Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
7 février 2014 5 07 /02 /février /2014 01:24

 

Fiecare cu gîndacii şi metehnele lui. Le am şi eu cu duiumul, iar una pot s-o împartăş şi aici, căci nu e deloc ruşinoasă, chiar dimpotrivă, pot să mă laud cu ea, căzînd în alt păcat pe care-l au mai toţi acei care scriu, indiferent dacă o fac bine ori rău, şi anume „lauda de sine”, meteahnă care nu miroase la fel de bine, din cîte îmi aduc eu aminte din copilărie. Fie! Oricum nu am altă soluţie de a „intra în materie”. Deci, pe lîngă multe altele, o am şi pe aceasta: o slăbiciune pentru muzica corală.


Şi uite-aci, esteţii şi puriştii pot să vină şi cu ţepe, căci îmi plac mai toate genurile: ascult cu plăcere şi muzică sacră (corale gregoriene sau ortodoxe), şi „Corul Armatei Roşii”, oricît de antagoniste nu ar părea. Ce să mai vorbim de piese precum  O Fortuna de Orff, Ode an die Freude de Beethoven, Hallelujas de Handle sau Lacrimosa de Mozart... Dar am să pun punct aici listei, căci nu despre muzică de cor doream să scriu (dar din nou m-am împotmolit într-o digresiune, încă un păcat pentru care sper, dragă cititorule, să nu fiu judecat prea aspru) şi chiar e riscant într-un fel căci, precum zicea Charles Bukowski, există un tip de piese muzicale (sublime, de altfel) pe care dacă le pui într-o listă undeva, poţi să fii trecut în categoria de mici burghezi pretenţioşi şi superficiali...


„Voici la liste des morceaux d’école maternelle dont le chef d’orchestre raffole: „La Vie parisienne” d’Offenbach, le „Boléro” de Ravel, la „Gazza Ladra” de Rossini, „Casse-Noisette” de Tchaïkowski (pitié!), des bouts de „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „La Danse des Tricornes de De Falla, „Pompes et Marches” d’Elgar et „Rhapsody in Blue” de Gershwin (pitié, trois fois pitié!) et plein d’autres que j’oublie...

Mais laissez cette foule baigner dans ce sirop et ils bêlent de plaisir.”*

 

Charles Bukowski, „Carnet d’un suicidaire en puissance” (in „Contes de la folie ordinaire” (titlu original în engleză: „Erections, Ejaculations, Exhibitions and General Tales of Ordinary Madness”), Grasset, La Sagitaire p.174)


Acum cîteva săptămîni am privit un reportaj de la un festival naţional al cîntecului din nu mai ştiu care ţară baltică. Zeci de mii de persoane cîntînd în unison... Fericiţi să fie împreună. Mîndri de ceea ce sînt şi de ceea ce reprezintă. Transportaţi în alte dimensiuni de forţa şi aripile muzicii. Mă trec fiori doar scriind aceste rînduri. Ascultaţi (aici e doar o mostră):

 

 

 


 

 

 

  Şi atunci am înţeles mai bine de ce rezistenţa armată anticomunistă în ţările baltice nu a fost înnăbuşită definitiv decît la începutul anilor ’60 (recomand tuturor superbul roman „Purgatoriul” de Sofi Oskanen)... Atunici am înţeles că aceste ţări se vor descurca oricum şi oricînd (Mai ţineţi minte? Chiar şi în perioada URSS-ului toată lumea se minuna de nivelul lor de trai şi de calitatea de viaţă în „Pribaltika”, de calitatea produselor lor. Era de neînchipuit: în marele „Soiuz” exista un colţ unde... nu se fura!).


Noi nu avem aşa ceva. Noi nu avem nicio practică comunitară care să ne înalţe, să ne facă mai buni, să ne purifice printr-un trans colectiv. E foarte probabil însă să fie şi spre binele nostru. Într-o serie de reportaje despre Germania (Германская головоломка), Vladimir Pozner (care nici nu neagă sentimentele ambigue pe care le are faţă de această ţară, bazate pe dureroasele aminitiri din propria copilărie) revine cu o întrebare continuă legată de noţiunea de „democraţie pe timp de soare”: dar ce se poate întîmpla atunci cînd plouă? Nu pot oare aceste practici degenera în ceva absolut inuman, cum s-a mai întîmplat în istorie? Şi nu există oare în aceste experienţe colective o asemănare cu faimoasa „mînie colectivă” orwelliană, care funcţionează exact pe aceleaşi principii de trans colectiv? Bineînţeles că există... Mecanismul a fost înţeles şi exploatat la maximum în mai toate dictaturile... Şi aceeaşi Germanie face tot posibilul pentru ca aceste urgii să nu se mai repete.


Dar, revenind la festivalul din ţările baltice, îmi spun că o persoană ce a făcut parte dintr-un asemenea cor nu va mai fi capabilă să-i facă o potlogărie vecinului cu care a cîntat împreună... Acest sentiment de apartenenţă la un grup devine, solidificat printr-o exaltare totală a tuturor simţurilor, într-atît de puternic, încît nu mai poţi imagina cum ai putea prejudicia acest edificiu. Frontiera între individ şi totalitate se şterge... Este ceva înfiorător în energia care se degajă atunci cînd urmăreşti un asemenea spectacol... Şi aş fi rămas mai mult îngrozit, dacă la un moment dat nu aş fi văzut un chip asiatic printre corişti. Dacă nu ar participa invitaţi din străinatate, inclusiv din Rusia. Şi apoi nu degeaba fac festivalurile acestea parte din patrimoniul UNESCO!


Şi noi? Ce avem noi? Noi avem hora... O experienţă cert colectivă, dar care rămîne departe de transul coralelor... Ne ţinem de mîină, alergăm în cerc ascultînd o melodie saltăreaţă... Dar nu cîntăm... Şi lăsăm spiritul să rămînă deconectat de acţiunea propriu-zisă. Avem timp să observăm cum sînt îmbrăcaţi ceilalţi, să ne gîndim că unul dansează bine, iar altuia i se împleticesc picioarele, să identificăm care doamnă şi ce podoabe poartă, cît de adînc îi este decolteul, reuşim să numărăm pînă şi kilogramele cu care cutare sau cutărică s-a îngrăşat de la ultima petrecere... Nu, nu cred că se degajă ceva, în afară de sudoare şi ceva feromoni din horele noastre... Noi nu ştim să fim comunitate. Noi suntem gospodari desăvîrşiţi. Şi orice apariţie în public nu este decît o ocazie să ne măsurăm cu „gospodăriile”.


Sau poate ar trebui să ne bucure acest lucru? Nu de alta, dar la cîtă ură există în/la noi, riscăm să facem un masacru mai ceva ca în Rwanda... Ori invers?: faptul că nu ştim să cîntăm împreună ne face răi şi invidioşi? Nu ştiu. Dar privind zecile de mii de persoane cîntînd ca unul, parcă mă apucă un fel de tristeţe. Pentru noi. Şi respect. Pentru ei. Şi, à propos, ascultînd melodiile (hélas, nu înţeleg cuvintele), nu-ţi vine a pune mîna pe cuţit...

 

 

 

*În română: „Iată lista pieselor de nivelul grădiniţei pe care orice dirijor le adoră: „Viaţa pariziană” de Offenbach, „Bolero” de Ravel, „Gazza Ladra” de Rossini, Spărgătorul de nuci” de Tchaïkowski (fie-vă milă!), bucăti din „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „Dansul Tricornului” de De Falla, „Pomp and Circumstance Marches” de Elgar şi „Rhapsody in Blue” de Gershwin (cruţare, de trei ori cruţare!) şi multe altele pe care le uit acum... Dar lăsati această turmă să se sclade în acest sirop şi ei behăie de plăcere.” (traducere proprie)
 

Partager cet article
2 février 2014 7 02 /02 /février /2014 14:34

Articol scris pentru DESCHIDE.MD

 

« Ученый, сверстник Галилея,

был Галилея не глупее.

Он знал, что вертится земля,

но у него была семья. »

Евгений Евтушенко

 

Acum cîteva zile scriam despre efectele nefaste ale unui sistem de învăţămînt sălbatic asupra căruia statul, se pare, a pierdut orice control sau, mai degrabă, l-a abandonat, lăsînd şcolile să se descurce cum le duce capul.

 

Şi ele se descurcă… Şi s-a ajuns unde s-a ajuns. Unele se descurcă, dar mai cu seamă se descurcă unii…

 

Poza-copii-la-scoala--640x480.jpgNu cred că există astăzi multă lume care ar fi de acord cu situaţia actuală. Dar toţi joacă în această horă : toţi se supun unori baroni (directori de licee şi acoliţii lor, de obicei din cei mai înstăriţi părinţi) sau unor pretinse iniţiative « colective », sugerate de către un părinte care « se ştie bine » cu directorul…


Să fie oare oamenii noştri într-atît de « supuşi », fără « verticaliate » şi « demnitate » : cîntecul nostru de leagăn dintotdeauna ? Nu cred : oamenii noştri nu sînt mai răi (bine-bine, e drept că nu sînt nici mai buni) decît ceilalţi…

Atunci de ce nu se revoltă părinţii ?


Răspunsul rezidă cred în acelaşi feodalism care domină la noi în întreaga societate. Fiecare baronaş se crede stăpîn absolut în mica sa împărăţie : « Nu-ţi place ? Poţi să-ţi dai copilul la altă şcoală ! La mine e rînd. »


Sau : cîţi din părinţi nu observă, cu o oarecare stupoare, cum scad lejer notele copilului după ce se « ceartă » cu şcoala ?... Şi cu cît mai mare conflictul – cu atît mai mare scăderea… Conflictele astfel se văd imediat aplanate, datoriile – plătite, colţurile – rotungite. Nu de alta, dar vine marea urgie a timpurilor moderne : BAC-ul… Pentru care sunt necesare pregătiri speciale. De care nu toţi vor beneficia…


Credeţi că exagerez ? Să admitem… Dar atunci vă mai aduc aminte de adunările de parinţi unde iniţiativă au întotdeauna 2-3 infiltraţi, prieteni care « înţeleg cum trebuie de făcut » şi toţi tac mîlcom, căci ştiu unde ajunge imediat « informaţia »…


Şi s-ar răzvrăti lumea, dar are copil la liceu… şi dacă s-ar face lucrurile, dar cu mîinile altora, să fie şi oaia sătulă şi lupul întreg… dar uite că nu se face…


Şi nici nu prea are cum : prea scumpi sunt ostaticii…

 

 

Origine Imagine

Partager cet article
29 janvier 2014 3 29 /01 /janvier /2014 11:58

Acest text a fost scris pentru PLATZFORMA.MD

 

 

Acum cîteva zile, a fost publicată pe Facebook copia unei scrisori prin care administraţia unui liceu de elită din capitală reclama bani de la părinţi prin intermediul aşa numitei „asociaţii/fundaţii de părinţi”. Suma este destul de cochetă şi reprezintă ceva peste 3000 de lei. Net bineînţeles (1).

 

(Pentru comparaţie: salariul mediu în luna Octombrie 2013 în R. Moldova a fost de 3785,4 lei (2) în valoare brută, ceea ce nu înseamnă însă mare lucru, căci date despre salariul median nu am găsit, iar pentru a înţelege care este bunăstarea populaţiei anume salariul median este cifra care ar trebui să ne intereseze: ea reprezintă suma-frontieră care îi separă exact în jumătate pe salariaţi între cei ce cîştigă mai puţin şi cei ce cîştigă mai mult.)

 

Această practică nu este o excepţie, din păcate. De facto, învăţămînt public gratuit (şi calitativ) în Moldova nu mai există de ceva timp şi acest lucru ar trebui să-i îngrijoreze mult mai mult pe Maia Sandu & Co decît copiatul la BAC sau cheltuielile în învăţămînt raportate la PIB (aceasta din urmă este mai mult grija FMI-ului decît a guvernanţilor, dar ştim noi bine muzica cui răsună de obicei).

 

Copil-de-la-sat.jpgDacă acum 3-4 ani cauza fundamentală a exodului masiv din Republica Moldova erau salariile mici, acum din ce în ce mai des, în discuţiile pe care le am cu cei emigraţi, este evocată problema învăţămîntului şi neliniştii pentru viitorul copiilor. Este puţin probabil ca aceste îngrijorări să fie reflectate în studii şi anchete sociologice, căci, în mod invariabil, la întrebarea despre cauzele migraţiei părinţii vor invoca „salariile mici” şi accesul la educaţie de calitate este diluat în mod previzibil în sintagme precum „viitorul copiilor”. Într-un fel este şi acesta un indicator, fiindcă cetăţeanul nu mai are încredere în stat şi în instituţiile lui, în capacitatea statului de a asigura un viitor pentru copii, indiferent de originea lor socială, ci doar în propriile forţe şi capacitatea proprie de a genera venituri suficiente. Iar atunci cînd ai bani, cumperi orice, inclusiv şi studii calitative.(3)

 

Chiar săptămîna trecută o doamnă îmi spunea următoarele: „Eu de-amu… Nu-mi trebuie mare lucru: îmi ajunge, ne descurcăm noi, dar aş vrea să-i pot învăţa pe băieţi. Că eu asta le spun: voi ţineţi-vă de carte. Atîta lucru aveţi de făcut.” Discuţia a avut loc în una din suburbiile Parisului. La care tatăl familiei a adăugat: „La cîţi bani trebuie să dai la şcoală în Moldova, mai ieftin m-ar costa să vină învăţătorul acasă. Ce, asta-i şcoală?

 

Orice societate pentru a se dezvolta armonios şi dinamic are nevoie de un mecanism de mobilitate socială, de un aşa-zis „ascensor social”. Numai în acest fel se poate asigura în primul rînd o dezvoltare şi o „pace socială”, nemaivorbind de creativitate, inovaţii, competivitate, căci anume meritul (prin talent şi/sau efort) trebuie să fie factorul ce deschide accesul la ascensiune socială, nu renta socială exprimată în bani (ai părinţilor) sau relaţii de rudenie. Doar în aceste condiţii apare şi se dezvoltă un sentiment de echitate în societate. Ceea ce observăm noi în Moldova este exact inversul: anchilozarea graduală a păturilor sociale. Fii de judecători devin judecători (4), fiice şi fii de Preşedinţi – miniştri ori deputaţi (5, 6, 7), etc., etc. (ex: Odraslele judecătorilor la Universitatea de Drept nu achită taxa anuală! (8)) Desigur ar fi iluzoriu să credem că fenomenul respectiv este unul pur naţional. Imobilitatea şi tendinţa elitelor de a se reproduce este un proces natural şi firesc. Doar că în Republica Moldova el atinge proporţii namaivăzute în alte părţi. Apropo, în occident (deşi echitatea a fost, mai ales în occidentul european, o valoare în creştere) sînt vehiculate din ce în ce mai intens în discursul public şi politic (cu prisosinţă acum, în perioadă de criză şi incertitudine economică) noţiuni de „echitate socială”, „egalitate a şanselor”, acelaşi „ascensor social”.

 

Societatea este un sistem viu şi dinamic (instabil) şi precum orice sistem tinde spre stabilitate, la fel o fac şi societăţile. Vom lăsa însă sociologii şi filozofii să dezvolte acest vast (şi probabil necuprins) subiect, căci ne vom interesa doar de un singur aspect al lui: instalarea noilor elite, oligarhii (exemplu viu de ascensiune fulgurantă în Moldova, dar care astăzi este bine înscăunată şi chiar „înşurubată”) şi solidificarea graduală a păturilor sociale. Este cunoscută o definiţie puţin poetizată a corupţiei: o formă de auto-organizare a societăţii în cazul în care statul este deficient.

 

Unul din principalele roluri ale oricărui stat este să menţină în permanenţă o suficientă presiune entropică pentru ca sistemul să rămînă dinamic (instabil) în continuare. Printre cele mai vizibile exemple în acest sens sunt diversele instituţii antitrust menite să evite situaţii de monopol sau oligopol.

 

Dar dacă în economie concluziile au fost făcute demult şi, respectiv, instituţionalizate soluţii pentru a contracara acest fenomen (cu mai mult sau mai puţin succes), în alte domenii aceste eforturi sunt mult mai puţin vizibile, chiar inexistente. Nu ar trebui să ne mire acest lucru, dacă e să luăm în consideraţie că deciziile importante sunt luate, direct sau indirect, de către elite, or elitele vor încerca întotdeauna să-şi protejeze interesele şi propriile poziţii.

 

Astfel, peste tot (în lumea „civilizată”), în numele unor presupuse principii de „libertate”, învăţămîntul public coabitează cu învăţămîntul privat (9). Deşi, în cele mai fericite cazuri, învăţămîntul privat este încadrat relativ strict de legislaţie, această coabitare nu este altceva decît o formă de segregare şi de auto-izolare a elitelor pentru a-şi proteja poziţia dominantă.

 

Această tendinţă de auto-izolare este foarte vizibilă în special atunci cînd „avuţii” îşi izolează parcurile locative (10) (Vă mai aduceţi aminte de barierele din strada Ciocîrliei?). De obicei cuvîntul „ghettoizare” este conotat şi se referă în special la cartiere rău famate, dar, de fapt, primii care îşi izolează cartierele sunt chiar cei instăriţi… Mai mult decît atît, ei o fac „din interior”, voluntar şi aplicat.

 

Într-o altă discuţie non-formală pe care am avut-o la sfîrşitul lui decembrie 2013 cu unul din top-managerii unei companii multinaţionale americane cu care am onoarea să lucrez, persoana respectivă recunoştea că a avut noroc în viaţă fiindcă a crescut într-o familie de industriaşi şi a locuit într-o localitate alături de North Carolina State University pe care a şi absolvit-o. Concluzia pe care a făcut-o chiar el a fost următoarea: în ziua de azi segregarea se face prin accesul la învăţămînt de calitate. Discuţia pornea iniţial de la curiozitatea dumnealui în raport cu originea numelui şi prenumelui meu…

 

Studii despre calculul faimosului ROI (Return on Investments*) în domeniul învăţămîntului există astăzi cu duiumul. Aceste studii arată că anume investiţiile în domeniul învăţămîntului primar sunt cele mai eficiente (11) şi ating un ROI de 18%-20% la nivel global! Cu toate acestea, noi continuăm cu o insistenţă nonşalantă să calificăm banii alocaţi pentru învăţămînt drept „cheltuieli”… Doar o singură dată mi-a fost dat să citesc într-un discurs şi spaţiu public, diferit de cel academic: „Aici municipalitatea INVESTEŞTE într-o nouă instituţie de învăţămînt”. Eram la Manchester şi această inscripţie era pe un panou ce masca un şantier de construcţie…

 

Din păcate, tot ce întreprinde statul moldovean în domeniul învăţămîntului şi, în mod special, în raport cu învăţămîntul primar, nu face decît să accentueze segregarea din ce în ce mai evidentă şi mai simţită astăzi în Republica Moldova. Ce fel de şanse are un copil născut la sat, unde pînă şi şcoala primară este închisă, să devină „ministru” sau „judecător”? Întrebare devenită tragică prin caracterul ei retoric… El, copil condamnat, nici BAC-ul nu are cum să-l susţină în condiţiile actuale… Nu fac, bineînţeles, aluzie la imposibilitatea de a copia, ci la modificările constante ale criteriilor de evaluare, aliniate după aceleaşi licee de elită, înăsprite în anul care a trecut, fără a se fi luat în consideraţie conţinutul învăţămîntului în instituţiile din provincie. De facto, liceele non elitiste au fost eliminate din competiţie mult înaintea examenelor.

 

Iar acum cîteva zile o altă „reformă” a fost anunţată care nu face decît să limiteze şi mai mult accesul la învăţămînt superior pentru copiii din localităţile rurale (12). „Ministerul Educaţiei propune să se renunţe la divizarea locurilor pentru înmatriculare în baza principiului locului de trai (rural/urban)”. În aceste condiţii, ţinînd cont de decalajul între diversele instituţii de învăţămînt şi diminuarea locurilor „la buget” în universităţi, această decizie este o adevărată condamnare pentru copiii de la sate sau acei parinţii care nu au de unde achita „taxe benevole” în liceele de elită.

 

Admiraţi şi această mostră de echitate: „Ministrul a anunţat că în anul viitor 13 şcoli din 13 raioane vor fi reparate cu suportul Băncii Mondiale, de acest proiect urmînd să beneficieze, în mod prioritar, raioanele care au dat dovadă de angajament în procesul reformei de restructurare a reţelei şcolare. (13)”

 

Şi o altă întrebare pe care am s-o las deschisă: Cum credeţi, care stat are mai multe şanse de a deveni prosper: unul unde totalitatea copiilor va avea un nivel decent de educaţie, cel puţin medie, sau unul unde 2000-3000 de copii vor avea acces la studii excepţionale iar restul vor rămîne inculţi?

 

(Apropo, atunci cînd discutăm despre politică şi societate cu prietenii mei francezi, întotdeauna le aduc Republica Moldova drept exemplu, un fel de Case Study şi le spun: „Iată ce ve-ţi ajunge dacă veţi continua pe făgaşul pe care l-aţi apucat!”. Moldova este exemplul tip de „reuşită” a unei societăţi ultra-liberale şi individualiste, unde statul se retrage treptat şi defectuos mai din toate domeniile. Noţiunea şi politicile corespunzătoare de „deregularizare” au fost lansate încă în anii ’80 (cf. Joseph E. Stiglitz, „Freefall” (W.W.Norton & Company, 2010)), şi s-au dezvoltat în adevărată doctrină odată cu cădearea zidului de la Berlin).

 

Să revenim însă la faimoasa taxă cerută părinţilor de la care am pornit. Justificarea ei, formulată chiar de către instituţiile de învăţămînt, este următoarea: insuficienţa resurselor alocate din bugetul de stat pentru a asigura condiţii şi un proces educaţional de calitate… A „pedepsi” o instituţie de învăţămînt pentru această practică este ridicol şi superficial din moment ce aceleaşi autorităţi recompensează instituţii similare (unde se practică exact aceleaşi metode!) cu înalte distincţii de stat şi cu laude difuzate pe larg în mass-media (14).

 

Acuzaţiile repetate aduse profesorilor şi medicilor au devenit o obişnuinţă crasă şi stereotipată. Din păcate, ele sunt deseori justificate. Dar aceste acuzaţii constante contribuie la instaurarea în societate a unei imagini extrem de negative pentru nişte corpuri de profesie de care avem mare nevoie şi care, în treacăt fie spus, nu sunt cei mai remuneraţi funcţionari.

 

Taxele plătite de părinţi prin intermediul „asociaţiilor” sunt în primul rînd un element discriminatoriu, fapt care a şi trezit nemulţumirea părinţilor. Ei, ca şi oricare alt părinte, îşi doresc pentru copiii lor studii de calitate, dar sunt confruntaţi cu incapacitatea de a asigura material acest lucru. Nemaivorbind de suspiciunile legate de „folosirea” acestor bani în scopuri private, suspiciuni coroborate de discursul generalizat despre „învăţătorii corupţi”. Şi care este legatura între un „învăţămînt de calitate” şi perdelele luxoase sau alte semne de apartenenţă socială pe care deseori sînt cheltuiţi banii?

 

Trebuie să mai ţinem cont şi de un alt factor: acei care formulează mesaje şi care au acces la reţelele de distribuţie a informaţiei, fac parte din aceeaşi elită. Ei nu au niciun interes să zdruncine acest sistem, dimpotrivă: vor încerca să-şi perpetueze poziţia dominantă, încercînd să legitimeze şi să justifice practicile existente (15, 16), invocînd criterii obiective de excelenţă şi modele perfecte de auto-organizare. Nu ar trebui să ne mire nici faptul că politica actuală a statului în domeniul învăţămîntului este, în mod general, acceptată, susţinută şi promovată de elită.

 

Ceea ce ar trebui să ne preocupe nu este existenţa acestor elite (căci cristalizarea lor este un proces firesc, inevitabil şi chiar necesar), ci felul în care ele se constituie, capacitatea societăţii de a le reînnoi, setul de atribute care caracterizează noţiunea însăşi de „elită”. Soluţia nu rezidă în egalitarismul utopic de tip comunist, ci într-un set de mecanisme care ar asigura o echitate general acceptată (egalitatea iniţială a şanselor şi recompensa pentru merit) drept criteriu de diferenţiere socială.

 

Şi la acest capitol trebuie să recunoaştem că statul Republica Moldova este total deficient.

 

Acum să facem un efort de imaginaţie şi să ne închipuim că factorii de decizie vor interzice colectarea de bani de la părinţi prin intermediul „asociaţiilor”. Ştiţi ce se va întîmpla? În absenţa unor finanţări conforme aşteptărilor parinţilor, primii care vor veni cu „jalbe” şi vor căuta „soluţii” (inclusiv prin excluderea părinţilor non-solvabili, prin „privatizarea” instituţiei, etc., etc.) pentru a plăti mai mult vor fi chiar părinţii (cei înstăriţi, fireşte)…

 

*Return on investment (ROI) (Rom : “Rentabilitatea capitalului investit”) Măsoară cîştigul sau pierderea generată pe urma unei investiţii faţă de suma investită. ROI este de obicei exprimat în procente.
Rentabilitatea capitalului investit = (Net Profit / Costul Investiţiei) x 100

 

(1)  http://adevarul.ro/moldova/social/liceul-mircea-eliade-ministerul-educatiei-chisinau-1_52d8db8ac7b855ff568d7576/index.html

(2) http://www.statistica.md/category.php?l=ro&idc=452

(3) Pentru mai multe informaţii la acest subiect confruntaţi un recent studiu OIM http://iom.md/attachments/110_rfinalrom.pdf

(4) http://www.zdg.md/investigatii/viitorii-judecatori-cu-case-de-milioane-automobile-de-lux-si-cu-firme-in-sua

(5) http://ziarulnational.md/ce-a-ajuns-sa-lucreze-nepotul-lui-voronin/

(6) http://www.gov.md/pageview.php?l=ro&idc=507

(7) http://www.parlament.md/StructuraParlamentului/Deputies/tabid/87/Id/312/language/ro-RO/Default.aspx

(8) http://www.zdg.md/investigatii/dinastii-de-judecatorii

(9) http://www.education.gouv.fr/cid162/les-grands-principes.html

(10)http://www.zdg.md/social/capitala-barierelor-drum-blocat-spre-voronin-plahotniuc-si-donciu#more-57758

(11)http://isites.harvard.edu/fs/docs/icb.topic1222150.files/Session%207/PsacharopoulosGlobalUpdate.pdf

(12)http://adevarul.ro/moldova/actualitate/reguli-admitere-facultate-schimbari-propune-ministerul-educatiei-1_52e24f45c7b855ff56c200ed/index.html

(13)http://www.investigatii.md/index.php?newsID=200

(14)http://www.presedinte.md/rom/comunicate-de-presa/presedintele-nicolae-timofti-a-participat-la-festivitatea-dedicata-incheierii-anului-scolar-la-liceul-teoretic-mihai-eminescu-din-balti

(15)http://bloguvern.md/2014/01/17/parintii-declara-razboi-socant-cui/

(16)http://bloguvern.md/2014/01/27/fundatiile-in-scoli-o-idee-buna-prost-implementata-o-idee-buna-prost-implementata/

 

(Cu sincere mulţumiri echipei PZF, Petru Negură şi Vitalie Sprînceană, pentru schimburile şi recomandările judicioase pe parcursul redactării acestui text)

Partager cet article
21 janvier 2014 2 21 /01 /janvier /2014 17:34

Numai sîngelui meu îi e dor, într-adevăr, de inima mea, cînd o părăseşte.

N. Stănescu

 

Vinerea trecută am primit un telefon : „Tu eşti Vitalie Vovc ? Ai un colet de primit de la Moldova. Vino la Nation de la 5 la 8.”

Era un colet DE LA MAMA, DE ACASĂ.

Microbuze_in_Vama.jpgDupa cum îmi este obişnuinţa, atunci cînd merg după colet, stau cîteva minute şi discut cu şoferii. Despre tot şi despre nimic. Despre cum e să mergi prin Europa, despre cît de mult a nins prin Germania, despre preţurile la benzină în diferite ţări ale Europei, despre cum este acasă, despre cum este să treci vămile. Alteori stau doar aşa, să mai văd cine vine, să mai aud ce se discută, să mai schimb cîteva cuvinte cu necăjiţi de alde mine, căci la uşa microbuzului cu o geantă în mînă toţi suntem la fel...

Din cîte am înţeles, şoferii au în ultimul timp mari bătăi de cap la vamă. Cu intermitenţe: ba „moldovenii” îşi fac de cap, ba pe „români” îi apucă strechea... Mde, ne ajutăm frăţeşte... Iată şi mama îmi zicea la telefon ultima dată: „Am vrut să-ţi trimit nişte vin de casă, dar băieţii au zis că nu-i voie...”.

„Ehe-heeee, de-ai vedea ce se face în vamă... zeci de microbuze! Se duc în toate colţurile Europei.”, îmi zice şoferul.

Eu unul le sunt recunoscător transportorilor. Ei probabil nici nu sunt conştienţi de rolul pe care îl au... Sutele, miile de microbuze care circulă astăzi spre Europa sunt mai ceva decît „Lend-Lease”-ul, mai importante decît Дорога жизни din timpul războiului II mondial, căci ceea ce se întîmplă în Moldova atinge proporţii de catastrofă comparabilă...

La drept vorbind, posibilitatea de a trimite sau a prmi un colet nu este o necesitate vitală nici pentru mine, nici pentru mama (dar aici nu pot afirma pentru toată lumea, bineînţeles). Este totuşi ceva mai mult decît valoarea nutritivă sau monetară ale produselor care circulă. Căci nu coletul contează în sine. Coletele sunt acea punte care ne mai aduce aminte de casă. Sunt micile atenţii care permit fiilor, taţilor, mamelor să întreţină o legătură afectivă cu apropiaţii lor. Este pentru mulţi din părinţii noştri una din puţinile raison d’être. Ce sens ar mai avea viaţa lor dacă nu ar mai putea trimite o geantă pentru băiat sau fată, din moment ce ultimii nu mai pot veni ca altădată?

Atunci cînd mama îmi trimite un borcan de „harbuji” muraţi chiar de ea sau nişte „verzi” nu murătura contează, ci grija pe care o are faţă de un fecior plecat în străini şi pentru care mai poate face ceva. Şi dacă credeţi că nu se găsesc printre străini sălături, greşiţi amarnic. Dar nici un „cornichon à la russe”, oricît de autentic şi identic la gust, nu va putea fi DE LA MAMA. Niciun măr, oricît de bio sau organic, nu va avea gustul mărului din copacul din capătul viei. Atunci cînd intri la un măcelar francez, trebuie să ai o fantezie bogată pentru a imagina un produs care ar lipsi, dar bucata de slană de acasă sau cîrnaţul cu şunca afumată nu pot fi făcute decît ACASĂ. Şi nu atît gustul lor contează, cît conştiinţa că aceste bucate sunt făcute cu dragoste şi cu gîndul la tine. Şi ştii perfect ce înseamnă acea muncă, căci ai tăiat şi tu porc, ai pus slănină la sărat, ai făcut cîrnaţ şi afumat costiţe... Cîndva, într-o altă viaţă. Acea adevărată. Cind mai erai în viaţă.

Şi atunci cînd mama îmi spune „Am vrut să-ţi trimit un şip de vin de la Nicoreni, dar băieţii mi-au spus că nu-i voie” îmi vine să urlu... Eu vin pot să cumpăr. Pot să vă scald pe toţi în vin! Dar eu vreau să simt gustul vinului pe care-l făcea cîndva bunul, pe care l-a făcut tata, care mai este încă astăzi făcut de rude... E sînge din sîngele meu, nu vin!

Şi-atunci cînd aud şi văd şmecheri de tot felul, la Chişinău, la Bucureşti sau Bruxelles, scremîndu-se să inventeze cauze pentru ca să nu mai existe acest pod al dorului, nu mă interesează nici cauzele, nici responsabilii, nici motivele pentru care mama nu poate să-mi trimită vin, slană sau şuncă...

Nu am decît un singur lucru să le spun, europeneşte: „I hate you!”.

 

Origine imagine

Partager cet article
3 janvier 2014 5 03 /01 /janvier /2014 14:58

Без умолку безумная девица

Кричала: "Ясно вижу Трою павшей в прах!"

Но ясновидцев - впрочем, как и очевидцев -

Во все века сжигали люди на кострах.”

В. С. Высоцкий

 

Acum cîteva zile o „noutate” m-a veselit bine de tot. Un tip cu un nume suficient de sugestiv şi caragialesc ne promitea urgii şi nenorociri în anul care a început deja, galopînd şi nechezînd, probabil totuşi chinezeşte, caci ai noştri harmăsari şi mîrţoage tac mîlcom de teamă să nu nimerească în conservele europene.

Nu atît existenţa acestor coţcari este supărătoare, cît prezenţa lor în mass-media. Este şi acesta un indicator al „sănătăţii mintale” a societăţii noastre. Ar trebui totuşi să ne bucurăm că această prezenţă diminuează, necătînd la toate, şi nu mai este „omni-” ci doar epizodică. Suntem, cum n-ai da, departe de timpurile cînd şarlatani de genul lui Kaşpirovski sau Ciumac ocupau spaţii de vîrf în grila programelor televizate, iar legende despre babe vrăjitoare şi lecuitoare circulau în toate satele şi cătunele ţării. Nu cred că există pe acest pămînt vre-un dascăl sau profesor cu mai mulţi ucenici decît babuţa aia oarbă clarvăzătoare din Bulgaria, pre nume Vanga.

Dar această poveste este veche, precum Nostradamus, dacă e să ne limităm doar la celebrităţi, şi va mai continua cam tot atît cît va exista prostia lumească, cu alte cuvinte - veşnic.

cassandre.jpgŞi dacă tot se vînd bine noutăţile astea cu vrăji şi premoniţii, am să vă aduc şi eu cîteva prevestiri, nu înainte de a vă asigura că eu nu greşesc niciodată şi că am prezis pînă şi căderea meteoritului din Tunguska! Vă asigur că anume aşa a fost, iar faptul că la acel moment nu eram încă născut nu este decît o mică discordanţă astrală, căci ştim noi bine că spiritualul şi trupescul nu e chiar acelaşi lucru.

Deci, iată ce vom păţi noi în 2014:

Vor fi date în exploatare cîteva porţiuni de drumuri, poate vre-un spital – două, poate va fi renovată cîte o şcoală, inaugurări pompoase pe care le vom urmări la televizor, bineînţeles. Saturn şi inelele sale se vor învîrti în acest an în jurul nostru (unele subţiindu-se treptat chiar în zona cervicalelor) şi toate aceste saturnalii vor începe imediat din primăvară. Dar tot în acest an vor continua să fie „optimizate” alte spitale şi şcoli (fără televiziuni), căci niciun politician nu poate să se opună unor procese cosmice şi planetare, banco-mondiale, oricît de mult nu şi-ar iubi el nărodul.

În anul care vine vor fi majorate salariile pentru bugetari şi pensiile pentru bătrîni. Se va întîmpla neapărat prin septembrie – octombrie, căci exact pe atunci Luna va fi în spectrul lui Mercur şi ăla se va arăta mărinimos peste obişnuita-i măsură. Dar nu înainte ca aceste majorări să fie total anticipate (un fel de pre-compensaţii) de măriri spectaculoase a preţurilor. Căci niciun ministru sau bancher nu poate să se opună legii conservării energiei universale. Atunci cînd adaugi undeva, scade în altă parte, care nu poate fi decît propria parte a turtei. Ori faci altfel: întîi iei, apoi pui la loc şi zici că ai adăugat. Iar dacă ceea ce ai adăugat e mai mic decît ceea ce ai luat, mai eşti şi în cîştig!

Tot în acest an o săgeată de-a lui Eros va nimeri, deviată de furtuni magnetice, într-o căţeluşă pre nume Molda şi toată lumea îşi va descoperi subit o dragoste nemărginită pentru bucata de pămînt cu acelaşi nume. Din atîţia indecişi şi nefericiţi, ne vom alege cu siguranţă cu vreo 75 % de „moldoveni” mîndri de statalitatea care ne are, la propriu şi figurat, din faţă şi pe la spate, în urma unui recensămînt care în sfîrşit îi va împăca pe împăraţii acestui loc, ei făurindu-şi un rost şi acordîndu-şi carma cu o formă etatistă atît de intermitentă şi ceţoasă pînă la acel moment.

Pe aceşti împăraţi îi va apuca damblaua în anul care vine. Verde-Împărat va tot muşca din Roşu-Împărat care la rîndul său va avea probleme cu orientarea în spaţiu şi timp. Roz-Împărat va uita cu desăvîrşire pînă şi ce limbă vorbeşte, încurcîndu-se definitiv în diversitatea formelor pe care le-a tot luat în ultimii ani. Albastru-Împărat va bate în tobă şi va cînta din goarnă, dar va merge pe jos, căci calul i l-au furat propriii valeţi şi gonaşi. Ăştia din urmă, însă, nu ştiu ce-i aia călărie şi au uitat că de cal nu te apropii pe la spate, căci azvîrle. Riscă să ia o copită drept în plexul lor, solar, pînă una-alta. Toate bune, dar hîrjoneala împărătească nu poate să-i amuze decît pe împăraţi, căci fiecare ghigosit de-al lor îl plătim noi, plebea. Plătim cash cu sudoare şi sînge.

O furtună mare se va abate peste ţara noastră cam tot prin septembrie – octombrie. Vînturile care vor veni din apus vor sparge o fereastră mare spre lumea cea bună şi veche. Şi chiar de nu vom intra la ei cu toporul, precum a făcut-o ţarul Petru, va trebui să adunăm destul busuioc pentru a-l oferi apusenilor drept dovadă ca nu suntem o hoardă de barbari şi că nu noi le-am furat-o pe frumoasa Elena, căci acest rapt este, de fapt, o veche poveste de-a lor, în care noi nu avem niciun amestec. Dar cum nimic în lumea asta nu se dă gratis, cu siguranţă vor mai fi modificate (încă o dată) modelele tichetelor magice cu care se circulă liber. Fiindcă aşa o spun zeii locurilor noastre: dacă nu plăteşti într-o parte – plăteşti în alta şi se cuvine să achiţi tribut Împăratului pentru tot.

O secetă mare se va abate peste cîmpurile şi satele Moldovei. Dacă anul care a trecut a fost cît de cît echilibrat în ceea ce priveşte cantitatea de vlagă la metru pătrat, anul care vine poate să fie diferit (şi nu este nimic excepţional pentru noi). Oricum, acest lucru are o importanţă (fatală) doar pentru acei din ţărani care practică o agricultură de subzistenţă. Pentru restul, indiferent de cîtă ploaie dă bunul Dumnezeu, va fi secetă. Căci nu doar din ploaie cresc lanuri mănoase, iar Ion – rebrenescul demult nu mai suferă de pamîntofilie acută, ademenit de sirenele altor insule.

Vom fi din ce în ce mai străini în raport cu totul ce ne înconjoară, căci Împăraţii înstrăinează din ce în ce mai intens, acaparînd bunuri ce sunt, într-un fel, şi ale noastre. Şi tot înstrăinînd şi înstrăinînd, şi acaparînd înstrăinările, vor ajunge şi ei înstrăinaţi de noi. Existenţa noastră va deveni, astfel, din ce în ce mai spirituală, iar materialul (bunurile imobiliare) din ce în ce mai inaccesibile. Vom fi aproape de Nirvana. Cobain a rezistat 27 de ani.

În rest, vom rămîne săraci, căci aşa ne este scris: „Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!”. Ne vor lipsi cu desăvîrşire locurile de parcare şi ieslele pentru sutele de cai ascunse în mercedesuri, bmwuri şi bentleyuri, vom duce dorul unui etaj suplimentar la castelul din centrul cetăţii, ne vor mai lipsi cîteva mii de adaos la salar pentru a nu mai fi hoţi, vom face „Propagandă” la tejgheaua barului, căci în alte părţi nu se cuvine, de teamă să nu supărăm Împăraţii multicolori. Ne va lipsi, precum lipseşte decînd hăul, acel mandat (sau cîteva mandate) decisiv pentru ca, în sfîrşit, să putem lucra şi pentru binele ţării, nu doar al mandatului.

Ne va lipsi, pînă la urmă, şi acel mic dram de bun simţ pentru a alege grîul de neghină, prea multă fiind neghina şi prea rar (ori cu „kleikovină” puţină) grîul, ori pentru a decide, fiecare în sinea lui, cît adevăr sau cîtă mitomanie gogonată ascunde acest text.

Şi ce au alegerile cu premoniţiile despre anul care vine? Nimic, bineînţeles.

Origine Imagine

 

Partager cet article
31 décembre 2013 2 31 /12 /décembre /2013 15:42

la-multi-ani.jpgCică în avioanele multor din companiile aeriene nu există rînd cu numărul 13. Dar numărătoarea calendaristică nu ne permite luxul de a omite zile şi luni, cu atît mai puţin ani. Mai rămîn încă cîteva ore şi-l vom petrece şi pe acest 2013.

Oricît de drăcesc nu ar fi fost el, cu siguranţă a inclus şi multe lucruri frumoase, clipe de fericire, momente de graţie, care, fiindcă aşa suntem noi făcuţi, vor căpăta odată cu trecerea timpului o pondere din ce în ce mai mare în memoria noastră şi vom privi peste ani şi ani altfel, nostalgici şi plini de dor, la anul care s-a scurs. Oare nu este acest lucru încă o dovadă a faptului că binele iese întotdeauna triumfător asupra răului?

De mîine începe un nou an, 2014, care se anunţă deloc uşor (de parcă ar fi fost acei de pînă acum anunţaţi diferit), pe care vom încerca să-l traversăm fiecare cum ne duce capul şi norocul.

Eu unul vă doresc tuturor să nu uităm că şi acei de alături au un cap şi un noroc şi să încercăm să mai ascultăm şi de aproapele nostru. Dar şi să-l auzim. Căci binele se hrăneşte şi se înmulţeşte din dragostea pe care o împărtăşim cu ceilalţi, pe cînd răul din ură creşte. Lăsaţi răul să se ofilească fără a-i servi seva prin care proliferează. Binele nu poate învinge prin luptă!

Nu vă fie teamă să iubiţi şi să împărtăşiţi lumină în jur, oricît de mică. Şi să vă gîndiţi de trei ori înainte de a spune sau gîndi ceva rău (nemaivorbind de a face). Căci cuvintele sunt începutul începuturilor şi esenţa vieţii fiecărui din noi.

Vă mai doresc cumpătare, răbdare şi sănătate multă. Şi dacă anul 2014 se anunţă unul anevoios, presetat parcă să fie aşa din chiar aceste clipe, numai capacitatea noastră de a iubi îl va face luminos.

Cele rele să se spele! Cele bune să se-adune!

La Mulţi Ani, dragii mei!

Partager cet article
27 décembre 2013 5 27 /12 /décembre /2013 16:57

 „Те же старые слова в новом шрифте.

Комический куплет для падающих в лифте.

По улицам провинции метет суховей,

Моя Родина, как свинья, жрет своих сыновей;

С неумолимостью сверхзвуковой дрели”

Борис Гребенщиков, "500"

 

Toată lumea face bilanţuri în aceste zile. Este bună această pauză. Orice am spune, dar jalonarea scurgerii de timp, oricare ar fi periodicitatea jaloanelor (lună, trimestru, an, perioadă electorală) ne face să ne punem meningele în mişcare şi să reconstituim retrospectiv o perioadă, asociindu-i prin acest efort un sens. Îndeosebi acestui exerciţiu se pretează sfîrşitul de an, fiindcă el ne impune o pauză şi o ruptură calendaristică semnificativă.

allumettes-brulees-Matchstick-Men-Wolfgang-Stiller-5.jpgSensurile sunt profund intime şi ar fi iluzoriu să tragem concluzii cu pretenţii de universalitate chiar şi în raport cu un spaţiu geografic restrîns. Indiscutabil aprecierea evenimentelor care au marcat anul 2013 va fi influenţată de catre experienţele personale: ceea ce va fi evaluat pozitiv de unii, va fi ignorat de alţii sau considerat un eveniment cu sens negativ, dacă nu chiar catastrofă.

De aceea încercarea de bilanţ care va urma nu pretinde nici la obiectivitate, nici la universalitate. Dar nici nu pot să-mi permit să mă împotmolesc într-un exibiţionism existenţial din simplu respect faţă de persoanele (foarte apropiate), viaţa cărora a fost şi este direct influenţată de evenimentele din ţară...

Oricît de mult nu aş încerca, dar anul 2013 a fost un an negru pentru mine în ceea ce priveşte raportul meu cu patria. Niciun Vilnius, care, printre altele, nu mi-a afectat absolut deloc cotidianul, nu va putea atenua tristeţea şi durerea, materializată într-o indignare ce tot creşte continuu, cauzată de nişte experienţe individuale, rezultat direct al politicilor „progresiste” ale Guvernului nostru.

Nenorocirile care se întîmplă altora, oricît de empatici nu am fi, trec la capitotlul generalizărilor (ori al statisticilor pentru cei mai cinici) destul de rapid şi nu înţelegi pe deplin monstruozitatea lor decît odată confruntat direct cu ele.

Eu nu am astăzi niciun motiv de bucurie sau, şi mai puţin, speranţe pentru 2014 în ceea ce priveşte Republica Moldova şi raportul meu cu evenimentele din ţară.

Mă bucură că se construiesc drumuri, că se parafeaza nişte documente, că există o creştere economică (pentru cineva), etc., etc. Am încercat, atunci cînd am avut ocazia şi limitat de modestele mele posibilităţi, să contribui la ceva pozitiv. Am încercat, necatînd la toate, să ramîn colaborativ, inclusiv cu instituţiile statului (şi m-a costat un efort foarte mare, căci mă urmareşte un gînd şi o culpă: acel de a fi un colaboraţionist) fiind convins că criticanismul şi catastrofismul nu este productiv. Dar ajuns la acest sfîrşit de an, nu reuşesc să-i dau o tentă pozitivă...

Nu va fi posibil din motive evocate mai sus să vă aduc mai multe explicaţii... Am să vă spun doar atît: după vacanţele din această vară nu am mai fost la nicio întrunire (deşi la Paris au fost organizate reuniuni tradiţionale cu miniştri şi alţi oficiali din R. Moldova: lucru pozitiv, nu?) cu „diaspora” la care am fost invitat. Din simplu motiv că aş fi rezistat cu greu ispitei să-i înjur copios, căci bătăuş, din păcate, nu am fost niciodată. Eu nu mai doresc, ţinînd cont de alte evenimente din acelaşi an 2013, nici măcar să fiu denumit „diasporă”. Statutul de emigrat îmi convine. Dacă doriţi şi insistaţi, dragii mei, acei cărora „le pasă”, puteţi să mă numiţi şi „trădător”, nu schimbă nimic, din moment ce eu unul am un sentiment de „trădat”...

Desigur, atunci cînd participi fizic la unele evenimente nu poţi să nu interiorizezi şi, respectiv, obiectivizezi ulterior prin discurs (căci cuvîntul este material, nu-i aşa?) experienţele pozitive. Cum poţi să nu rămii extatic atunci cînd pleci la Vilnius la bordul aceluiaşi avion cu însuşi Prim-Ministrul ţării şi participi direct la un eveniment solemn, considerat pe drept realizarea anului în R. Moldova? Nu este un reproş. Este o constatare.

Doar că experienţele mele au fost altele. Şi sunt consecinţele directe ale deciziilor (sau lipsei de decizii) acestui executiv. Pe care l-aş lua la pălmuit, dacă aş putea.

 

Imagine: „Matchstick men”, Wolfgang Stiller

Partager cet article
24 décembre 2013 2 24 /12 /décembre /2013 16:04

motan.jpgDacă şi există un lucru pe care l-am învăţat de la politicienii noştri, indiferent de perioade, regimuri şi culori, atunci este acesta: dacă se înteţesc discuţiile în spaţiul public despre limbă-identitate-unire, înseamnă că se lucrează intens în altă parte asupra unei hoţii de proporţii sau dacă nu hoţii, atunci cu siguranţă nişte micmaşuri sau aranjamente în care mass-media ori societatea civilă nu este dorită să-şi bage nasul ori, şi mai rău, să participe la discuţii.

Intensitatea cu care s-a discutat săptămînile trecute despre limbă şi unire, m-a făcut să caut şi să răscolesc în memorie şi în arhivele internetului piste eventuale.

Şi iată ce am a vă spune:

Cel mai la suprafaţă ar fi setul de documente parafate la Vilnius şi făcute publice. În afară de cîteva comentarii incipiente nu prea am văzut discuţii serioase asupra conţinutului acestor dosare... Dar în acest caz nici nu prea poţi să-i incriminezi ceva puterii. Ei au facut public documentul. Cine se face vinovat de faptul că ne interesează mai mult alte subiecte? Cu siguranţă nu oficialităţile. Dar, fiţi de acord: cade bine, mult prea bine, faptul că toată lumea s-a dezinteresat subit de acest acord.

Să lăsăm însă acordul, care, orice nu s-ar spune, nu înseamnă încă absolut nimic, deşi este bineînţeles o promisiune importantă. Şi să nu uităm să aducem mulţumiri speciale, inclusiv lui Yanukovici şi Rusiei, pentru succesele guvernului nostru.

Mult mai intrigant este un alt subiect: privatizările!

Acum cîteva luni, iar mai exact pe 11 septembrie 2013, o ştire, menită sa demonstreze (probabil) cît de dinamic este Guvernul, ne anunţa că circa 200 de proprietăţi urmau a fi privatizate (în limbaj mai nou: „înstrăinate”. S-or fi săturat ei de „prihvatizatul” atît de statornic în limbaj).

În afară de loturi relativ nesemnificative şi care chiar nu au ce face în proprietatea statului (întrebarea va rămîne deschisă asupra procesului de privatizare în mod general: faptul cum a decurs de la bunul lui început, modalităţile alese şi echitatea lui, dar rămîne deschisă într-atît de demult încît a căpătat un iz retoric şi nici nu-i mai căutăm răspuns) loturi destul de „gustoase” erau anunţate: Rețelele Electrice de Distribuție Nord și Nord-Vest, Moldtelecom, Farmaco. S.A., Barza Albă, S.A. Aroma, S.A. Tutun-CTC, Î.S. Compania aeriană AIR Moldova, Circul din Chișinău, Editura Ştiința, tipografia Academiei de științe... (1)

Procesul este în plină desfăşurare, după cum atestă şi alte noutăţi care din cînd în cînd apar în mass-media (2,3). După cum vedem, nicidecum nu putem acuza instituţiile statului de „secretizare” excesivă şi este, bineînţeles, doar vina noastră că acest subiect nu ne interesează mai mult decît atît. Noi avem alte griji. Mult mai măreţe şi importante. Nu ne rămîne decît să ne văicărăm ulterior, cînd privim din ferestrele „rutierelor” sau trecînd alături pe jos, alignind dintr-un picior pentru a feri de ochii lumii talpa ruptă a pantofului, castelele ce se înalţă în chiar plină inimă a capitalei. Iar seara, în faţa televizorului, să facem spume la gură, să ne muşcăm limba de ciudă, să strîngem pumnii încît să ne intre unghiile-n palme din cauza nemernicilor care nu doresc să recunoască limba „română” sau necărturarilor în ale istoriei care nu doresc să pună „punctum” după „suntem români şi ”.

Eu unul aş face altceva: aş pune un semn de întrebare în locu-i: „Suntem români. Şi?...”

Între timp, doar un singur „scandal” a avut loc, acel cu privatizarea bunurilor spitalului „Toma Ciorbă" (4), dezamorsat rapid de Guvern, nu cumva să i se mărească rating-ul lui Ghimpu, mai ales acum, cînd au apărut PLR-iştii.

Sindicatele parcă au făcut „cîrc”, dar a urmat un „mîrc” imediat şi nu de la cineva anume, dar tocmai de la FMI - Atotputernicul si s-a aşternut o linişte de mormînt peste acest subiect atît de (in)sensibil (5)...

Iată că tocmai acum apar la iveală şi alte „bombe”, dar, precum zic francezii, le mal est déjà fait.(6)

Dacă e să credem informaţiile disponible, (http://www.app.gov.md ) aceste procese de înstrăinare a averilor publice au loc chiar în acest moment, dacă nu sunt deja tranzacţii efectuate. Repejor-repejor, să reuşim pînă la alegeri!

Dar, oricare ar fi reacţia Domniilor voastre le cele de mai sus, nu acesta este subiectul textului meu.

Acum doi ani şi jumătate mă revoltam împotriva (7) acestei stări de fapt patologice: „... astăzi mi se flutură din nou o petică roşie în faţă... Şi eu nu vreau să fiu bou, fie el şi în varianta sa semantică denumită emfatic „taur”... Or, cineva (vă las să ghiciţi singuri cine hotărăşte ascuns de anonimatul acestui pronume nehotărît) încearcă să mă facă paracopitat. Acel cineva s-a acomodat foarte bine şi huzureşte nestingherit de nimeni, căci noi avem alte „cauze măreţe” de supravegheat...”

Din pacate, nu s-au schimbat mult lucrurile. Ar fi totuşi onest şi corect să menţionam un progres notoriu în domeniul transparenţei. Informaţie se poate găsi. Greu, cu sclipuita, deseori alambicată şi încîlcită, dar un jurnalist sau comentator cu salar anume pentru atîta lucru ar putea să caute şi, - O, minune! - chiar să găsească...

Ar putea. Şi probabil ar face-o dacă ne-ar interesa cu adevărat. Căci jurnalistul are de vîndut. Şi el ne vinde ce ne interesează: dezbateri sterile.

 

P.S.: Ah, ce băieţi buni sunt comuniştii şi PLR-iştii ăştia: uite cum ţin în alertă! Ce fum au făcut! Numai bun de camuflat manevre! Iar cînd mai vine şi Băsescu cu o mîină de ajutor, atunci chiar e perfect!

„A мы чо? A мы ничо... Нас и тут неплохо кормят”!

 

(1)http://unimedia.info/stiri/Guvernul-vrea-sa-scoata-la-privatizare-alte-peste-200-de-proprietai-ale-statului-65425.html

(2)http://unimedia.info/stiri/primele-bunuri-ale-statului--scoase-la-licitatie-pretul-initial-depaseste-un-miliard-de-lei-67868.html

(3)http://www.europalibera.org/content/news/25166318.html

(4)http://www.europalibera.org/content/article/25158747.html

(5)http://trm.md/ro/economic/seful-misiunii-fmi-privatizarea-unor-intreprinderi-de-stat-ar-putea-aduce-beneficii-salariatilor/

(6)http://adevarul.ro/moldova/economie/sotia-unui-ministru-democrat-si-a-cumparat-intreprindere-stat-1_52b53162c7b855ff56e5708d/index.html

(7)http://vitalie.vovc.over-blog.com/article-ruperea-malurilor-76805072.html

Partager cet article
13 décembre 2013 5 13 /12 /décembre /2013 01:25

A-Grand-man.JPGÎn noaptea dintre 4 şi 5 decembrie 2012 postam pe una din cele mai mari reţele de socializare „Fraza de la miez de noapte” cu nr. 1. Iat-o :


Cum îmi spunea mie cumătru Valentin care are părinţi şi soră îngropaţi acolo, cică uneori se uită la flacara de la aragaz şi-i pare că parcă s-ar întoarce acasă sufletele celor îngropaţi prin locurile pe unde i-aţi dus în vagoane ca pe vite şi i-aţi lăsat să moară de frig şi de foame şi de batjocură în locurile de unde vă lăudaţi că ne aduceţi acuma gazul. Gazul vostru aduce a mort şi a vesnică pomenire, aşa spune cumătru-meu Valentin.


Onoarea de a „deschide balul” îi revenea romanului „Avionul mirosea a peşte” de Nicolae Popa, roman pe care îl citeam în acel moment.


De atunci în fiecare noapte am tot postat cîte o frîntură din cărţile pe care le-am citit, cu mici intermitenţe: o pauză în luna august datorată imersiunii în viaţa rurală din Moldova, unde nu doar „niciun tren nu vine”, dar nici Internetului nu i se lunecă mintea şi unda să ajungă, şi cîteva nopţi cînd am adormit: deh, sunt şi eu om şi huma uneori se răzvrăteşte împotriva spiritului, sau am umblat pe coclauri, uitînd de Internet şi toate cele virtuale. Absenţe pe care le-am recuperat ulterior furnizîndu-vă cîte o porţie dublă, ba chiar triplă a doua-zi („noapte” ar fi mai corect, dar aici respect expresia consacrată în dicţionare).


În mod general consider că a scoate citate din context este un fel de şmechereală care nu este prea departe de manipulare şi lipsă de onestitate intelectuală. Aici mult depinde şi de recontextualizarea citatului, de finalitatea pragmatică şi discursivă a enunciatorului. Folosit cu iscusinţă şi rafinament, citatul aduce o dimensiune suplimentară noului context inclusiv şi prin dialogismul său cu opera-sursă... Deseori însă, folosirea excesivă a citatelor este puerilă, în cel mai bun caz, sau doar o bravadă artificială, un fel de etalare a unui pretins nivel de cunoaştere.


(Pentru o mai savantă abordare a subiectului vedeţi articolele lui Mircea V. Ciobanu:

1) „Lumea ca intertext

şi

2) „Pauza de gândire sau Despre dauna citatului” )


De ce am început atunci acest joc? Care este finalitatea „Frazei”? De ce îmi asum acest risc de a fi considerat dacă nu un manipulator (ar fi prea mult, să fim modeşti), atunci un tip naiv, superficial şi îngîmfat?


Democratizarea scrierii şi mai ales accesul la spaţiile de distribuţie a scrisului (ave Internet!) a dus la o logoree adevărată de „opinii” de tot felul... Desigur fiecare pînă la urmă îşi alege sursele de lectură şi nimeni nu este obligat să citească toate prostiile de pe toţi pereţii (nici măcar aceste rînduri, în treacăt fie spus).


„Tăceai – filozof rămîneai” spune o vorbă veche. „Ce-i scris cu peniţa nu tai cu bărdiţa” mai spune o altă zicală. Grafomania generalizată a scos în vileag şi, din păcate, documentat o meteahnă seculară a noastră: deficitul cronic de lectură. Cauzele sunt multiple şi nu am intenţia să dezvolt mai mult decît atît acest subiect acum...


Ceea ce am încercat eu, prin intermediul „Frazei de la miez de noapte”, e să trezesc curiozitatea pentru nişte cărţi, dezvăluind doar un gînd, exploatînd misterul unui citat rupt din context, prezentîndu-vă frumuseţea cuvintelor şi măiestria împletirii lor precum o gleznă dezgolită suscită mai multă ardoare şi excită imaginaţia mai ceva decît ditamai „Originea lumii” de Gustave Courbet.


Fraza de la miez de noapte (100): "Cartea nu este un pedagog sau, dacă vreţi, este un pedagog „invers”. Ea nu răspunde, ea întreabă şi te ajută să afli singur răspunsurile corecte. Dar, ale tale. Răspunsuri gata întotdeauna au numai politicienii şi poliţiştii.”, Aureliu Busuioc, "În căutarea pierderii de timp".


Am apucat (şi dureaza cîţiva ani buni deja) să notez prin cărţile citite. Pornire pur egoistă la început (este un excelent exerciţiu mnemotehnic: e suficient să citeşti ulterior cîteva fraze evidenţiate pentru a reabilita şi readuce conţinutul cărţii din exilul uitării), această obişnuinţă a devenit apoi un soi de joc comunicativ cu alţi cititori ai cărţii (căci cărţile din biblioteca personală sunt citite de cel puţin două persoane).


Mi-am zis acum un an să împartăş şi cu alţii aceste notiţe. Mai ştii? Poate încolţeşte virusul cititului?


Am depăşit anul. V-am prezentat 365 de fraze din 72 de titluri de 51 de autori. Cu o singură excepţie (vă las să vă dumiriţi care anume), recomand oricare din aceste cărţi. O bună parte din ele au fost lecturate pe parcursul anului. Nu mă consider un stahanovist în ale cetitului: numărul de cărţi nu este o performanţă în sine şi nu este un domeniu unde indicatorii de performanţă ar avea sens.


A fost anul relecturilor (pe mulţi - Busuioc, Beşleagă, Vasilache, Saka - i-am recitit în acest an graţie unei antologii recent apărute). A fost un an în care am continuat o poveste de dragoste cu textele unor scriitori la care ţin (Galaicu-Păun, Vişniec, Manea). Descoperiri de texte şi autori extraordinari (Oksanen, Ernu, Esinencu-fiica)... Dar, păcatele mele, comit nedreptăţi faţă de acei pe care nu-i citez...


De aceea voi face mai simplu: vă propun lista completă a autorilor şi titlurilor de unde au fost sustrase „Frazele”. Rupte în plină noapte din aşternutul lor durduliu de printre două coperte. Recunosc: m-am comportat cu ele ca un barbar. Şi vă invit să le faceţi dreptate. Să citiţi cărţile şi să le re-situaţi în contextul lor unde se simt atît de bine!

 


Autor

Carte

Barbu, Eugen

Groapa

Baricco, Alessandro

Soie

Beşleagă, Vladimir

Hoţii din apartamente

Zbor frînt

Bobin, Christian

Geai

Bukowski, Charles

Contes de la folie ordinaire

Busuioc, Aureliu

D’ale vînătorii. Întîmplări vînătoreşti şi nu numai

Hronicul Găinarilor

În căutarea pierderii de timp

Lătrînd la lună

Şi a fost noapte…

Singur în faţa dragostei

Spune-mi Gioni! sau Învăţăturile veteranului KGB Verdikurov către nepotul său

Butnaru, Leo

Ruleta românească

Cărăuş, Tamara

Capcanele identităţii

Cărtărescu, Mircea

De ce iubim femeile

Frumoasele străine

Céline, Louis-Ferdinand

Voyage au bout de la nuit

Cheianu, Constantin

Sex & Perestroika

Chomsky, Noam

Failed States

Crudu, Dumitru

Un american la Chişinău

Ernu, Vasile

Intelighenţia rusă azi

Ultimii eretici ai Imperiului

Esinencu, Nicolae

Scrisoare Mareşalului

Esinencu, Nicoleta

FUCK YOU, Eu.ro.pa!

Galaicu-Păun, Emilian

Arme grăitoare

Gesturi

Ţesut viu. 10 x 10.

Huxley, Aldous

Le meilleur des mondes

Klemperer, Victor

LTI, la langue du III-ème Reich

Kozlov, Serghei

Правда, мы будем всегда?

Kundera, Milan

La plaisanterie

La valse aux adieux

Leahu, Nicolae

Erotokritikon. Vol. I. Fat Frumos, fiul pixului

Lewis, Roy

Pourquoi j’ai mangé mon père

Makine, Andreï

Le livre des brèves amours éternelles

Manea, Norman

Despre clovni: dictatorul şi artistul

Întoarcerea huliganului

Mazetti, Katarina

Le mec de la tombe d’à côté

Mihăescu, Gib I.

Rusoaica: Bordeiul pe Nistru al locotenentului Ragaiac

Moraru, Anatol

Turnătorul de medalii

Müller, Herta

Animal du cœur

Le renard était déjà le chasseur

Oksanen, Sofi

Purge

Olafsdottir, Audur Ava

Rosa Candida

Palahniuk, Chuck

Le Festival de la couille et autres histoires vraies

Pamuk, Orhan

Le livre noir

Pelevin, Viktor

Принц Госплана

Perciun, Mihaela

Printre BĂRBAŢI

Popa, Nicolae

Avionul mirosea a peşte

Cubul de zahăr

Ruskin, John

On Art and Life

Saka, Serafim

Vămile

Serebrian, Oleg

Cîntecul mării

Serres, Michel

Petite Poucette

Silvestru, Aurelian

Cel rătăcit

Stanca, Dan

Apocalips amînat

Steinbeck, John

The Grapes of Wrath

Strugatski, A. & B.

Stalker

Süskind, Patrick

Le Pigeon

Vakulovski, Alexandru

157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montana

Vakulovski, Mihail

Biblidioteca

Zece basarabeni pentru cultura româna

Vasilache, Vasile

Navetista şi pădurea

Povestea cu cocoşul roşu

Vian, Boris

L’écume des jours

Vişniec, Matei

Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal

Le spectateur condamné à mort

Les chevaux à la fenêtre

Sindromul de panică în Oraşul Luminilor

Théâtre décomposé ou l'homme poubelle

Vonnegut, Kurt

Slaughter-House-Five or The Children’s Crusade. A Duty-Dance With Death

 

Imagine: “A Grand Man”, Mike Stilkey

 

Partager cet article
22 novembre 2013 5 22 /11 /novembre /2013 21:34

Articol scris pentru  Platzforma.md (PZF)

(Photo: Alexandra Bellamy)

 

După 20 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, deficitul unui discurs critic bine construit şi conturat, suficient de credibil pentru a avea repercusiuni directe asupra opiniei publice şi a factorilor de decizie se simte din ce în ce mai acut.

 

Paradoxal, evenimentele din 2009 au prejudiciat destul de mult edificiul unui discurs critic şi în permanenţă vigilent, destul de şubred încă, construit cu atîta migală în ultimii ani. Mulţi din acei care au constituit aşa-numita „societate civilă” s-au integrat masiv în instituţiile noii puteri, iar lipsa de progrese notorii în societate pe urma acestei migrări (confortînd faimosul dicton: „Toţi sunt la fel!”) a erodat sensibil credibilitatea discursului critic în R. Moldova.

 

Aceste instituţionalizări permanente (şi inevitabile ?), dar şi bagatelizarea criticii pînă la criticanism prin instrumentalizarea discursului critic de către indivizi sau grupuri de interese în continuă luptă pentru ascensiune la putere nu a favorizat dezvoltarea producerii de „gîndire” suficient de credibilă pentru a fi ascultată, dar mai ales auzită.

 

Voi încerca, în rîndurile care urmează, să detaliez cîteva aspecte legate de construcţia credibilităţii discursului critic, aplicat la realitatea din Republica Moldova.

 

copilul si troleulAcum aproape un sfert de secol zidul care separa Europa, şi odată cu el o ierarhie simplă şi clară a valorilor şi reprezentărilor, dispărea. Halucinant de rapid…

 

Deşi existau în paralel mai multe grile valorice, aparent antagoniste, coabitarea lor (oricît de dramatice sau chiar tragice ar fi destinele umane măcinate de această contradicţie) părea stabilă şi clară pentru toată lumea: puterea era putere (călăuză spirituală sau tiran), disidenţii erau disidenţi (eroi sau duşmani ai poporului), iar de cealaltă parte era o altă lume (duşmanul de moarte sau Eldorado).

 

Discursul critic se construia în funcţie de grilele existente respective: acel oficial şi acel „disident”… Într-un mod oarecum parodoxal, dar ambele lumi din acea perioadă dihotomică, „sistem totalitar” vs. „lumea liberă”, vehiculau aceleaşi valori morale. Adevărata contradicţie nu se situa în sistemul de definiţii al „binelui” şi „răului”, dar în mijloacele de a ajunge la „bine”.

 

Blocul de Est însă cădea. Anumiţi analişti consideră astăzi că originile acestei căderi se situau îndeosebi în domeniul economicului şi mai puţin în setea nesăbuită de libertate a indivizilor: în URSS Vîsoţki era un adevărat star şi pînă şi şefii KGB-ului împreună cu sultanii de partid îl ascultau cu plăcere; România înregistra cel mai mare număr de comunişti pe cap de locuitor din Europa… Pentru cazurile cu adevărat „grave” regimurile deschideau niţel supapa şi evacuau elementul patogen în afară, fără a mai avea nevoie să recurgă la epurări masive. România socialistă a organizat pînă şi un comerţ în toată legea vînzîndu-şi literalmente cetăţenii proprii Israelului şi Germaniei, operînd astfel şi un soi de epurare etnică în concordanţă cu un naţionalism autarhic afişat. Toată lumea ştia ce se poate şi ce nu se poate şi, dacă respectai convenienţele de rigoare (aici nu ne întrebăm care este preţul acestui conformism), gradul de libertate individuală era relativ important. Adevărata suferinţă (fac referinţă doar la ultimii ani ai blocului sovietic, bineînţeles) era cea a unor oameni de creaţie, sensibilitatea şi elanul lor creator sufocîndu-se sub calota de gheaţă a marelui cenzor, multiplicat şi infiltrat la toate nivelele ierarhiei societale. Dar oricît de importanţi ar fi aceşti artişti, suferinţa lor rămîne una „elitistă”, care nu a fost împărtăşită cu adevărat de mulţime decît odată cu apariţia frustrărilor economice în masele largi, furnizînd un alibi moral pentru revendicările mercantile „păcătoase” ale celor „proşti, dar mulţi”…

 

Cît priveşte Republica Moldova, situaţia se agrava şi din cauza discriminărilor etnice (deşi alternată periodic de discriminări pozitive, cf. T. Martin, 2001) practicate de către puterea centrală unională, ascensiunea socială mai fiind condiţionată şi de o alienare a identităţilor individuale, o renunţare sau rescriere a istoriilor personale (în sensul amintirii unui trecut personal). Ceea ce nu a fost, orice s-ar spune, o condiţie insurmontabilă pentru mulţi „feciori ai neamului”. Dar pînă şi această „ofrandă” („cînd am o bucurie, partidului o duc” – B. Istru) nu-ţi garanta nimic: tragismul şi burlescul dictaturii se manifesta aici în toată splendoarea lor.

 

Subit însă toate acestea dispăreau. Şi odată cu dispariţia zidului dispărea undeva şi grila de valori de altă dată. Dispărea soclul pe care se construia şi un anumit discurs critic… De acum înainte prezentul şi viitorul se defineau prin relaţia faţă de trecut. Trecutul comunist e rău. Tot ce e anticomunist e bun. Toţi acei care se opun noului „bine” sunt catalogaţi drept „comunişti”. Orice tentativă de critică a noii orînduiri „anticomuniste” nu poate fi decît o reminiscenţă şi un atavism „comunist”.

 

Intransigenţa discursului anticomunist îşi are originea atît in extazul pseudo-eliberator al maselor care îşi (re)găseau „ghizii spirituali” interzişi cîndva şi care, la rîndul lor, se regăseau – iată – în vîrful Parnasului (plus toţi acei care şi-au schimbat foarte abil şi uşor blana peste noapte: nu a fost nevoie de schimbat decît cîteva substantive în retorica lor, componenţa verbală rămînînd aceeaşi), cît şi în concursul nemijlocit al elitelor sociale (în mare parte compuse din elita de partid nomenclaturistă), care au preferat o camuflare anticomunistă cu tentă emoţională (uneori isterică) a trecutului unei analize şi cercetări „la rece” a acestui trecut. Lesne de înţeles de ce…

 

În afară de cele menţionate mai sus, în Republica Moldova a mai existat, şi mai există încă, un conflict numit „etnic” sau, mai recent, „identitar”. Oricare ar fi originea acestei confruntări, ea este una cvazi-obiectivă, din moment ce însăşi apartenenţa la o etnie (sau la grupul de vorbitori al unei limbi) înscrie individul în lista unui clan beligerant.

 

Credibilitatea producătorului de discurs critic autentic şi valoros trece în mod obligatoriu prin marcarea unei rupturi cu propria „tabără identitară” militantă, cu corolarul său inevitabil – acuzări de „înaltă trădare” din partea acesteia…

 

În mare parte, ceea ce se declamă astăzi în sfera publică din R. Moldova este produsul confruntării identitare. Iar confruntarea înseamnă partizanat. Or criticanismul militant omniprezent nu este „discurs critic”. Retorica partizană este definită prin violenţă verbală şi superficialitate. Din totalitatea unui presupus „adevăr obiectiv” fiecare parte alege exemplele şi argumentele care îi coroborează discursul – departe de ambiţiile exhausitive şi holistice ale unui discurs critic de calitate!

 

Un partizan nu poate fi obiectiv prin definiţie. El „uită” abil anumite evenimente sau realităţi, pune emfază pe altele, în funcţie de necesităţile momentului şi „linia ideologică” a taberei sale. Partizanul nu este credibil decît în funcţie de utilitatea pe care o are în (şi doar în) grupul său beligerant, în aşa fel căpătîndu-şi importanţa rîvnită. Astfel, el devine ori un „guru” pentru ai săi, ori un „duşman de moarte” pentru ceilalţi. Şi cu cît este mai mare „importanţa” lui în grup, cu atît intensitatea acestor calităţi este mai mare. Oare nu acesta este rolul rîvnit de politicieni?

 

Dar un partizan mai este şi remunerat! Indiferent de forma recompensei, mai devreme sau mai tîrziu partizanul îşi va materializa „succesul” într-o formă cît se poate de tangibilă. Faimoasa întrebare „Dar ce ai tu din asta?” este prezentă de îndată ce apare o tentativă cît de cît timidă de a formula o critică în public.

 

Cu atît mai mult cu cît exemple destul de recente există cu duiumul: ceea ce începea să se definească drept „societate civilă” şi care încerca să producă un discurs critic credibil a dispărut odată cu migrarea masivă spre „putere” începînd cu 2009. Toţi au văzut ce „au avut ei din asta”, iar lipsa unei schimbări sistemice notabile în societate a adus mari prejudicii credibilităţii oricărui produs critic pînă astăzi.

 

Subiectul remunerării nu este unul inocent. Acolo unde regimurile totalitare controlau şi reprimau prin cenzură (cu eficienţă limitată, unii considerînd că cenzura este una din cauzele majore a apariţiei multor capodopere: „Încheierea o şopteam, graţios, pentru a mă bucura de exaltarea cu care Arta îşi proclama şi îşi parodia, în acelaşi timp, adevărul: „În poezie/ ceea ce contează nu-i conţinutul/ ci Forma.” Eram satisfăcut. Reuşisem să găsesc forma codificată a aversiunii faţă de Tiran” – N. Manea, „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, Polirom, 2005. p.75), regimurile actuale bat cu banul, o formă de represiune mult mai eficientă. Ar fi de menţionat că remunerările au fost şi rămîn aceleaşi ca formă, dar erau mult mai importante în regimul totalitar, el fiind eminamente politic şi existînd prin discurs. Respectiv producătorii de discurs pro-regim erau chiar centrul nevralgic al sistemului şi retribuiţi în consecinţă.

 

Pentru ceilalţi, fără „legitimaţie” de la regim, realitatea se prezintă altfel: dacă pe timpuri regula generală era „Închide-ţi fleanca [de vrei să defăimezi regimul]!”, astăzi deviza generală ar fi ceva de genul „Trăncăneşte sănătos!”… Cenzura într-un fel legitima importanţa discursului. Nu era cenzurat oricine! Iar în mod oficial puterea oferea dreptul la critică doar „partizanilor”. Astăzi cenzură nu există. În schimb continuă să existe puterea selectivă a… puterii! Care continuă să remunereze „partizanii”.

 

În fond, discursul critic este un lux: elaborarea „gîndirii” necesită timp. Time is money! Regula zilelor noastre nu ne lasă mare alegere: ori devii un „remunerat” ori… un Diogene. Pentru a avea dreptul moral să spui „Fereşte, îmi astupi soarele!” trebuie să te limitezi la un trai în butoi. Este oare acceptabil astăzi un astfel de mod de trai? (În special în condiţiile cînd a avut loc şi o deformare valorică, „binele” fiind asociat din ce în ce mai des cu o bunăstare materială: „Если ты такой умный, тогда где же твои деньги!?

 

Oricare ar fi răspunsul la această întrebare, finanţarea procesului de producere a gîndirii devine o lectură necesară pentru justificarea credibilităţii discursului însuşi. Diogene nu are finanţare, deci este perfect credibil, chiar şi în erori!

 

Într-un fel, Diogene este exemplul perfect al disidentului sau rezistentului clandestin într-un sistem totalitar. Depănat pînă la capăt (dar insuportabil prin violenţa lui), acest gînd poate fi dezvoltat: adevărata libertate a gîndirii nu poate fi atinsă decît atunci cind îţi este luat totul: în GULAG?!… Dar a fi un Diogene în GULAG este uşor: căci nu este o alegere proprie.

 

Finanţarea nu include doar asigurarea unui proces de producere a gîndirii, dar şi distribuţia produsului final. Dacă e să ne aventurăm şi să încercăm o clasificare, am putea distinge (indiferent de perioadă) canale de distribuţie instituţionalizate şi cele de tip „samizdat”. Din momentul în care există instituţionalizare, nu mai putem vorbi cu adevărat de independenţa (deci credibilitatea) „gînditorului”. Credibilitatea lui este externalizată şi devine una din funcţiile principale ale instituţiei. Deseori are loc şi un fenomen dublu, comentarii de genul „opinia autorului nu coincide neapărat cu opinia editurii” fiind destul de frecvente şi contribuind la justificarea credibilităţii discursului. Notorietatea instituţiei devine în acest mod o problemă majoră, cu atît mai mult în R. Moldova, unde interogările despre sursele de finanţare ale trusturilor media au ajuns adevărate subiecte politice.

 

Formele „samizdatului”, costisitoare şi relativ uşor de combătut în format clasic, de hîrtie, devin astăzi, odată cu democratizarea accesului la Internet şi a reţelelor de socializare, o oportunitate unică pentru apariţia unui veritabil discurs critic, căci costul şi accesul la reţelele de distribuţie este unul foarte mic. Rămîne însă perfect valabilă întrebarea referitor la finanţarea producerii gîndirii…

 

Cu toată impertinenţa celor afirmate, nici disidenţii şi nici discursul politic nu au distrus totalitarismul. Oponenţii ideologici ai regimului, vorbind acelaşi limbaj, nu au putut niciodată concura în materie de mijloace de producere şi distribuţie cu puterea absolută.

 

Dar atunci cînd economicul a învins, disidenţii au căpătat în sfîrşit aură de eroi/martiri în imaginarul publicului larg. Notorietatea lor a devenit un fel de recompensă post factum. Dar au căpătat ei oare şi destulă credibilitate? Cu certitudine răspunsul este pozitiv, dar numai în raport cu statutul lor de altădată şi cu epoca respectivă. Este credibil mesajul lor actual în raport cu instituţiile societale de astăzi? Cu siguranţă, nu doar statutul de disident ar trebui să determine credibilitatea discursului lor. Cazul Soljeniţîn – şi al altor foşti disidenţi convertiţi după 1990 la naţionalism – sînt elocvente din acest punct de vedere.

 

Discursul politic occidental, articulat în mare măsură pe combaterea totalitarismului comunist, a devenit brusc, odată cu căderea regimurilor din Est, lipsit de o bună parte din conţinut şi trece printr-o perioadă de reinventare. Economicul, folosit pe timpuri drept armă într-o bătălie ideologică de factură politică, a detronat astăzi creatorul său. Pe viitor însă subordonarea economicului va fi inevitabilă, căci criza actuală (economică) este în mare parte cauzată de „deregularizarea” relaţiilor economice începută în anii ’80 ai secolului trecut (posibilă doar odată cu agonia blocului de Est) şi erijarea economicului la rang de politic. Locul pe care îl ocupă astăzi în societate subiectele majore ale economicului, corporaţiile, este mult mai important decît îl cere bunul simţ. Obiectivul major al firmei (subiectul principal al economicului) este maximizarea funcţiei profit, ţinînd cont de constrîngeri. Iar aceste constrîngeri au fost (şi vor trebui să redevină!) zona exclusivă a politicului. Politicul trebuia pe timpuri să demonstreze că ştie să creeze „binele” (acelaşi în ambele sisteme) într-un mod mai eficient decît adversarul său de peste zid. În căderea sa, zidul a zdruncinat, din păcate, pînă şi noţiunea de „bine”…

 

Dar a combate astăzi economicul prin arme economice este la fel de inutil şi disperat precum era disidenţa în epoca totalitarismului. Boicotarea produselor Nike, Nestle sau Danone nu a prejudiciat deloc vreuna din aceste multinaţionale. Soluţia rezidă, fără îndoială, în reactivarea politicului şi a discursului critic. Iar pentru a fi urmat, discursul critic trebuie să fie CREDIBIL.

 

Se caută Diogeni ai timpurilor noi!

 

 

 

Bibliografie:


1. Yegor Gaidar, "Collapse of an Empire. Lessons for Modern Russia", Brookings Institution Press, 2007

2. Norman Manea, „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, Polirom, 2005.

3. Terry Martin, "The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923-1939", The Wilder House Series in Politics, History and Culture, 2001


Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher