„Pour les jeunes nazis, l’expérience de l’échec fut encore plus apocalyptique, puisq’on leur avait inculqué non seulement le patriotisme mais une croyance à la supériorité allemande tant physique que mentale. Plus tard dirigeant communiste est-allemand, Hans Modrow avait à peu près le même âge que Konwicki en 1946 et était tout aussi désorienté. Membre loyal des Jeunesses hitlériennes, il avait rejoint Volkssturm, les « milices du peuple » qui opposèrent une ultime résistance à l’Armée rouge dans les derniers jours de la guerre. A l’époque il bouillait d’une haine intense des bolcheviks, qu’il tenait pour des sous-hommes, physiquement et moralement inférieurs aux Allemands*.”,
Anne Applebaum, „Rideau de fer. L’Europe de l’Est écrasée, 1944-1956” ((titlu original: „Iron Curtain. The Crushing of Eastern Europe, 1944-1956”) Gallimard, 2015, p.76)
Urmăresc cu destulă stupoare și regret un fel de dezbatere virtuală, care a existat întotdeauna, dar care, din varii motive, se mai intensifică din când în când… Iată că și acum asistăm în spațiul mediatic la o recrudescență a acestei vechi discuții, fapt pe care îl salut și care îl consider pozitiv. Discuția este despre memoria noastră colectivă şi componentele ei, dacă poate fi folosită această sintagmă în raport cu memoria. A apărut în presă și o expresie pe care mai puțin am întâlnit-o anterior: „Şi Siberia, și Holocaustul”. Îmi place. Simplist, lapidar, cu iz de slogan ideologic, dar în ziua de azi sloganele sunt cele care funcționează... Stupoarea și regretul vine de la altceva… Se pare că unii care se declară adepții sloganului „Şi Siberia, și Holocaustul” nu realizează că, abordând stângaci şi fără precauţie acest subiect, contribuie, de facto, cu multă pasiune la înrădăcinarea celuilalt: „Fie Siberia, fie Holocaustul”...
Nu este un subiect pe lângă care pot trece cu indiferență... De-a lungul anilor tot am scris despre trecut și despre repercusiunile lui asupra noastră. Iată aici doar două exemple: „Memorie şi idoli” (27 august 2014), sau „9 Mai” (al lor) şi durerea de cap (a noastră)” (29 martie 2014)...
Mai ziceam pe undeva şi asta: „Poate, dacă ar fi să înţelegem mecanismele care au făcut posibile atunci ororile acelui război, am avea o şansă să evităm confruntări şi ostilităţi acum şi aici?”
Am fost și rămân convins în continuare: numai un popor care își cunoaște foarte bine trecutul, îl înțelege și și-l asumă fără omiteri sau paranteze, poate sta bine pe picioare, poate rezista împotriva oricărei încercări de manipulare din exterior și avansa cu siguranță înainte. Apropo, vectorul acestei mișcări este în mare parte determinat și de ceea ce rămâne în „memoria colectivă”...
Nu voi descoperi un mare adevăr dacă voi zice că Republica Moldova a devenit astăzi teatrul unei confruntări mai fierbinți ca niciodată între Est și Vest. Bătălia se duce mai degrabă pentru Ucraina, unde chiar se moare cu zecile de mii, iar în acest context Republica Moldova (re)devine extrem de „interesantă” pentru toată lumea mare și (ne)bună. Și anume în acest context lupta pentru „memoria colectivă” apare drept o componentă importantă căci ea este un suport fundamental pentru manipulări propagandistice...
În linii mari, propaganda putinistă a preluat și accentuat „postulatele” sovietice: glorificarea „Marelui Război Pentru Apărarea Patriei”, diabolizarea „naţionalismului” care este echivalat cu „fascismul”, „capitalismul putred” imperialist care vrea să distrugă Rusia-mamă, la care s-au adăugat câteva elemente mai noi, deseori în conflict direct cu acele de imediat mai sus: un naționalism agresiv pan-slavist în care biserica joacă un rol central, ei revenindu-i rolul de a „spiritualiza și sacraliza” tot discursul...
De cealaltă parte, naționaliștii vin cu idei practic simetrice: diabolizarea „bolşevismului” și a tot ce e „sovietic” sau „comunist”, o biserică creștină „adevărată”, fără KGB-iști, glorificarea mișcării legionare cu accentul pe rezistența antisovietică, Ion Antonescu – erou național care a salvat viețile evreilor, ş.a.m.d.
Ambele viziuni sunt într-atât de aproape încât poți să te întrebi legitim dacă nu sug lapte de la aceeași mamă... Cert este, însă, că ambele viziuni sunt profund anti-europene. Iar adepții lor nici nu-și mai ascund anti-europenismul... Este deja bine cunoscut faptul că Kremlinul a subvenționat și încurajat orice mișcare eurosceptică și dezintegratoare: de la extrema stângă până la extrema dreaptă și nu fără un anumit succes...
Ambele tabere se bazează pe bucăți de „adevăruri” incontestabile și fâlfâie cu pagini ale istoriei aidoma paloșelor multiplicând și aprofundând „studiile de caz”. Cazuri care le convin, bineînțeles. Miza este mare, dar nu are nimic în comun cu trecutul, ceea ce pe mine personal mă indignează și mă îngrozește.
Din lipsă de spaţiu voi trece sumar în revistă doar câteva exemple:
Cazul „evreului bolşevic”:
Partea de adevăr: din rândurile revoluţionarilor de la „început de cale” într-adevar făceau parte mulţi evrei. Dar este și firesc. Rusia țaristă (apropo, putiniștii joacă intens și această „carte”, acea a măreției Imperiului Rus de până la putch-ul din 1917) a fost unul din cele mai antisemite state. Evreii erau marginalizați și împinși spre periferii (căutați ce înseamnă „zona osedlosti”, de exemplu), lor li se interziceau accesul la educație, la funcții și la exersarea numeroaselor meserii... Fără a mai pomeni despre pogromurile care au avut loc la început de secol, inclusiv la Chișinău, instigate de către naționaliștii pan-slaviști ruși (ah, câtă similitudine cu acei de astăzi!..) și sprijinite de către centru. Pan-slaviştii se bucurau de un sprijin direct din partea membrilor familiei regale de la St.-Petersburg... Acest naţionalism expansionist a fost, printre altele, una din cauzele majore ale celui dintâi război mondial... În aceste condiții, îmi pare firesc ca un număr important de evrei să se răzvrătească, să devină parte a celor mai extremiste mișcări posibile anti-țariste ale epocii.
Nu mai puțin adevărat este însă și faptul că Stalin, ajuns la putere, a început chiar el a „curăţa rândurile”, iar epurările în rândurile bolșevicilor de la „început de cale” aveau o vădită tentă antisemită. Procesul împotriva medicilor este doar un exemplu. Discursul împotriva „cosmopolitismului” – un altul. Însă, ca de obicei la sovietici, totul era o codificare: astfel omul de rând înțelegea imediat ce i se spunea: „cosmopolit=evreu”. Regimul nu era, oficial, împotriva niciunei etnii, ci împotriva "cosmopolitismului". Dar cine erau cosmopoliții? Evreii, bineînțeles! Mai târziu deja, în epoca socialismului de catifea, discursul antisemit era susținut și de o altă expresie: „sionismul militarist”... Ipocrizia tradițională funcţiona puțin altfel: oficial îndreptat împotriva Israelului, el menținea și hrănea în rândurile populației aceleași sentimente...
Este curios și un mic epizod din corespondența (într-atât de prietenească!) dintre Hitler și Stalin: Hitler i-a propus lui Stalin să-i trimită evreii săi. Stalin a răspuns sec: „Nu, mulțumesc. Noi cu ai noștri nu știm ce să facem”. După cum vedem, tradiția antisemită a fost preluată și menținută de-a lungul anilor de către URSS, numai că acest lucru este deseori „uitat” de acei care luptă pentru adevărul adevărat istoric.
Cazul „legionarului anti-comunist”
Partea de adevăr: Legionarii chiar au fost anticomunişti! În ultimul timp apar din ce în ce mai multe încercări de a „spăla legionarismul de păcate”, uitând partea „fascistă” și focusând atenția publicului asupra luptei lor cu bolșevicii și comunismul. Mișcarea legionară este, pe bună dreptate, și chiar de la origini, o mișcare militaristă fascistă. Cochetând de la început cu puterea, legionarii au fost instigatorii pogromurilor anti-evreiești dintre care unul din cele mai sângeroase s-au petrecut la Iași, în 1941, imediat după ce Germania (împreună cu România) a atacat URSS-ul. Legionarii sunt acei care l-au făcut pe Antonescu „conducător” și constituiau o forță importantă în „Statul Național-Legionar” instaurat în 1940, dar atunci când au încercat o altă lovitură de stat, de această dată împotriva lui Antonescu, în ianuarie 1941, au fost înlăturați de la putere. Fiind partea activă, vârful de lance, a ideologiei naziștilor (care, vedeți mai sus, nu făcea distincție dintre evrei și bolșevici) ei au fost, de facto, cei mai aprici luptători împotriva sovieticilor. Pentru NKVD, după 1944, însăși apartenența sau orice fel de afiliație cu legionarismul era motiv de inculpare, astfel că celor din urmă nici nu le rămânea de ales.
Dar pentru NKVD-iști orice manifestație naționalistă sau antisovietică trecea automat drept „legionarism”... Astfel în închisorile comuniste au ajuns atât „legionari” adevărați, cât și simpatizanți ai lor. Orice altă pesoană putea deveni „legionar” la cheremul comisarilor... Astfel, gradual, „legionar” a început să însemne mai puțin „fascist” și din ce în ce mai mult „anticomunist”, iar această deviere a operat-o, prin acțiunile sale represive împotriva a tot ce i se opunea, chiar însăși puterea...
Este curios să menționăm că „albirea legionarilor” a început încă pe timpul lui Ceaușescu, care a deviat spre o politică cu adevărat național-socialistă (sic!) cu care partea antisemită și naționalistă din ideologia legionară concorda de minune. În consecință, ar trebui să înțelegem că sacralizarea „legionarismului” bazându-ne doar pe latura luptei anti-comuniste și suferințelor inocenților în închisorile comuniste este inacceptabilă căci ea naște și disculpă automat alți demoni... Dar nici crimele comuniștilor nu pot fi uitate sau trecute cu vederea...
Cazul „jandarmului român”
Partea de adevăr: jandarmii într-adevar au participat la deportările evreilor, iar „metodele de lucru cu populaţia” în perioada interbelică includeau aduceri la post cu bătai şi scatoalce. Dar dacă „palmele jandarmilor” nu consituiau ceva ieșit din comun în nicio țară europeană de atunci și nu se soldau, de regulă, cu decese, fiind de departe cea mai inocentă „crimă” a jandarmeriei române, e curios faptul că anume cu acest detaliu a asociat propaganda sovietică sintagma respectivă. De ce oare?... Iată o întrebare la care ar trebui să găsim un răspuns! Astăzi această noțiune este practic în exclusivitate folosită doar ca mesaj anti-unionist în particular și românofob ori chiar eurofob în general. Este arhicunoscut bancul moldovenesc în care un oarecare ins zice: „Nu-mi plac românii. Jandarmii români l-au bătut pe bunelul meu.” „Şi unde e acum bunelul tău”? „A fost deportat și a murit în Siberia”...
A-i pune în cârcă „jandarmului român” deportările masive ale evreilor nu-mi pare tocmai justificat. La urma urmelor și în Franța deportările evreilor au fost operate de către jandarmi, dar nimănui nu-i trece prin cap să diabolizeze „jandarmul francez”. La fel precum nu-mi pare justă nici diabolizarea excesivă a așa-numiților „poliţai” de pe teritoriile ocupate de naziști în perioada războiului. Ei erau, prin definiție, acei care infăptuiau „ordinea”. Iar „ordinea” venea din centru. Bineînțeles, rămânea întotdeauna posibilitatea demisionării, dar, să fim onești, contextul general nu era unul care să producă în masă asemenea comportamente.
Focalizarea asupra „jandarmului român” nu are mare sens în afara contextului contemporan. Faptul cum era organizată jandarmeria în Basarabia, cine erau jandarmii, cum erau ei recrutați, atât în perioada interbelică cât și în timpul războiului e un alt subiect, dar e un subiect pentru specialiști. E asemănător cu discuția despre cum merge mașina, limitându-ne la a vorbi despre cum se rotește roata, fără a lua în calcul motorul și sistemul de transmisie... Iată și un exemplu din cele relatate de o bunică de-a noastră: fiind ceva mai cârlionțată decât media, a fost acostată de un ofițer neamț, crezând că este evreică. Doar intervenția jandarmului român (sic!) a salvat-o de la arestare, însă asta nu înseamnă că el nu i-a deportat pe cei câțiva evrei din sat cu tot cu familiile lor... Ordnung... Nu au fost duși departe: în pădurea de la Cosăuți, unde astăzi nu există niciun memorial Holocaustului și nici nu prea am auzit despre campanii de a înființa unul... Nici la Tiraspol... În consecință, cred că a folosi astăzi sintagma „jandarmul român” îmi pare absolut contraproductiv. Nu are mare sens, iar propagandiştii putinişti și românofobii doar vor bate din palme. Or, noi nu ne dorim confruntări și "repetarea istoriei", nu-i așa?
Cazul „ostaşului român eliberator”
Partea de adevăr: armata română, într-adevar, pornea în război având ca pretext fundamental eliberarea Basarabiei şi reîntregirea ţării. Armata este armată, iar poliția (inclusiv secretă) este poliție. Amalgam nu se poate face. Din armată făceau parte oameni simpli, recrutați fără a fi întrebați. Iar dezertarea din armată era considerată o crimă. Și armata chiar s-a purtat „omeneşte” cu populația de etnie română din Basarabia, soldații știindu-se „eliberatori”. O bună parte din localnici au fost mobilizați de către noua/vechea putere și trimiși pe frontul de Est... De aceea nu ar trebui să se mire prea mult comentatorii, mai ales acei care au fost o viaţă obişnuiţi să vadă şi să trateze lumea în alb-negru („Кто не с нами, тот против нас”, după cum zicea Iisus şi Lenin), că există numeroase mărturii pozitive despre armata română, italiană sau chiar germană. Din păcate însă, nimeni nu a anulat o altă componentă a ideologiei fasciste: „curăţim pământul de iudo-bolşevici, ţigani, homosexuali, şi alte molime”. Pentru o bună parte a populației (or Basarabia la acel moment avea, procentual, una din cele mai dense populaţii evreiești din Europa, vezi efectele politicii antisemite ale Imperiului Țarist rus cu „zona osedlosti” despre care vorbeam mai sus) calvarul începea odată cu instaurarea administrației și punerea în aplicare a ideologiei naziste... Holocaustul ajungea în Basarabia... Dar armata era deja departe, înainta spre Stalingrad...
Ce s-a întâmplat cu acești oameni? Pe unde le-au putrezit oasele?... Iată încă o categorie de „uitaţi ai istoriei”... Dar uitați cu desăvârșire... Cimitirul ostaşilor români de la Chişinău seamănă a teren viran lăsat în abandon. Ceea ce nu ne autorizează să omitem sau să uităm că armata română s-a manifestat macabru la Odesa, de exemplu. Căci acele teritorii nu mai erau eliberate, ci "curățate de ciuma roşie”. Iar războiul justifică multe și vrea sânge... Cu consecințele de rigoare... Pe care noi am dori sa-l evităm, nu-i aşa?
Cazul „ostaşului sovietic eliberator”
Partea de adevăr: Armata roşie a combătut armata germană, greul războiului cu cele mai multe victime şi cele mai multe distrugeri s-a dus pe frontul de Est şi Armata roşie a învins. Astăzi toată țara și mai toată Europa de Est este împânzită cu memoriale ale ostaşului sovietic "eliberator" prezentat drept un erou cvazi mitic, deseori cu un copil în brațe, protector, compoziții cu care suntem cu toții familiari. Dar această imagine la care s-a lucrat atât de mult după război este una falsă! În 1944 soldatul sovietic nu "elibera", ci se răzbuna! Răzbunarea era cuvântul cheie cu care erau ridicați la luptă soldații, iar mesajele de ură împotriva ostașului german și aliaților lui erau componenta principală a propagandei de atunci. Toată populaţia de mai la vest de URSS erau duşmani! Propaganda sovietică ulterioară a avut grijă să șteargă urmele netrebuincioase și a pus accentul anume pe „eliberare” în concordanţă cu necesitățile de după război. Doar câteva reminiscențe au mai rămas, de genul „Пусть ярость благородная вскипает как волна.” din faimosul cântec despre război. Și soldații sovietici s-au comportat ca atare. Ei se răzbunau. Crunt. Pentru tot. Chiar și pentru faptul că nimereau în orașe relativ bogate, pe când ei veneau dintr-o țară înfometată și vlăguită. De îndată ce au depășit teritoriile fostei URSS, ei s-au răzbunat...
Iar de această „nobilă” răzbunare nu au scăpat nici teritoriile alipite în 1940, care erau asimilate cu „trădători”. Comandamentul închidea ochii la acest dezmăț, atunci când nu participa activ. Este cunoscut faptul că mareșalul Jukov, glorificat mai târziu, trimitea vagoane întregi cu „trofee de război” în URSS, fapt care a servit drept justificare oficială pentru ostracizarea lui de după război. Jaful era regulamentat și fiecare militar avea voie să trimită gratuit o cantitate anume de asemenea „trofee” în țară în funcție de gradul militar. Cu cât mai mare gradul – cu atât mai mare cantitatea. Abia spre sfârșitul războiului, când comandamentul sovietic a înțeles că armata se prefăcea încet, dar sigur, într-o adunătură de flibustieri, pierzând semnificativ din capacitatea de luptă, au început să apară ordine pentru a combate crimele soldaților împotriva civililor. Și bineînțeles, acei dintre evrei care încă mai supraviețuiau, au întâmpinat Armata roșie ca o izbăvire... Dar a venit NKVD-ul peste toți tot atunci. Iar NKVD-ul era același Gestapo, cu o arie mai largă de acțiune...
xxx
Aș putea continua la nesfârșit, dar teamă mi-e că lungesc prea mult acest text. Am putea vorbi despre sutele de mii de persoane care s-au înrolat în rândurile armatei germane, considerate "eliberatoare" în primii ani ai războiului (ei purtau drept semn distinctiv lenta sf. Gheorghe (sic!)) și incapacitatea sovieticilor de a opune cea mai mică rezistență. Cu adevărat Armata roșie nu a început să reziste decât atunci când au băgat mitraliere în spatele propriilor soldați. Despre evreii care erau împușcați în spate de către camarazii lor când se ridicau la atac. Despre acel antisemitism acerb sovietic în care evreul era prezentat drept individul care vrea cu orice preț să scape de război... Despre cum foloseau și Hitler și Stalin crimele celuilalt (adevărate!) pentru a se justifica în fața „comunităţii internaţionale”... Despre rolul lend-lease-ului și despre datele exacte ale războiului... Despre cum din „tovarăşi” și „duşmani ai poporului” toți au devenit subit pentru Stalin „fraţi și surori”... Despre absența misterioasă a memorialurilor holocaustului pe toată întinderea fostei URSS, de exemplu... Și dacă tot se vorbește acum despre „participarea entuziastă” a civililor la deportările evreilor (ceea ce este cam categoric și reductor ca afirmație, fiindcă există și exemple contrare) aș putea să vă povestesc cine a fost primul președinte de colhoz în satul bunicăi: vai, dar a fost același care curăța casele evreilor deportați în '41!.. Despre aleea clasicilor din Chișinău unde stau în rând legionari cu comuniști și la care se depun flori de sărbători. Despre antisemitismul lui Eminescu s-ar mai putea scrie și despre ce era Europa la acest capitol până la primul război mondial, în perioada interbelică și chiar și după... Am putea să vorbim despre cum puterea sovietică nu îndrăznea să sărbătorească mulți ani la rând „Ziua Victoriei” și de unde a apărut necesitatea sărbătoririi acesteea...
Nu este acest text o lucrare ştiinţifică şi nu am să vă aduc referinţe bibliografice. S-a scris atât de mult... Dar cine să citească?...
Din păcate, constat cu amărăciune că sunt prea puțini acei care caută cu adevărat să înțeleagă ce s-a întâmplat anume în acei ani de demență continentală... Iarăși confruntări, iarăși utilizări stângace ale simbolurilor și sintagmelor... Vorbim despre holocaust, dar vorbim nu știu de ce în rusă și punem poze pe care scrie „jandarm român” pe un text care prezintă o carte editată în limba rusă care vorbește despre niște fenomene petrecute în... Polonia... (cum și de ce a apărut acest monument ar fi o istorie curioasă de investigat: când a apărut anume, în ce condiții, cine l-a ridicat... se prea poate ca monumentul să nu fi apărut doar fiindcă era scris „jandarm român” pe el...).
Același lucru continuă: două tabere care fâlfâie unii la alţii cu jumătăți de adevăr într-o bătălie care nu are nimic în comun cu trecutul... Dansul săbiilor pe mormane de oseminte...
Citeam undeva că teritoriul inter-riveran (Basarabia, mai pe înţelesul tuturor), a pierdut exact o treime din populaţie între 1940 şi 1950... Dar pe cine să-l doară?...
*Experinţa eşecului a fost şi mai apocaliptică pentru tinerii nazişti, fiindcă li s-a inculcat nu doar patriotismul, ci şi o credinţă în superioritatea germană, atât fizică cât şi mintală. Devenit mai târziu cadru în partdul comunist al Germaniei de Est, Hans Modrow avea cam aceeaşi vârstă ca şi Konwicki în 1946 şi era la fel de dezorientat. Membru fidel al Tineretului hitlerist, el s-a alăturat Volksstrum-ului, « miliţienii poporului », care au opus o ultimă rezistenţă Armetei roşii în ultimile zile ale războiului. Pe atunci el clocotea de o ură intensă împotriva bolşevicilor, pe care îi considera sub-oameni, fizic şi moral inferiori germanilor. (traducere proprie)
