Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
19 juin 2013 3 19 /06 /juin /2013 10:00

1. POZA

O poză care m-a enervat: cică se dau bani – atenţie! – pentru combaterea corupţiei... 90 milioane de euro. 1 miliard şi 350 milioane de lei. Echivalentul a 450 mii de salarii lunare a unui profesor de şcoală (calculat la 3000 lei/lună). Sau 37500 salarii anuale!… Bani pentru şcoli nu-s. Pentru tipi care figurează în topurile maşinilor şi castelelor luxoase ce apar cu regularitate în presă sunt.

 

2. BOX

A fost numit ministru. A refuzat să facă parte dintr-un oarecare partid politic (chiar şi din acel care l-a înaintat la funcţie). A vrut să-l dea jos pe unul care e bun în cîrdăşii. A fost demis din funcţie. În box totul e simplu : trebuie să fii mai bun şi să dai la bot. În politica moldovenească trebuie să ştii cu cine te pui. Ciştigă haita cea mai mare.

 

3. ACCIDENT

Un ministru se răstoană cu maşina. Nu a încălcat nicio regulă. De vină sunt drumurile (nu degeaba a fost demis un alt ministru !) şi probabil condiţiile climaterice care, după cum ştim, răstoarnă pînă şi PIB-ul ţării. Ce să mai zici de un autoturism 4x4, conceput pentru terenuri defectuoase care circulă la viteză regulamentară ?

 

4. RAZBOI

Un tip vine la o televiziune naţională şi zice ca va fi război. Un alt tip îl ia la trei parale şi-i zice să se care acasă. Întrebare : de unde şi pînă unde ajunge o televiziune să-l invite pe bărbosul belicos ? Observaţie : pe apărătorul suveranităţii şi integrităţii îl văzusem acum 2-3 ani într-un program al unei conferinţe finanţate de vecinul care cică ar vrea război... Coincidenţă: Transnistria se excită. Acum să-mi spuneţi: gata de luptă?

 

5. BAC

Haios: în Franţa „BAC” este o abreviatură de la „Brigade Anti-Criminelle”. Bacalaureatul în Moldova este un chin şi aproape o crimă. Pentru toţi. Pentru Minister, fiindcă toţi strigă că se copie. Pentru acei care copie, fiindcă există Minister. Pentru acei care nu copie, fiindcă există Minister şi acei care copie. Cui îi este mai greu în consecinţă?

 

Partager cet article
12 juin 2013 3 12 /06 /juin /2013 11:05

Planeta_Moldova.JPGZilele trecute, şi mai exact pe 07 iunie, Biroul pentru Relaţii cu Diaspora (BRD) difuza un comunicat, apărut bineînteles şi în presă (vedeţi aici textul comunicatului, căci comunicatul anume „de presă” era), în care noul Prim-Ministru al vechiului Guvern anunţa că „a semnat o dispoziție care prevede desemnarea unui viceministru sau vicedirector general, la nivel de luare de decizii și a unui șef de direcție — la nivel tehnic — responsabili pentru promovarea şi realizarea politicii statului în domeniul diasporei. Astfel toate instituțiile publice relevante vor avea persoane responsabile pentru diaspora, contribuind la o coordonare mai bună a acțiunilor în acest domeniu.”.

 

Este indiscutabil o veste bună! Cititorul atent al acestui blog ştie că am promovat ideea respectivă de mai demult (vedeţi aici un text mai „bloggeresc” şi aici unul mai elaborat). Eu nu ştiu care sunt „experții străini și organizațiile internaționale”, dar ma bucură că am avut aceleaşi vedenii şi iluminări asupra subiectului. (aici ar trebui să plec sfios capul şi să roşesc niţel pentru a compensa lipsa de modestie).

Ziceam ideea, nu neapărat forma, căci fraza din acelaşi comunicat – „Dispoziția prevede și introducerea evaluării ex-ante și ex-post a impactului politicilor publice asupra diasporei şi migraţiei în procesul de elaborare şi implementare a acestora în toate instituțiile publice.” – îmi pare mult mai importantă decît posturile nou-create.

Aceste evaluări se pot face, desigur, şi fără crearea posturilor respective, dar presupun o schimbare de mindset (iertat să-mi fie acest anglicism, dar o fac şi eu pe „expertul” şi, la drept vorbind, m-am cam săturat de cuvîntul „mentalitate”) mai general. Ar însemna ca noi toţi să înţelegem şi, cel mai important, să conştientizăm la nivel de reflex condiţionat următorul lucru: Guvernul nu guvernează un teritoriu, ci un Stat. Iar Statul este totalitatea de cetăţeni şi de relaţii (instituţionalizate sau nu) între aceşti cetăţeni. Corespunderea cu un teritoriu niciodată nu este totală. În cazul nostru frontierele teritoriului practic nu se suprapun cu ale Statului (decît doar dacă am considera exerciţiul puterii, dar suveranitatea deciziilor executivului este o altă vastă discuţie).

Ştim, însă, că avem ceva carenţe la capitolul „mentalitate” şi, probabil, avem nevoie de funcţii pentru a le compensa (la fel precum avem nevoie de camere de filmat în sălile de examen...).

De asemenea, trebuie să ţinem cont şi de faptul că guvernarea mai presupune şi o permanentă comunicare, inclusiv printr-o succesiune de acte simbolice. Anume astfel percep eu aceste numiri: nişte simboluri. Iar simbolurile nu înseamnă neapărat conţinut ci, mai degrabă, nişte declaraţii de intenţie.

Intenţiile sunt bune. Să vedem şi conţinutul. Căci cu intenţii nu te ţii sătul.

Partager cet article
31 mai 2013 5 31 /05 /mai /2013 02:00

 

Iar electoratul, încolonat, trece pe sub răscrăcănatul tău, cel cu un picior pe culmea naivităţii lor, celălalt pe creasta propriului cinism. Trece pe sub răscrăcănat precum sub Podul Mirabeau (ca să facem, în fine, şi ceva poezie, domnule Apolinaire...).", Leo Butnaru, "Ruleta Românească" (Prut Internaţional, p.286)

 

 

 

Cititorul atent şi asiduu (dacă presupunem că ar exista) al acestor pagini a observat, sper, o constantă, cam de la crearea blogului încoace: o permanentă chestionare referitor la evoluţia raporturilor sociale care ne electrizează existenţa.


(Aş fi spus « care ne defineşte », dar este oarecum straniu să ne definim printr-un set de contradicţii...Unicul lucru care ne uneşte este dezbinarea... Ireductibili şi vulnerabili luptători cu celălalt! Într-atît de maniabili, încît orice tîmpit este adus şi aşezat chiar de noi în fotoliul suprem din momentul în care ştie să ne spună mai clar cine este acel „celălalt”.)

 

Magritte_Le_fils_de_l-homme.jpgVotul parlamentarilor de astăzi nu mai contează chiar într-atît, dacă e să stai şi să gîndeşti „drept”. Din simplul motiv că rezultatul său, oricare ar fi el, guvern ales ori ba, nu este o consecinţă logică a unui proces democratic, ci un joc sombru de-a negociatul (cu corolarul său inevitabil: „cumpăratul”) unde alegătorul este ignorat în cel mai cinic şi dezgustător mod.


Din păcate nu este un fenomen nou, ci mai degrabă o realitate construită treptat, care atinge astăzi proporţii halucinante. Dezangajarea cetăţeanului din viaţa politică ori socială (în afară de cazurile cînd aceste angajamente urmăresc scopuri meschine şi mercantile) este rezultatul direct al acestui fenomen, care mai generează şi alte năpaste: una din consecinţele directe fiind emigrarea masivă ori individualismul acerb şi agresiv dominant din societate.


Am putea aduce exemple numeroase la acest capitol, cele mai vii în memoria noastră rămînînd faimoasa „trădare” a PPCD-ului şi ignorarea totală a voturilor denumite „A4” din străinătate.


S-a vorbit mult despre caracterul vetust al sistemului electoral în bază de liste de partid. Am scris şi eu la acest subiect. Dar pînă la urmă şi acest sistem îşi are legitimitatea sa. Preferinţa pentru sitemele electorale în bază de liste de partid sau pe circumscripţii nu sînt decît discuţii teoretice, ambele prezentînd atît avantaje, cît şi dezavantaje.


În ambele cazuri însă Măria Sa Alegătorul acordă un mandat de executare prin intermediul votului: în primul caz individului, în al doilea – unui partid. Sunt doua lucruri distincte: în primul caz delegarea puterii se efectuează în baza unui gaj de încredere în integritatea individuală. În cazul doi individul nu mai contează atît de mult (comodă situaţie, bineînţeles), în schimb se presupune executarea unui program, ori identificarea cu un set de valori de ordin ideologic.


Pare simplu şi elementar...


Ceea ce avem noi în rezultatul a 20 de ani de „istorie” naţională, nu mai ţine cont de niciun principiu democratic...Erodarea graduală a mecanismelor de delegare a puterii a dus la situaţia patologică de astăzi, cînd cetăţeanul nu mai pune preţ pe nicio instituţie de Stat, pe niciun mecanism de exercitare a puterii, devaluînd periculos însăşi principiul democraţiei şi ignorînd actul ei suprem: alegerile.


Să vedem: în urma ultimului scrutin niciun deputat independent nu ajungea ales în Parlament. Astăzi, printr-un joc continuu de-a vîndutul/cumpăratul, ne pomenim cu o armată de deputaţi independenţi şi alţi „răzvrătiţi” mai numeroasă decît unele partide alese! Statutul cărora mai este încă protejat de Constituţie – un atavism din fericitele timpuri ale scrutinului pe circumscripţie, probabil. Ce mai contează voinţa alegătorului?


Urmînd logica „listelor de partid”, un deputat ce pleacă din partid ar trebui să depună şi mandatul de deputat, eliberînd locul pentru următorul de pe listă... Nu cred că s-ar fi găsit barem unul din actualii „independenţi” care ar fi făcut-o. În schimb, ar fi poate mai motivaţi să modifice lucrurile în interiorul formaţiunii politice.


În condiţiile în care alegătorul nu mai înţelege ce şi pentru cine a votat, în condiţiile cînd nu există niciun mecanism legal care ar obliga deputaţii să respecte principii democratice elementare, orice scenariu, cel mai fantasmagoric (dar oare poate întrece ceva vodevilul moldovenesc care durează de la 2009 încoace?), poate deveni realitate.


Şi devine. Moldoveneşte.


 

Mă întrebaţi dacă m-a bucurat alegerea noului executiv? Carla’s Dreams să vă răspundă. Eu sînt alegătorul.

 

 

Imagine: Magritte, "Le fils de l'homme"

Partager cet article
18 mai 2013 6 18 /05 /mai /2013 20:34

Acest week-end a încăput (printre altele) două evenimente: unul foarte semnificativ şi important şi un show televizat de duzină.

 

Probabil aţi înţeles deja că unul din aceste două evenimente este Eurovizionul. Evenimentul cu adevărat important este participarea lui Igor Cobîleanski la cel mai mare festival internaţional de film de la Cannes.

 

Luni, colegul meu francez de la birou va încerca să mă ia peste picior (ca în fiecare an) cu participarea Moldovei la Eurolizion (să ştiţi ce europenii rîd deschis de acest pseudo-concurs). Dar am deja replica pregătită şi de această dată va ieşi el prost şi incult, căci îi voi vorbi de Cobîleanski la Cannes, de Naforniţă la Viena, de salonul de carte de la Paris şi scriitorii basarbeni prezenţi acolo. Îi voi spune că e doar vina lui dacă nu cunoaşte decît Eurolizionu’!

 

the-flavors-collection.jpgAcum cîţiva ani îmi întrebam colegul meu francez ce are cu Eurolizionu’. De ce nu-i place? La care îmi spunea că nu este un concurs onest şi că nimeni nu mai votează pentru cîntecul cel mai bun ci pentru interese geopolitice sau alte considerente (emigraţii votează pentru ţara lor, de exemplu). Nu aveam cum să nu-i dau dreptate. Acest fenomen s-a accentuat odată cu intrarea în concurs a neo-europenilor de teapa noastră pentru care meritul şi calitatea niciodată nu a fost criteriul primordial de promovare. În consecinţă astăzi ţările occidentului nu mai trimit la Eurolizion interpreţi de valoare, ci nişte anonimi perfecţi sau debutanţi întîmplători. Acum cîţiva ani francezii, nemţii şi prietenii lor chiar au vrut să oprească maşinăria, dar au fost imploraţi de prietenii „mai mici” să nu le ia jucăria.

 

„Ok, au zis ei, dar atunci să jucăm şi noi după regulile voastre”! Iar conform regulilor noastre cine are banul acela învinge: respectiv francezii, nemţii şi prietenii lor sunt calificaţi automat în finală.

 

Cîndva credeam că Eurolizionu este într-atît de popular la noi fiindcă este una din rarele posibilităţi de a „ieşi în lumea bună”. Mai tîrziu am început a crede că această „dragoste” este oarecum forţată: „Cînd nu-i mai bun e bun cum este”, zicea bunică-mea. Astăzi ştiu că avem mult mai bun, dar tot nenorocitul ăsta de show televizat rămîne evenimentul nr. 1. „Пипл хавает” observa cîndva, foarte cinic, un erou al anilor 90 pe nume Bogdan Titomir. Şi cum să nu fie nr.1, dacă ne simţim în tipul ăsta de competiţie ca peştele în apă! Vezi mai sus: se votează pentru tot în afară de valoare şi calitate: vecinătate, simpatii, apartenenţe, clanuri, mic-maşuri de tot felul. Elementul nostru, nu?

 

Să ştiţi că nu sînt deloc un snob (din acei care ascultă ostentatoriu doar muzică clasică, jazz ori heavy metal) şi ascult tot genul de muzică, inclusiv pop, dar urechile mele (probabil lipsite de auz muzical, altă explicaţie nu poate fi, ţinînd cont de entuziasmul popular pe care l-a suscitat piesa) nu au rezistat mai mult de 15 secunde mieunatului reprezentantei noastre lunatice la Eurolizion.

 

La drept vorbind, acest eveniment mi-ar fi fost absolut indiferent, dacă nu s-ar face atîta tam-tam în jurul lui, dacă nu se organizau flash-mob-uri şi lansări de baloane (a propos, s-a gîndit cineva la aspectul non-ecologic al acestui gest?), dacă nu se ducea o armată întreagă de bloggeri şi jurnalişti în Suedia, dacă nu auzeam din toate părţile apeluri spre votare a candidatului „nostru”. Desigur, numai pentru că este „al nostru” şi nu pentru alte calităţi. Normalitate naţională pe care nimeni nici nu o mai contestă...

 

Şi nici nu ar fi chiar supărător de tot, dacă în acelaşi timp Igor Cobîleanski nu rămînea acasă din cauza „dificultăţilor la capitolul financiar”... Doar cineaştii pot şti cît de crucială poate fi prezenţa la cel mai important for internaţional în ale filmului (care i-a consacrat, printre mulţi alţii, pe Federico Fellini, Francis Ford Coppola, Akira Kurosawa, Andrzej Wajda, Emir Kusturica, Steven Soderbergh, Michael Haneke, Quentin Tarantino, Cristian Mungiu...) chiar şi din punct de vedere al carierei profesionale...

 

Asta e: noi avem alte priorităţi şi valori... „Um-ţa-ţa”, „dum-dum-dum” şi „tir-lir-lir” e la putere!

 

Ce să mai? Toată lumea ştie că în ţara noastră avem probleme enorme la capitolul „principii şi valori”...

Partager cet article
26 avril 2013 5 26 /04 /avril /2013 15:41

 

Dacă soap-opera din politica moldovenească (mă întreb în ce măsură nu-i decît praf pentru ochi) nu mai face acum decît să-mi trezească o curiozitate similară cu acea cu care urmăreşti un vodevil de proastă calitate (cunoaşteţi momentele cînd ai ceva de făcut la bucătărie, să zicem o salată mai elaborată, şi puneţi un televizor sau un post de radio, alegînd deliberat ceva lejer care să nu vă sustragă de la activitatea principală ?), atunci alte discuţii şi proiecte de decizie îmi atrag curiozitatea în mod special.

 

Vă îndemn să fiţi cu ochii în patru, căci – tot păţitul e priceput – cu cît e mai mare e hărmălaia într-o parte, cu atît mai mare e şi porcăria care se urzeşte în alta. Iar dacă nu vă mulţumeşte înţelepciunea populară şi preferaţi tratate mai elevate, întrebaţi de neica Noam Chomsky şi reţetele dumnealui de manipulare. (MIT e mai bine de pus în CV decît blogul „Un Punct din .FR”, cum n-ai da ;) .). Nu ştiu de ce, dar am o vagă impresie că anume acum, în aceste momente, se fură ca-n codru şi se pregătesc lovituri sub toate centurile noastre în urma cărora vom fi nevoiţi să le mai şi strîngem...

 

Să revenim deci la subiect, iertată să-mi fie digresiunea de mai sus, la remitenţe. Mai bine spus, la impozitarea lor. Dar şi mai exact, la toate „iniţiativele”de stoarcere de bani pentru „buget” (pe care unii îl mai încurcă cu propriile buzunare) din acel flux interminabil de bani care tot vine şi care trece uite-aşa pe-alături. Scandal!

 

Dar dacă e să abandonăm retorica care inevitabil va fi catalogată de „populistă”, atunci lucrurile pot fi analizate şi altfel. Să încercăm.

 

Toată lumea bună, experţi, dar - şi mai mulţi - diletanţi, este convinsă ca emigraţia masivă, cu precădere cea ilegală, este o bombă cu efect întîrziat, care, mai devreme sau mai tîrziu, ne va exploda în plină figură. Oare? Eu nu cred în fatalitatea acestei afirmaţii. Utilizarea, însă, a argumentului respectiv pentru a sustrage de la populaţie impozite şi taxe suplimentare (vedeţi epopeile cu vinieta şi acea cu coletele) îmi pare, eufemistic vorbind, o mîrlănie obscenă şi abjectă fiindcă toată lumea înţelege că aceşti bani nu vor fi folosiţi pentru soluţionarea sau anticiparea problemelor legate de emigraţie. Dar acesta este un alt vast subiect.

 

Să revenim, încă o dată, la impozitare. Nu poţi aştepta de la un stat prestaţii sociale şi gestionare a bunurilor publice fără a contribui cumva. Este o axiomă care, după cum se ştie, nu necesită demonstraţii. Totul are un cost. Impozitele sînt o necesitate. Dar orice sistem de impozitare presupune două condiţii de factură ontologică:

 

- Suma impozitului trebuie să fie percepută drept una justă şi echitabilă în raport cu alţii.

 

- Impozitul presupune o contravaloare în termeni de prestaţii din partea statului, principalul operator al sistemului de colectare şi repartizare a resurselor.

 

Întrebare deschisă: Într-o ţară, unde doar oficial există cîţiva miliardari cu o avere mai mare decît PIB-ul, poţi oare cere contribuabilului de rînd, care de facto se simte nedreptăţit –pentru a aborda subiectul percepţiei – căci a fost nevoit să emigreze, să plătească impozite de dragul unor prestaţii ipotetice?

 

Înainte de a băga mîina în buzunarul emigratului, poate ar fi mai just de început cu bîrna din propriul ochi sau cu măturatul în faţa propriei uşi?

 

Să presupunem totuşi că uscăturile au fost toate arse şi că – o, minune a lui Dumnezeu! – pragul casei luceste mai ceva decît chelia marelui Ilici, celebrat acum cîteva zile la Ch-ău de unii (inclusiv din acei cu miliarde în conturi). Cum facem?

 

Acelaşi principiu al echităţii şi igienii de viaţă comună în societate presupune (mă repet): pentru a beneficia de anumite servicii trebuie să contribui la „obshchiak”. Dificil de dezlegat acest Ouroboros. Vrei prestaţii – fii bun de plăteşte / la ce să plateşti, dacă nu sînt prestaţii? Hmmm...

ouroboros

Dar mai e mult pînă aici. Vedeţi bîrna şi mătura de mai sus. Legitimitatea celui care ar încerca să rupă acest cerc vicios este condiţionată din start.

 

Mai există şi alte aspecte, ele făcînd parte din noţiunea de echitate, care ar trebui soluţionate. Unul din principiile fundamentale al oricărui sistem fiscal este evitarea dublei impozitări. Există mai multe concepţii-tip pentru organizarea colectărilor impozitelor. Toate însă prevăd evitarea impozitării duble. În Franţa se ţine cont de aşa numita reşedinţă fiscală: plateşti impozite în ţara în care trăieşti permanent. SUA se uită la culoarea paşaportului: eşti american, fii bun de plăteşte impozite în SUA, iar dacă ai plătit deja impozite în altă parte, vino cu justificativ şi plăteşti doar diferenţa. Mai există şi colectarea impozitului direct de la sursă, în momentul efectuării plăţii (în Moldova, se pare că este în vigoare anume acest principiu, care îmi pare cel mai raţional).

 

Nu există sistem perfect, dar cel puţin se încearcă o decenţă şi o aparenţă de echitate. Statele mai semnează şi aşa-numitele „convenţii fiscale” pentru a regulariza numeroase aspecte ce ţin de impozite...

 

Şi noi în toată povestea asta? Cîte „convenţii” are Moldova semnate? Nu ştiu. Probabil cu toate ţările unde are emigraţi în număr important: Rusia, Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Irlanda, Marea Britanie, SUA... Ori greşesc?...

 

Ceea ce mi-a fost dat să aud recent m-a îndignat la culme: cică s-ar preconiza (sper să fie doar „preconizări” maladive şi ele să moară în mintea febrilă a incompetenţilor daţi) să se taxeze banii transferaţi prin sistemul bancar! Şi cu „secretul bancar” cum rămîne? Ce treabă are statul să-şi bage nasul în operaţiunile mele bancare? Dor de KGB? Atunci cînd se fac transferuri masive de sute de mii sau de milioane este legitim să se verifice (atenţie, nu să se impoziteze automat!) originea banilor şi eventual dacă s-au plătit impozite pe aceste sume, dar mă îndoiesc ca remitenţele să facă parte din aceste categorii de tranzacţii. Aplicarea acestei idei năstruşnice nu ar face decît să deturneze fluxul de bani în domeniul economiei paralele.

 

Şi atunci cum facem cu „igiena”? În primul rînd, să reamintim că în Moldova impozitul se percepe în momentul plăţii, la sursă (există şi categorii care sînt obligate să facă declaraţii fiscale, stipulate de lege). Practica plăţilor „la plic” este în afara legii şi sînt organe abilitate pentru a lupta împotriva acestei cutume.

 

În al doilea rînd, există (ori ar trebui să existe) şi controlori fiscali, care ar putea să facă aşa numite „redresări fiscale” a persoanelor cu averi în discordanţă totală cu veniturile oficiale, accesibile autorităţilor, ţinînd cont de prelevarea la sursă. Orice cetăţean, în oricare moment, poate fi „redresat”. Dar!: dat fiind imposibilitatea de a întreţine o armată prea numeroasă de controlori, ei automat, pentru a maximiza rentabilitatea lor, ar trebui să fie interesaţi de „marile averi”, care, vedeţi Dumneavoastră, nu aparţin emigraţilor în Moldova. Şi dacă este (hai să presupunem că s-a făcut un clean-up în cartierele luxoase ale Chişinăului şi că toţi acei cu averi şi cu probleme la capitolul impozite au fost sancţionaţi) „redresat” un cetăţean emigrat sau familia lui, atunci nu are decît să aducă un justificativ că a plătit impozite în altă ţară. Dar pînă şi acest lucru este discutabil, căci are oare Moldova legitimitate să penalizeze venituri realizate în altă parte? Eu zic că nu are, dar atunci ar trebui alertate autorităţile din ţara respectivă, din acelaşi considerent al echităţii. Eu unul am păstrat toate declaraţiile şi avizurile de cînd plătesc impozite. Simplu? Echitabil? Rentabil? Îmi pare că este. Şi în plus nu este discriminatoriu. Nu împarte societatea în acei rămaşi vs. acei plecaţi.

 

O redresare fiscală este un lucru serios şi costisitor per se şi ar incita fiscul să priorizeze cazurile „rentabile”. Respectiv, cu cît este mai mare „averea” afişată, cu atît mai mare ar fi incitaţia cetăţeanului de a fi curat în faţa legii. Desigur, în cazul unui stat corupt orice sistem este inutil şi plăteşte întotdeauna acel mic şi fără „relaţii”.

 

Notă: impozitarea indirectă nu este o soluţie şi sînt categoric împotriva acestui principiu. Cetăţeanul nu trebuie şi nu poate fi considerat din start infractor! Doar o redresare fiscală poate in fine decide dacă este în afara legii sau nu.

 

Vă mai întreb: este oare justificat moral să taxezi acele suplimente pe care le primesc familiile emigraţilor şi care le permite (în absenţa altor „prestaţii” de la stat) să-şi asigure existenţa (indiferent dacă au fost ele taxate în ţara de origine ori ba)? În treacăt fie spus: dacă nu plateşte impozite în ţara unde munceşte, emigratul este în afara legii. Poate încercăm cumva să ajutam cetăţenii să revină într-un circuit legal? Vă asigur: ei chiar şi-o doresc! Mai mult: majoritatea lor covîrşitoare sînt respectuoşi faţă de legile ţării-gazdă! Şi nu fiindcă sînt mai sfinţi decit ceilalţi, dar din simplul motiv că primul lucru pe care o administraţie (cel puţin în Franţa aşa se face) o cere este avizul de impozitare! Chiar şi acei care lucrează la negru trebuie să plătească impozite, fiscul dezinteresîndu-se de oricare alt aspect decît acel al veniturilor.

 

Şi o anecdotă: în SUA, cică, hoţul neapărat mai primeşte un şef da acuzaţie suplimentar la lista isprăvilor pentru că nu a plătit impozite pe „furat” J .

 

„Iaca na! iarăşi muncă, iarăşi Integrare Europeană... Cît se poate atîta?...Nas i tut neplokho kormiat!”, aud de la„galiorkă”, aleas Palatul Republicii, o replică.

 

************

Ce facem cu pensiile şi securitatea medicală? A impune emigraţilor, ameninţînd cu sancţionari şi amenzi eventuale, să contribuie forţat la aceste sisteme este încă o aberaţie, născută în creiere minuscule de dinozauri politici, care la noi nu mai vor să moară. Obligativitatea nu poate fi aplicată decît persoanelor salariate în Moldova (inclusiv acei înregistraţi ca antreprenori sau profesii liberale) şi celor ce sînt înscrişi şomeri. Cică cetăţeanul ar trebui să „demonstreze”că nu se află pe teritoriul R. Moldova... Nu-i mai simplu să prezinte doar un justificativ că este afiliatul unui „sistem” de securitate socială?

 

Şi dacă cetăţeanul contribuie în alte ţări? Să plătească dublu? Nu este oare mai just (uite aici într-adevăr este mai complicat, e nevoie de ceva muncă,de ceva „prestaţii”) să creăm sisteme incitative la toate nivelele: prin programe de educaţie, prin programe de acorduri interstatale de legalizare a cetăţenilor, prin acorduri între fondurile de securitate socială şi pensionare ale ţărilor respective, prin atragerea business-ului privat în sistemul de poliţe de asigurare (pe care eu persnal nu-l agreez deloc, dar care, în cazul dat, poate fi o soluţie)?

 

De ce nu am gîndi şi pe un termen mai lung (dar care guvern şi în care ţarăeste capabil în ziua de azi să mai conceapă programe şi politici care ar depăşi un mandat electoral?)? De ce nu am crea un fond de investiţii de stat (cu obiective de rentabilitate bine măsurate şi definite) care ar servi anume pentru capitalizare în anticiparea necesităţilor legate de cereri potenţiale de pensii minimale de vîrstă pentru persoanele care au muncit la negru? Finanţarea acestui fond ar putea veni atît din bugetul statului (PIB-ul căruia ar fi în proporţie de 35% datorat remitenţelor, printre altele), cît şi din programe de investiţii (ca efect colateral am finanţa şi nişte proiecte de business) venite din exterior?

 

De ce nu am acorda posibilitatea aceloraşi lucrători ilegali să cumpere puncte de pensie de la fondul social?

 

De ce nu am vinde poliţe de asigurare medicală cu participarea capitalului privat (dacă e să visăm puţin, am găsi poate şi companii multinaţionale pentru a le face valabile pe teritoriul mai multor state. Bine, aici am ceva dubii, căci depinde şi de costul lor...)?

 

Nu sînt eu specialist în sisteme de pesionare sau de securitate socială, dar în ziua de azi, ţinînd cont de multitudinea formelor produselor financiare şi natură de capital (public, privat, mixt, finanţări din exterior, etc., etc.) posibilităţile nu lipsesc, imaginaţie şi bun simţ de-ar fi. Ei, şi puţin calcul, desigur. Este incredibil ca astăzi autorităţile ţării să nu cunoască exact cîţi cetăţeni sînt în ţară şi cîţi sînt plecaţi...

 

Chiar e greu de făcut un sold gen „plecaţi/intraţi” bazat pe simple date ale serviciului de grăniceri (indiferent de cetăţenie)? O sumă a acestor diferenţe (cu o vechime de 10 ani, spre exemplu) ar putea să ne aducă barem ceva claritate, ori greşesc?

 

În acest domeniu studii tot se fac, cel puţin. Sper să se ajungă şi la cifre. Şi la capacităţi de previziune (ex: cîte pensii vor fi necesare de asigurat de la buget în 15 – 20 – 25 de ani?)

 

Rămîne o problemă de rezolvat: lipsa totală de încredere în autorităţile statului şi politicile lui. Justificată.

 

Poţi crea o poliţă sau un produs financiar, mai rămîne să-l „vinzi”cuiva... Dur-dur, ţinînd cont de trecutul nu prea îndepărtat şi de ce a facut statul cu economiile cetăţenilor. Eu am acasă o poliţă de asigurare de la mama (pentru care ea a plătit ceva bani companiei ASITO cîndva, pe cînd eram copil). O ţin ca amintire.

 

Origine Imagine: http://unsider.deviantart.com/art/Ouroboros-Drawing-271330221

 

 

 

Partager cet article
17 avril 2013 3 17 /04 /avril /2013 01:39

Evenimentele vieţii politice din acest an (care, să n-o uităm ! a început cu o vînătoare) îmi seamănă cu acest mic desen animat.

 

 

 


 

 

Ni se aruncă din cînd în cînd cîte o nucă inofensivă pe care noi o luăm drept monstru şi cu care ne luptăm pînă la istovire. Această luptă sizifică ne acaparează toată atenţia si toate energiile şi ne face să uităm de toate celelalte “chiţibuşuri” din jur (casă, insulă, palmier, etc., etc...)

 

Şi în momentul cînd credem că am scăpat de nucă, cade alta : bum !


Sărmanul crab…

 

Ma întreb: cine este nuca următoare? La sigur este cineva în plină ascensiune politică… Se coace frumuşel, numai bună de… căzut.

 

Şi pe post de post-scriptum / post-vitam /epilog / epi…taf :

 

Vin acasă în april

Mii de rîndunici.

În april, în april,

S-a născut Ilici.

 

Iese iarba în april,

Mugurii cei mici.

În april, în april,

S-a născut Ilici.

 

Joacă hora în april

Octombrei voinici.

În april, în april,

S-a născut Ilici.

Grigore Vieru, În april

Partager cet article
4 avril 2013 4 04 /04 /avril /2013 12:28

lan-de-porumb.JPGTudor Gheorghe are un cîntec extraordinar, ca mai tot ce face, care este compus practic în integralitate din regionalisme/arhaisme rurale, neînţelese astăzi, cuvinte care odinioară nu însemnau decît un cotidian banal cu chin şi sudoare şi care, iată, au devenit, odată dispărute obiectele şi chinurile pe care le denumeau, poezie pură.

 

Îmi aduc aminte acum şi de o experienţă de lectură „explicativă” cu o nepoţică de-a mea care s-a’mpotmolit pînă la lacrimi într-un text de Barbu Delavrancea, text anacronic propus ca supliciu de vară pentru elevi, disimulat în lista de lecturi obligatorii şi care ar fi meritat 2-3 ore de limbă română la şcoală. Ah, ce lecţie-poezie s-a ratat prin această abordare stupidă a unui text, cu siguranţă urît de copii acum, dar atît de bogat, prin disonanţa lui cu realitatea de azi, în învăţăminte!...

„Patria mea – limba română” diximus.

Dar aceste rînduri nu sînt despre hermeneutica textelor, ci despre cotidianul nostru, care uite că re-devine la fel de biblic, altfel spus: un chin şi o sudoare şi nu ar trebui să ne mire abundenţa publicităţii produselor de tip Rexona & Co., atît de necesare (în cantităţi de hectolitri la m²) pentru a masca putoarea de acreală nespălată ce ne învăluie...

Opacitatea proceselor, negocierilor, numirilor, adoptărilor de legi, dar, mai cu seamă, interpretările lor (vai, dar au devenit subit într-atît de „ruşinoase” şi „timide”), descifrarea intenţionalităţilor camuflate cu atîta asiduitate, încît se ajunge la un nivel de ridicol care, hélas! ne tue pas*, nu poate genera decît repulsie şi respingere şi, din păcate, nu există multă „poezie” în această realitate.

Dar dacă e să revenim la poeticul cuvintelor desuete, ceea ce ni se întîmplă astăzi seamănă cu povestea unui cetăţean din Ch-ău căruia i s-a dat o cireadă de hlujani ca mai apoi să i se propună s-o schimbe pe una de ciocleji....

Unii aşa şi nu ştiu ce li s-a dat, alţii nu ştiu ce li s-a propus în loc, majoritatea - nici una, nici alta. Doar puţini înţeleg esenţa vidă de semantică a acestui troc, dar „propunerea” nu se discută astăzi, la fel cum nu se discuta „participarea voluntară” la demonstraţiile de 1 mai pe timpuri...

Şi dacă ţăranul nu vede rostul chinului său rebrenesc, atunci el lasă ogorul Pîrlog şi... pleacă la oraş...

 

*(franceză) nu ucide => (parte din dictonul francez Le ridicule ne tue pas (ridicolul nu ucide))

 

Imagine: Maria Furţea-Niculescu, „Lan de porumb

Partager cet article
28 mars 2013 4 28 /03 /mars /2013 02:59

Adevăratul adevăr vă spun : dacii din traci au provenit ! Adevăr istoric împărtăşit de toată lumea bună şi dreaptă, de toţi acei care stau bine pe două picioare şi cu capul (în) sus. De la Homer şi Herodot cetire să se dea!, dacă poate mai aveţi dubii. « Geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci », - zicea istoricianul ne-revizuit încă (rămîne de văzut dacă a fost vre-o dată vizuit). Şi pentru o mai bună probitate am adus şi probe în etate : un zeu întreg - pre nume Dionysos - născut tot acolo, pe meleaguri tracice (bine-bine, nu e chiar în etate, ar trebui să-i adăugăm un "ebri" în faţă (şi nu cumva, Doamne fereşte, să ne împiedicăm în taste şi să tapăm "ebra"),  căci e cam beţiv sireacul, dar acest fapt poate fi şi o probă, la o adică, un adevărat marker istoric, pe care tot îl re-găsim de atunci: şi la Cantemir, şi în rapoartele OMS de mai aproape de noi, adevăraţii urmaşi ai traco-daco-geţilor).


Eventual am putea face şi un studiu ADN unde am încerca să depistăm (à la Planeta Moldova) în coduri genomul viţei de vie de soi neprihănit, dar e riscant, căci am putea da acolo şi de ceva turcesc, tătăresc, slav, jidovesc, ţigănesc şi alte multe sîngiuri păgîne… De văzut, căci în vremurile de azi consonanţa leşească sau hoholească a numelui meu, spre exemplu, se împacă mai bine cu Europa decît echivalentul său pur românesc « Lupu »… Niciodată nu ştii unde cîştigi şi unde pierzi !


Dar să revenim la adevăratul adevăr istoric pe care, noblesse (et ancienneté) oblige!, ar trebui să-l exportăm peste tot, chiar şi la ruşi, chiar şi la chinezi-japonezi, chiar şi americanilor. Mai ştii, poate se molipsesc şi încep a ne cumpăra vinurile, fiindcă la ce ar servi un adevăr adevărat istoric, dacă nu ai putea să-l vinzi cuiva ori, dacă nu, măcar trage nişte foloase cît de cît palpabile şi monetizabile?


Din păcate se întîmplă lucruri stranii în procesul exportului: ba adevărul nostru se confruntă cu nişte adevăruri la fel de adevărate, ba este totalmente deformat şi ne pomenim cu cel puţin o parte alterată (uneori o păţeşte „adevărul”, alteori „adevăratul”).


Iar atunci cînd traversează oceanul, pentru a ajunge la oamenii cei care merg cu capetele în jos, în americi, adevărul nostru suferă o mutaţie absolut catastrofală. În capurile lor îndreptate de facto spre altă parte a universului, simpla propoziţie „dacii provin din traci” capătă semnificaţii supra-realiste, demne de Tristan Tzara. Na, nu ai ce aştepta de la o naţiune fără tradiţii şi istorie (căci ea este toată în exclusivitate la noi), fără spiritualitate şi cultură (Twain, Hemingway, Poe, Steinbeck, Chaplin, Faulkner, Palahniuk & Co., guys, say „hello” to the world!). Această frază inocentă devine deci - scandal, domnilor! - ceva de genul „raţele au ieşit din camion”... (the ducks came from the trucks)


Supărat foc, am decis să iau măsuri nemijlocit la faţa locului! Cu raţa americană m-am lămurit repejor: am făcut o friptură geto-dacică (aşa le-am spus lor, dar reţeta de la mama am învăţat-o) de şi-au lins americanii mei degetele şi au crezut (cel puţin cît a durat ingurgitarea) în existenţa dacilor ne-răţoi! Cu camionul e mai greu... E prea mare şi încă nu am găsit un ceaun pe măsură. Poate facem ceva cu el mai tîrziu. Pentru moment însă adevărul adevărat a rămas aşa, corectat pe jumătate: „Dacul iese din camion”. În americăneşte spus: „The „Dac” came from the truck”.

 

american-truck.jpg

Partager cet article
20 mars 2013 3 20 /03 /mars /2013 14:39

Nu cred că este neapărat necesar să vin cu o explicaţie a termenului « Skhodniak »... Dar am s-o fac, necătînd la toate, căci sper să fie şi vorbitori de limbă română („neprihăniţi” – vorba unui deputat) printre cititorii acestui blog.

 

Aşa deci : Сходняк (Skhodniak) : întîlnire a liderilor lumii interlope sau neformale (cuvînt din registrul argoului banditesc rus).

malevich_black-red-square.jpgÎn cîteva din textele recente referitoare le actualele negocieri AIE 3 s-au strecurat comparaţii (contextul fiind favorabil) cu conclavul papal. Cardinalii pînă la urmă nu au întins-o cu decizia... Dar lor le-a fost uşor – ei fac parte din aceeaşi gaşcă.

Comparaţia poate fi oprită aici şi limitată la o singură semnificaţie: se adună nişte nenici să decidă cine le este şefu’... Ah da: mai este şi o metaforă uşor de exploatat (ce cadou!) – fumul...

(doar cîteva expresii din acest registru: înfumurat, fumuriu, a scoate fum, a fuma ceva (nu neapărat ţigări), a-i ieşi fum pe urechi, a avea fumuri, nu-i fum fără foc, a afuma pe cineva, a lăsa fum peste, pute a fum de „răzînă” arsă, etc, etc.)

În (ne)cazul nostru, totuşi, avem altceva: se adună exponenţii a cîteva clanuri să negocieze perimetrul de exerciţiu al puterii.  „Skhodniak”-ul rămîne „skhodniak”, oricum nu l-ai învîrti şi oricîte cravate albastre/verzi/roşii nu ţi-ai anina...

Nu ştiu, Stimaţi Cititori, dar eu unul nu înţeleg la ce e nevoie de AIE... Au avut nevoie să se înţeleagă pentru a alege un Preşedinte. Dar aceasta este o înţelegere punctuală, organică... Bine, a fost nevoie de o înţelegere pentru a alege Cabinetul de Miniştri... Discutabil, dar fie.  

În rest: la ce bun?! Cică discuţiile gravitează actualmente în jurul „principiilor şi valorilor”... Ce înseamnă asta nimeni nu mai înţelege...

Dacă poate să-mi explice careva care principiu poate fi mai important pentru un partid politic decît respectarea angajamentelor luate în faţa alegătorilor, vă rog – vă rog...

Dacă poate să-mi explice careva care valori pot fi superioare legii (ne limităm la politică şi executarea puterii de Stat, bineînţeles), nu ezitaţi, încercaţi...

Eu nu înţeleg ce pot discuta partidele politice în afară de repartizarea posturilor.

În schimb, pot lesne înţelege (nu neapărat accepta) următorul lucru: interlopii au întotdeauna ceva de discutat la „skhodniak”. Totuşi este foarte important să ai reguli de joc  (chiar dacă le numeşti „principii şi valori”) atunci cînd eşti în afara legii. Nu de alta, dar altminteri apar victime, iar asta nu-i bine pentru business...

P.S.: Ah da, uitam de popor... El n-are timp. El se (dez)integrează activ cu Europa.

 

 

Imagine: Malevich - Black & Red Square

Partager cet article
10 mars 2013 7 10 /03 /mars /2013 22:51

„- Tată, tată, de ce trenul se ridică atît de sus? Tată, tată, trenul zboară ca avionul?
- Nu, dragul tatei. Pur şi simplu îi schimbă roţile.
- Roţile astea nu mai sunt bune?
- Ba da. Dar ca să mergem mai departe trebuie să le schimbăm.
Dormi, dragul tatei, o să stăm aici încă mult timp…
- Tată, mă tem… Să mă trezeşti cînd vom fi pe pămînt.”,

Nicoleta Esinencu, „Fuck You, Eu.ro.pa!”


Toată lumea ştie că pentru a intra în Europa e nevoie să schimbi roţile... Restul ca restul, da roţile, ia, mărogel, de le schimbă! Ecartamentul ăsta sovietic dintre două cercuri de fier nu trece.


tren-ruginit.jpgLocomotiva, oricît de veche, poluantă, ruginită şi lentă nu ar fi, trece. Din moment ce se mişcă şi poate avansa cît de cît regulat (ajustează ei orarele, oricît de lungi, dar respectate să fie), trece. Important e să nu rămînă blocată undeva între două staţii... La uma urmelor, europenii au cîteva (de mîna a doua, dar tot mai bune ca ale noastre) în rezervă şi sînt gata să ni le închirieze (nu, la ei nimic nu se dă „pe gratis”) ori chiar cu împrumut, de ce nu?


Şi vagoanele sînt parcă destul de bune. Desigur, n-avem noi treabă cu TGV-urile, ICE-urile, Euro-Star-urile lor, dar nici nu pretindem (încă), nu? Vă asigur, au şi ei trenurile lor mizeroase... Mai dam cu vopsea pe ici pe colo, mai spălăm perdeluţele şi vom avea vagoane acceptabile!


Maşinistul? Chiar credeţi că mai contează maşinistul? Ceea ce contează pentru ei este ca trenul să ajungă în staţia convenită la timpul convenit. Punct. Ăsta-i rolul maşinistului la ei. Dacă nu aunge la timp, maşinistul dă cheile. El nu poate telefona la staţie să spună: „Auzi, şefu? Eu azi întîrzii cu 2 ore. Vezi, reglează tu traficul acolo, da?” (Dar poate anume din această cauză „maşiniştii” noştri nu prea doresc să lucreze pe rutele internaţionale?)


Pasagerii? Cu pasagerii probleme nu-s. Ei sînt demult acolo, în Europa. Şi aşteaptă să vină trenul...


Uite-aşa trăim noi: vagoane avem, locomotivă avem, maşinistul nu mai contează aşa de mult cum şi-ar dori-o el, pasageri – cît gara... Dar trenul nu aunge şi gata în Europa...


Ecartamentul între circumvulaţiuni nu coincide, asta-i buba!

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher