Majoritatea din noi (hai, fără fandoseli, recunoaşteţi!) deseori ne identificăm imaginar cu eroi din filme, cărţi, personaje publice, ne tragem pielea lor pe cap şi luptăm, iubim, salvăm, rostim discursuri… Nu este doar mitomanie, ci o modalitate de a ne impăca cu destinul puţin glorios şi tern (şi slavă Domnului !), cu o condiţie umană a unui cetăţean de rînd fără aventuri şi elucubraţii existenţiale, respectuos faţă de ceilalţi şi faţă de legislaţia în vigoare. Avea dreptate Ostap Bender : „Codul penal” trebuie respectat* ! Şi eu aş mai zice că trebuie respectat şi „Codul procedural” (atunci cînd acesta nu este o aberaţie pură) cu acele prevederi birocratice prin care suntem nevoiţi să trecem în viaţă. Şi nu-s atît hîrţoagele cele care ne mănîncă din picioare, cît necesitatea de a ne conforma unor proceduri cotidiene, de a ne supune unei ierarhii oarecare, de a face parte dintr-o organizaţie, oricare ar fie ea...

Cunoscut lucru : „Un erou nu face cerere la primărie”**, iar dacă vom începe fiecare a ne materializa „eroismul latent” care zace în noi, departe nu vom ajunge. Filmele pe care ni le derulăm ne permit, precum lui Walter Mitty, să rămînem ceea ce suntem şi să ne mai temperăm hambîţul coexistînd relativ pacific.

Să nu fiu înţeles greşit: ceea ce am spus pînă aici nu are nimic în comun cu lipsa de poziţie civică, incapacitatea de a protesta sau rezista unor fărădelegi, ci ţine de capacitatea de a coabita armonios într-o societate relativ sănătoasă aspirînd mereu („O singură rugăciune am: Doamne, să nu mă laşi niciodată să fiu mulţumit cu mine însumi!”***) spre mai mult, dar fără a-l călca neapărat în picioare pe cel de-alături. Dar cuvîntul cheie (şi totodată „hîrtie de turnesol”) în fraza de mai sus rămîne „societate relativ sănătoasă”...

Mai există însă şi un alt soi de filme, deloc eroice acestea (şi nici barem erotice), care ne fac să ne (re)modelăm comportamentul şi să asimilăm experienţele altora. Exerciţiul este mult mai dificil şi mai dureros şi consistă în a găsi un răspuns (dar neapărat sincer, căci oricum nu este destinat publicităţii) la o întrebare spinoasă : „Dar eu, cum aş fi procedat eu într-o sutuaţie similară ?”

Cică una din formele de inteligenţă este capacitatea de a învăţa din greşelile altora şi nu din cele proprii (fără a mai menţiona că a călca de două ori pe aceeaşi greblă este chiar un semn al prostiei). Exerciţiul „cum aş fi procedat eu” cam tot pe aici stă, dar ne mai ajută să înţelegem cum şi de ce se întîmplă anumite lucruri...

Acum o să mă întrebaţi la ce bun atîta amar de text şi bătut de apă-n piuă? Vă spun, căci nu am nici apă şi nici piuă la îdemînă.

Cunoaşteţi cu toţii recentul „scandal” cu deputaţii care au cerut să li se „amelioreze condiţiile de trai”... Chiar aţi avut (şi mai aveţi) acces la o listă întreagă. Aţi mai auzit şi explicaţia din „gura de aur” a lui Hadîrcă („Pe mine m-a uimit această scurgere de informație și tendențiozitatea cum s-a reflectat. Sunt într-adevăr deputați, care ani de zile, stau prin cămine și au nevoie de o locuință ca să poată exista normal. De altfel sunt familii cu mulți copii. Sunt poate și din cei care au ambiții exagerate și aici cred că trebuie să fie temperați. E vorba de simțul măsurii fiecăruia în parte”) dar şi a celorlalţi doi califi, Lupu şi Filat... Aţi mai văzut şi poza cu un semnatar din acei cu "condiţii grele de trai" telefonînd de la un telefon de 5000 de Euros. ... Dar nu mă mai interesează: potlogăriile astea au devenit banalităţi...

Întrebarea esenţială este alta: „Dar eu, daca aş fi fost deputat, cum aş fi procedat?” Numai să fiţi oneşti şi sinceri „pînă la capăt”, vorba unui slogan...

Eşti sigur, dragă cititorule, că ai un răspuns clar, răspicat şi fără echivocuri posibile? Păstrează-l bine în memorie: s-ar putea să ai nevoie de el în viitor!

* "Золотой теленок", Ильф и Петров

** ”Ultimii eretici ai Imperiului”, Vasile Ernu

*** citat atribuit lui Lucian Blaga

Tot mai des circulă zvonuri şi propuneri (în special de cînd cu evenimentele din Ucraina) pentru a limita accesul, sau chiar a-l interzice, la mass-media rusească în diverse teritorii, în mod special cele aferente Rusiei şi care ar intra în spaţiul ei de extindere potenţială. Eu nu sunt adeptul interzicerilor de acest fel, dar nici absenţa din spaţiul mediatic a unor surse tendenţioase şi, de ce să n-o spunem, vădit ostile nouă, în primul rînd, nu mă va face să mă indignez...

Problema nu-i atît prezenţa surselor media ruseşti pe teritoriul Republicii Moldova, cît un dezechilibru flagrant în favoarea lor. Situaţia din spaţiul mediatic nu pare să preocupe mai mult decît atît guvernanţii noştri pro-europeni. Ceea ce este oarecum straniu ţinînd cont de calendarul electoral şi de pretenţiile eurointegratoare enunţate.

Ceea ce se întîmplă la Chişinău e una: cablu, provideri, posturi de televiziune şi tot calabalîcul... Toate discuţiile, destul de aprinse uneori, cu proteste în stradă şi acuzări reciproce, despre mass-media, finanţatori şi păpuşari nu au importanţă decît la Chişinău şi doar pentru locuitorii nombrilişti ai capitalei...

La sate însă...

Astă vară, într-un sătuc din raoinul Soroca, unde îmi petrec vacanţele, am avut acces la următoarele posturi de televiziune: Moldova 1, 2+, Prime şi SorTV.

Unicele emisiuni româneşti preluate de la TVR sau ProTV erau difuzate pe 2+, dar după anunţarea publică a acordului cu TVRI (cu mare pompă!) aceste emisiuni practic au disparut şi ele. De facto, în satul în care îmi petrec eu vacanţele televiziune românească (vecinul nostru european, dacă poate nu ştiţi hartă şi geografie) nu mai există!

A ramas doar Moldova 1 şi emisiunile ruseşti pe 2+ şi Prime. Plus o sumedenie de tele-novele, ruseşti multe şi ele, una mai tîmpită decît alta, cu care este efectiv abrutizat telespectatorul. Ori poate satul unde îmi petrec eu vacanţele e un fel de oază a aberaţiei într-un paradis al bunului simţ şi echităţii? Mai ştii?...

Toate bune, dar se votează nu doar la Chişinău... Şi sondajele se fac "pe ţară"...

Iată de ce mă umflă rîsul cînd aud (citesc) discuţii despre sondaje pro-Europa sau pro-Rusia:

Ziceţi că sînt bizare aceste evoluţii? Zău, nu mai spuneţi...

Fiecare cu gîndacii şi metehnele lui. Le am şi eu cu duiumul, iar una pot s-o împartăş şi aici, căci nu e deloc ruşinoasă, chiar dimpotrivă, pot să mă laud cu ea, căzînd în alt păcat pe care-l au mai toţi acei care scriu, indiferent dacă o fac bine ori rău, şi anume „lauda de sine”, meteahnă care nu miroase la fel de bine, din cîte îmi aduc eu aminte din copilărie. Fie! Oricum nu am altă soluţie de a „intra în materie”. Deci, pe lîngă multe altele, o am şi pe aceasta: o slăbiciune pentru muzica corală.

Şi uite-aci, esteţii şi puriştii pot să vină şi cu ţepe, căci îmi plac mai toate genurile: ascult cu plăcere şi muzică sacră (corale gregoriene sau ortodoxe), şi „Corul Armatei Roşii”, oricît de antagoniste nu ar părea. Ce să mai vorbim de piese precum  O Fortuna de Orff, Ode an die Freude de Beethoven, Hallelujas de Handle sau Lacrimosa de Mozart... Dar am să pun punct aici listei, căci nu despre muzică de cor doream să scriu (dar din nou m-am împotmolit într-o digresiune, încă un păcat pentru care sper, dragă cititorule, să nu fiu judecat prea aspru) şi chiar e riscant într-un fel căci, precum zicea Charles Bukowski, există un tip de piese muzicale (sublime, de altfel) pe care dacă le pui într-o listă undeva, poţi să fii trecut în categoria de mici burghezi pretenţioşi şi superficiali...

„Voici la liste des morceaux d’école maternelle dont le chef d’orchestre raffole: „La Vie parisienne” d’Offenbach, le „Boléro” de Ravel, la „Gazza Ladra” de Rossini, „Casse-Noisette” de Tchaïkowski (pitié!), des bouts de „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „La Danse des Tricornes de De Falla, „Pompes et Marches” d’Elgar et „Rhapsody in Blue” de Gershwin (pitié, trois fois pitié!) et plein d’autres que j’oublie...

Mais laissez cette foule baigner dans ce sirop et ils bêlent de plaisir.”*

Charles Bukowski, „Carnet d’un suicidaire en puissance” (in „Contes de la folie ordinaire” (titlu original în engleză: „Erections, Ejaculations, Exhibitions and General Tales of Ordinary Madness”), Grasset, La Sagitaire p.174)

Acum cîteva săptămîni am privit un reportaj de la un festival naţional al cîntecului din nu mai ştiu care ţară baltică. Zeci de mii de persoane cîntînd în unison... Fericiţi să fie împreună. Mîndri de ceea ce sînt şi de ceea ce reprezintă. Transportaţi în alte dimensiuni de forţa şi aripile muzicii. Mă trec fiori doar scriind aceste rînduri. Ascultaţi (aici e doar o mostră):

  Şi atunci am înţeles mai bine de ce rezistenţa armată anticomunistă în ţările baltice nu a fost înnăbuşită definitiv decît la începutul anilor ’60 (recomand tuturor superbul roman „Purgatoriul” de Sofi Oskanen)... Atunici am înţeles că aceste ţări se vor descurca oricum şi oricînd (Mai ţineţi minte? Chiar şi în perioada URSS-ului toată lumea se minuna de nivelul lor de trai şi de calitatea de viaţă în „Pribaltika”, de calitatea produselor lor. Era de neînchipuit: în marele „Soiuz” exista un colţ unde... nu se fura!).

Noi nu avem aşa ceva. Noi nu avem nicio practică comunitară care să ne înalţe, să ne facă mai buni, să ne purifice printr-un trans colectiv. E foarte probabil însă să fie şi spre binele nostru. Într-o serie de reportaje despre Germania (Германская головоломка), Vladimir Pozner (care nici nu neagă sentimentele ambigue pe care le are faţă de această ţară, bazate pe dureroasele aminitiri din propria copilărie) revine cu o întrebare continuă legată de noţiunea de „democraţie pe timp de soare”: dar ce se poate întîmpla atunci cînd plouă? Nu pot oare aceste practici degenera în ceva absolut inuman, cum s-a mai întîmplat în istorie? Şi nu există oare în aceste experienţe colective o asemănare cu faimoasa „mînie colectivă” orwelliană, care funcţionează exact pe aceleaşi principii de trans colectiv? Bineînţeles că există... Mecanismul a fost înţeles şi exploatat la maximum în mai toate dictaturile... Şi aceeaşi Germanie face tot posibilul pentru ca aceste urgii să nu se mai repete.

Dar, revenind la festivalul din ţările baltice, îmi spun că o persoană ce a făcut parte dintr-un asemenea cor nu va mai fi capabilă să-i facă o potlogărie vecinului cu care a cîntat împreună... Acest sentiment de apartenenţă la un grup devine, solidificat printr-o exaltare totală a tuturor simţurilor, într-atît de puternic, încît nu mai poţi imagina cum ai putea prejudicia acest edificiu. Frontiera între individ şi totalitate se şterge... Este ceva înfiorător în energia care se degajă atunci cînd urmăreşti un asemenea spectacol... Şi aş fi rămas mai mult îngrozit, dacă la un moment dat nu aş fi văzut un chip asiatic printre corişti. Dacă nu ar participa invitaţi din străinatate, inclusiv din Rusia. Şi apoi nu degeaba fac festivalurile acestea parte din patrimoniul UNESCO!

Şi noi? Ce avem noi? Noi avem hora... O experienţă cert colectivă, dar care rămîne departe de transul coralelor... Ne ţinem de mîină, alergăm în cerc ascultînd o melodie saltăreaţă... Dar nu cîntăm... Şi lăsăm spiritul să rămînă deconectat de acţiunea propriu-zisă. Avem timp să observăm cum sînt îmbrăcaţi ceilalţi, să ne gîndim că unul dansează bine, iar altuia i se împleticesc picioarele, să identificăm care doamnă şi ce podoabe poartă, cît de adînc îi este decolteul, reuşim să numărăm pînă şi kilogramele cu care cutare sau cutărică s-a îngrăşat de la ultima petrecere... Nu, nu cred că se degajă ceva, în afară de sudoare şi ceva feromoni din horele noastre... Noi nu ştim să fim comunitate. Noi suntem gospodari desăvîrşiţi. Şi orice apariţie în public nu este decît o ocazie să ne măsurăm cu „gospodăriile”.

Sau poate ar trebui să ne bucure acest lucru? Nu de alta, dar la cîtă ură există în/la noi, riscăm să facem un masacru mai ceva ca în Rwanda... Ori invers?: faptul că nu ştim să cîntăm împreună ne face răi şi invidioşi? Nu ştiu. Dar privind zecile de mii de persoane cîntînd ca unul, parcă mă apucă un fel de tristeţe. Pentru noi. Şi respect. Pentru ei. Şi, à propos, ascultînd melodiile (hélas, nu înţeleg cuvintele), nu-ţi vine a pune mîna pe cuţit...

*În română: „Iată lista pieselor de nivelul grădiniţei pe care orice dirijor le adoră: „Viaţa pariziană” de Offenbach, „Bolero” de Ravel, „Gazza Ladra” de Rossini, Spărgătorul de nuci” de Tchaïkowski (fie-vă milă!), bucăti din „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „Dansul Tricornului” de De Falla, „Pomp and Circumstance Marches” de Elgar şi „Rhapsody in Blue” de Gershwin (cruţare, de trei ori cruţare!) şi multe altele pe care le uit acum... Dar lăsati această turmă să se sclade în acest sirop şi ei behăie de plăcere.” (traducere proprie)
 

Acest text a fost scris pentru PLATZFORMA.MD

Acum cîteva zile, a fost publicată pe Facebook copia unei scrisori prin care administraţia unui liceu de elită din capitală reclama bani de la părinţi prin intermediul aşa numitei „asociaţii/fundaţii de părinţi”. Suma este destul de cochetă şi reprezintă ceva peste 3000 de lei. Net bineînţeles (1).

(Pentru comparaţie: salariul mediu în luna Octombrie 2013 în R. Moldova a fost de 3785,4 lei (2) în valoare brută, ceea ce nu înseamnă însă mare lucru, căci date despre salariul median nu am găsit, iar pentru a înţelege care este bunăstarea populaţiei anume salariul median este cifra care ar trebui să ne intereseze: ea reprezintă suma-frontieră care îi separă exact în jumătate pe salariaţi între cei ce cîştigă mai puţin şi cei ce cîştigă mai mult.)

Această practică nu este o excepţie, din păcate. De facto, învăţămînt public gratuit (şi calitativ) în Moldova nu mai există de ceva timp şi acest lucru ar trebui să-i îngrijoreze mult mai mult pe Maia Sandu & Co decît copiatul la BAC sau cheltuielile în învăţămînt raportate la PIB (aceasta din urmă este mai mult grija FMI-ului decît a guvernanţilor, dar ştim noi bine muzica cui răsună de obicei).

Dacă acum 3-4 ani cauza fundamentală a exodului masiv din Republica Moldova erau salariile mici, acum din ce în ce mai des, în discuţiile pe care le am cu cei emigraţi, este evocată problema învăţămîntului şi neliniştii pentru viitorul copiilor. Este puţin probabil ca aceste îngrijorări să fie reflectate în studii şi anchete sociologice, căci, în mod invariabil, la întrebarea despre cauzele migraţiei părinţii vor invoca „salariile mici” şi accesul la educaţie de calitate este diluat în mod previzibil în sintagme precum „viitorul copiilor”. Într-un fel este şi acesta un indicator, fiindcă cetăţeanul nu mai are încredere în stat şi în instituţiile lui, în capacitatea statului de a asigura un viitor pentru copii, indiferent de originea lor socială, ci doar în propriile forţe şi capacitatea proprie de a genera venituri suficiente. Iar atunci cînd ai bani, cumperi orice, inclusiv şi studii calitative.(3)

Chiar săptămîna trecută o doamnă îmi spunea următoarele: „Eu de-amu… Nu-mi trebuie mare lucru: îmi ajunge, ne descurcăm noi, dar aş vrea să-i pot învăţa pe băieţi. Că eu asta le spun: voi ţineţi-vă de carte. Atîta lucru aveţi de făcut.” Discuţia a avut loc în una din suburbiile Parisului. La care tatăl familiei a adăugat: „La cîţi bani trebuie să dai la şcoală în Moldova, mai ieftin m-ar costa să vină învăţătorul acasă. Ce, asta-i şcoală?”

Orice societate pentru a se dezvolta armonios şi dinamic are nevoie de un mecanism de mobilitate socială, de un aşa-zis „ascensor social”. Numai în acest fel se poate asigura în primul rînd o dezvoltare şi o „pace socială”, nemaivorbind de creativitate, inovaţii, competivitate, căci anume meritul (prin talent şi/sau efort) trebuie să fie factorul ce deschide accesul la ascensiune socială, nu renta socială exprimată în bani (ai părinţilor) sau relaţii de rudenie. Doar în aceste condiţii apare şi se dezvoltă un sentiment de echitate în societate. Ceea ce observăm noi în Moldova este exact inversul: anchilozarea graduală a păturilor sociale. Fii de judecători devin judecători (4), fiice şi fii de Preşedinţi – miniştri ori deputaţi (5, 6, 7), etc., etc. (ex: Odraslele judecătorilor la Universitatea de Drept nu achită taxa anuală! (8)) Desigur ar fi iluzoriu să credem că fenomenul respectiv este unul pur naţional. Imobilitatea şi tendinţa elitelor de a se reproduce este un proces natural şi firesc. Doar că în Republica Moldova el atinge proporţii namaivăzute în alte părţi. Apropo, în occident (deşi echitatea a fost, mai ales în occidentul european, o valoare în creştere) sînt vehiculate din ce în ce mai intens în discursul public şi politic (cu prisosinţă acum, în perioadă de criză şi incertitudine economică) noţiuni de „echitate socială”, „egalitate a şanselor”, acelaşi „ascensor social”.

Societatea este un sistem viu şi dinamic (instabil) şi precum orice sistem tinde spre stabilitate, la fel o fac şi societăţile. Vom lăsa însă sociologii şi filozofii să dezvolte acest vast (şi probabil necuprins) subiect, căci ne vom interesa doar de un singur aspect al lui: instalarea noilor elite, oligarhii (exemplu viu de ascensiune fulgurantă în Moldova, dar care astăzi este bine înscăunată şi chiar „înşurubată”) şi solidificarea graduală a păturilor sociale. Este cunoscută o definiţie puţin poetizată a corupţiei: o formă de auto-organizare a societăţii în cazul în care statul este deficient.

Unul din principalele roluri ale oricărui stat este să menţină în permanenţă o suficientă presiune entropică pentru ca sistemul să rămînă dinamic (instabil) în continuare. Printre cele mai vizibile exemple în acest sens sunt diversele instituţii antitrust menite să evite situaţii de monopol sau oligopol.

Dar dacă în economie concluziile au fost făcute demult şi, respectiv, instituţionalizate soluţii pentru a contracara acest fenomen (cu mai mult sau mai puţin succes), în alte domenii aceste eforturi sunt mult mai puţin vizibile, chiar inexistente. Nu ar trebui să ne mire acest lucru, dacă e să luăm în consideraţie că deciziile importante sunt luate, direct sau indirect, de către elite, or elitele vor încerca întotdeauna să-şi protejeze interesele şi propriile poziţii.

Astfel, peste tot (în lumea „civilizată”), în numele unor presupuse principii de „libertate”, învăţămîntul public coabitează cu învăţămîntul privat (9). Deşi, în cele mai fericite cazuri, învăţămîntul privat este încadrat relativ strict de legislaţie, această coabitare nu este altceva decît o formă de segregare şi de auto-izolare a elitelor pentru a-şi proteja poziţia dominantă.

Această tendinţă de auto-izolare este foarte vizibilă în special atunci cînd „avuţii” îşi izolează parcurile locative (10) (Vă mai aduceţi aminte de barierele din strada Ciocîrliei?). De obicei cuvîntul „ghettoizare” este conotat şi se referă în special la cartiere rău famate, dar, de fapt, primii care îşi izolează cartierele sunt chiar cei instăriţi… Mai mult decît atît, ei o fac „din interior”, voluntar şi aplicat.

Într-o altă discuţie non-formală pe care am avut-o la sfîrşitul lui decembrie 2013 cu unul din top-managerii unei companii multinaţionale americane cu care am onoarea să lucrez, persoana respectivă recunoştea că a avut noroc în viaţă fiindcă a crescut într-o familie de industriaşi şi a locuit într-o localitate alături de North Carolina State University pe care a şi absolvit-o. Concluzia pe care a făcut-o chiar el a fost următoarea: în ziua de azi segregarea se face prin accesul la învăţămînt de calitate. Discuţia pornea iniţial de la curiozitatea dumnealui în raport cu originea numelui şi prenumelui meu…

Studii despre calculul faimosului ROI (Return on Investments*) în domeniul învăţămîntului există astăzi cu duiumul. Aceste studii arată că anume investiţiile în domeniul învăţămîntului primar sunt cele mai eficiente (11) şi ating un ROI de 18%-20% la nivel global! Cu toate acestea, noi continuăm cu o insistenţă nonşalantă să calificăm banii alocaţi pentru învăţămînt drept „cheltuieli”… Doar o singură dată mi-a fost dat să citesc într-un discurs şi spaţiu public, diferit de cel academic: „Aici municipalitatea INVESTEŞTE într-o nouă instituţie de învăţămînt”. Eram la Manchester şi această inscripţie era pe un panou ce masca un şantier de construcţie…

Din păcate, tot ce întreprinde statul moldovean în domeniul învăţămîntului şi, în mod special, în raport cu învăţămîntul primar, nu face decît să accentueze segregarea din ce în ce mai evidentă şi mai simţită astăzi în Republica Moldova. Ce fel de şanse are un copil născut la sat, unde pînă şi şcoala primară este închisă, să devină „ministru” sau „judecător”? Întrebare devenită tragică prin caracterul ei retoric… El, copil condamnat, nici BAC-ul nu are cum să-l susţină în condiţiile actuale… Nu fac, bineînţeles, aluzie la imposibilitatea de a copia, ci la modificările constante ale criteriilor de evaluare, aliniate după aceleaşi licee de elită, înăsprite în anul care a trecut, fără a se fi luat în consideraţie conţinutul învăţămîntului în instituţiile din provincie. De facto, liceele non elitiste au fost eliminate din competiţie mult înaintea examenelor.

Iar acum cîteva zile o altă „reformă” a fost anunţată care nu face decît să limiteze şi mai mult accesul la învăţămînt superior pentru copiii din localităţile rurale (12). „Ministerul Educaţiei propune să se renunţe la divizarea locurilor pentru înmatriculare în baza principiului locului de trai (rural/urban)”. În aceste condiţii, ţinînd cont de decalajul între diversele instituţii de învăţămînt şi diminuarea locurilor „la buget” în universităţi, această decizie este o adevărată condamnare pentru copiii de la sate sau acei parinţii care nu au de unde achita „taxe benevole” în liceele de elită.

Admiraţi şi această mostră de echitate: „Ministrul a anunţat că în anul viitor 13 şcoli din 13 raioane vor fi reparate cu suportul Băncii Mondiale, de acest proiect urmînd să beneficieze, în mod prioritar, raioanele care au dat dovadă de angajament în procesul reformei de restructurare a reţelei şcolare. (13)”

Şi o altă întrebare pe care am s-o las deschisă: Cum credeţi, care stat are mai multe şanse de a deveni prosper: unul unde totalitatea copiilor va avea un nivel decent de educaţie, cel puţin medie, sau unul unde 2000-3000 de copii vor avea acces la studii excepţionale iar restul vor rămîne inculţi?

(Apropo, atunci cînd discutăm despre politică şi societate cu prietenii mei francezi, întotdeauna le aduc Republica Moldova drept exemplu, un fel de Case Study şi le spun: „Iată ce ve-ţi ajunge dacă veţi continua pe făgaşul pe care l-aţi apucat!”. Moldova este exemplul tip de „reuşită” a unei societăţi ultra-liberale şi individualiste, unde statul se retrage treptat şi defectuos mai din toate domeniile. Noţiunea şi politicile corespunzătoare de „deregularizare” au fost lansate încă în anii ’80 (cf. Joseph E. Stiglitz, „Freefall” (W.W.Norton & Company, 2010)), şi s-au dezvoltat în adevărată doctrină odată cu cădearea zidului de la Berlin).

Să revenim însă la faimoasa taxă cerută părinţilor de la care am pornit. Justificarea ei, formulată chiar de către instituţiile de învăţămînt, este următoarea: insuficienţa resurselor alocate din bugetul de stat pentru a asigura condiţii şi un proces educaţional de calitate… A „pedepsi” o instituţie de învăţămînt pentru această practică este ridicol şi superficial din moment ce aceleaşi autorităţi recompensează instituţii similare (unde se practică exact aceleaşi metode!) cu înalte distincţii de stat şi cu laude difuzate pe larg în mass-media (14).

Acuzaţiile repetate aduse profesorilor şi medicilor au devenit o obişnuinţă crasă şi stereotipată. Din păcate, ele sunt deseori justificate. Dar aceste acuzaţii constante contribuie la instaurarea în societate a unei imagini extrem de negative pentru nişte corpuri de profesie de care avem mare nevoie şi care, în treacăt fie spus, nu sunt cei mai remuneraţi funcţionari.

Taxele plătite de părinţi prin intermediul „asociaţiilor” sunt în primul rînd un element discriminatoriu, fapt care a şi trezit nemulţumirea părinţilor. Ei, ca şi oricare alt părinte, îşi doresc pentru copiii lor studii de calitate, dar sunt confruntaţi cu incapacitatea de a asigura material acest lucru. Nemaivorbind de suspiciunile legate de „folosirea” acestor bani în scopuri private, suspiciuni coroborate de discursul generalizat despre „învăţătorii corupţi”. Şi care este legatura între un „învăţămînt de calitate” şi perdelele luxoase sau alte semne de apartenenţă socială pe care deseori sînt cheltuiţi banii?

Trebuie să mai ţinem cont şi de un alt factor: acei care formulează mesaje şi care au acces la reţelele de distribuţie a informaţiei, fac parte din aceeaşi elită. Ei nu au niciun interes să zdruncine acest sistem, dimpotrivă: vor încerca să-şi perpetueze poziţia dominantă, încercînd să legitimeze şi să justifice practicile existente (15, 16), invocînd criterii obiective de excelenţă şi modele perfecte de auto-organizare. Nu ar trebui să ne mire nici faptul că politica actuală a statului în domeniul învăţămîntului este, în mod general, acceptată, susţinută şi promovată de elită.

Ceea ce ar trebui să ne preocupe nu este existenţa acestor elite (căci cristalizarea lor este un proces firesc, inevitabil şi chiar necesar), ci felul în care ele se constituie, capacitatea societăţii de a le reînnoi, setul de atribute care caracterizează noţiunea însăşi de „elită”. Soluţia nu rezidă în egalitarismul utopic de tip comunist, ci într-un set de mecanisme care ar asigura o echitate general acceptată (egalitatea iniţială a şanselor şi recompensa pentru merit) drept criteriu de diferenţiere socială.

Şi la acest capitol trebuie să recunoaştem că statul Republica Moldova este total deficient.

Acum să facem un efort de imaginaţie şi să ne închipuim că factorii de decizie vor interzice colectarea de bani de la părinţi prin intermediul „asociaţiilor”. Ştiţi ce se va întîmpla? În absenţa unor finanţări conforme aşteptărilor parinţilor, primii care vor veni cu „jalbe” şi vor căuta „soluţii” (inclusiv prin excluderea părinţilor non-solvabili, prin „privatizarea” instituţiei, etc., etc.) pentru a plăti mai mult vor fi chiar părinţii (cei înstăriţi, fireşte)…

*Return on investment (ROI) (Rom : “Rentabilitatea capitalului investit”) Măsoară cîştigul sau pierderea generată pe urma unei investiţii faţă de suma investită. ROI este de obicei exprimat în procente.
Rentabilitatea capitalului investit = (Net Profit / Costul Investiţiei) x 100

(1)  http://adevarul.ro/moldova/social/liceul-mircea-eliade-ministerul-educatiei-chisinau-1_52d8db8ac7b855ff568d7576/index.html

(2) http://www.statistica.md/category.php?l=ro&idc=452

(3) Pentru mai multe informaţii la acest subiect confruntaţi un recent studiu OIM http://iom.md/attachments/110_rfinalrom.pdf

(4) http://www.zdg.md/investigatii/viitorii-judecatori-cu-case-de-milioane-automobile-de-lux-si-cu-firme-in-sua

(5) http://ziarulnational.md/ce-a-ajuns-sa-lucreze-nepotul-lui-voronin/

(6) http://www.gov.md/pageview.php?l=ro&idc=507

(7) http://www.parlament.md/StructuraParlamentului/Deputies/tabid/87/Id/312/language/ro-RO/Default.aspx

(8) http://www.zdg.md/investigatii/dinastii-de-judecatorii

(9) http://www.education.gouv.fr/cid162/les-grands-principes.html

(10)http://www.zdg.md/social/capitala-barierelor-drum-blocat-spre-voronin-plahotniuc-si-donciu#more-57758

(11)http://isites.harvard.edu/fs/docs/icb.topic1222150.files/Session%207/PsacharopoulosGlobalUpdate.pdf

(12)http://adevarul.ro/moldova/actualitate/reguli-admitere-facultate-schimbari-propune-ministerul-educatiei-1_52e24f45c7b855ff56c200ed/index.html

(13)http://www.investigatii.md/index.php?newsID=200

(14)http://www.presedinte.md/rom/comunicate-de-presa/presedintele-nicolae-timofti-a-participat-la-festivitatea-dedicata-incheierii-anului-scolar-la-liceul-teoretic-mihai-eminescu-din-balti

(15)http://bloguvern.md/2014/01/17/parintii-declara-razboi-socant-cui/

(16)http://bloguvern.md/2014/01/27/fundatiile-in-scoli-o-idee-buna-prost-implementata-o-idee-buna-prost-implementata/

(Cu sincere mulţumiri echipei PZF, Petru Negură şi Vitalie Sprînceană, pentru schimburile şi recomandările judicioase pe parcursul redactării acestui text)

„Без умолку безумная девица

Кричала: "Ясно вижу Трою павшей в прах!"

Но ясновидцев - впрочем, как и очевидцев -

Во все века сжигали люди на кострах.”

В. С. Высоцкий

Acum cîteva zile o „noutate” m-a veselit bine de tot. Un tip cu un nume suficient de sugestiv şi caragialesc ne promitea urgii şi nenorociri în anul care a început deja, galopînd şi nechezînd, probabil totuşi chinezeşte, caci ai noştri harmăsari şi mîrţoage tac mîlcom de teamă să nu nimerească în conservele europene.

Nu atît existenţa acestor coţcari este supărătoare, cît prezenţa lor în mass-media. Este şi acesta un indicator al „sănătăţii mintale” a societăţii noastre. Ar trebui totuşi să ne bucurăm că această prezenţă diminuează, necătînd la toate, şi nu mai este „omni-” ci doar epizodică. Suntem, cum n-ai da, departe de timpurile cînd şarlatani de genul lui Kaşpirovski sau Ciumac ocupau spaţii de vîrf în grila programelor televizate, iar legende despre babe vrăjitoare şi lecuitoare circulau în toate satele şi cătunele ţării. Nu cred că există pe acest pămînt vre-un dascăl sau profesor cu mai mulţi ucenici decît babuţa aia oarbă clarvăzătoare din Bulgaria, pre nume Vanga.

Dar această poveste este veche, precum Nostradamus, dacă e să ne limităm doar la celebrităţi, şi va mai continua cam tot atît cît va exista prostia lumească, cu alte cuvinte - veşnic.

Şi dacă tot se vînd bine noutăţile astea cu vrăji şi premoniţii, am să vă aduc şi eu cîteva prevestiri, nu înainte de a vă asigura că eu nu greşesc niciodată şi că am prezis pînă şi căderea meteoritului din Tunguska! Vă asigur că anume aşa a fost, iar faptul că la acel moment nu eram încă născut nu este decît o mică discordanţă astrală, căci ştim noi bine că spiritualul şi trupescul nu e chiar acelaşi lucru.

Deci, iată ce vom păţi noi în 2014:

Vor fi date în exploatare cîteva porţiuni de drumuri, poate vre-un spital – două, poate va fi renovată cîte o şcoală, inaugurări pompoase pe care le vom urmări la televizor, bineînţeles. Saturn şi inelele sale se vor învîrti în acest an în jurul nostru (unele subţiindu-se treptat chiar în zona cervicalelor) şi toate aceste saturnalii vor începe imediat din primăvară. Dar tot în acest an vor continua să fie „optimizate” alte spitale şi şcoli (fără televiziuni), căci niciun politician nu poate să se opună unor procese cosmice şi planetare, banco-mondiale, oricît de mult nu şi-ar iubi el nărodul.

În anul care vine vor fi majorate salariile pentru bugetari şi pensiile pentru bătrîni. Se va întîmpla neapărat prin septembrie – octombrie, căci exact pe atunci Luna va fi în spectrul lui Mercur şi ăla se va arăta mărinimos peste obişnuita-i măsură. Dar nu înainte ca aceste majorări să fie total anticipate (un fel de pre-compensaţii) de măriri spectaculoase a preţurilor. Căci niciun ministru sau bancher nu poate să se opună legii conservării energiei universale. Atunci cînd adaugi undeva, scade în altă parte, care nu poate fi decît propria parte a turtei. Ori faci altfel: întîi iei, apoi pui la loc şi zici că ai adăugat. Iar dacă ceea ce ai adăugat e mai mic decît ceea ce ai luat, mai eşti şi în cîştig!

Tot în acest an o săgeată de-a lui Eros va nimeri, deviată de furtuni magnetice, într-o căţeluşă pre nume Molda şi toată lumea îşi va descoperi subit o dragoste nemărginită pentru bucata de pămînt cu acelaşi nume. Din atîţia indecişi şi nefericiţi, ne vom alege cu siguranţă cu vreo 75 % de „moldoveni” mîndri de statalitatea care ne are, la propriu şi figurat, din faţă şi pe la spate, în urma unui recensămînt care în sfîrşit îi va împăca pe împăraţii acestui loc, ei făurindu-şi un rost şi acordîndu-şi carma cu o formă etatistă atît de intermitentă şi ceţoasă pînă la acel moment.

Pe aceşti împăraţi îi va apuca damblaua în anul care vine. Verde-Împărat va tot muşca din Roşu-Împărat care la rîndul său va avea probleme cu orientarea în spaţiu şi timp. Roz-Împărat va uita cu desăvîrşire pînă şi ce limbă vorbeşte, încurcîndu-se definitiv în diversitatea formelor pe care le-a tot luat în ultimii ani. Albastru-Împărat va bate în tobă şi va cînta din goarnă, dar va merge pe jos, căci calul i l-au furat propriii valeţi şi gonaşi. Ăştia din urmă, însă, nu ştiu ce-i aia călărie şi au uitat că de cal nu te apropii pe la spate, căci azvîrle. Riscă să ia o copită drept în plexul lor, solar, pînă una-alta. Toate bune, dar hîrjoneala împărătească nu poate să-i amuze decît pe împăraţi, căci fiecare ghigosit de-al lor îl plătim noi, plebea. Plătim cash cu sudoare şi sînge.

O furtună mare se va abate peste ţara noastră cam tot prin septembrie – octombrie. Vînturile care vor veni din apus vor sparge o fereastră mare spre lumea cea bună şi veche. Şi chiar de nu vom intra la ei cu toporul, precum a făcut-o ţarul Petru, va trebui să adunăm destul busuioc pentru a-l oferi apusenilor drept dovadă ca nu suntem o hoardă de barbari şi că nu noi le-am furat-o pe frumoasa Elena, căci acest rapt este, de fapt, o veche poveste de-a lor, în care noi nu avem niciun amestec. Dar cum nimic în lumea asta nu se dă gratis, cu siguranţă vor mai fi modificate (încă o dată) modelele tichetelor magice cu care se circulă liber. Fiindcă aşa o spun zeii locurilor noastre: dacă nu plăteşti într-o parte – plăteşti în alta şi se cuvine să achiţi tribut Împăratului pentru tot.

O secetă mare se va abate peste cîmpurile şi satele Moldovei. Dacă anul care a trecut a fost cît de cît echilibrat în ceea ce priveşte cantitatea de vlagă la metru pătrat, anul care vine poate să fie diferit (şi nu este nimic excepţional pentru noi). Oricum, acest lucru are o importanţă (fatală) doar pentru acei din ţărani care practică o agricultură de subzistenţă. Pentru restul, indiferent de cîtă ploaie dă bunul Dumnezeu, va fi secetă. Căci nu doar din ploaie cresc lanuri mănoase, iar Ion – rebrenescul demult nu mai suferă de pamîntofilie acută, ademenit de sirenele altor insule.

Vom fi din ce în ce mai străini în raport cu totul ce ne înconjoară, căci Împăraţii înstrăinează din ce în ce mai intens, acaparînd bunuri ce sunt, într-un fel, şi ale noastre. Şi tot înstrăinînd şi înstrăinînd, şi acaparînd înstrăinările, vor ajunge şi ei înstrăinaţi de noi. Existenţa noastră va deveni, astfel, din ce în ce mai spirituală, iar materialul (bunurile imobiliare) din ce în ce mai inaccesibile. Vom fi aproape de Nirvana. Cobain a rezistat 27 de ani.

În rest, vom rămîne săraci, căci aşa ne este scris: „Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!”. Ne vor lipsi cu desăvîrşire locurile de parcare şi ieslele pentru sutele de cai ascunse în mercedesuri, bmwuri şi bentleyuri, vom duce dorul unui etaj suplimentar la castelul din centrul cetăţii, ne vor mai lipsi cîteva mii de adaos la salar pentru a nu mai fi hoţi, vom face „Propagandă” la tejgheaua barului, căci în alte părţi nu se cuvine, de teamă să nu supărăm Împăraţii multicolori. Ne va lipsi, precum lipseşte decînd hăul, acel mandat (sau cîteva mandate) decisiv pentru ca, în sfîrşit, să putem lucra şi pentru binele ţării, nu doar al mandatului.

Ne va lipsi, pînă la urmă, şi acel mic dram de bun simţ pentru a alege grîul de neghină, prea multă fiind neghina şi prea rar (ori cu „kleikovină” puţină) grîul, ori pentru a decide, fiecare în sinea lui, cît adevăr sau cîtă mitomanie gogonată ascunde acest text.

Şi ce au alegerile cu premoniţiile despre anul care vine? Nimic, bineînţeles.

Origine Imagine