Nervul… s-a rupt nervul… eh, frate Filimoane, de la cine ai cerut tu acele trei zile ? cui te-ai rugat ? măcar de-am şti şi noi, căci înţelegerea pe care ai avut-o cu el nu ne-ar servi la mare lucru... la ce bun să ai nerv fără zile pe lumea asta ? căci pe cealaltă toţi suntem de-un nerv şi de-o humă… dar poate reuşim noi să iscălim un alt contract ?… de-am şti cu cine se poate negocia, cui să ne închinăm, căci până acum tot ne-am închinat, dar aiurea… deşi... ce-am mai putea să-i dăm ? ce ne-a mai rămas ? cămaşa de pe noi ? cine ar avea nevoie de ea ? doar tot cineva de alde noi, nebuni după cristale Swarovski şi bling-blinguri pe patru roate… pe nimicuri din astea nu cumperi nimic… nici măcar o clipă, nici măcar o zi în plus… da’ voi ziceţi „nerv”...

xxx

Totuşi cât de subversiv poate fi un text literar! Nu ştiu cine o fi fost cenzorul lui Beşleagă pe acele vremuri (1970) şi care i-ar fi fost adevăratele motive pentru care a interzis romanul. E foarte posibil să nu fi fost conţinutul lui cauza, ci forma... Acea algebră încâlcită a textului despre care scrie Andrei Ţurcanu pe foaia 4 a copertei... Acel impresionism (dacă e să admitem o comparaţie cu pictura) scriptural unde adevăratul sens se vede doar contemplând opera în întregime, de la distanţă, şi care vine în disonanţă absolută cu stilul realismului socialist de atunci... Cum să dai la tipar un roman în care doar titlurile capitolelor (sau episoadelor) mai păstrează o formă cât de cât lineară şi inteligibilă? La ce să le-ncurci minţile celor care „gândesc cu mâinile”? La ce să le pui meningele în mişcare? Şi dacă nu-i mai poţi opri după? Dacă se apucă să caute şi ei... nervul?

Dar poate a fost un cenzor mai terre-à-terre şi l-o fi supărat aluziile din text la campania de colectivizare şi rezistenţa codrenilor? Nu i-o fi venit pe plac cum sunt descrişi „fruntaşii întrecerilor socialiste”? I-au părut prea dezgustători Nichifor Fătu sau Ghior? Ce contează acum? Cert este că a avut perfectă dreptate (din punctul lor de vedere): dacă aş fi fost eu în locul lui, nici nu citeam ce-i scris în text. Autorul „Zborului frânt” nu putea să mai publice ceva din principiu! Dar sunt totuşi curios care i-a fost logica... Interes sportiv, nimic mai mult.

Căci a urmat 1988 – anul în care se lega nervul!

xxx

Nervul... s-a rupt nervul... să-i prinzi capetele, să le aduni launloc înapoi, să le legi cumva, tei de curmei... puţini au mai rămas, bade Filimoane, din acei care vor să lege... la unul cu legatul se găsesc zece cu secatorul... prin ce subpământuri să-i căutăm rădăcinile? mai sunt oare încă rădăcini? după atâţia ani, cu plivitori zeloşi, s-a făcut rară sămânţa... nervul... s-a subţiat rău de tot... cât un fir de păr, cât o muchie de cuţit... tot construim ceva nedesluşit, nici nu ştim bine ce anume, dar piatra e din vână rea, tu ştii bine din care anume, bade Filimoane, şi nu ţine, se năruieşte... nervul... de i-am găsi măcar capetele... să ne apucăm de unul cu o mână şi de altul cu alta şi să stăm aşa răstigniţi, întru mântuirea celor care vin în urma noastră, căci alta ce mai putem face? ce mai putem, bade Filimoane, ce mai putem?

Şi drumul omului beat, cînd întunericul îi pune cărăbuşi stelari în ochi. Să-i dăm un smoc de păr descreierat în crăpătura lui de la măsea. Eu n-am de ce să mor pentru vecinul meu Pavel Andreevici!,

Savatie Baştovoi, Iepurii nu mor (Cathisma, p.37) 

Orice nu ar fi scris Savatie Baştovoi după ori pînă la acest roman, nu mai contează, din moment ce „Iepurii nu mor” există (şi este tradus în mai multe limbi, inclusiv în franceză).

Titlul acestei carti imi aduce aminte de un desen animat realizat în 1972, „Братец Кролик и братец Лис” (Тадеуш Павленко), unul din desenele animate pe care le cunoşteam cu toţii şi pe care, acei din generaţia mea, copii sovietici care au crescut mari, nu le vom uita niciodată.

Îmbătrînim pe semne, dar acea perioadă nicidecum nu mi se asociează cu ceva tragic sau nenorociri abisale, ci cu o lume a copilăriei plină de aventuri şi descoperiri noi. Precum e şi firesc să fie.

Şi am crescut trăind în acele vremuri, trecînd prin ele, trecîndu-le prin noi, fără a ne lăsa schimonosiţi mai mult decît se cuvine. Şi nu-ţi dai seama de delirul lor decît încercînd să le povesteşti altora, celor de acum sau străinilor, cum e să defilezi la „paradă”, să colectezi „maculatură” şi „metalolom” precum o face Savatie Baştovoi, dar şi ce înseamnă „Парад Октябрятских Войск”, Zarnitsa, lucrul copiilor la colhoz, exerciţii de îmbrăcare a măştilor antigaz la viteză - amintiri din propria copilărie...

Şi cum să le descrii altfel decît delirînd la propriu pe pagini întregi cu dialoguri imaginate de o minte inflamată de copil cu Lenin, Dzerjinski şi pădurari miţoşi cu puşca în spate?...

Şi astăzi, uitîndu-ne înapoi, nu ar trebui să ne mire acest Delirium tremens de 20 de ani din care nu am ieşit nici acum. Se zice că primul pas în lecuirea unui alcoolic este recunoaşterea faptului că este nevoie de lecuire...

Pentru ca să moară iepurii, trebuie să recunoşti că ei încă nu au murit...

„Aşa că, de fiecare dată, Dumnezeu a ostenit tot mai mult şi puterile i s-au împuţinat. Numai aşa pot să-mi închipui cum de-a ajuns atît de slab.”, Cătălin Dorian Florescu, „Jacob se hotărăşte să iubească” (Polirom, p.116) 

Secui, Saşi, Rromi, Lipoveni, Găgăuzi, Ceangăi…

Un şir de nume care întotdeauna mi-au excitat curiozitatea doar prin sonoritatea lor. Oare cum este să te numeşti Ceangău ?… Oare se schimbă ceva în feul de a vedea lumea atunci cînd aparţii unei „minorităţi naţionale”? S-a gîndit oare careva cum este să te naşti, să trăieşti şi să mori fără a ieşi din „minoritate”? Adică, orice nu ai face, tot se găseşte cineva care e majoritate ori naţiune „titulară”, iar tu tot „minoritate” rămîi… Este oare acelaşi lucru precum relaţia cu „fratele mai mare” de pe timpul URSS-ului?

Şi ce anume face ca ceilalţi să te treacă la categoria unei etnii minoritare? Descendenţa? Limba vorbită? Numele? Nu sunt prea vechi timpurile cînd un Cătărău se preschimba în Katerev, spre exemplu... Ori o simplă literă? „Jacob” este oare identic cu „Jakob”? „Obertin” arată nemţesc, pe cînd „Aubertin” adie a francez?

Şi-apoi, ce cunoaştem noi despre aceşti co-naţionali ai noştri ? Noroc de timpurile astea mai noi, care ne obligă să ne mai deschidem spre alţii (şi nu neapărat o facem fiindcă aşa o dorim noi, dar fiindcă se găseşte cîte un vecin mai barosan şi ne dă în obraz, şi-atunci noi înghiţim în sec şi ne conformăm, mde, că doar eurosincronizaţi suntem, nu ?, şi nu se cuvine să rămînem în urmă de minţile luminoase şi moadele secolului. Ferice de noi că se mai aşează apele în bătrîna Europă, dar rămîne frustrantă incapacitatea noastră de a deveni adulţi, rămînem, încă, nişte adolescenţi ai acestui continent… E drept că vremurile şi modelele sunt mai bune astăzi, dar ce se poate întîmpla mîine ?... Am mai păţit-o…).

Noroc, ziceam, de vecinii barosani, de unde am auzit pentru prima dată despre Fanfara Ciocîrlia, despre Taraful din Clejani, tot de la străini am citit şi despre Găgăuzi, un alt străin mi-a recomandat un documentar despre Lipoveni…

Tot ei, vecinii barosani, l-au distins pe Cătălin Dorian Florescu cu un Swiss Book Prize pentru spledidul roman „Jacob se hotărăşte să iubească”. Un roman care ne povesteşte cine sunt, de unde vin şi ce au devenit saşii satului Triebswetter (Tomnatic) din Banat. 300 de ani de istorie prezentaţi într-un condensat romanesc de o intensitate rară... Un roman fără concesii şi parti-pris-uri de niciun fel, care, prin prisma destinului tragic al lui Jacob (cu „c”, nu cu „k”, ca la taică-su), ne reaminteşte de un trecut tumultuos care a măcinat oameni, sate, oraşe, popoare întregi...

Iar Jacob... Jacob a supravieţuit. Şi a hotărît să iubească.

Aşa s-au împletit lucrurile :

Acum un an asistam la o serată magnifică pe care a animat-o Matei Vişniec în incinta unei librării pariziene, La Maison de l’Europe et de l’Orient , loc absolut fermecător de altfel, şi printre cărţile de acolo, unde, spre mîndria mea, am dat şi de piesele de teatru traduse în franceză ale Nicoletei Esinenco, „Sans sucre”, „FUCK YOU, Eu.ro.Pa !”, „Le Septième Kafana” (la aceasta din urmă ar trebui adăugate numele co-autorilor Dumitru Crudu, Mihai Fusu şi Chantal Lamarre), am găsit o cărţulie cu un titlu cel puţin intrigant: „Voyage au pays des Gagaouzes”. Am cumpărat cartea mai mult din mirare decît din curiozitate, căci, nu-i aşa?, ce ne poate învăţa un străin despre propria ţară, mai bine zis o mică parte a ei, despre care majoritatea din noi, patrioţi inflăcăraţi, deţinători de adevăruri seculare - şi punctum! - cunoaştem tot, dar absolut tot de ce avem nevoie, fără a ne preocupa prea mult de nevoile celorlalţi. Volumul face parte dintr-o serie de „récits de voyages” pe care autorii, Marianne Paul-Boncour & Patrick de Sinety, le-au efectuat în locuri exotice şi putin cunoscute.

Împletirea lucrurilor şi a evenimentelor a făcut ca această cărţulie de 140 de pagini să rămînă uitată pe raftul bibliotecii timp de cîteva luni pînă cînd, iarăşi din pură întîmplare, nu am dat din nou de ea. Şi momentul a fost foarte potrivit, căci tocmai terminasem un volum de Alexei Marinat şi mă întrebam dacă nu aş putea schimba cumva registrul lecturilor pentru ceva mai puţin „beletristic”, întru diversificarea alimentaţiei spiritului.

Aşa s-au împletit lucrurile: imediat după ce am închis cartea, a început a ploua cu noutăţi din Găgăuzia reală: a fost referendumul sfidător şi declaraţiile de atunci ale lui Formuzal (de altfel, unul din personajele cărţii, pe atunci primar de Ceadîr-Lunga şi candidat la băşcănie), a fost decizia ruşilor de a continua importul vinurilor din Găgăuzia în mod preferenţial, a urmat iniţiativa, total aiurea, PL-ului de a-l scoate pe Başcan din Guvern, a fost sesiunea de lucru în română de la Comrat, au urmat declaraţiile lui Vasilii Kelioglo despre aspiraţiile europene ale găgăujilor... Toate pe un fundal extrem de tensionat, legat de evenimentele din Ucraina...

Bineînţeles, pe parcursul lecturii am avut cîteva momente de dezacord cu autorii, impresia, pe alocuri, că ei nu au reuşit să sesizeze anumite lucruri, în special din lipsă de cunoştinţe a unor realităţi ce ţin de regiune în general...

Dar, per ansamblu, cartea m-a învăţat umilinţă. Doi străini vin în ţară, se documentează, scot o cărţulie destul de bună (dar cel mai important: sinceră şi onestă!) şi reuşesc să-mi transmită mult mai multe despre Găgăuzia decît toată presa de acasă, decît am fost eu capabil să învăţ şi să aflu despre ei, decît am învăţat fiind elev la şcoală-liceu-universitate în Moldova...

Şi atunci înţelegi altfel cum se împletesc lucrurile şi îţi dai seama că adevărul este probabil diferit de ceea ce ne este comod sa aflăm şi să citim din presă (şi acestea sunt valabile pentru toate taberele „beligerante”), de ceea ce ni se comunică de către politicieni...

Aşa se împletesc lucrurile... Iar noi ar trebui să facem un mic efort ca să le despletim.