Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
11 juin 2015 4 11 /06 /juin /2015 13:02
„Rusia la răspântie” şi noi pe lângă ea

Pe 8 iunie, Oleg Serebrian şi-a lansat (şi la Paris!) ultima sa carte: „Rusia la răspântie: geoistorie, geocultură, geopolitică”. În virtutea evenimentelor din imediata noastră vecinătate, dar mai cu seamă din chiar interiorul ţării noastre!, cartea este astăzi un must read!

 

Citind acest volum, nu mă lăsa senzaţia că asamblez o „matrioşcă”. Figurină după figurină, de la începuturile ei şi până în modernitate, capitol după capitol, Rusia de astăzi căpăta forma ei actuală. Cu o meticulozitate didactică, dar deloc scolastică, căci cartea se citeşte la fel de uşor precum un roman istoric, autorul ne ajută să înţelegem mai bine această nebuloasă, căreia îi zicem „Rusia”.

 

Fiecare din capitolul acestei monografii ne prezintă un aspect aparte din realitatea socio-politică a Rusiei, aducând de fiecare dată şi o perspectivă istorică minuţios documentată.

 

Ultimul capitol al volumului este o „cădere în păcat” caracteristică oricărui geopolitician, căci care din ei nu s-a lansat în previziuni ori prognoze despre orânduirea lumii? A recunoscut-o chiar autorul în persoană în timpul lansării, ironizând pe seama previziunilor care tot au fost făcute de-a lungul anilor pentru ca niciuna să nu se adeverească. Cu toate acestea, acele trei scenarii prezentate (calea imperială, eurasiatică sau europeană) prezintă interes, cu atât mai mult că Rusia lui Putin se pare că a făcut deja o alegere... 

 

Cartea va ieşi şi în franceză la toamnă şi, cu certitudine, va stârni interesul rusofililor sau rusofobilor (căci Rusia este categorică în toate!) francezi. Până atunci însă, noi avem privilegiul (şi obligaţia, aş zice eu) s-o citim în română!

 

(La lansare au vorbit invitaţii: Alexandru Herlea, Nicu Popescu, Nicolae Trifon. A moderat evenimentul Iulia Badea-Guéritée)

 

„Rusia la răspântie” şi noi pe lângă ea
„Rusia la răspântie” şi noi pe lângă ea
„Rusia la răspântie” şi noi pe lângă ea

Partager cet article

16 octobre 2014 4 16 /10 /octobre /2014 17:32

Filimon_Besleaga.jpgNervul… s-a rupt nervul… eh, frate Filimoane, de la cine ai cerut tu acele trei zile ? cui te-ai rugat ? măcar de-am şti şi noi, căci înţelegerea pe care ai avut-o cu el nu ne-ar servi la mare lucru... la ce bun să ai nerv fără zile pe lumea asta ? căci pe cealaltă toţi suntem de-un nerv şi de-o humă… dar poate reuşim noi să iscălim un alt contract ?… de-am şti cu cine se poate negocia, cui să ne închinăm, căci până acum tot ne-am închinat, dar aiurea… deşi... ce-am mai putea să-i dăm ? ce ne-a mai rămas ? cămaşa de pe noi ? cine ar avea nevoie de ea ? doar tot cineva de alde noi, nebuni după cristale Swarovski şi bling-blinguri pe patru roate pe nimicuri din astea nu cumperi nimic… nici măcar o clipă, nici măcar o zi în plus… da’ voi ziceţi „nerv”...

xxx

Totuşi cât de subversiv poate fi un text literar! Nu ştiu cine o fi fost cenzorul lui Beşleagă pe acele vremuri (1970) şi care i-ar fi fost adevăratele motive pentru care a interzis romanul. E foarte posibil să nu fi fost conţinutul lui cauza, ci forma... Acea algebră încâlcită a textului despre care scrie Andrei Ţurcanu pe foaia 4 a copertei... Acel impresionism (dacă e să admitem o comparaţie cu pictura) scriptural unde adevăratul sens se vede doar contemplând opera în întregime, de la distanţă, şi care vine în disonanţă absolută cu stilul realismului socialist de atunci... Cum să dai la tipar un roman în care doar titlurile capitolelor (sau episoadelor) mai păstrează o formă cât de cât lineară şi inteligibilă? La ce să le-ncurci minţile celor care „gândesc cu mâinile”? La ce să le pui meningele în mişcare? Şi dacă nu-i mai poţi opri după? Dacă se apucă să caute şi ei... nervul?

Dar poate a fost un cenzor mai terre-à-terre şi l-o fi supărat aluziile din text la campania de colectivizare şi rezistenţa codrenilor? Nu i-o fi venit pe plac cum sunt descrişi „fruntaşii întrecerilor socialiste”? I-au părut prea dezgustători Nichifor Fătu sau Ghior? Ce contează acum? Cert este că a avut perfectă dreptate (din punctul lor de vedere): dacă aş fi fost eu în locul lui, nici nu citeam ce-i scris în text. Autorul „Zborului frânt” nu putea să mai publice ceva din principiu! Dar sunt totuşi curios care i-a fost logica... Interes sportiv, nimic mai mult.

Căci a urmat 1988 – anul în care se lega nervul!

xxx

Nervul... s-a rupt nervul... să-i prinzi capetele, să le aduni launloc înapoi, să le legi cumva, tei de curmei... puţini au mai rămas, bade Filimoane, din acei care vor să lege... la unul cu legatul se găsesc zece cu secatorul... prin ce subpământuri să-i căutăm rădăcinile? mai sunt oare încă rădăcini? după atâţia ani, cu plivitori zeloşi, s-a făcut rară sămânţa... nervul... s-a subţiat rău de tot... cât un fir de păr, cât o muchie de cuţit... tot construim ceva nedesluşit, nici nu ştim bine ce anume, dar piatra e din vână rea, tu ştii bine din care anume, bade Filimoane, şi nu ţine, se năruieşte... nervul... de i-am găsi măcar capetele... să ne apucăm de unul cu o mână şi de altul cu alta şi să stăm aşa răstigniţi, întru mântuirea celor care vin în urma noastră, căci alta ce mai putem face? ce mai putem, bade Filimoane, ce mai putem?

 

Partager cet article

14 octobre 2014 2 14 /10 /octobre /2014 01:02

„Eu nu mă pricep în teoria literaturii. Eu ştiu un criteriu... îmi place sau nu-mi place. Ăsta e criteriul cu care mă apropii. E bun sau rău este timpul care hotărăşte, nu eu. Şi nu e întotdeauna corect. Cîţi ani au trebuit pînă l-am descoperit pe Kafka! Este un singur critic mai mult sau mai puţin obiectiv, care este Timpul. Dar pînă şi acesta poate greşi.”,

Aureliu Busuioc (din interviul acordat lui Petru Negura*)

 

Vasilache-Cartier.jpgDe fiecare data când citesc ceva de Vasilache, involutar îmi vine în gând o discuţie ce mocneşte undeva în surdină şi apare regulat pe ici-cole, în special de când cu vânzoleala aceasta cu premiile Nobel şi alte semne asemănătoare de recunoştinţă a importanţei noastre. Mă refer la toată zarva despre cât de „provincială” este literatura de la noi. Cică ar exista un mainstream european şi ar trebui să fim sincronizaţi cu el. Cică ar trebui să abandonăm chemările noastre telurice rurale şi să ne mondializăm. Şi dacă aceste discuţii sunt valabile pentru literatura românească, ce să mai vorbim de literatura basarabenilor care sunt supuşi unui dublu test „sincronizator”: acel cu scrierile din România într-un prim timp şi acel cu o altă literatură, naiba ştie care anume, dar care ne-ar plasa în competiţia pentru ... acelaşi Nobel să zicem.

 

În această ecuaţie, dacă e să fim atenţi, valoarea operei literare este un lucru secundar. Ceea ce contează cu adevărat este paradigma. Câtă sterilitate în această „dezbatere”!... Vasilache este provincial, regional şi teluric. La fel precum au fost să zicem Maupassant ori Saramago (al doilea este premiat Nobel, printre altele).

 

Cele trei nuvele alese de editor (Cartier) pentru volumul respectiv au în comun nici mai mult nici mai puţin decât... moartea. Moartea şi naşterea... Ce poate fi mai universal?

 

Vasilache este „al nostru” doar în aparenţă, prin artificiul unui limbaj simplu şi autentic care se împleteşte în forme complexe de o suavitate şi profunzime pe care rar o întâlneşti. Simbolurile, conflictele, chestionarea permanentă a realităţii care se schimbă din perspectiva eternei bătălii a binelui şi răului sunt, în pofida acestui înveliş verbal local, cu adevărat oecumenice. Mai ceva ca la Maupassant, ca la Saramago, mai ceva ca la un Llosa, să zicem...

 

Şi apoi... ia staţi, fraţilor! Da’ de ce adicătelea să mă justific? Îmi place Vasilache şi gata! Iar „Povestea cu cocoşul roşu” împreună cu „Surâsul lui Vişnu” (din volumul din poză) sunt pur şi simplu două scrieri în care m-am topit.

 

*http://petrunegura.blogspot.fr/2013/10/este-un-singur-critic-mai-mult-sau-mai.html

 

 

Partager cet article

16 juin 2014 1 16 /06 /juin /2014 17:26

Şi drumul omului beat, cînd întunericul îi pune cărăbuşi stelari în ochi. Să-i dăm un smoc de păr descreierat în crăpătura lui de la măsea. Eu n-am de ce să mor pentru vecinul meu Pavel Andreevici!,

Savatie Baştovoi, Iepurii nu mor (Cathisma, p.37) 

 

iepurii_nu_mor.jpgOrice nu ar fi scris Savatie Baştovoi după ori pînă la acest roman, nu mai contează, din moment ce „Iepurii nu mor” există (şi este tradus în mai multe limbi, inclusiv în franceză).


Titlul acestei carti imi aduce aminte de un desen animat realizat în 1972, „Братец Кролик и братец Лис” (Тадеуш Павленко), unul din desenele animate pe care le cunoşteam cu toţii şi pe care, acei din generaţia mea, copii sovietici care au crescut mari, nu le vom uita niciodată.


Îmbătrînim pe semne, dar acea perioadă nicidecum nu mi se asociează cu ceva tragic sau nenorociri abisale, ci cu o lume a copilăriei plină de aventuri şi descoperiri noi. Precum e şi firesc să fie.


Şi am crescut trăind în acele vremuri, trecînd prin ele, trecîndu-le prin noi, fără a ne lăsa schimonosiţi mai mult decît se cuvine. Şi nu-ţi dai seama de delirul lor decît încercînd să le povesteşti altora, celor de acum sau străinilor, cum e să defilezi la „paradă”, să colectezi „maculatură” şi „metalolom” precum o face Savatie Baştovoi, dar şi ce înseamnă „Парад Октябрятских Войск”, Zarnitsa, lucrul copiilor la colhoz, exerciţii de îmbrăcare a măştilor antigaz la viteză - amintiri din propria copilărie...


Şi cum să le descrii altfel decît delirînd la propriu pe pagini întregi cu dialoguri imaginate de o minte inflamată de copil cu Lenin, Dzerjinski şi pădurari miţoşi cu puşca în spate?...


Şi astăzi, uitîndu-ne înapoi, nu ar trebui să ne mire acest Delirium tremens de 20 de ani din care nu am ieşit nici acum. Se zice că primul pas în lecuirea unui alcoolic este recunoaşterea faptului că este nevoie de lecuire...


Pentru ca să moară iepurii, trebuie să recunoşti că ei încă nu au murit...

 

 

 


 

 

 

 

Partager cet article

3 juin 2014 2 03 /06 /juin /2014 21:02

...în acele vremuri era uşor de făcut o delimitare între nuanţele tămîierii. De la cea formală sau uşor stînjenită de vagul ecou al vreunui scrupul moral, trecînd prin limba groasă ţintind nu ştiu ce avantaj (călătorii în străinătate, premii de stat), pînă la ejaculări lirice – fără explicaţie, în măsura în care tot ce este delirant rămîne pecetluit de mister.

Ion Vianu, Amor Intellectualis: romanul unei educaţii, Polirom, p.343

 

Există epoci din care nu poţi scăpa teafăr… Însuşi faptul de a fi supravieţuit este o culpă tacită. Există epoci în care doar moartea te izbăveşte de calvarul suspiciunii. Moartea este arbitrul care îi separă pe cei drepţi de cei vinovaţi. Nici barem supliciul torturii nu poate fi un alibi, căci faptul de a fi nevoit să repeţi : „Au nu vedeţi? Sînt eu, torturatul!” nu este altceva decît umilinţă şi auto-acuzare continuă..


amor-intellectualis.jpgOare nu din această cauză literatura post-socialistă abundă în jurnale, memorii, eseuri cu incursiuni în istorie de tot felul? Faptul că sînt publicate jurnalele celor care nu au supravieţuit este o dreptate făcută... Faptul că-şi publică jurnalele supravieţuitorii este o dreptate căutată...


Mahmureala post-socialistă încă nu a trecut... Trubadurii de la curte continuă să rămînă, mulţi, pe la curte. A fost destul să întorci sumanul pe dos, să schimbi cîteva substantive...


Anume pentru a scăpa de această interminabilă criză avem nevoie de jurnale, memorii, eseuri cu incursiuni în trecut de tot felul. O naţiune întreagă pe un divan de psihanaliză!


Pentru a scăpa de mahmureala convalescenţei e necesar să scăpăm de emotivitatea şi hei-rupurile politrucilor plătiţi la pagină... Pentru a da o şansă celor care vin este necesar să intelectualizăm ceea ce s-a întîmplat. Şi să documentăm.


Cartea lui Ion Vianu este şi ea o parte a acestui efort de conştientizare şi documentare a trecutului. O mărturie lucidă despre lumea postbelică şi despre evoluţiile (deşi mai degrabă ar trebui să folosim „involuţiile”) societăţii de atunci, Amor intellectualis ne prezintă mai ales declinul şi dispariţia unei lumi vechi, o lume în care a crescut Ionică, feciorul lui Tudor. Iubirea lumii vechi, amor veteris mundi, iar la I. Vianu această lume este cît se poate de personificată, este firul călăuzător al acestei cărţi.


Un fir care se subţiaza pe măsura trecerii anilor / paginilor, pînă a se rupe definitiv... Morţi, trădări, abandonări, conformări... nimic nu mai este precum a fost. Această lume care a crescut pe straturi şi sedimente de cîteva generaţii de profundă cultură umanistă a dispărut. Se pare că ireversibil.


Cîmpul alb, oile negre.

Cin’ le vede nu le crede,

Cin’le paşte le cunoaşte.

Partager cet article

11 mai 2014 7 11 /05 /mai /2014 15:49

„Aşa că, de fiecare dată, Dumnezeu a ostenit tot mai mult şi puterile i s-au împuţinat. Numai aşa pot să-mi închipui cum de-a ajuns atît de slab.”, Cătălin Dorian Florescu, „Jacob se hotărăşte să iubească” (Polirom, p.116) 

 

Jacob-se-hotaraste-sa-iubeasca.jpgSecui, Saşi, Rromi, Lipoveni, Găgăuzi, Ceangăi…

 

Un şir de nume care întotdeauna mi-au excitat curiozitatea doar prin sonoritatea lor. Oare cum este să te numeşti Ceangău ?… Oare se schimbă ceva în feul de a vedea lumea atunci cînd aparţii unei „minorităţi naţionale”? S-a gîndit oare careva cum este să te naşti, să trăieşti şi să mori fără a ieşi din „minoritate”? Adică, orice nu ai face, tot se găseşte cineva care e majoritate ori naţiune „titulară”, iar tu tot „minoritate” rămîi… Este oare acelaşi lucru precum relaţia cu „fratele mai mare” de pe timpul URSS-ului?

 

Şi ce anume face ca ceilalţi să te treacă la categoria unei etnii minoritare? Descendenţa? Limba vorbită? Numele? Nu sunt prea vechi timpurile cînd un Cătărău se preschimba în Katerev, spre exemplu... Ori o simplă literă? „Jacob” este oare identic cu „Jakob”? „Obertin” arată nemţesc, pe cînd „Aubertin” adie a francez?

 

Şi-apoi, ce cunoaştem noi despre aceşti co-naţionali ai noştri ? Noroc de timpurile astea mai noi, care ne obligă să ne mai deschidem spre alţii (şi nu neapărat o facem fiindcă aşa o dorim noi, dar fiindcă se găseşte cîte un vecin mai barosan şi ne dă în obraz, şi-atunci noi înghiţim în sec şi ne conformăm, mde, că doar eurosincronizaţi suntem, nu ?, şi nu se cuvine să rămînem în urmă de minţile luminoase şi moadele secolului. Ferice de noi că se mai aşează apele în bătrîna Europă, dar rămîne frustrantă incapacitatea noastră de a deveni adulţi, rămînem, încă, nişte adolescenţi ai acestui continent… E drept că vremurile şi modelele sunt mai bune astăzi, dar ce se poate întîmpla mîine ?... Am mai păţit-o…).

 

Noroc, ziceam, de vecinii barosani, de unde am auzit pentru prima dată despre Fanfara Ciocîrlia, despre Taraful din Clejani, tot de la străini am citit şi despre Găgăuzi, un alt străin mi-a recomandat un documentar despre Lipoveni


Tot ei, vecinii barosani, l-au distins pe Cătălin Dorian Florescu cu un Swiss Book Prize pentru spledidul roman „Jacob se hotărăşte să iubească”. Un roman care ne povesteşte cine sunt, de unde vin şi ce au devenit saşii satului Triebswetter (Tomnatic) din Banat. 300 de ani de istorie prezentaţi într-un condensat romanesc de o intensitate rară... Un roman fără concesii şi parti-pris-uri de niciun fel, care, prin prisma destinului tragic al lui Jacob (cu „c”, nu cu „k”, ca la taică-su), ne reaminteşte de un trecut tumultuos care a măcinat oameni, sate, oraşe, popoare întregi...

 

Iar Jacob... Jacob a supravieţuit. Şi a hotărît să iubească.

 

Partager cet article

27 avril 2014 7 27 /04 /avril /2014 18:27

Am fost un popor de fantome care nu ne găseam chipul adevărat cînd ne priveam în oglindă. Un popor căruia lanţurile i se descuiaseră zadarnic la glezne, căci se mutaseră de la o ureche la alta şi ne zăngăneau în creier, ca un arc de ceasornic smuls din capace”,

Varujan Vosganian, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (povestirea Iacob, fiul lui Zevedei, Polirom, p.111)

 

jocul-celor-o-suta-de-frunze-si-alte-povestiri_1_fullsize.jpgMă întreb cine a ales titlul acestei cărţi... Autorul? Editorul? Vre-un consultant în marketing sau vînzări? Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri este bineînţeles un titlu foarte... „literatural” şi, cert, unul care „vinde” bine. Este şi titlul celei mai complexe şi desăvîrşite nuvele din volum. Dar dacă e să respectăm jocul (acel de a alege un titlu generic din acele 6 nuvele pentru tot volumul), eu aş fi optat pentru Cînd lumea era întreagă...


Trecutul se răzbună întotdeauna... Mai devreme sau mai tîrziu, dar el dă năvală peste noi pentru a-şi lua birul care i se cuvine. Şi cu cît mai mult ne eschivăm de la plăţile curente, cu atît mai dureros este momentul cînd acest creditor de neînduplecat ne găseşte...


Şi atunci nimeni şi nimic nu ne mai poate adăposti... Pînă şi cetăţile seculare cu statuile lor prind viaţă, pereţii fac umbre, gunoaiele se desfac...


Cînd anume am încetat să ne achităm facturile? La ce moment a încetat lumea să mai fie întreagă?


Şase nuvele ale unui scriitor-ministru sau ministru-scriitor care a demisionat.


Şase nuvele despre o Românie post-socialistă care plăteşte din greu pentru păcatele trecutului... O Românie care încearcă să întregească găurile negre din trecutul ei... Dar cîrpeala se prinde greu, şi se tot duc ochiuri, şi se tot destramă ţesătura cusută cu aţă albă...


Oare mai există pe undeva o lume întreagă?

Partager cet article

27 mars 2014 4 27 /03 /mars /2014 01:14

Aşa s-au împletit lucrurile :

 

Acum un an asistam la o serată magnifică pe care a animat-o Matei Vişniec în incinta unei librării pariziene, La Maison de l’Europe et de l’Orient , loc absolut fermecător de altfel, şi printre cărţile de acolo, unde, spre mîndria mea, am dat şi de piesele de teatru traduse în franceză ale Nicoletei Esinenco, „Sans sucre”, „FUCK YOU, Eu.ro.Pa !”, „Le Septième Kafana” (la aceasta din urmă ar trebui adăugate numele co-autorilor Dumitru Crudu, Mihai Fusu şi Chantal Lamarre), am găsit o cărţulie cu un titlu cel puţin intrigant: „Voyage au pays des Gagaouzes”. Am cumpărat cartea mai mult din mirare decît din curiozitate, căci, nu-i aşa?, ce ne poate învăţa un străin despre propria ţară, mai bine zis o mică parte a ei, despre care majoritatea din noi, patrioţi inflăcăraţi, deţinători de adevăruri seculare - şi punctum! - cunoaştem tot, dar absolut tot de ce avem nevoie, fără a ne preocupa prea mult de nevoile celorlalţi. Volumul face parte dintr-o serie de „récits de voyages” pe care autorii, Marianne Paul-Boncour & Patrick de Sinety, le-au efectuat în locuri exotice şi putin cunoscute.

 

gagaouze.jpgÎmpletirea lucrurilor şi a evenimentelor a făcut ca această cărţulie de 140 de pagini să rămînă uitată pe raftul bibliotecii timp de cîteva luni pînă cînd, iarăşi din pură întîmplare, nu am dat din nou de ea. Şi momentul a fost foarte potrivit, căci tocmai terminasem un volum de Alexei Marinat şi mă întrebam dacă nu aş putea schimba cumva registrul lecturilor pentru ceva mai puţin „beletristic”, întru diversificarea alimentaţiei spiritului.

 

Aşa s-au împletit lucrurile: imediat după ce am închis cartea, a început a ploua cu noutăţi din Găgăuzia reală: a fost referendumul sfidător şi declaraţiile de atunci ale lui Formuzal (de altfel, unul din personajele cărţii, pe atunci primar de Ceadîr-Lunga şi candidat la băşcănie), a fost decizia ruşilor de a continua importul vinurilor din Găgăuzia în mod preferenţial, a urmat iniţiativa, total aiurea, PL-ului de a-l scoate pe Başcan din Guvern, a fost sesiunea de lucru în română de la Comrat, au urmat declaraţiile lui Vasilii Kelioglo despre aspiraţiile europene ale găgăujilor... Toate pe un fundal extrem de tensionat, legat de evenimentele din Ucraina...

 

Bineînţeles, pe parcursul lecturii am avut cîteva momente de dezacord cu autorii, impresia, pe alocuri, că ei nu au reuşit să sesizeze anumite lucruri, în special din lipsă de cunoştinţe a unor realităţi ce ţin de regiune în general...

 

Dar, per ansamblu, cartea m-a învăţat umilinţă. Doi străini vin în ţară, se documentează, scot o cărţulie destul de bună (dar cel mai important: sinceră şi onestă!) şi reuşesc să-mi transmită mult mai multe despre Găgăuzia decît toată presa de acasă, decît am fost eu capabil să învăţ şi să aflu despre ei, decît am învăţat fiind elev la şcoală-liceu-universitate în Moldova...

 

Şi atunci înţelegi altfel cum se împletesc lucrurile şi îţi dai seama că adevărul este probabil diferit de ceea ce ne este comod sa aflăm şi să citim din presă (şi acestea sunt valabile pentru toate taberele „beligerante”), de ceea ce ni se comunică de către politicieni...

 

Aşa se împletesc lucrurile... Iar noi ar trebui să facem un mic efort ca să le despletim.

  

 

Partager cet article

11 mars 2014 2 11 /03 /mars /2014 14:54

la-doi-pasi-de-fericire-de-alexei-marinat.jpgVolumul lui Alexei Marinat, publicat în 2006, reînvie crîmpeiele unei realităţi pe care le credem cu toţii demult depăşite…

Şi ni se părea acum un sfert de secol că nu avem de făcut decît doi paşi, dar păşim de atunci în gol (cînd nu călcăm direct în străchini) şi acei doi paşi rămîn tot atît de îndepărtaţi, chiar dacă „fericirea”, uite-o: atît de palpabilă, atît de aproape, atît de uşor descifrabilă şi descriptibilă, în special de cînd ne trimitem emisari involuntari în toate colţurile lumii largi...

Paradoxul timpurilor noastre: cu cît mai vizibil şi real ţelul, cu atît mai inaccesibil...

Nu mă lasă o senzaţie stranie citind nuveletele lui Marinat: în afară de modelele televizoarelor, moda la linoleum şi alte chiţibuşuri, mare lucru nu s-a schimbat... Ah, cît de mult ne place nouă astăzi să dăm vina pe sistem: cum ceva, imediat este scos din sertar argumentul ultim - „mentalitatea sovietică”. O fi aşa sau nu, dar micmaşul şi cîrdăşenia sunt astăzi la putere mai mult decît oricînd.

Dar dacă nuveletele lui Marinat corespundeau pe timpuri ca stil şi gen cu linia editorială a „Chipăruş”-ului, astăzi eroii săi ne scrutează condescendent, etalîndu-şi dantura lor impecabilă, de pe copertele unor „VIP Magazin”, „Forbes” ori oricare altă revistă lucitoare în care se oploşesc nesfîrşitele „istorii şi oameni de succes”...

Şi cum să nu-i înţelegi pe acei care, confruntaţi cu realitatea zilelor de azi, repetă aidoma moşneguţului interviewat : „Tot mai bine era atunci”? Şi dacă jurnalistul din nuvelă mai putea aduce argumente, cu ce răspuns venim noi azi?

Important nu este să ştim dacă era bine sau nu atunci, ci să înţelegem de ce nu este mai bine astăzi.

 

Partager cet article

15 novembre 2013 5 15 /11 /novembre /2013 02:14

 Mulţi nu vor accepta o deconstrucţie a identităţii lor, o demontare a mecanismelor identificării, căci astfel îşi simt ameninţate proiectele lor de viaţă.",

Tamara Cărăuş, „Capcanele identităţii” (Cartier, p. 54)

 

Capcanele-identitatii.JPGCum s-ar face că ai sta la marginea unui hăţiş. O pădure neagră şi încîlcită căreia nu-i vezi capătul. Şi ai dori să vezi ce creşte în pădure, căci vii cu o armată de teorii şi un spirit cartezian care nu suferă lucruri neelucidate.

 

Deschizi o carte şi la prima pagină găseşti o descriere despre cum arată un stejar. Şi atunci priveşti pădurea şi zici : « Ah, cîţi stejari frumoşi ! ». Nu sunt toţi la fel (chiar îţi spunea cineva că ar exista şi alte bizarerii precum frasinii, de exemplu), dar parcă coincid statistic cu descrierea din manual. Şi parcă totul e clar… Pînă la primul ghimp !

 

Şi atunci cauţi din nou : şi la a doua pagină a marii enciclopedii găseşti o descriere despre cum arată un brad. Şi atunci mai priveşti pădurea şi zici : « Ah, ce stejari frumoşi şi ce brazi falnici ! ». Deci statistic parcă corespunde : ce e cu frunze e « stejar », ce e cu ace e « brad » (deşi ai auzit cîndva că ar mai fi şi pini tot cu ace). Şi parcă totul e clar… Pîna la prima scoarţă albă !

 

Şi atunci cauţi din nou : şi la a treia pagină a cărţii atotştiutoare găseşti o descriere despre cum arată un mesteacăn. Şi atunci mai priveşti pădurea şi zici : « Ah, ce stejari frumoşi, şi ce brazi falnici, şi ce mesteceni misterioşi ! ». Şi parcă totul e clar… Şi dai să treci prin pădure, dar nu poţi… Pină la primul arbust cu spini… Care nu este brad. Şi nici stejar. Şi nici mesteacăn.

 

Şi atunci stai la marginea hăţişului ca la începuturi. Şi vine autorul cărţii atotştiutoare şi-ţi zice să treci prin pădure, căci statistic vorbind totul coincide. Şi îi arăţi măceşii, şi murele, şi porumbrelele de printre stejari, brazi şi mesteceni… Şi el te priveşte mirat şi zice : « Taie ! Dacă nu intră în statistici, atunci taie, ce te încurcă ? »…

 

Şi atunci iai cartea groasă şi boţeşti cu ea nasul cărturarului atotştiutor şi îl trimiţi la muma dracilor! Că doar nu vei fi stricat frumuseţea de pădure de dragul unor statistici ?!

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher