi să identific costurile de tranzacţie care le sînt caracteristice. 

 

Vezi aici partea 2

 

Vezi aici partea 3

 

Vezi aici partea 4

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher