Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
15 juin 2016 3 15 /06 /juin /2016 12:13
Pe lângă fotbal

Околофутбола (2013, Anton Bormatov, RUS, Rom.: Pe lângă fotbal): Ceea ce s-a întâmplat la Marsilia pe 11 iunie pe lângă meciul de fotbal Anglia – Rusia mi-a readus în memorie acest film. Anton Bormatov ne prezintă viaţa a câţiva din hoologanii ruşi (deşi nu cred că este cuvântul potrivit, ar trebui inventat ceva nou, specific anume pentru ruşi) şi încearcă o analiză cinematografică a fenomenului respectiv. În presa franceză şi cea occidentală fenomenul este înscris în paradigma ultraşilor tradiţionali europeni (englezi, italieni, germani, etc...) şi, respectiv, tratat ca atare. De la explicaţii, critici şi până la soluţiile propuse. Îmi pare o abordare greşită. Ceea ce se întâmplă în Rusia este asemănator doar în aparenţe. Esenţa, însă, este complet diferită şi specifică. Fără a înţelege corect acest fenomen nu este posibil să-l combaţi eficient, cu metode şi instrumentariu tradiţional european antihooliganism. Este exact ceea ce fac forţele de ordine europene astăzi şi e o eroare, iar ineficienţa măsurilor luate este deja o evidenţă. Filmul respectiv e o intrare bună în materie, deşi îmi pare încă incomplet. Sunt destule aspecte, şi anume din acelea care constituie specificitatea rusească, care sunt trecute cu vederea.

Partager cet article
27 avril 2016 3 27 /04 /avril /2016 01:06
O sâmbătă, acum 30 de ani

В субботу (2011, Alexandr Mindadze, Rusia, Germania, Ucraina, Rom.: Sâmbăta): Din toate filmele pe care le ştiu despre Chernobyl, acesta m-a marcat în mod deosebit. L-am văzut acum câţiva ani, dar e la fel de viu în memorie. Iată pe scurt trama lui: un tânar komsomolist observă o lumină bizară emanând de la centrală şi, fiind „de-al casei”, se pomeneşte la o adunare ad-hoc a ştabilor partinici locali care discută speriaţi despre ceea ce s-a întâmplat. Astfel el află printre primii despre explozie. Mai mult, el merge până la reactor. Şi este perfect conştient de amploarea catastrofei. Numai că şefii săi, anchilozaţi şi îngroziţi, refuză să alerteze lumea... Şi începe o sâmbătă ordinară în oraşul Pripiat. Sâmbăta lui 26 aprilie 1986. Forfota obişnuită a unui oraş într-o zi de week-end. Iar în mijlocul lui – un tip care ştie. Ştie că e practic mort. Ştie că toţi acei din jurul lui, dacă încă nu au murit, apoi mor cu fiecare clipă petrecută în acest oraş. Şi nu contează dacă lucrurile s-au produs în realitate exact ca în film, căci ceea ce reuşeşte Mindadze, prezentându-ne acest diabolic şi absurd joc al (aproape) morţilor de-a viaţa, este altceva: oroarea disperată a unei catastrofe precum Chernobyl. Dragoste şi trădare, rebeliune ori conformism, carierism, prietenie, nuntă, gelozie... Nimic nu mai contează atunci când de asupra tuturor se aşterne umbra unui reactor explodat.

Partager cet article
20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 12:19
în cautare de a(e)rsuri

Digging for fire (2015, Joe Swanberg, SUA, Rom.: În căutarea focului): Există un soi de filme destul de stranii care se lasă greu descrise, care sunt, în aparenţă, fără un fir epic marcant, fără conflicte majore, fără efecte speciale spectaculoase, fără găselniţe originale regizorale, dar în care te prinzi. Ori ele se prind de tine, nu contează. Cine ştie care sunt mecanismele lor de seducţie ? Măiestria detaliilor ? Şarmul actorilor ? Banda sonoră ? Ori poate efectul nu este datorat niciunuia din atributele filmului în particular, ci felului în care sunt combinate ? Filmul lui Swanberg e din această categorie. Un cuplu cu un copil se instalează pentru câteva zile în casa (destul de mare) unor prieteni. Un cuplu ordinar : nu sunt certaţi, dar se vede că sunt uzaţi de cotidian… Şi iată că bărbatul, săpând în grădină, găseşte un papuc. Şi începe o istorie ciudată: soţul cu soţia îşi vor trăi fiecare week-endul său. El – încercând o beţie, ea – o aventură amoroasă… La drept vorbind, ratate ambele. Pe tot parcursul filmului bărbatul continuă săpăturile şi dezgroapă un revolver, un os… Apoi le îngroapă la loc. Apoi soţia se întoarce la vilă şi viaţa continuă…

Notă pregătită pentru Revista de duminică Nr. 97 (Platzforma.md)

Partager cet article
30 mars 2016 3 30 /03 /mars /2016 11:50
O zi obişnuită într-o lume întoarsă pe dos

A Perfect Day (2015, Fernando León de Aranoa, Spania, Rom.: O zi perfectă): Ce este o zi ordinară (sau chiar perfectă?) într-o perioadă extraordinară, pe timp de razboi? Din ce este făcuta ea? Filmul lui Fernando León de Aranoa ne descrie o zi (mai exact, două zile) a unei echipe dintr-o misiune umanitară ce-şi desfăşoară activitatea într-o zonă de conflict militar. Locul acţiunii nu prea a fost mascat şi se înţelege imediat că e fosta Yugoslavie… Filmul are şi un fir epic: într-o fântână a fost găsit un cadavru. Care trebuie scos de urgenţă, căci toată localitatea depinde de aprovizionare în apă de această unică sursă. Numai că nimic nu este mai complicat. Nu se găseşte o simplă funie, de exemplu, iar cel mai abracadabrant este faptul că nu există autorizaţie de la militarii ONU, care au proceduri de securitate (Dacă corpul e minat? Dacă apa este otravită? Dacă...?). Iar militari genişti nu sunt disponibili. Şi satul are nevoie de apă…

 

Filmul e o bijuterie cinematografică care ne descrie toată absurditatea războiului, felul în care realitatea devine distorsionată, în care nimic din ceea ce ne pare obişnuit într-o viaţă normală nu mai este… Şi o mână de oameni care încearcă să ajute, alţii care încearcă să supravieţuiască, alţii care au o misiune protocolară de indeplinit, alţii care omoară şi mulţi care… mor. Şi un copil care-şi aşteaptă părinţii şi vrea doar să joace fotbal, o minge…

 

Dar v-am spus deja prea multe. Priviţi filmul. Numai că v-aş îndemna să nu vă lăsaţi păcăliţi, pe unele situri specializate figurează în calitate de „comedie dramatică”… Nu ştiu ce înţeleg ei prin comedie, dar nu am văzut nimic comic în acest film...

Partager cet article
23 mars 2016 3 23 /03 /mars /2016 12:30
Brokerii apocalipsei

 

The Big Short (2015, Adam McKay, SUA, Rom.: Brokerii apocalipsei): Din 2008 trăim o criză perpetuă (deşi nimeni nu mai ştie s-o definească) şi discursul crizo-schizoid s-a instalat solid în toate domeniile. Dar când şi cum anume a început totul? Despre aşa numita criză “subprime”, despre care se spune că ar fi fost la originea tuturor relelor, s-a scris şi s-a discutat enorm de mult. Cu toate acestea, pentru publicul larg mecanismele extrem de vicioase şi perverse care au culminat cu prăbuşirea unui sistem financiar supradimensionat rămân încă neînţelese. Filmul lui Adam McKay, focalizând atenţia spectatorilor asupra câtorva flibustieri în ale finanţelor, care au simţit că aţa s-a subţiat prea mult, face mult mai mult decât să ne povestească cum se pot face bani şi din crize. Prin prisma discuţiilor, demonstraţiilor, scenelor consecutive, regizorul ne explică într-o manieră cum nu se mai poate de simplă ce anume şi cum s-a întâmplat, facând uz de toate artificiile pe care cinemaul i le pune la dispoziţie. Magistral! Şi simplu ca 2×2=4! Iar odată ce explicaţiile şi demostraţiile sunt făcute, acuzaţii extrem de dure cad şi sunt greu de contestat. Mai puţin ortodox pentru arta cinematografică, care preferă să aducă spectatorul până la o concluzie fără a o enunţa, ultimul sfert de oră din acest film este un rechizitoriu deschis direct, sec şi fără concesii.

Notă pregătită pentru Revista de duminică Nr. 93 (Platzforma.md)

Partager cet article
22 mars 2016 2 22 /03 /mars /2016 13:57
Iradiat de Vladimir Beşleagă

Atunci când subiectul despre care doreşti să scrii se pierde undeva spulberat de o avalanşă de emoţie devine practic imposibil să-l dibui… Despre întâlnirea pe care am avut-o în incinta Ambasadei Republicii Moldova de la Paris cu Vladimir Beşleagă am vrut să vă scriu chiar a doua zi dar… nu am reuşit. Şi, la drept vorbind, nici astăzi încă nu ştiu ce să vă spun anume. Dacă ar suporta o pagină, fie ea şi a unui simplu blog, un şir de semne de exclamaţie, mi-aş considera misiunea împlinită, dar nu sunt sigur că cititorul va aprecia această abordare primitivă, deşi absolut sinceră şi probabil cea mai fidelă din câte pot exista.

 

Ţinând cont de dificultatea cu care mă confrunt, voi porni de la câteva certitudini factuale: în primul rând îi voi mulţumi Doamnei Lucreţia Bârlădeanu pentru că a organizat şi moderat acel EVENIMENT din seara lui 4 martie. Nu voi uita nici să-mi exprim gratitudinea funcţionarilor Ambasadei, graţie cărora aceste întâlniri au devenit deja o tradiţie.

 

Întotdeauna am afirmat că lectura este o experienţă strict individuală. O carte are exact atâtea identităţi câţi cititori. Iar experienţele succesive lecturale sunt şi ele adevărate vieţi, parcursuri iniţiatice şi destine cognitive irepetabile. Şi dacă o viaţă este modelată şi jalonată de evenimente marcante – naşteri, descoperiri, iubiri, pierderi... –, lecturile îşi au şi ele momente de vârf nu mai puţin semnificative. În afară de orice grilă valorică instituţională impusă, fiecare cititor pasionat ajunge până la urmă să şi-o construiască pe a sa proprie.

 

Fiind deseori întrebat ce merită citit din literatura scriitorilor basarabeni, răspund următoarele: dacă nu conoşti nimic din ceea ce s-a scris la noi, începe cu aceste două cărţi: Zbor Frânt de Beşleagă şi Povestea cu cocoşul roşu de Vasilache. Sunt volume fundamentale, o temelie pe care se poate construi solid şi temeinic. Dacă le citiţi pe astea două, dacă le asimilaţi, vă mai dau vre-o zece titluri excepţionale pe care nu le voi pomeni aici, de teamă să nu comit vre-un sacrilegiu, lansându-mă în exerciţii de ierarhizare. Posibil ca aceste două volume să nu fie cele mai bune (aici intrăm în zona subiectivismului), dar ele sunt (cel puţin aşa cred eu) primordiale!

 

Vă puteţi acum închipui mai bine emoţia care m-a copleşit atunci când am primit invitaţia pentru această întâlnire de excepţie. Bineînţeles, seara a fost prea scurtă, căci Maestrul este şi un povestitor extraordinar, plin de viaţă şi energie. Am ascultat cu evlavie. Am aflat şi câte ceva din cele despre care nu se prea ştie.

 

Dar nu acest lucru a fost important. Există autori pe care-i citeşti poate nu din scoarţă-n scoarţă, dar le cunoşti temeinic scrierile. Şi atunci se întâmplă o mică minune. Mecanismul rămâne un mister pentru mine, dar pentru moment încă nu am dat greş (ca să vezi cum scrisul este cel mai bun paşaport al unui om!). Unora din scriitori le admir opera, sau o parte din ea, dar nu-mi vine nici un gând sau dorinţă nesăbuită sa-i şi întâlnesc. Vladimir Beşleagă, însă, face parte din acei autori pe care trebuie să-i vezi neapărat! Cărţile lui emană o lumină şi o energie de o forţă enormă! E ceva titanesc în acel scris şi înţelegi că neapărat, dar numaidecât!, trebuie să fii supus şi iradierii directe! Şi iată că s-a întâmplat! Şi nu-mi ramâne decât să-i mulţumesc destinului pentru acest lucru, iar Maestrului să-i doresc multă sănătate şi viaţă lungă!

 

Ce OM, fraţilor, ce OM! Mai tânăr decât atâţia din noi!..

Iradiat de Vladimir Beşleagă
Partager cet article
16 mars 2016 3 16 /03 /mars /2016 10:25
Experimentul

Experimenter: (2015, Michael Almereyda, SUA, Rom: Experimentatorul): În 1961, profesorul în psihologie Stanley Milgram începe o serie de experienţe în care încearcă să testeze obedienţa sau rezistenţa individului la o autoritate considerată legitimă. Ororile celui de-al doilea război mondial erau înca vii la acel moment şi profesorul de la Yale a încercat să înţeleagă cum de a fost posibil ca zeci de mii de persoane să execute orbeşte ordine criminale… Rezultatele sunt tulburătoare… „Experimentul Milgram” a deranjat mult, căci a demonstrat că între 61 si 65% din testaţi, cetăţeni americani, cetăţeni ai unei ţări libere şi democratice, mergeau până la capăt: administrau o descărcătură electrică de 450 de Volţi unei alte persoane, fiind conştienţi de suferinţa pe care o administrează… Filmul relatează istoria acelui experiment. De o intensitate incredibilă, filmul este în primul rând o chestionare a spectatorului: Eşti sigur? Eşti sigur că nu vei fi o unealtă potenţială? Să nu ne grăbim cu răspunsul. Milgram, chestionând direct un grup de persoane dacă acest lucru ar fi posibil, a obţinut o cifră care ne pare evidentă: 0 – 3%… Departe de rezultatele experimentului. Priviţi filmul şi reţineţi această cifră: 65%!…

 

Notă pregătită pentru Revista de duminică nr. 91 (Platzforma.md)

Partager cet article
9 mars 2016 3 09 /03 /mars /2016 14:00
Homarul

 

The Lobster (2015, Yórgos Lánthimos, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Franta, Olanda, SUA, Rom: Homarul): Este unul din cele mai surprinzătoare şi stranii filme apărute în ultimii ani. Povestea ne duce într-o lume imaginară în care fiecare din adulţi sunt aduşi la un moment dat la un soi de pensiune şi i se pun la dispoziţie 45 de zile pentru a-şi găsi o pereche. La finele acestui termen, dacă nu a reuşit să se „îndrăgostească”, individul este transformat într-un animal la alegerea lui (alegere făcută la înscrierea în „hotel”). Eroul nostru, David (incarnat maiestuos de Colin Farrell!), alege homarul… Această dragoste „cu de-a sila” sistemică este bineînţeles combătută de un grup de rebeli care se opun „dictaturii”… Numai că opoziţia lor este la fel de radicală: rebelii persecută fără milă orice formă şi tentativă de a constitui un cuplu şi orice angajament într-o relaţie amoroasă… Deranjant în primul rând prin procedeele narative, filmul, abstractizând până la absurditate natura conflictului „ideologic”, anulându-i semnificaţia, ridică o întrebare esenţială şi din ce în ce mai stringentă: aceea a absolutismului sistemelor de valori şi de gândire. Cum scapă David de acest cerc vicios?… Lăsăm răspunsul în suspans. Dar recomand să vă rezervaţi timp pentru convalescenţă după vizionarea filmului…

 

Notă pregătită pentru Revista de duminică nr. 91 (Platzforma.md)

Partager cet article
5 février 2016 5 05 /02 /février /2016 16:59
Volatilitatea originară a Vinilului

Mama lor de deformări profesionale!... Când am primit cartea lui Igor Guzun, în primul rând m-am gândit la polimer, la utilizări, proprietăţi…

 

Vinil… Aţi fi miraţi dacă v-aş spune că vinil nu există în mediul nostru ambiant? În chimie vinilul este un monomer, o substanţă volatilă şi reactivă care intră în componenţa diferitor polimere cunoscute cu alte nume: PVC, PVA sau PVF, de exemplu.

 

Nu ştiu cum au ajuns discurile pe care se inscria muzică să se numească „vinil”. Mecanisme metonimice obişnuite, pe semne… Înţeleg şi valoarea metaforică a titlului ales de autor. Acea trimitire spre un obiect căzut în desuetudine, dar atât de familiar din copilăria celor care astăzi au cel puţin 35-40 de ani...

 

Când eram mici ne amuzam cu soră-mea cu discurile din „vinil”: vă mai aduceţi aminte? Erau trei viteze: 16, 33 şi 45. Distracţia noastră principală era să învârtim discul, ascultat şi răs-ascultat, la o viteză diferită. Ce mai râdeam de acele sunete bizare, îngroşate şi lungite în nişte mugete bizaroide la turaţii mai mici şi piţigăiate şi săltareţe la turaţii mari!

 

Pentru mine însă, adevarata metaforă, folosită involuntar (cred) de autor, rezidă în caracterul volatil al monomerului despre care pomeneam mai sus... El este predestinat să intre în reacţie. Rezultatul acestei reacţii depinde de ce i se pune alături... Ceea ce ne propune Igor Guzun, într-o formă cvazi-poetică, este o retrospectivă a acestor reacţii. Suntem generaţia care cândva am fost „vinil”... Cu tot regretul, dar generaţiile mai tinere sunt făcute altfel. Ele sunt o matrice deja cristalizată. Ele sunt rezultatul acestor reacţii... Pentru ei e mai greu, căci pentru a schimba ceva e nevoie de a aplica multă energie, anume pentru a distruge această structură rigidă. Şi ei nu au memoria stării incipiente... Nu e neapărat doar vina lor. E şi vina generaţiei „vinil” care în propria transformare a încătuşat în structuri noi şi generaţiile ulterioare. Ce este această energie care îi (ne) poate elibera? Cunoaşterea! Lecturile multiple şi variate. Inclusiv a acestei cărti, „Vinil”!

 

Trecând peste forma lapidară şi suavitatea nostaligică a textului despre care au mai scris şi alţii, cartea ne propune o introspecţie şi un foraj al unui plast temporal de cel puţin 30 de ani. Un exerciţiu similar am mai întâlnit în alta carte (dar total diferită ca formă), de Annie Ernaux, „Les année” (Gallimard, 2008). Această evoluţie fenomenală tehnologică (vinil – casete – cd – renuntarea la suport fizic (odată cu mp3), pentru a nu folosi decât acest exemplu) ne-a modificat profund şi pe noi, relaţiile dintre noi.

 

Vrei nu vrei, dar generaţia „vinil” a intrat în reacţie. Ce a ieşit? Bune şi mai puţin bune. Şi dacă e să continuăm paradigma metoforei de la care porneam, din acel vinil a ieşit şi PVC, materie de duzină, de prost gust şi deseori chiar nocivă, dar şi PVF, un polimer de specialitate ceva mai nobil... În ambele cazuri însă, pericolul anchilozării rămâne acelaşi. Şi nu ne-ar strica să revenim, să ne reamintim de acea stare incipientă de volatilitate pentru a continua reacţia. Asta, bineînţeles, dacă nu decidem că ne place rezultatul la care am ajuns...

 

Puteţi cumpăra varianta electronică a cărţii AICI 

Partager cet article
10 novembre 2015 2 10 /11 /novembre /2015 14:28
Timpul second-hand

Maintenant, les gens croient tous en des choses différentes. Eh oui, c’est comme ça… Les hommes ont toujours envie de croire en quelque chose. En Dieu ou dans le progrès technique. Dans la chimie, dans les molécules, dans une raison supérieure… Aujourd’hui, c’est dans le marché. Bon, admettons, on va se remplir le ventre, et après?*

Svetlana Alexievitch, La Fin de l’homme rouge ou Le Temps du désenchantement ((titlu original în rusă: Время секонд хэнд (Конец красного человека)), Actes Sud, 2013, p.209)

 

Undeva prin februarie plecam cu colegii într-o deplasare. Urma să luam avionul la o oră foarte devreme şi, trezit cu noaptea-n cap, am ieşit din casă uitând să-mi iau cartea pe care o citeam la acel moment. Ajuns la aeroport, am intrat într-o librărie să-mi aleg ceva. Şi atunci, involuntar, ochiul s-a oprit pe coperta cărţii Svetlanei Alexievitch, „La fin de l'homme rouge. Ou le temps du désenchantement” (în original cartea e cunoscută cu titlul „Время секонд хэнд”). Da, anume aşa, m-a intrigat coperta şi drapelul roşu de pe ea. Oare poate trece pe alături unul de alde mine, născut în URSS şi trecut prin Perestroïkă?

 

Numele autorului nu-mi spunea absolut nimic şi am crezut iniţial că este încă o carte-eseu din categoria studiilor despre perioada sovietică, un fel de trend oficial, în descreştere deja, care nici nu prea mă mai interesează, fiindcă majoritatea acestor cărţi apărute în occident sunt de o calitate foarte proastă, rău documentate, căci se citează reciproc, şi cu abordări unilaterale... Totuşi am luat cartea în mână şi am citit copertele. Şi am cumparat-o, în mare parte confortat în alegere şi de faptul ca i s-a atribuit prestigiosul premiu Medici în Franta.

 

Din păcate, acea deplasare s-a dovedit a fi una foarte intensă şi nu am mai apucat să încep s-o citesc. Revenit acasă, am revenit şi eu la lista lecturilor mele, iar Alexievitch s-a pomenit, într-un mod echitabil, undeva la coada acestei liste... Dar i-a venit şi acestui volum rândul câteva luni mai târziu.

 

Atunci când s-a anunţat lista pretendenţilor pentru Premiul Nobel din acest an îmi mai rămâneau circa o sută de pagini de citit, dar am avut imediat certitudinea că îl va lua. Nu mă întrebaţi din ce cauză, căci despre acest premiu, presupus literar, s-au scris destule. Pur şi simplu aşa s-au alineat astrele. Alexievitch nu putea să nu-l ia!

 

Nu am nici cea mai mică intenţie să mă lansez într-o discuţie inutilă şi astfel să mă pierd printre nenumăratele şi sterilele texte despre ce anume reprezintă Premiul Nobel, cine îl merită şi cine nu. Atâta doar: a discuta despre o carte, o opera omnia sau despre valoarea ei fără a o fi citit sau fără a fi citit opera tuturor nominalizaţilor, îmi pare de prost gust şi, în afară de evacuarea unor frustrări, nu serveşte la nimic.

 

Să revenim deci la cartea Svetlanei Alexievitch. E un must read!

 

Din păcate, am citit-o tradusă în franceză. Aş fi preferat s-o am în rusă, dar, când nu-i mai bun, e bun cum este. Cartea este una din experienţele de lectură din cele mai complete pe care le-am avut în ultimul timp. Alexievitch atacă un subiect extrem de sensibil pentru ex-sovietici: perioada de tranziţie. Bineînţeles, această carte se adresează mai cu seamă celor care au ieşit din URSS şi dacă e să fim pedanţi, focalizează textul pe Rusia, dar pentru noi, acei care încă mai privim, voluntar ori ba, „Pervyi Kanal”, rămâne perfect pertinentă.

 

Acelaşi hazard (ca să vezi: există lucruri care se întâmplă deloc...întâmplător!) a făcut ca în martie, fără a citi un rând din cartea cumpărată în februarie, să scriu un text (False Start. Tabula Rasa) în care chemam la o re-evaluare a acestei „tranziţii”. Ziceam atunci, iertată fie-mi această trimitere, deloc modestă: „Ceva a mers rău la un moment dat... Undeva ceva a fost setat greşit. La nivelul cel mai de bază, esenţial.” Subiectul respectiv, însă, mă frământă de mai demult (a se vedea „Requiem for a dream sau Povara libertăţii noastre” din 2011) şi sunt convins că numai o înţelegere a fenomenelor care ne-au măcinat în acest sfert de secol ne poate aduce explicaţiile, dar şi soluţiile!, pentru a ieşi din impasul în care ne aflăm astăzi.

 

Alexievitch nu aduce răspunsuri în cartea sa şi acesta este, după mine, unul din principalele merite ale ei. Vocea autorului nu apare decât epizodic în text, lăsând practic totalitatea spaţiului eroilor săi. Sunt ei care vorbesc. Sunt persoane vocile cărora nu le auzim practic niciodată (deşi criticii migăloşi i-ar putea reproşa „autoarei” că aceste voci sună cam uniform din punctul de vedere al registrelor vorbirii, ceea ce denotă o redactare stilistică, dar aici am face exces de zel, cum ar fi să cauţi purici la păduche), personaje ordinare care nu apar la televizor sau în presa scrisă (interesată întotdeauna de ceea ce reprezintă excepţia, singularul), destine care sunt întotdeauna înecate în statistici... Bine zicea care zicea: „Nenorocirea unui om este o tragedie. Tragedia miilor nu este decât statistică”...

 

Ceva s-a întâmplat în aceşti 25 de ani. Ceva profund, fundamental şi extrem de periculos. Svetlana Alexievitch le dă posibilitatea eroilor săi (şi aici nu contează dacă sunt ei ficţiune pură sau cât se poate de reali) să descrie o epocă. Şi să chestioneze o realitate. Soluţiile şi răspunsurile le vom găsi fiecare pentru sine. Dacă vom fi suficient de buni.

 

Dar oare nu acestea din urmă sunt distincţiile unui text profund literar? Şi la ce ar mai servi literatura, atunci?

 

* Astăzi oamenii cred fiecare în lucruri diferite. Da, asta e… Oamenii întotdeauna doresc să creadă în ceva. În Dumnezeu sau în progresul tehnic. În chimie, în molecule, într-o raţiune superioară… Astăzi, în economia de piaţă. Bine, să presupunem, ne vom umple cu toţii burţile, şi apoi? (traducere proprie)

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher