Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
6 octobre 2015 2 06 /10 /octobre /2015 12:53
Cromoterapie

În casă la noi sunt trei. Nu v-aş spune câte tablouri am pe pereţi, dar trei sunt ale Cezarei Colesnic.

 

Eu nu sunt un critic de arte plastice. Mă plictiseşte sa vorbesc savant despre artă şi nu am dexteritatea şi nici vocabularul automatizat pentru asta. Deşi aş putea să „storc” şi eu din depozitele dicţionarului pasiv câteva rânduri cu „paletă cromatică”, „dinamică circulară şi concentrică a liniilor”, „multiplicare de planuri si de orizonturi”, „dialog continuu şi interconecţiune a dimensiunilor, spaţiale şi temporale, prin deformare de spaţiu pictural şi tematică a subiectelor abordate”, s.a.m.d...

 

No, pe bune... E şi asta o meserie şi tot respectul pentru acei care o practică. Despre altceva voiam să scriu. Să explic de ce am aceste lucrări pe pereţi (căci mai am şi câteva, de la alţi pictori, „depozitate”). Aş putea să vă spun simplu: „Fiindcă îmi plac.” sau chiar ceva mai mult: „Fiindcă plac tuturor în familie, de la mic la mare!”, criteriu deloc neglijabil!, şi să pun punct. Dar este totuşi ceva mai complicat decât atât. Am, spre exemplu, o lucrare a cuiva care stă împachetată nu din cauza că nu-mi place (dimpotrivă!), dar nu pot s-o pun pe perete... E pur şi simplu pentru alte spaţii...

 

Cândva, încă pe timpurile când eram la liceu, aveam un prof la „Istoria artelor” care încerca să ne înveţe ce-i asta „artă”. Definiţia savantă pe care ne-a dat-o atunci n-o mai am în minte – mdeh, sunt un tip cu un nivel de cultură foarte înalt, dacă e să ţinem cont de toate pe câte le-am uitat şi de celebra definiţie a lui Edouard Herriot –, dar nu voi uita niciodată ceea ce ne spunea în „off”: „Măi băieţi măi, din punctul de vedere artistic, mă doare-n cot al cui e monumentul, poate fi Ştefan, poate fi Lenin, poate fi Petru I, dar atunci când trec pe alături el trebuie să strige la mine de pe postamentul lui!”. Cum şi in ce fel strigă, e altă mâncare de peşte. Şi Aureliu Busuioc zicea în unul din interviuri: „Eu nu mă pricep în teoria literaturii. Eu ştiu un criteriu... îmi place sau nu-mi place. Ăsta e criteriul cu care mă apropii.” Cam acestea sunt şi criteriile mele. Simplu, nu?

 

Numai că „strigătul” cu „plăcutul” nu sunt suficiente pentru a explica de ce lucrările Cezarei Colesnic stau pe perete în casa noastră. Fiindcă un strigăt de durere, o chemare la luptă împotriva nedreptăţii, o denunţare a hidosului pot fi şi ele expresii ale acestei vocaţii artistice de a schimba lumea spre mai bine... Însă pânze de genul unui „Strigăt” de Edvard Munch, „Guernica” de Picasso sau orice din Francis Bacon (opere artistice de o valoare incontestabilă! pentru a nu aduce decât aceste exemple) nu se pot regăsi în casă. Cel puţin, nu în casa mea.

 

Ajungem şi la criteriul determinant şi discriminatoriu la care ţin foarte mult. Casa şi familia sunt şi un refugiu. O oază de pace şi de linişte. Un spaţiu de reconfort şi serenitate. În casă trebuie să domine dragostea şi încrederea în ziua de maîne...

 

Toate aceste sentimente şi stări iradiează din tablourile Cezarei!

 

Situl oficial al Cezarei Kolesnik: http://www.cezarakolesnik.com/ 

Cromoterapie
Partager cet article
2 septembre 2015 3 02 /09 /septembre /2015 12:29
Dallas Buyers Club

Dallas Buyers Club (2013, Jean-Marc Vallée): Un film meseriaş, marca Hollywood (în sensul bun!, iar Matthew McConaughey şi Jennifer Garner sunt magistrali), care revine asupra unei epoci, nu chiar îndepartate, unde se murea de SIDA. Dar filmul nu este (cel puţin după cum îl înţeleg eu) despre acea epocă, nici despre SIDA, ci despre setea de viaţă, despre toleranţă, despre moarte, în faţa căreia toţi sunt perfect egali. Şi mai este un film despre cum se fac bani pe nenorocirea altora, profitînd anume de setea lor de viaţă…

(Impresii împărtăşite pentru Revista de duminică (nr.8) de la Platzforma.md)

Partager cet article
8 juillet 2015 3 08 /07 /juillet /2015 19:53
Dușmanul de clasă

Cunoştintele mele despre trecutul propriei familii niciodată nu au fost un tot întreg. Şi nu sunt nici astăzi, oricât de mult nu m-aş amăgi că aş putea să-l reconstitui, oricât de mult nu mi-aş dori să pot construi o epopee, o sagă familială... Secvenţe şi epizoade mai mult sau mai puţin tragice ori dramatice, frânturi din vieţile mai multor persoane, care apar şi dispar, unele – prezente în diferite perioade şi vârste, altele – într-un mod misterios, doar într-o ipostază temporală specifică, o serie de anecdote care nu fac decât să suscite noi şi noi întrebări… Această imposibilitate de a reconstitui un tot întreg şi fluid din punct de vedere cronologic ascunde o tragedie de proporţii şi un traumatism profund, iar consecinţele lui, sunt sigur, ne macinăşi astăzi tuturor prezentul...

 

Noi suntem un popor smuls din istorie, amputaţi de trecut, lipsiţi de memorie. Iar în locul ei ni s-a altoit un erzaţ de mucava. Aţi văzut în comerţ trandafiri albaştri? Dar trandafiri albaştri nu există în natură! Pentru a-i obţine, trandafirii sunt tăiaţi şi băgaţi într-un vas cu coloranţi albaştri, care, absorbiţi odată cu apa, dau culoare albastră florii...

 

Acum câteva zile, pe 5-6 iulie, se împlineau 66 de ani de la operaţia „IUG”... În 1949, bunelul meu a scăpat ca prin urechea acului. Era în liste, dar a stat ascuns prin râpi timp de 4 nopţi... Despre acest lucru am aflat de la mama abia anul trecut...

 

Făceam această introducere pentru ca să justific mai bine importanţa cărţii despre care doresc, de fapt, să scriu: „Dușmanul de Clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956” de Igor Caşu, apărută la editura Cartier.

 

Pentru mine cartea lui Igor Caşu este acel liant care-mi permite să situez propriile „amintiri” (fiţi pe pace, nu sunt centenar, dar acele mărturii şi frânturi de poveşti pe care le-am auzit de la bunei şi părinţi sunt şi ale mele astăzi), sau din alte lecturi (precum este „Rusoaica” de Gib Mihaiescu, în care locotenentul Ragaiac este pus să prindă emigraţii ce vin de peste Nistru...) într-un tot întreg.

 

Cartea este extrem de bine documentată şi trimite nu doar la un vast instrumentar bibliografic, dar şi la documente inedite din arhive care până nu demult erau inaccesibile. Un prieten comun, membru al aceleeaşi „comisii Cojocaru”, îmi povestea cum Igor Caşu fotocopia cu aviditate orice document, înţelegând probabil că acea deschidere poate fi de scurtă durată... Aşteptam cu nerăbdare apariţia unui volum, fiind sigur că un cercetător nu poate să nu le valorizeze. Şi el a venit.

 

Meticulozitatea ştiintifică a textului produce un efect absolut neaşteptat. Confruntând cifrele şi cazurile individuale prezente în volum, înţelegi toată urgia acelor timpuri, nimicnicia omului în faţa unui mecanism implacabil de exterminare... Cinismul şi pedantismul sec, propriu oricărei lucrări ştiintifice, dispare în faţa acestor monstruozităţi, iar transpunerea propriilor amintiri peste enumerarea continuă a faptelor, pagină după pagină, face ca durerea să devină palpabilă, cvazi fizică...

 

Are dreptate Vladimir Tismaneanu atunci când afirmă: „Acum nu va mai fi posibil să spui: „N-am ştiut” ori „Nu cunosc subiectul””. Ramâne o nimica toată – să citim cartea! Şi să nu uităm.

Partager cet article
30 juin 2015 2 30 /06 /juin /2015 12:14
Kraftidioten

Kraftidioten (2014, Hans Petter Moland, Norvegia – Suedia – Danemarca): Unde credeţi că se fac cele mai bune filme despre mafie, droguri, banditism? În SUA, în Rusia, în Italia? Posibil şi acolo, dar dacă priviţi Kraftidioten (căruia nu i-am găsit un echivalent în română) e foarte posibil, dacă nu să vă schimbaţi părerea, cel putin să-i puneţi un bemol. Absolut neaşteptat acest film! În primul rând cadrul: cine să creadă că în calma şi idilica Norvegie pot exista clanuri mafiote şi războaie între aceste clanuri? Surprizele sunt numeroase în acest film, splendoarea lui compunându-se din detalii. O scenă pe-aici, o imagine pe dincolo, actori de excepţie! şi iată că dintr-un scenariu relativ plat: tatăl unui tânar, simplu şofer, implicat în traficul de droguri nu crede că feciorul său este un drogat şi este ferm convins că a fost omorât, dar nu victimă a unei supra-doze. El începe propria anchetă şi vendetă. Bineînţeles, mafioţii suedezi nu pot bănui un simplu muncitor la originea primilor victime şi atacă clanul sârbilor drept răspuns. Urmează un război în toată firea…

(Impresii împărtăşite pentru Revista de Duminică (nr.44) de la Platzforma.md)

Partager cet article
24 juin 2015 3 24 /06 /juin /2015 08:44
Fabulosul destin al "Fabulelor Moderne"

În seara de 16 iunie, Tatiana Ţâbuleac îşi lansa şi la Paris (după seria de lansări de la Chişinău) primul său volum de… să-i spunem „proză scurtă”, întitulat „Fabule Moderne”, în incinta Institutului Cultural Român.

 

Am citit cartea Tatianei înainte de a fi tipărită, căci este o colecţie de texte publicate de-a lungul timpului online, ceea ce pare a fi o nouă „modă” în ale scrisului (să amintim cititorului atent la apariţiile editoriale că volume similare, din punctul de vedere al întâietăţii apariţiei textelor pe net, au mai fost publicate recent de Gheorghe Erizanu, Sorin Hadârcă, Vasile Ernu, Nicoleta Brânza, lista respectivă fiind nici completă, nici încheiată), căci, după cum spunea şi Mircea V. Ciobanu, la ce-ar mai servi blogurile, dacă nu la scris o carte? Apărute într-o rubrică aparte pe ŞtiriPozitive.md, proiect animat de către Igor Guzun, de altfel el fiind şi editorul cărţii şi chiar prezent la lansare, textele se înscriu într-un trend destul de pronunţat astăzi, acel al istoriilor individuale, declinat în toate genurile artistice posibile. Nu sunt un fan absolut al genului respectiv: filmele de tip „biopic”, chiar şi marile producţii hollywoodiene, sau diversele „istorii de succes”, prezente astăzi pe toate resursele media moldovenesti mă lasă rece, ultimele le consider o manifestaţie a unui soi de complex provincial de inferioritate, adică: uitaţi-vă, suntem şi noi în rând cu lumea, de parcă ar exista vreo presupoziţie că ar trebui să fie cumva altfel.

 

Cu toate acestea, aversiunea mea pur subiectivă pentru acest trend nu a avut nicio influenţă asupra plăcerii cu care am citit textele Tatianei, pe care, la un moment dat, chiar am început a le vâna pe ŞtiriPozitive.md. În primul rând, fiindcă, atunci când l-am citit pe primul, nu ştiam ce prezintă, iar, odată ce te pui pe citit, nu mai rămâne loc pentru aprioriuri, căci sinceritatea şi farmecul textului cucereşte şi nu te lasă să-l laşi. Fiecare poveste (ori „fabulă”, dacă e să respectăm categoria aleasă de autor) emană căldură şi dragoste pentru personaj. În ce măsură corespund aceste personaje cu persoanele reale (prezente, multe din ele, la lansare) va rămâne un mister pentru cititor, căci fiecare scriere este, inevitabil, şi o transformare a realităţii, dar acest lucru nu mai are nicio importanţă în fabula cărţii care nu doar că este una destul de animată, ci şi reuşită. Ceea ce ne învaţă Tatiana Ţâbuleac prin fabulele sale este capacitatea de a vedea şi cultiva bunul şi frumosul în persoanele care ne înconjoară, acel alb din yin & yang-ul unitar al fiecărui şi, prin extensie, din fiecare din noi. Altfel nu poate fi, căci atunci când stai strâmb - vezi strâmb, iar dacă se găseşte cineva să te ajute să vezi drept şi propria-ţi statură scapă de gheb. Stilul rectilin, de o blândeţe deosebită, metaforele şi imaginile alese, fără preţiozitate, patos grandilocvent ori sofisticări livreşti inutile, contribuie toate la crearea acestui sentiment de plăcere cvazi sensuală a lecturii, iar dacă ar fi să găsesc şi o corespondenţă din lumea cinemaului, aş aminti de „Le Fabuleux destin d'Amélie Poulain”, un film după vizionarea căruia rămâi cu un sentiment de... bine (bien-être, à la française).

 

Dacă e să revenim însă la lansarea propriu-zisă, aş adăuga că m-am simţit oarecum bizar de a fi înconjurat de personaje ale unei cărţi pe unele din care le cunosc în calitate de... persoane şi mi-a lipsit o discuţie despre carte, despre text, dar evenimentul în sine, poate anume din această cauză, a fost unul deosebit,cu lecturi emoţionante, degustări de bucate tradiţionale şi un recital de muzică din partea formaţiunii „Condorii Negri”. Am petrecut o seară frumoasă şi pasionantă pentru care îi mulţumesc Tatianei, Lilianei (asociaţia „Constellation Culture”) şi lui Silviu Popescu (ICR, Paris) în calitate de organizatori.

 

Mai jos sunt doar trei poze de la lansare (în una din care subsemnatul este alături de personajele şi persoanele Véronique North-Minca şi Voicu Sereda)

Photo by: Zina Esepciuc

Un album mai complet îl găsiţi pe pagina Facebook a Tatianei.

Fabulosul destin al "Fabulelor Moderne"
Fabulosul destin al "Fabulelor Moderne"
Fabulosul destin al "Fabulelor Moderne"
Partager cet article
23 juin 2015 2 23 /06 /juin /2015 11:24
Cai şi oameni

Hross í oss (2013, Benedikt Erlingsson, Islanda. Rom: Cai şi oameni): Ce ştiţi despre Islanda? Dar despre o rasă locală de cal: calul... islandez? Benedikt Erlingsson realizează o splendidă poveste, un fel de saga nesfirşită scandinavă despre oamenii şi caii Islandei… O poveste, care, după tonalitate, melodie, ritm, aminteşte mult de ultimul film al lui Andrei Konchalovski, Белые ночи почтальона Алексея Тряпицына… O poveste despre oameni şi cai, deci, în care, de dragul dragostei oamenilor, dragostea cailor este pedepsită cu moartea, în care alteori calul îl duce pe omul care-şi caută pierzania până şi hăt pe mare şi îl aduce la ceea ce acesta din urmă căuta – moartea, o poveste despre cum omul supravieţuieşte în maruntaiele calului, o poveste în care calul supravieţuieste prin grija omului. Moarte, viaţă, prietenie, devotament, mândrie, disperare, dragoste, – un film-poezie!

 

(Impresii împărtăşite pentru Revista de duminică (nr.44) de la Platzforma.md)

Partager cet article
16 juin 2015 2 16 /06 /juin /2015 10:51
Dumnezeul alb

Fehér isten (2014, Kornél Mundruczó, Ungaria – Germania – Suedia. Rom: Dumnezeul alb): Filmul a fost premiat la Cannes cu prestigioasa distincţie Un certain regard. Povestea deranjază precum deranjază orice acuzaţie evidentă şi punere în faţa unei culpe şi abuz de putere. Deznodamântul filmului evocă celebrul The Birds de Alfred Hitchcock. Numai că la Hitchcock păsările atacă oamenii fără un motiv explicit, pe când Hagen, câinele (premiat şi el la Cannes!) din film, are toate motivele să organizeze o adevărată rebeliune a neamului canin. Căci Hagen, câinele unei adolescente de 13 ani, avea toate motivele s-o facă: a fost abandonat de către tatăl fetei departe de casă; este prins apoi de nişte bandiţi şi transformat, printr-un antrenament extrem de dur, în câine de luptă. După ce învaţă a sugruma şi învinge în prima sa confruntare (care s-a dus până la moarte), reuşeşte să fugă. Este prins din nou şi dus la un centru specializat, unde vede cum sunt eutanaziaţi câinii care nu-şi găsesc stăpâni. Dacă până în acest moment al filmului se mai păstrează o tramă realistă, mai departe intrăm în zona hitchcockiană: răzvrătirea câinilor! Toţi câinii din azil reuşesc să fugă şi începe o sângeroasă cursă de răzbunare, condusă de Hagen. Unul după altul sunt sugrumaţi toţi acei care l-au făcut să sufere. Această cursă reversibilă, căci haita lui Hagen, moarte după moarte, parcă revine la originea tuturor relelor, nu poate să nu-l aducă faţă-n faţă cu stăpâna lui şi tatăl acesteia… Un film superb despre fidelitate şi trădare, despre putere şi abuz de putere, despre părinţi şi adolescenţi, despre dragoste şi iertare… De privit!

(Scris pentru Revista de duminica, Nr. 64, g>Platzforma.md)

Partager cet article
11 juin 2015 4 11 /06 /juin /2015 13:02
„Rusia la răspântie” şi noi pe lângă ea

Pe 8 iunie, Oleg Serebrian şi-a lansat (şi la Paris!) ultima sa carte: „Rusia la răspântie: geoistorie, geocultură, geopolitică”. În virtutea evenimentelor din imediata noastră vecinătate, dar mai cu seamă din chiar interiorul ţării noastre!, cartea este astăzi un must read!

 

Citind acest volum, nu mă lăsa senzaţia că asamblez o „matrioşcă”. Figurină după figurină, de la începuturile ei şi până în modernitate, capitol după capitol, Rusia de astăzi căpăta forma ei actuală. Cu o meticulozitate didactică, dar deloc scolastică, căci cartea se citeşte la fel de uşor precum un roman istoric, autorul ne ajută să înţelegem mai bine această nebuloasă, căreia îi zicem „Rusia”.

 

Fiecare din capitolul acestei monografii ne prezintă un aspect aparte din realitatea socio-politică a Rusiei, aducând de fiecare dată şi o perspectivă istorică minuţios documentată.

 

Ultimul capitol al volumului este o „cădere în păcat” caracteristică oricărui geopolitician, căci care din ei nu s-a lansat în previziuni ori prognoze despre orânduirea lumii? A recunoscut-o chiar autorul în persoană în timpul lansării, ironizând pe seama previziunilor care tot au fost făcute de-a lungul anilor pentru ca niciuna să nu se adeverească. Cu toate acestea, acele trei scenarii prezentate (calea imperială, eurasiatică sau europeană) prezintă interes, cu atât mai mult că Rusia lui Putin se pare că a făcut deja o alegere... 

 

Cartea va ieşi şi în franceză la toamnă şi, cu certitudine, va stârni interesul rusofililor sau rusofobilor (căci Rusia este categorică în toate!) francezi. Până atunci însă, noi avem privilegiul (şi obligaţia, aş zice eu) s-o citim în română!

 

(La lansare au vorbit invitaţii: Alexandru Herlea, Nicu Popescu, Nicolae Trifon. A moderat evenimentul Iulia Badea-Guéritée)

 

„Rusia la răspântie” şi noi pe lângă ea
„Rusia la răspântie” şi noi pe lângă ea
„Rusia la răspântie” şi noi pe lângă ea
Partager cet article
16 octobre 2014 4 16 /10 /octobre /2014 17:32

Filimon_Besleaga.jpgNervul… s-a rupt nervul… eh, frate Filimoane, de la cine ai cerut tu acele trei zile ? cui te-ai rugat ? măcar de-am şti şi noi, căci înţelegerea pe care ai avut-o cu el nu ne-ar servi la mare lucru... la ce bun să ai nerv fără zile pe lumea asta ? căci pe cealaltă toţi suntem de-un nerv şi de-o humă… dar poate reuşim noi să iscălim un alt contract ?… de-am şti cu cine se poate negocia, cui să ne închinăm, căci până acum tot ne-am închinat, dar aiurea… deşi... ce-am mai putea să-i dăm ? ce ne-a mai rămas ? cămaşa de pe noi ? cine ar avea nevoie de ea ? doar tot cineva de alde noi, nebuni după cristale Swarovski şi bling-blinguri pe patru roate pe nimicuri din astea nu cumperi nimic… nici măcar o clipă, nici măcar o zi în plus… da’ voi ziceţi „nerv”...

xxx

Totuşi cât de subversiv poate fi un text literar! Nu ştiu cine o fi fost cenzorul lui Beşleagă pe acele vremuri (1970) şi care i-ar fi fost adevăratele motive pentru care a interzis romanul. E foarte posibil să nu fi fost conţinutul lui cauza, ci forma... Acea algebră încâlcită a textului despre care scrie Andrei Ţurcanu pe foaia 4 a copertei... Acel impresionism (dacă e să admitem o comparaţie cu pictura) scriptural unde adevăratul sens se vede doar contemplând opera în întregime, de la distanţă, şi care vine în disonanţă absolută cu stilul realismului socialist de atunci... Cum să dai la tipar un roman în care doar titlurile capitolelor (sau episoadelor) mai păstrează o formă cât de cât lineară şi inteligibilă? La ce să le-ncurci minţile celor care „gândesc cu mâinile”? La ce să le pui meningele în mişcare? Şi dacă nu-i mai poţi opri după? Dacă se apucă să caute şi ei... nervul?

Dar poate a fost un cenzor mai terre-à-terre şi l-o fi supărat aluziile din text la campania de colectivizare şi rezistenţa codrenilor? Nu i-o fi venit pe plac cum sunt descrişi „fruntaşii întrecerilor socialiste”? I-au părut prea dezgustători Nichifor Fătu sau Ghior? Ce contează acum? Cert este că a avut perfectă dreptate (din punctul lor de vedere): dacă aş fi fost eu în locul lui, nici nu citeam ce-i scris în text. Autorul „Zborului frânt” nu putea să mai publice ceva din principiu! Dar sunt totuşi curios care i-a fost logica... Interes sportiv, nimic mai mult.

Căci a urmat 1988 – anul în care se lega nervul!

xxx

Nervul... s-a rupt nervul... să-i prinzi capetele, să le aduni launloc înapoi, să le legi cumva, tei de curmei... puţini au mai rămas, bade Filimoane, din acei care vor să lege... la unul cu legatul se găsesc zece cu secatorul... prin ce subpământuri să-i căutăm rădăcinile? mai sunt oare încă rădăcini? după atâţia ani, cu plivitori zeloşi, s-a făcut rară sămânţa... nervul... s-a subţiat rău de tot... cât un fir de păr, cât o muchie de cuţit... tot construim ceva nedesluşit, nici nu ştim bine ce anume, dar piatra e din vână rea, tu ştii bine din care anume, bade Filimoane, şi nu ţine, se năruieşte... nervul... de i-am găsi măcar capetele... să ne apucăm de unul cu o mână şi de altul cu alta şi să stăm aşa răstigniţi, întru mântuirea celor care vin în urma noastră, căci alta ce mai putem face? ce mai putem, bade Filimoane, ce mai putem?

 

Partager cet article
14 octobre 2014 2 14 /10 /octobre /2014 01:02

„Eu nu mă pricep în teoria literaturii. Eu ştiu un criteriu... îmi place sau nu-mi place. Ăsta e criteriul cu care mă apropii. E bun sau rău este timpul care hotărăşte, nu eu. Şi nu e întotdeauna corect. Cîţi ani au trebuit pînă l-am descoperit pe Kafka! Este un singur critic mai mult sau mai puţin obiectiv, care este Timpul. Dar pînă şi acesta poate greşi.”,

Aureliu Busuioc (din interviul acordat lui Petru Negura*)

 

Vasilache-Cartier.jpgDe fiecare data când citesc ceva de Vasilache, involutar îmi vine în gând o discuţie ce mocneşte undeva în surdină şi apare regulat pe ici-cole, în special de când cu vânzoleala aceasta cu premiile Nobel şi alte semne asemănătoare de recunoştinţă a importanţei noastre. Mă refer la toată zarva despre cât de „provincială” este literatura de la noi. Cică ar exista un mainstream european şi ar trebui să fim sincronizaţi cu el. Cică ar trebui să abandonăm chemările noastre telurice rurale şi să ne mondializăm. Şi dacă aceste discuţii sunt valabile pentru literatura românească, ce să mai vorbim de literatura basarabenilor care sunt supuşi unui dublu test „sincronizator”: acel cu scrierile din România într-un prim timp şi acel cu o altă literatură, naiba ştie care anume, dar care ne-ar plasa în competiţia pentru ... acelaşi Nobel să zicem.

 

În această ecuaţie, dacă e să fim atenţi, valoarea operei literare este un lucru secundar. Ceea ce contează cu adevărat este paradigma. Câtă sterilitate în această „dezbatere”!... Vasilache este provincial, regional şi teluric. La fel precum au fost să zicem Maupassant ori Saramago (al doilea este premiat Nobel, printre altele).

 

Cele trei nuvele alese de editor (Cartier) pentru volumul respectiv au în comun nici mai mult nici mai puţin decât... moartea. Moartea şi naşterea... Ce poate fi mai universal?

 

Vasilache este „al nostru” doar în aparenţă, prin artificiul unui limbaj simplu şi autentic care se împleteşte în forme complexe de o suavitate şi profunzime pe care rar o întâlneşti. Simbolurile, conflictele, chestionarea permanentă a realităţii care se schimbă din perspectiva eternei bătălii a binelui şi răului sunt, în pofida acestui înveliş verbal local, cu adevărat oecumenice. Mai ceva ca la Maupassant, ca la Saramago, mai ceva ca la un Llosa, să zicem...

 

Şi apoi... ia staţi, fraţilor! Da’ de ce adicătelea să mă justific? Îmi place Vasilache şi gata! Iar „Povestea cu cocoşul roşu” împreună cu „Surâsul lui Vişnu” (din volumul din poză) sunt pur şi simplu două scrieri în care m-am topit.

 

*http://petrunegura.blogspot.fr/2013/10/este-un-singur-critic-mai-mult-sau-mai.html

 

 

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher