Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
5 février 2016 5 05 /02 /février /2016 16:59
Volatilitatea originară a Vinilului

Mama lor de deformări profesionale!... Când am primit cartea lui Igor Guzun, în primul rând m-am gândit la polimer, la utilizări, proprietăţi…

 

Vinil… Aţi fi miraţi dacă v-aş spune că vinil nu există în mediul nostru ambiant? În chimie vinilul este un monomer, o substanţă volatilă şi reactivă care intră în componenţa diferitor polimere cunoscute cu alte nume: PVC, PVA sau PVF, de exemplu.

 

Nu ştiu cum au ajuns discurile pe care se inscria muzică să se numească „vinil”. Mecanisme metonimice obişnuite, pe semne… Înţeleg şi valoarea metaforică a titlului ales de autor. Acea trimitire spre un obiect căzut în desuetudine, dar atât de familiar din copilăria celor care astăzi au cel puţin 35-40 de ani...

 

Când eram mici ne amuzam cu soră-mea cu discurile din „vinil”: vă mai aduceţi aminte? Erau trei viteze: 16, 33 şi 45. Distracţia noastră principală era să învârtim discul, ascultat şi răs-ascultat, la o viteză diferită. Ce mai râdeam de acele sunete bizare, îngroşate şi lungite în nişte mugete bizaroide la turaţii mai mici şi piţigăiate şi săltareţe la turaţii mari!

 

Pentru mine însă, adevarata metaforă, folosită involuntar (cred) de autor, rezidă în caracterul volatil al monomerului despre care pomeneam mai sus... El este predestinat să intre în reacţie. Rezultatul acestei reacţii depinde de ce i se pune alături... Ceea ce ne propune Igor Guzun, într-o formă cvazi-poetică, este o retrospectivă a acestor reacţii. Suntem generaţia care cândva am fost „vinil”... Cu tot regretul, dar generaţiile mai tinere sunt făcute altfel. Ele sunt o matrice deja cristalizată. Ele sunt rezultatul acestor reacţii... Pentru ei e mai greu, căci pentru a schimba ceva e nevoie de a aplica multă energie, anume pentru a distruge această structură rigidă. Şi ei nu au memoria stării incipiente... Nu e neapărat doar vina lor. E şi vina generaţiei „vinil” care în propria transformare a încătuşat în structuri noi şi generaţiile ulterioare. Ce este această energie care îi (ne) poate elibera? Cunoaşterea! Lecturile multiple şi variate. Inclusiv a acestei cărti, „Vinil”!

 

Trecând peste forma lapidară şi suavitatea nostaligică a textului despre care au mai scris şi alţii, cartea ne propune o introspecţie şi un foraj al unui plast temporal de cel puţin 30 de ani. Un exerciţiu similar am mai întâlnit în alta carte (dar total diferită ca formă), de Annie Ernaux, „Les année” (Gallimard, 2008). Această evoluţie fenomenală tehnologică (vinil – casete – cd – renuntarea la suport fizic (odată cu mp3), pentru a nu folosi decât acest exemplu) ne-a modificat profund şi pe noi, relaţiile dintre noi.

 

Vrei nu vrei, dar generaţia „vinil” a intrat în reacţie. Ce a ieşit? Bune şi mai puţin bune. Şi dacă e să continuăm paradigma metoforei de la care porneam, din acel vinil a ieşit şi PVC, materie de duzină, de prost gust şi deseori chiar nocivă, dar şi PVF, un polimer de specialitate ceva mai nobil... În ambele cazuri însă, pericolul anchilozării rămâne acelaşi. Şi nu ne-ar strica să revenim, să ne reamintim de acea stare incipientă de volatilitate pentru a continua reacţia. Asta, bineînţeles, dacă nu decidem că ne place rezultatul la care am ajuns...

 

Puteţi cumpăra varianta electronică a cărţii AICI 

Partager cet article

10 novembre 2015 2 10 /11 /novembre /2015 14:28
Timpul second-hand

Maintenant, les gens croient tous en des choses différentes. Eh oui, c’est comme ça… Les hommes ont toujours envie de croire en quelque chose. En Dieu ou dans le progrès technique. Dans la chimie, dans les molécules, dans une raison supérieure… Aujourd’hui, c’est dans le marché. Bon, admettons, on va se remplir le ventre, et après?*

Svetlana Alexievitch, La Fin de l’homme rouge ou Le Temps du désenchantement ((titlu original în rusă: Время секонд хэнд (Конец красного человека)), Actes Sud, 2013, p.209)

 

Undeva prin februarie plecam cu colegii într-o deplasare. Urma să luam avionul la o oră foarte devreme şi, trezit cu noaptea-n cap, am ieşit din casă uitând să-mi iau cartea pe care o citeam la acel moment. Ajuns la aeroport, am intrat într-o librărie să-mi aleg ceva. Şi atunci, involuntar, ochiul s-a oprit pe coperta cărţii Svetlanei Alexievitch, „La fin de l'homme rouge. Ou le temps du désenchantement” (în original cartea e cunoscută cu titlul „Время секонд хэнд”). Da, anume aşa, m-a intrigat coperta şi drapelul roşu de pe ea. Oare poate trece pe alături unul de alde mine, născut în URSS şi trecut prin Perestroïkă?

 

Numele autorului nu-mi spunea absolut nimic şi am crezut iniţial că este încă o carte-eseu din categoria studiilor despre perioada sovietică, un fel de trend oficial, în descreştere deja, care nici nu prea mă mai interesează, fiindcă majoritatea acestor cărţi apărute în occident sunt de o calitate foarte proastă, rău documentate, căci se citează reciproc, şi cu abordări unilaterale... Totuşi am luat cartea în mână şi am citit copertele. Şi am cumparat-o, în mare parte confortat în alegere şi de faptul ca i s-a atribuit prestigiosul premiu Medici în Franta.

 

Din păcate, acea deplasare s-a dovedit a fi una foarte intensă şi nu am mai apucat să încep s-o citesc. Revenit acasă, am revenit şi eu la lista lecturilor mele, iar Alexievitch s-a pomenit, într-un mod echitabil, undeva la coada acestei liste... Dar i-a venit şi acestui volum rândul câteva luni mai târziu.

 

Atunci când s-a anunţat lista pretendenţilor pentru Premiul Nobel din acest an îmi mai rămâneau circa o sută de pagini de citit, dar am avut imediat certitudinea că îl va lua. Nu mă întrebaţi din ce cauză, căci despre acest premiu, presupus literar, s-au scris destule. Pur şi simplu aşa s-au alineat astrele. Alexievitch nu putea să nu-l ia!

 

Nu am nici cea mai mică intenţie să mă lansez într-o discuţie inutilă şi astfel să mă pierd printre nenumăratele şi sterilele texte despre ce anume reprezintă Premiul Nobel, cine îl merită şi cine nu. Atâta doar: a discuta despre o carte, o opera omnia sau despre valoarea ei fără a o fi citit sau fără a fi citit opera tuturor nominalizaţilor, îmi pare de prost gust şi, în afară de evacuarea unor frustrări, nu serveşte la nimic.

 

Să revenim deci la cartea Svetlanei Alexievitch. E un must read!

 

Din păcate, am citit-o tradusă în franceză. Aş fi preferat s-o am în rusă, dar, când nu-i mai bun, e bun cum este. Cartea este una din experienţele de lectură din cele mai complete pe care le-am avut în ultimul timp. Alexievitch atacă un subiect extrem de sensibil pentru ex-sovietici: perioada de tranziţie. Bineînţeles, această carte se adresează mai cu seamă celor care au ieşit din URSS şi dacă e să fim pedanţi, focalizează textul pe Rusia, dar pentru noi, acei care încă mai privim, voluntar ori ba, „Pervyi Kanal”, rămâne perfect pertinentă.

 

Acelaşi hazard (ca să vezi: există lucruri care se întâmplă deloc...întâmplător!) a făcut ca în martie, fără a citi un rând din cartea cumpărată în februarie, să scriu un text (False Start. Tabula Rasa) în care chemam la o re-evaluare a acestei „tranziţii”. Ziceam atunci, iertată fie-mi această trimitere, deloc modestă: „Ceva a mers rău la un moment dat... Undeva ceva a fost setat greşit. La nivelul cel mai de bază, esenţial.” Subiectul respectiv, însă, mă frământă de mai demult (a se vedea „Requiem for a dream sau Povara libertăţii noastre” din 2011) şi sunt convins că numai o înţelegere a fenomenelor care ne-au măcinat în acest sfert de secol ne poate aduce explicaţiile, dar şi soluţiile!, pentru a ieşi din impasul în care ne aflăm astăzi.

 

Alexievitch nu aduce răspunsuri în cartea sa şi acesta este, după mine, unul din principalele merite ale ei. Vocea autorului nu apare decât epizodic în text, lăsând practic totalitatea spaţiului eroilor săi. Sunt ei care vorbesc. Sunt persoane vocile cărora nu le auzim practic niciodată (deşi criticii migăloşi i-ar putea reproşa „autoarei” că aceste voci sună cam uniform din punctul de vedere al registrelor vorbirii, ceea ce denotă o redactare stilistică, dar aici am face exces de zel, cum ar fi să cauţi purici la păduche), personaje ordinare care nu apar la televizor sau în presa scrisă (interesată întotdeauna de ceea ce reprezintă excepţia, singularul), destine care sunt întotdeauna înecate în statistici... Bine zicea care zicea: „Nenorocirea unui om este o tragedie. Tragedia miilor nu este decât statistică”...

 

Ceva s-a întâmplat în aceşti 25 de ani. Ceva profund, fundamental şi extrem de periculos. Svetlana Alexievitch le dă posibilitatea eroilor săi (şi aici nu contează dacă sunt ei ficţiune pură sau cât se poate de reali) să descrie o epocă. Şi să chestioneze o realitate. Soluţiile şi răspunsurile le vom găsi fiecare pentru sine. Dacă vom fi suficient de buni.

 

Dar oare nu acestea din urmă sunt distincţiile unui text profund literar? Şi la ce ar mai servi literatura, atunci?

 

* Astăzi oamenii cred fiecare în lucruri diferite. Da, asta e… Oamenii întotdeauna doresc să creadă în ceva. În Dumnezeu sau în progresul tehnic. În chimie, în molecule, într-o raţiune superioară… Astăzi, în economia de piaţă. Bine, să presupunem, ne vom umple cu toţii burţile, şi apoi? (traducere proprie)

Partager cet article

7 octobre 2015 3 07 /10 /octobre /2015 08:00
Sectanţii mei

„Trebuie să înveţi să asculţi, să observi, să cunoşti. Trebuie să fii curios. Explorarea necunoscutului este cel mai bun învăţător. Cartea şi drumul. Trebuie să învăţăm mai întîi să mirosim, să auzim, să vedem şi să pricepem. Vorbim mai tîrziu, după ce am învăţat toate acestea, mă povăţuia tata în lungile drumuri cu trenul sau cu maşina.”, Vasile Ernu, „Sectanţii”, (Polirom, 2015, p.215)

 

Am citit-o deci. Câteva zile bune m-am tot gândit ce aş punea scrie despre cartea lui Vasile Ernu. Fiindcă despre această carte chiar am vrut să scriu. Şi cum nu sunt critic literar sau cronicar la vre-o gazetă ori, şi mai bine, plătit de editură pentru a face analize elogioase, nu am teoretic nicio obligaţie să scriu despre cărţile citite. Dar singularitatea acestei mărturiri merită menţionată! Fiindcă vine cu un punct de vedere (şi ar fi corect să fie abordat anume ca atare) despre istoria noastră a tuturor. Fiindcă ne vorbeşte despre o comunitate (sau câteva comunităţi) despre care nu ştim mare lucru, or noi astăzi, în epoca în care se erijează noi şi noi cetăţi (inclusiv prin intermediul reţelelor de socializare, când fiecare îşi construieşte o micro-comunitate confortabilă de persoane care împartăşă acelaşi punct de vedere), avem nevoie ca niciodată să învăţăm a ne interesa de acei care locuiesc alături, dar care sunt sau gândesc diferit.

 

Istoria este scrisă de către învingători şi nu suferă versiuni alternative. Prin definiţie. Fiindcă nicio „istorie”, oricare nu ar fi ea, nu se povesteşte şi nu se învaţă în calitate de variantă, ci doar în calitate de adevăr absolut...

 

Am să vă aduc aici alt exemplu: ce ştim noi despre exterminarea evreilor în timpul Războuiului II Mondial? Amprenta lăsată de manualele de istorie e simplă: naziştii şi simpatizanţii lui Hitler îi exterminau. Biruitorii au trecut totul pe seama fasciştilor, naziştilor şi simpatizanţilor lor. Nu că nu ar avea dreptate... Dar câţi dintre noi ştim că partizanii roşii vânau, literalmente!, prin păduri evrei care fugeau de trupele SS de prin oraşele şi satele ocupate? Câţi ştiu că Armata Roşie, oficial!, nu dorea să înroleze evrei în rândurile sale, ei fiind suspectaţi (anticipat) de trădare şi laşitate? Şi că multi din acei care nimereau totuşi pe front erau ucişi nu de un glonte inamic, ci de propriul comisar sau îl primea în spate de la vre-un „tovarăş de arme” la prima ocazie?...

 

Dar m-am îndepărtat de subiectul cărţii... Aşa-dar, „Sectanţii”: o carte care merită citită chiar şi pentru simplul fapt că ne prezintă o viziune alternativă a istoriei. Mai bine zis, paralelă.

 

Exegeţii şi meseriaşii au să vă facă (şi au făcut deja!) analize profunde şi savante despre cartea lui Ernu. Eu însă am să vă vorbesc despre altceva. Despre sectanţii pe care i-am cunoscut eu.

 

Locuiau peste drum de buneii mei. Poartă-n poartă, cum ar veni. Nu ştiu ce fel de sectanţi anume erau. Lumea le zicea „baptişti”, dar bănuiesc că era un termen generalizator. Era o familie mai neobişnuită: Ioana şi Ilisâi, cam de aceeaşi vârstă cu buneii mei, locuiau împreună, în aceeaşi gospodărie cu fata lor, Tamara, şi soţul ei, un „venetic” din lipoveni, Tolea. Dar nu acest lucru era neordinar, ci faptul că nu toţi ai casei erau „baptişti”. Ioana şi Tamara erau. Ilisâi însă, a rămas toată viaţa lui în legea ortodoxă. Pe Tolea nu prea-l înţelegeai. Era mai degrabă cu „baptiştii”, mai vizibil şi pronunţat li s-a alăturat în timpuri mai târzii, când a început marea criză a tranziţiei. Un singur lucru mă făcea să am dubii şi anume acela că Tolea, din când în când, mai lua câte un păhărel, ceea ce „baptiştii” nu o făceau nici în ruptul capului, dar el rămânea totuşi destul de sobru, iar pe lângă ţăranii noştri, chiar şi faţă de acei care „nu erau beţivi”, trecea drept un înger la acest capitol.

 

Ne înţelegeam foarte bine cu familia lor. Atunci când mămuca cocea plăcinte sau făcea colţunaşi, ne trimitea pe noi, nepoţii, să le ducem şi vecinilor câte o strachină bună, „de pomană”. La fel făceau şi ei când pregăteau din bucate mai alese. Din câte îmi dau seama eu astăzi, Ilisâi şi tătuca Ştefan erau prieteni foarte buni. Ilisâi venea în fiecare sâmbătă la tătuca cu „un şip” de vin (căci da!, vecinii noştri, mai bine zis Ilisâi, făcea vin şi nu era deloc rău!) şi se bărbiereau unul pe altul. „Se rădeau”, cum spuneau ei. Este şi o poză cu ei amândoi pe undeva pe acasă, făcută de tata, cu tătuca Ştefan aşezat pe scaun, cu faţa plină de spumă alături de Ilisâi cu un brici în mână... Ilisâi, chiar de nu era „dat în legea lor”, era un om foarte evlavios. Cât a durat puterea sovietică el a fost acela care a îngrijit răstignirile de lemn de la cimitir. A făcut-o toată viaţa lui! Era un om tare glumeţ şi iubitor de viaţă. Parcă îl vad cum intra pe poartă, căutând „azil” în zilele când la el în casă se adunau „baptiştii” la „adunare”: „Ian, bre Ştefane, scoate un păhar de vin să mai stăm puţin de vorbă, că eu cu „baptiştii” mei nu fac treabă!”.

 

În sat „baptiştii” nu aveau biserică ori „casă de rugăciuni”, cum ziceau ei. De aceea se adunau la cineva acasă. Se rânduiau. Şi, bineînţeles, le venea şi lor rândul. Şi atunci Ilisâi pleca de acasă. Cel mai des venea la ai mei.

 

Ioana mi s-a întipărit în minte la o perioadă mai tardivă... Tătuca Ştefan nu mai era... Nici Ilisâi. S-au dus cam odată... După ce a decedat bunelul, mămuca Anica a locuit cu noi la oraş, din cauza unui handicap care o ţinea la pat. Dar când ajungeam vineri seara o luam în maşină şi mergeam cu toţii la ţară, la ea acasă. Şi atunci începea defileul. Toţi bătrânii mahalalei veneau s-o vadă. Vorbeau pe îndelete, se iertau... Era ceva mistic... În fiecare duminică îşi luau rămas bun... Doi ani la rând.

 

Venea şi Ioana. Ea era destul de rezervată de felul ei. Mai participa şi ea la discuţii, dar mai mult tăcea, ţinând strâns în poale o carte de-a lor. Nu mai ştiu care anume. Şi atunci când rămânea doar cu bunica, începea predica. Spera, probabil, s-o convertească pe mămuca, nu ştiu. Îi citea mult din carte. Poate discutau şi despre altceva, nu prea ştiu, căci noi le respectam bătrânilor un soi de intimitate, ne căutam de lucru pe afară şi, la drept vorbind, de lucru era destul la 22 de desetini de pamânt care se prelucrau doar sâmbetele şi duminicele şi care, în treacăt fie spus, în acei ani de dezmăţ, când salariile nu se plăteau cu anii, ne-au salvat de foame sigură.

 

Pe atunci „baptiştii”, „iehoviştii”, ori cine mai erau ei, deveniseră destul de insistenţi, obraznici uneori, te acostau în stradă, sunau la uşile apartamentelor, greu scăpai de ei. Acest lucru genera destulă supărare, apăruseră chiar şi un şir întreg de bancuri şi metode deocheate despre cum să scapi de ei şi ţin minte cum am întrebat-o pe bunica de ce o lasă pe Ioana s-o bată la cap atâta... Răspunsul ei mi-a fost o lecţie adevărată: „De ce să n-o las? Doar ea nu-mi spune nimic de rău! Şi-apoi să ştii că pentru ea este într-adevăr important. Ea zice că mă salvează pe mine, dar adevărul este că ea se salvează astfel pe sine însăşi. Şi chiar îmi ţine de urât. Tu de ce crezi că vine atâta lume la mine? Să mă vadă? Poate... Ei au nevoie să fie ascultaţi. Iar eu îi ascult pe toţi, dacă mă întreabă, le dau câte un sfat, deşi nu de sfaturi au ei nevoie, ci de spovedanie... Şi Ioana tot vrea să fie ascultată. Nu vezi că pleacă de la noi mai împăcată?”...

 

Şi eternul „Iartă-mă, Anică”, „Dumnezeu să te ierte, Ioană”, „Iartă-măşi tu, Ioană”, „Dumnezeu să te ierte, Anică”... Aici nu mai era loc pentru confesiuni. Aceste iertăciuni conţineau atâta metafizică cât nici un manual de filozofie nu poate să încapă...

 

Pe Tamara o ţin minte mai bine din vremuri mai timpurii. Era o femeie energică, chipeşă şi frumoasă. Avea o voce puternică şi sonoră pe care deseori o auzeam din drum atunci când vorbea cu cineva. Cânta foarte frumos. Cântări religioase, desigur, dar la acele timpuri, urechile noastre nu prea făceau diferenţa. Cu noi, picii, întotdeauna era glumeaţă şi blândă. Şi, da, un detaliu foarte important: întotdeauna avea bomboane pentru noi! Dar a existat şi o întâmplare pe care nu am s-o uit niciodată: în timpuri mai târzii, când plecase în lumea celor drepţi şi bunica, părinţii ne lăsau (salut curajul lor!) pe noi, doi adolescenţi, singuri la ţară cât durau vacanţele de vară. Acum îmi dau seama că toţi vecinii erau mobilizaţi în „monitorizarea” noastră (Iată forţa şi puterea comunităţii! Tata şi mama primeau un raport detaliat şi complet de la vecini despre ce şi cum am făcut cât ei erau lipsă, dar cum noi eram copii cuminţi, părinţii au păstrat discreţia şi nu am aflat despre acest lucru decât foarte târziu.), însă atunci aveam senzaţia unei autonomii totale timp de 5 zile până veneau ai noştri vineri seara de la Bălţi. Şi iată că într-o zi am păţit o nevoie: m-am intoxicat cu ceva... Efectele au fost destul de violente, cu pântecăreală şi vomă (iertaţi-mi detaliile) şi mă speriasem mult, iar soră-mea a fugit să caute ajutor pe mahala. Prima care a venit a fost Tamara. Mi-a făcut nu mai ştiu ce fierturi, soluţii cu bicarbonat de sodiu, m-a făcut să le beau... Ce să mai? M-a pus pe picioare. Când au venit părinţii era deja o amintire.

 

De Tolea-rusul (aşa-i ziceau în sat) îmi aduc aminte cu zâmbet. Era un bărbat uscăţiv, muncitor şi... destul de coleric. Aşa şi nu scăpase de accentul rusesc. Avea unul foarte nostim, deşi vorbea destul de corect. Şi accentul se... accentua şi devenea şi mai hazliu atunci când Tolea se enerva. Iar faptul că lumea începea involuntar să zâmbească atunci când el se indigna de ceva, îl enerva şi mai tare. Atunci dădea a lehamete din mână şi pleca acasă. Altfel era un om bun şi foarte gospodăros.

 

Tamara cu Tolea nu au avut copii. Mai târziu au luat de suflet un băiat. Era deja mare când l-au adus. Nu ştiu de unde, c-o fi de la o casă de copii, c-o fi pe linia „baptiştilor”... Dar băiatul le zicea chiar din ziua când a ajuns „mamă” şi „tată” şi era foarte muncitor. Împreună cu Tolea răsturnau munţi!

 

Cam aşa mi-au rămas în memorie „Sectanţii” mei... Oameni buni, muncitori, veseli. O casă şi o grădină îngrijită, cu flori la poartă...

 

Satul nu avea treabă cu confesiunea lor. Adică chestia asta chiar nu deranja şi nu interesa pe nimeni. Nici barem în "gura satului" nu intrau. Mai degrabă se ocupau, când îi apuca damblaua obscurantismului, de două-trei băbuţe din mahala, de lege ortodoxă, pe care le suspectau de "vrăjitorie" şi că ar lua mana de la vaci... În anii ’90 comunitatea lor devenise destul de măricică. Timpurile erau grele, dezmăţul şi alcoolismul începuse deja să bântuie prin satele noastre, de mână cu sărăcia, iar ei mai reuşeau cumva să se descurce. Suscitau chiar un fel de simpatie şi invidie, în special la femei, bărbaţii cărora o îndeseau cu păhărelul...

 

Până când nu a venit un popă cam nebun (dacă nu nebun de-a binelea), unul Rafail. Câtă ură şi zâzanie a putut aduce acel popă în sat nu a adus nimeni până la el... Cei mai mulţi râdeau de Rafail (cât face numai faptul că Rafail a umblat cu cadelniţa împrejurul iazului, „spurcat” de o ceremonie de botez a „baptiştilor”, ca să-l sfinţească la loc, chipurile), dar erau şi din acei care-l ascultau...

 

Apropo, acest Rafail şi-a făcut destul de rapid mănăstire la Nicoreni, pe locul lagărului de odihnă pentru copii, dezafectat, şi a făcut şi „carieră” în ierarhia lui Marchel...

 

Demult a fost... Au trecut mai mult de 10 ani de când nu am fost prin locurile celea... Cine ştie ce-o mai fi devenit „sectanţii” mei?...

Partager cet article

6 octobre 2015 2 06 /10 /octobre /2015 12:53
Cromoterapie

În casă la noi sunt trei. Nu v-aş spune câte tablouri am pe pereţi, dar trei sunt ale Cezarei Colesnic.

 

Eu nu sunt un critic de arte plastice. Mă plictiseşte sa vorbesc savant despre artă şi nu am dexteritatea şi nici vocabularul automatizat pentru asta. Deşi aş putea să „storc” şi eu din depozitele dicţionarului pasiv câteva rânduri cu „paletă cromatică”, „dinamică circulară şi concentrică a liniilor”, „multiplicare de planuri si de orizonturi”, „dialog continuu şi interconecţiune a dimensiunilor, spaţiale şi temporale, prin deformare de spaţiu pictural şi tematică a subiectelor abordate”, s.a.m.d...

 

No, pe bune... E şi asta o meserie şi tot respectul pentru acei care o practică. Despre altceva voiam să scriu. Să explic de ce am aceste lucrări pe pereţi (căci mai am şi câteva, de la alţi pictori, „depozitate”). Aş putea să vă spun simplu: „Fiindcă îmi plac.” sau chiar ceva mai mult: „Fiindcă plac tuturor în familie, de la mic la mare!”, criteriu deloc neglijabil!, şi să pun punct. Dar este totuşi ceva mai complicat decât atât. Am, spre exemplu, o lucrare a cuiva care stă împachetată nu din cauza că nu-mi place (dimpotrivă!), dar nu pot s-o pun pe perete... E pur şi simplu pentru alte spaţii...

 

Cândva, încă pe timpurile când eram la liceu, aveam un prof la „Istoria artelor” care încerca să ne înveţe ce-i asta „artă”. Definiţia savantă pe care ne-a dat-o atunci n-o mai am în minte – mdeh, sunt un tip cu un nivel de cultură foarte înalt, dacă e să ţinem cont de toate pe câte le-am uitat şi de celebra definiţie a lui Edouard Herriot –, dar nu voi uita niciodată ceea ce ne spunea în „off”: „Măi băieţi măi, din punctul de vedere artistic, mă doare-n cot al cui e monumentul, poate fi Ştefan, poate fi Lenin, poate fi Petru I, dar atunci când trec pe alături el trebuie să strige la mine de pe postamentul lui!”. Cum şi in ce fel strigă, e altă mâncare de peşte. Şi Aureliu Busuioc zicea în unul din interviuri: „Eu nu mă pricep în teoria literaturii. Eu ştiu un criteriu... îmi place sau nu-mi place. Ăsta e criteriul cu care mă apropii.” Cam acestea sunt şi criteriile mele. Simplu, nu?

 

Numai că „strigătul” cu „plăcutul” nu sunt suficiente pentru a explica de ce lucrările Cezarei Colesnic stau pe perete în casa noastră. Fiindcă un strigăt de durere, o chemare la luptă împotriva nedreptăţii, o denunţare a hidosului pot fi şi ele expresii ale acestei vocaţii artistice de a schimba lumea spre mai bine... Însă pânze de genul unui „Strigăt” de Edvard Munch, „Guernica” de Picasso sau orice din Francis Bacon (opere artistice de o valoare incontestabilă! pentru a nu aduce decât aceste exemple) nu se pot regăsi în casă. Cel puţin, nu în casa mea.

 

Ajungem şi la criteriul determinant şi discriminatoriu la care ţin foarte mult. Casa şi familia sunt şi un refugiu. O oază de pace şi de linişte. Un spaţiu de reconfort şi serenitate. În casă trebuie să domine dragostea şi încrederea în ziua de maîne...

 

Toate aceste sentimente şi stări iradiează din tablourile Cezarei!

 

Situl oficial al Cezarei Kolesnik: http://www.cezarakolesnik.com/ 

Cromoterapie

Partager cet article

2 septembre 2015 3 02 /09 /septembre /2015 12:29
Dallas Buyers Club

Dallas Buyers Club (2013, Jean-Marc Vallée): Un film meseriaş, marca Hollywood (în sensul bun!, iar Matthew McConaughey şi Jennifer Garner sunt magistrali), care revine asupra unei epoci, nu chiar îndepartate, unde se murea de SIDA. Dar filmul nu este (cel puţin după cum îl înţeleg eu) despre acea epocă, nici despre SIDA, ci despre setea de viaţă, despre toleranţă, despre moarte, în faţa căreia toţi sunt perfect egali. Şi mai este un film despre cum se fac bani pe nenorocirea altora, profitînd anume de setea lor de viaţă…

(Impresii împărtăşite pentru Revista de duminică (nr.8) de la Platzforma.md)

Partager cet article

8 juillet 2015 3 08 /07 /juillet /2015 19:53
Dușmanul de clasă

Cunoştintele mele despre trecutul propriei familii niciodată nu au fost un tot întreg. Şi nu sunt nici astăzi, oricât de mult nu m-aş amăgi că aş putea să-l reconstitui, oricât de mult nu mi-aş dori să pot construi o epopee, o sagă familială... Secvenţe şi epizoade mai mult sau mai puţin tragice ori dramatice, frânturi din vieţile mai multor persoane, care apar şi dispar, unele – prezente în diferite perioade şi vârste, altele – într-un mod misterios, doar într-o ipostază temporală specifică, o serie de anecdote care nu fac decât să suscite noi şi noi întrebări… Această imposibilitate de a reconstitui un tot întreg şi fluid din punct de vedere cronologic ascunde o tragedie de proporţii şi un traumatism profund, iar consecinţele lui, sunt sigur, ne macinăşi astăzi tuturor prezentul...

 

Noi suntem un popor smuls din istorie, amputaţi de trecut, lipsiţi de memorie. Iar în locul ei ni s-a altoit un erzaţ de mucava. Aţi văzut în comerţ trandafiri albaştri? Dar trandafiri albaştri nu există în natură! Pentru a-i obţine, trandafirii sunt tăiaţi şi băgaţi într-un vas cu coloranţi albaştri, care, absorbiţi odată cu apa, dau culoare albastră florii...

 

Acum câteva zile, pe 5-6 iulie, se împlineau 66 de ani de la operaţia „IUG”... În 1949, bunelul meu a scăpat ca prin urechea acului. Era în liste, dar a stat ascuns prin râpi timp de 4 nopţi... Despre acest lucru am aflat de la mama abia anul trecut...

 

Făceam această introducere pentru ca să justific mai bine importanţa cărţii despre care doresc, de fapt, să scriu: „Dușmanul de Clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956” de Igor Caşu, apărută la editura Cartier.

 

Pentru mine cartea lui Igor Caşu este acel liant care-mi permite să situez propriile „amintiri” (fiţi pe pace, nu sunt centenar, dar acele mărturii şi frânturi de poveşti pe care le-am auzit de la bunei şi părinţi sunt şi ale mele astăzi), sau din alte lecturi (precum este „Rusoaica” de Gib Mihaiescu, în care locotenentul Ragaiac este pus să prindă emigraţii ce vin de peste Nistru...) într-un tot întreg.

 

Cartea este extrem de bine documentată şi trimite nu doar la un vast instrumentar bibliografic, dar şi la documente inedite din arhive care până nu demult erau inaccesibile. Un prieten comun, membru al aceleeaşi „comisii Cojocaru”, îmi povestea cum Igor Caşu fotocopia cu aviditate orice document, înţelegând probabil că acea deschidere poate fi de scurtă durată... Aşteptam cu nerăbdare apariţia unui volum, fiind sigur că un cercetător nu poate să nu le valorizeze. Şi el a venit.

 

Meticulozitatea ştiintifică a textului produce un efect absolut neaşteptat. Confruntând cifrele şi cazurile individuale prezente în volum, înţelegi toată urgia acelor timpuri, nimicnicia omului în faţa unui mecanism implacabil de exterminare... Cinismul şi pedantismul sec, propriu oricărei lucrări ştiintifice, dispare în faţa acestor monstruozităţi, iar transpunerea propriilor amintiri peste enumerarea continuă a faptelor, pagină după pagină, face ca durerea să devină palpabilă, cvazi fizică...

 

Are dreptate Vladimir Tismaneanu atunci când afirmă: „Acum nu va mai fi posibil să spui: „N-am ştiut” ori „Nu cunosc subiectul””. Ramâne o nimica toată – să citim cartea! Şi să nu uităm.

Partager cet article

30 juin 2015 2 30 /06 /juin /2015 12:14
Kraftidioten

Kraftidioten (2014, Hans Petter Moland, Norvegia – Suedia – Danemarca): Unde credeţi că se fac cele mai bune filme despre mafie, droguri, banditism? În SUA, în Rusia, în Italia? Posibil şi acolo, dar dacă priviţi Kraftidioten (căruia nu i-am găsit un echivalent în română) e foarte posibil, dacă nu să vă schimbaţi părerea, cel putin să-i puneţi un bemol. Absolut neaşteptat acest film! În primul rând cadrul: cine să creadă că în calma şi idilica Norvegie pot exista clanuri mafiote şi războaie între aceste clanuri? Surprizele sunt numeroase în acest film, splendoarea lui compunându-se din detalii. O scenă pe-aici, o imagine pe dincolo, actori de excepţie! şi iată că dintr-un scenariu relativ plat: tatăl unui tânar, simplu şofer, implicat în traficul de droguri nu crede că feciorul său este un drogat şi este ferm convins că a fost omorât, dar nu victimă a unei supra-doze. El începe propria anchetă şi vendetă. Bineînţeles, mafioţii suedezi nu pot bănui un simplu muncitor la originea primilor victime şi atacă clanul sârbilor drept răspuns. Urmează un război în toată firea…

(Impresii împărtăşite pentru Revista de Duminică (nr.44) de la Platzforma.md)

Partager cet article

24 juin 2015 3 24 /06 /juin /2015 08:44
Fabulosul destin al "Fabulelor Moderne"

În seara de 16 iunie, Tatiana Ţâbuleac îşi lansa şi la Paris (după seria de lansări de la Chişinău) primul său volum de… să-i spunem „proză scurtă”, întitulat „Fabule Moderne”, în incinta Institutului Cultural Român.

 

Am citit cartea Tatianei înainte de a fi tipărită, căci este o colecţie de texte publicate de-a lungul timpului online, ceea ce pare a fi o nouă „modă” în ale scrisului (să amintim cititorului atent la apariţiile editoriale că volume similare, din punctul de vedere al întâietăţii apariţiei textelor pe net, au mai fost publicate recent de Gheorghe Erizanu, Sorin Hadârcă, Vasile Ernu, Nicoleta Brânza, lista respectivă fiind nici completă, nici încheiată), căci, după cum spunea şi Mircea V. Ciobanu, la ce-ar mai servi blogurile, dacă nu la scris o carte? Apărute într-o rubrică aparte pe ŞtiriPozitive.md, proiect animat de către Igor Guzun, de altfel el fiind şi editorul cărţii şi chiar prezent la lansare, textele se înscriu într-un trend destul de pronunţat astăzi, acel al istoriilor individuale, declinat în toate genurile artistice posibile. Nu sunt un fan absolut al genului respectiv: filmele de tip „biopic”, chiar şi marile producţii hollywoodiene, sau diversele „istorii de succes”, prezente astăzi pe toate resursele media moldovenesti mă lasă rece, ultimele le consider o manifestaţie a unui soi de complex provincial de inferioritate, adică: uitaţi-vă, suntem şi noi în rând cu lumea, de parcă ar exista vreo presupoziţie că ar trebui să fie cumva altfel.

 

Cu toate acestea, aversiunea mea pur subiectivă pentru acest trend nu a avut nicio influenţă asupra plăcerii cu care am citit textele Tatianei, pe care, la un moment dat, chiar am început a le vâna pe ŞtiriPozitive.md. În primul rând, fiindcă, atunci când l-am citit pe primul, nu ştiam ce prezintă, iar, odată ce te pui pe citit, nu mai rămâne loc pentru aprioriuri, căci sinceritatea şi farmecul textului cucereşte şi nu te lasă să-l laşi. Fiecare poveste (ori „fabulă”, dacă e să respectăm categoria aleasă de autor) emană căldură şi dragoste pentru personaj. În ce măsură corespund aceste personaje cu persoanele reale (prezente, multe din ele, la lansare) va rămâne un mister pentru cititor, căci fiecare scriere este, inevitabil, şi o transformare a realităţii, dar acest lucru nu mai are nicio importanţă în fabula cărţii care nu doar că este una destul de animată, ci şi reuşită. Ceea ce ne învaţă Tatiana Ţâbuleac prin fabulele sale este capacitatea de a vedea şi cultiva bunul şi frumosul în persoanele care ne înconjoară, acel alb din yin & yang-ul unitar al fiecărui şi, prin extensie, din fiecare din noi. Altfel nu poate fi, căci atunci când stai strâmb - vezi strâmb, iar dacă se găseşte cineva să te ajute să vezi drept şi propria-ţi statură scapă de gheb. Stilul rectilin, de o blândeţe deosebită, metaforele şi imaginile alese, fără preţiozitate, patos grandilocvent ori sofisticări livreşti inutile, contribuie toate la crearea acestui sentiment de plăcere cvazi sensuală a lecturii, iar dacă ar fi să găsesc şi o corespondenţă din lumea cinemaului, aş aminti de „Le Fabuleux destin d'Amélie Poulain”, un film după vizionarea căruia rămâi cu un sentiment de... bine (bien-être, à la française).

 

Dacă e să revenim însă la lansarea propriu-zisă, aş adăuga că m-am simţit oarecum bizar de a fi înconjurat de personaje ale unei cărţi pe unele din care le cunosc în calitate de... persoane şi mi-a lipsit o discuţie despre carte, despre text, dar evenimentul în sine, poate anume din această cauză, a fost unul deosebit,cu lecturi emoţionante, degustări de bucate tradiţionale şi un recital de muzică din partea formaţiunii „Condorii Negri”. Am petrecut o seară frumoasă şi pasionantă pentru care îi mulţumesc Tatianei, Lilianei (asociaţia „Constellation Culture”) şi lui Silviu Popescu (ICR, Paris) în calitate de organizatori.

 

Mai jos sunt doar trei poze de la lansare (în una din care subsemnatul este alături de personajele şi persoanele Véronique North-Minca şi Voicu Sereda)

Photo by: Zina Esepciuc

Un album mai complet îl găsiţi pe pagina Facebook a Tatianei.

Fabulosul destin al "Fabulelor Moderne"
Fabulosul destin al "Fabulelor Moderne"
Fabulosul destin al "Fabulelor Moderne"

Partager cet article

23 juin 2015 2 23 /06 /juin /2015 11:24
Cai şi oameni

Hross í oss (2013, Benedikt Erlingsson, Islanda. Rom: Cai şi oameni): Ce ştiţi despre Islanda? Dar despre o rasă locală de cal: calul... islandez? Benedikt Erlingsson realizează o splendidă poveste, un fel de saga nesfirşită scandinavă despre oamenii şi caii Islandei… O poveste, care, după tonalitate, melodie, ritm, aminteşte mult de ultimul film al lui Andrei Konchalovski, Белые ночи почтальона Алексея Тряпицына… O poveste despre oameni şi cai, deci, în care, de dragul dragostei oamenilor, dragostea cailor este pedepsită cu moartea, în care alteori calul îl duce pe omul care-şi caută pierzania până şi hăt pe mare şi îl aduce la ceea ce acesta din urmă căuta – moartea, o poveste despre cum omul supravieţuieşte în maruntaiele calului, o poveste în care calul supravieţuieste prin grija omului. Moarte, viaţă, prietenie, devotament, mândrie, disperare, dragoste, – un film-poezie!

 

(Impresii împărtăşite pentru Revista de duminică (nr.44) de la Platzforma.md)

Partager cet article

16 juin 2015 2 16 /06 /juin /2015 10:51
Dumnezeul alb

Fehér isten (2014, Kornél Mundruczó, Ungaria – Germania – Suedia. Rom: Dumnezeul alb): Filmul a fost premiat la Cannes cu prestigioasa distincţie Un certain regard. Povestea deranjază precum deranjază orice acuzaţie evidentă şi punere în faţa unei culpe şi abuz de putere. Deznodamântul filmului evocă celebrul The Birds de Alfred Hitchcock. Numai că la Hitchcock păsările atacă oamenii fără un motiv explicit, pe când Hagen, câinele (premiat şi el la Cannes!) din film, are toate motivele să organizeze o adevărată rebeliune a neamului canin. Căci Hagen, câinele unei adolescente de 13 ani, avea toate motivele s-o facă: a fost abandonat de către tatăl fetei departe de casă; este prins apoi de nişte bandiţi şi transformat, printr-un antrenament extrem de dur, în câine de luptă. După ce învaţă a sugruma şi învinge în prima sa confruntare (care s-a dus până la moarte), reuşeşte să fugă. Este prins din nou şi dus la un centru specializat, unde vede cum sunt eutanaziaţi câinii care nu-şi găsesc stăpâni. Dacă până în acest moment al filmului se mai păstrează o tramă realistă, mai departe intrăm în zona hitchcockiană: răzvrătirea câinilor! Toţi câinii din azil reuşesc să fugă şi începe o sângeroasă cursă de răzbunare, condusă de Hagen. Unul după altul sunt sugrumaţi toţi acei care l-au făcut să sufere. Această cursă reversibilă, căci haita lui Hagen, moarte după moarte, parcă revine la originea tuturor relelor, nu poate să nu-l aducă faţă-n faţă cu stăpâna lui şi tatăl acesteia… Un film superb despre fidelitate şi trădare, despre putere şi abuz de putere, despre părinţi şi adolescenţi, despre dragoste şi iertare… De privit!

(Scris pentru Revista de duminica, Nr. 64, g>Platzforma.md)

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher