Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
10 juillet 2017 1 10 /07 /juillet /2017 11:20
Anișoara la Paris

Se zorește de ziua… Anișoara iese din casă după o noapte în care a stat ghemuită în patul ei în timp ce câțiva bărbați își urlau beția după perete, launloc cu bunelul său… Anișoara merge direct spre un hârb de autobuz (vă aduceți aminte ce-i asta PAZ?) parcat lângă stația din sat. Deschide fără mare dificultate ușa, urcă la volan, scoate autobuzul din viteză... PAZ-ul se duce hodorogind la vale, apoi pornește motorul și autobuzul cu Anișoara la volan se îndepărtează pe un drum pitoresc cum numai în Moldova mai găseşti… Anișoara zâmbește fericită. Din vârful dealului fratele său mai mic o petrece cu privirea… Spectatorul răsuflă ușurat. Sfârșit...

Unde pleacă Anișoara? Unde poate ea ajunge cu acest mecanism preistoric?... Dacă stai să te gândești bine, acest final nu poate prevesti nimic bun, dar... orice scăpare din realitatea satelor moldovenești este privită ca o izbăvire.

Izbăvire... Ufff, a scăpat. Este exact sentimentul cu care am rămas după vizionarea filmului. Dar de îndată ce emoțiile s-au mai domolit, o altă întrebare, nesuferită precum un țiuit în ureche, și-a făcut loc în capul meu: Ce fel de mediu, ce fel de realitate trebuie să fia asta, dacă un final precum acel descris de mine la începutul acestui text e considerat drept o izbăvire?...

Filmul Anei-Felicia Scutelnicu, „Anişoara”, proiectat la Paris, la Cité Internationale des Arts în seara lui 5 iulie, se înscrie în categoria filmelor de autor, filme care solicită la maximum totalitatea simțurilor și a rațiunii. În film se vorbește foarte puțin, dialogurile, chiar și atunci când există, sunt abia perceptibile. Nu știu dacă a fost un efect vrut, dar inversarea prim-planului sonor – zgomotele de fundal constituie încărcătura principală auditivă – contribuie din plin la acea stare de neliniște și... deznădejde care crește și învăluie spectatirul de-a lungul filmului.

Lung-metrajul e compus din patru tablouri: vara – toamna – iarna – primăvara. Intrăm în film prin vară cu o scenă memorabilă, plină de melancolie și tandrețe: un grup de săteni merg la cules harbuji. Dar această scenă rămâne practic unica cât de cât luminoasă, căci de acum încolo suntem plonjați în realitatea și cotidianul dur al satului din Moldova. Filmul este unul extrem de realist, protagoniștii, eroii filmului, nu sunt actori profesioniști, ci locuitori ai satului, ceea ce adaugă, fără îndoială, dramatism și autenticitate.

Unica notă „falsă” din film rămâne epizodul „iarna”, atunci când Anișoara este dusă de către Dragoș la mare pe motocicletă în plin crivăț. Înțelegem că acest lucru nu prea avea cum să se întâmple, sunt mai multe incongruităţi în acel epizod, dar să nu uităm că filmul rămâne totuși o ficțiune, o născoceală, iar unele „inexactitudini” sunt perfect justificate dacă contribuie să vehiculeze un alt mesaj. Acest epizod cuprinde și unul din momentele cele mai tari, mai neașteptate din film: atunci când spectatorul este practic convins că se va întâmpla o tragedie, personajul, care se aștepta a fi un monstru, se așează la pian și interpretează maiestuos o arie clasică. De aici încolo înțelegem că realizatoarea este ferm decisă să-și protejeze eroina, încălcând și sfidând logica realității... (Ana-Felicia a și confirmat această dorință în timpul sesiunii de întrebări/răspunsuri care a urmat după proiecție). Dar acest truc cinematografic doar accentuează tensiunea spectatorului, el înțelegând că acest înger păzitor nu are de unde fi prezent în viața reală...

Am asistat în seara lui 5 iulie la un eveniment cinematografic marcant, un film de o intensitate și o măiestrie deosebită. Păcat doar că evenimentul pare a fi unul select și singular, căci filmul ar merita să fie difuzat cât mai larg, în special în Republica Moldova.

Vedeţi aici pagina oficială a filmului, de unde puteţi afla mai multe detalii despre el.

Mulţumesc, Ana-Felicia! Aşteptăm şi alte realizări! Pentru autorul acestor rânduri filmul a fost o adevărată revelaţie!

Tatiana Tâbuleac, Ana-Felicia Scutelnicu şi Vitalie Vovc după proiecţia filmului la Paris

Tatiana Tâbuleac, Ana-Felicia Scutelnicu şi Vitalie Vovc după proiecţia filmului la Paris

Partager cet article

14 février 2017 2 14 /02 /février /2017 15:40
Moartea care a avut ochii verzi

Recunosc că am fost reticent atunci când mi-a nimerit cartea în mâini. Nu-mi plac cărțile care reduc totul la o relație filială. E o molimă a secolului trecut și acest reducționism a fost cu adevărat devastator pentru societățile occidentale, inclusiv pentru literatură. Mi-a fost dat să fiu confruntat cu elementare potlogării, mărunte și meschine, justificate printr-o trimitere, by default, ți se crează impresia, la niște vagi și vechi probleme filiale. Too easy...

 

Dar bine, să trecem peste acest detaliu... Cartea Tatianei Ţîbuleac este totuşi despre altceva...

 

Fiecare din noi poartă, ca o culpă de care nu poți și nici nu ai cum să scapi, morți. În suflet, în cârcă, în buzunare, în catastife... Cu anii ei devin tot mai numeroși... Ferice de acei care știu să-i lase undeva în sertare sau doar în pomelnice, scoși spre vânzoleala ochilor străini doar atunci când se cuvine, când așa cere datina sau conjunctura, sunt și din aceștia, atunci când îți este convenabil, căci nu e bine să apari în fața lumii curat, fără „înaintași” corespunzători... Ferice de ei, zic, și vai de capul nostru, al tuturor, atunci când aceștia devin covârșitor de numeroși, într-atât de numeroși încât sunt capabili să defileze cu morții pe pancarte astupându-și propria nimicnicie. Nu se poate să te ascunzi după morţi, caci ei se răzbună, mai devreme sau mai târziu ei te scot la apă curată...

 

Moartea este un lucru uşor / Atunci când ţi se întâmplă / Şi un lucru insuportabil / Atunci când se întâmplă altora... (Predica(t), 2014)

 

Anume această relație și evoluția ei constituie pentru mine esența cărții Tatianei. Desigur, lectura unei cărți este un act strict individual. Nu pretind să prezint o grilă de lectură, căci aș minți și v-aș induce în eroare. O carte bună este polifonică și multidimensională. Mulți vor citi despre o transformare cvazi crizalidică a urii în dragoste. Unii vor căuta (și vor găsi!) o expresie și o justificare a actului creator prin și a durerii. Alții vor rămâne la acel conflict filial despre care scriam de la bun început. Toate aceste fațete de lectură sunt perfect valabile și, probabil, actul lecturii va rămâne incomplet fără a fi luate, cel puțin, în considerație.

 

Editorul, Gheorghe Erizanu, prezintă cartea drept una generaţională: „Vara în care mama a avut ochii verzi este cartea adolescenților din 2017. Impertinentă, cinică, agresivă."

 

Dar adolescenții (cea mai mare parte a lor) încă nu sunt prea îngreunați de morți. Nu-mi plac cărțile pentru adolescenți. Dacă ar fi cartea Tatianei doar atât, nu mi-ar fi plăcut. Mi-ar place să cred că am crescut. Mi-ar fi plăcut și să fi rămas adolescent. Fără morți. Măcar și pentru acest lucru. Să fiu impertinent, cinic și agresiv. Așa cum a devenit lumea din jur. Dar nu mai reușesc. Fanfaronadele pubertane nu-mi trezesc simpatie. Nu, cartea nu este doar pentru adolescenți.

 

Iată: în loc să scriu despre carte, încep a scrie despre mine. Pornire narcisică adolescentină. Semn că trebuie să pun punct aici. Şi să vă las să citiţi cartea Tatianei Ţîbuleac.

Partager cet article

15 juin 2016 3 15 /06 /juin /2016 12:13
Pe lângă fotbal

Околофутбола (2013, Anton Bormatov, RUS, Rom.: Pe lângă fotbal): Ceea ce s-a întâmplat la Marsilia pe 11 iunie pe lângă meciul de fotbal Anglia – Rusia mi-a readus în memorie acest film. Anton Bormatov ne prezintă viaţa a câţiva din hoologanii ruşi (deşi nu cred că este cuvântul potrivit, ar trebui inventat ceva nou, specific anume pentru ruşi) şi încearcă o analiză cinematografică a fenomenului respectiv. În presa franceză şi cea occidentală fenomenul este înscris în paradigma ultraşilor tradiţionali europeni (englezi, italieni, germani, etc...) şi, respectiv, tratat ca atare. De la explicaţii, critici şi până la soluţiile propuse. Îmi pare o abordare greşită. Ceea ce se întâmplă în Rusia este asemănator doar în aparenţe. Esenţa, însă, este complet diferită şi specifică. Fără a înţelege corect acest fenomen nu este posibil să-l combaţi eficient, cu metode şi instrumentariu tradiţional european antihooliganism. Este exact ceea ce fac forţele de ordine europene astăzi şi e o eroare, iar ineficienţa măsurilor luate este deja o evidenţă. Filmul respectiv e o intrare bună în materie, deşi îmi pare încă incomplet. Sunt destule aspecte, şi anume din acelea care constituie specificitatea rusească, care sunt trecute cu vederea.

Partager cet article

27 avril 2016 3 27 /04 /avril /2016 01:06
O sâmbătă, acum 30 de ani

В субботу (2011, Alexandr Mindadze, Rusia, Germania, Ucraina, Rom.: Sâmbăta): Din toate filmele pe care le ştiu despre Chernobyl, acesta m-a marcat în mod deosebit. L-am văzut acum câţiva ani, dar e la fel de viu în memorie. Iată pe scurt trama lui: un tânar komsomolist observă o lumină bizară emanând de la centrală şi, fiind „de-al casei”, se pomeneşte la o adunare ad-hoc a ştabilor partinici locali care discută speriaţi despre ceea ce s-a întâmplat. Astfel el află printre primii despre explozie. Mai mult, el merge până la reactor. Şi este perfect conştient de amploarea catastrofei. Numai că şefii săi, anchilozaţi şi îngroziţi, refuză să alerteze lumea... Şi începe o sâmbătă ordinară în oraşul Pripiat. Sâmbăta lui 26 aprilie 1986. Forfota obişnuită a unui oraş într-o zi de week-end. Iar în mijlocul lui – un tip care ştie. Ştie că e practic mort. Ştie că toţi acei din jurul lui, dacă încă nu au murit, apoi mor cu fiecare clipă petrecută în acest oraş. Şi nu contează dacă lucrurile s-au produs în realitate exact ca în film, căci ceea ce reuşeşte Mindadze, prezentându-ne acest diabolic şi absurd joc al (aproape) morţilor de-a viaţa, este altceva: oroarea disperată a unei catastrofe precum Chernobyl. Dragoste şi trădare, rebeliune ori conformism, carierism, prietenie, nuntă, gelozie... Nimic nu mai contează atunci când de asupra tuturor se aşterne umbra unui reactor explodat.

Partager cet article

20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 12:19
în cautare de a(e)rsuri

Digging for fire (2015, Joe Swanberg, SUA, Rom.: În căutarea focului): Există un soi de filme destul de stranii care se lasă greu descrise, care sunt, în aparenţă, fără un fir epic marcant, fără conflicte majore, fără efecte speciale spectaculoase, fără găselniţe originale regizorale, dar în care te prinzi. Ori ele se prind de tine, nu contează. Cine ştie care sunt mecanismele lor de seducţie ? Măiestria detaliilor ? Şarmul actorilor ? Banda sonoră ? Ori poate efectul nu este datorat niciunuia din atributele filmului în particular, ci felului în care sunt combinate ? Filmul lui Swanberg e din această categorie. Un cuplu cu un copil se instalează pentru câteva zile în casa (destul de mare) unor prieteni. Un cuplu ordinar : nu sunt certaţi, dar se vede că sunt uzaţi de cotidian… Şi iată că bărbatul, săpând în grădină, găseşte un papuc. Şi începe o istorie ciudată: soţul cu soţia îşi vor trăi fiecare week-endul său. El – încercând o beţie, ea – o aventură amoroasă… La drept vorbind, ratate ambele. Pe tot parcursul filmului bărbatul continuă săpăturile şi dezgroapă un revolver, un os… Apoi le îngroapă la loc. Apoi soţia se întoarce la vilă şi viaţa continuă…

Notă pregătită pentru Revista de duminică Nr. 97 (Platzforma.md)

Partager cet article

30 mars 2016 3 30 /03 /mars /2016 11:50
O zi obişnuită într-o lume întoarsă pe dos

A Perfect Day (2015, Fernando León de Aranoa, Spania, Rom.: O zi perfectă): Ce este o zi ordinară (sau chiar perfectă?) într-o perioadă extraordinară, pe timp de razboi? Din ce este făcuta ea? Filmul lui Fernando León de Aranoa ne descrie o zi (mai exact, două zile) a unei echipe dintr-o misiune umanitară ce-şi desfăşoară activitatea într-o zonă de conflict militar. Locul acţiunii nu prea a fost mascat şi se înţelege imediat că e fosta Yugoslavie… Filmul are şi un fir epic: într-o fântână a fost găsit un cadavru. Care trebuie scos de urgenţă, căci toată localitatea depinde de aprovizionare în apă de această unică sursă. Numai că nimic nu este mai complicat. Nu se găseşte o simplă funie, de exemplu, iar cel mai abracadabrant este faptul că nu există autorizaţie de la militarii ONU, care au proceduri de securitate (Dacă corpul e minat? Dacă apa este otravită? Dacă...?). Iar militari genişti nu sunt disponibili. Şi satul are nevoie de apă…

 

Filmul e o bijuterie cinematografică care ne descrie toată absurditatea războiului, felul în care realitatea devine distorsionată, în care nimic din ceea ce ne pare obişnuit într-o viaţă normală nu mai este… Şi o mână de oameni care încearcă să ajute, alţii care încearcă să supravieţuiască, alţii care au o misiune protocolară de indeplinit, alţii care omoară şi mulţi care… mor. Şi un copil care-şi aşteaptă părinţii şi vrea doar să joace fotbal, o minge…

 

Dar v-am spus deja prea multe. Priviţi filmul. Numai că v-aş îndemna să nu vă lăsaţi păcăliţi, pe unele situri specializate figurează în calitate de „comedie dramatică”… Nu ştiu ce înţeleg ei prin comedie, dar nu am văzut nimic comic în acest film...

Partager cet article

23 mars 2016 3 23 /03 /mars /2016 12:30
Brokerii apocalipsei

 

The Big Short (2015, Adam McKay, SUA, Rom.: Brokerii apocalipsei): Din 2008 trăim o criză perpetuă (deşi nimeni nu mai ştie s-o definească) şi discursul crizo-schizoid s-a instalat solid în toate domeniile. Dar când şi cum anume a început totul? Despre aşa numita criză “subprime”, despre care se spune că ar fi fost la originea tuturor relelor, s-a scris şi s-a discutat enorm de mult. Cu toate acestea, pentru publicul larg mecanismele extrem de vicioase şi perverse care au culminat cu prăbuşirea unui sistem financiar supradimensionat rămân încă neînţelese. Filmul lui Adam McKay, focalizând atenţia spectatorilor asupra câtorva flibustieri în ale finanţelor, care au simţit că aţa s-a subţiat prea mult, face mult mai mult decât să ne povestească cum se pot face bani şi din crize. Prin prisma discuţiilor, demonstraţiilor, scenelor consecutive, regizorul ne explică într-o manieră cum nu se mai poate de simplă ce anume şi cum s-a întâmplat, facând uz de toate artificiile pe care cinemaul i le pune la dispoziţie. Magistral! Şi simplu ca 2×2=4! Iar odată ce explicaţiile şi demostraţiile sunt făcute, acuzaţii extrem de dure cad şi sunt greu de contestat. Mai puţin ortodox pentru arta cinematografică, care preferă să aducă spectatorul până la o concluzie fără a o enunţa, ultimul sfert de oră din acest film este un rechizitoriu deschis direct, sec şi fără concesii.

Notă pregătită pentru Revista de duminică Nr. 93 (Platzforma.md)

Partager cet article

22 mars 2016 2 22 /03 /mars /2016 13:57
Iradiat de Vladimir Beşleagă

Atunci când subiectul despre care doreşti să scrii se pierde undeva spulberat de o avalanşă de emoţie devine practic imposibil să-l dibui… Despre întâlnirea pe care am avut-o în incinta Ambasadei Republicii Moldova de la Paris cu Vladimir Beşleagă am vrut să vă scriu chiar a doua zi dar… nu am reuşit. Şi, la drept vorbind, nici astăzi încă nu ştiu ce să vă spun anume. Dacă ar suporta o pagină, fie ea şi a unui simplu blog, un şir de semne de exclamaţie, mi-aş considera misiunea împlinită, dar nu sunt sigur că cititorul va aprecia această abordare primitivă, deşi absolut sinceră şi probabil cea mai fidelă din câte pot exista.

 

Ţinând cont de dificultatea cu care mă confrunt, voi porni de la câteva certitudini factuale: în primul rând îi voi mulţumi Doamnei Lucreţia Bârlădeanu pentru că a organizat şi moderat acel EVENIMENT din seara lui 4 martie. Nu voi uita nici să-mi exprim gratitudinea funcţionarilor Ambasadei, graţie cărora aceste întâlniri au devenit deja o tradiţie.

 

Întotdeauna am afirmat că lectura este o experienţă strict individuală. O carte are exact atâtea identităţi câţi cititori. Iar experienţele succesive lecturale sunt şi ele adevărate vieţi, parcursuri iniţiatice şi destine cognitive irepetabile. Şi dacă o viaţă este modelată şi jalonată de evenimente marcante – naşteri, descoperiri, iubiri, pierderi... –, lecturile îşi au şi ele momente de vârf nu mai puţin semnificative. În afară de orice grilă valorică instituţională impusă, fiecare cititor pasionat ajunge până la urmă să şi-o construiască pe a sa proprie.

 

Fiind deseori întrebat ce merită citit din literatura scriitorilor basarabeni, răspund următoarele: dacă nu conoşti nimic din ceea ce s-a scris la noi, începe cu aceste două cărţi: Zbor Frânt de Beşleagă şi Povestea cu cocoşul roşu de Vasilache. Sunt volume fundamentale, o temelie pe care se poate construi solid şi temeinic. Dacă le citiţi pe astea două, dacă le asimilaţi, vă mai dau vre-o zece titluri excepţionale pe care nu le voi pomeni aici, de teamă să nu comit vre-un sacrilegiu, lansându-mă în exerciţii de ierarhizare. Posibil ca aceste două volume să nu fie cele mai bune (aici intrăm în zona subiectivismului), dar ele sunt (cel puţin aşa cred eu) primordiale!

 

Vă puteţi acum închipui mai bine emoţia care m-a copleşit atunci când am primit invitaţia pentru această întâlnire de excepţie. Bineînţeles, seara a fost prea scurtă, căci Maestrul este şi un povestitor extraordinar, plin de viaţă şi energie. Am ascultat cu evlavie. Am aflat şi câte ceva din cele despre care nu se prea ştie.

 

Dar nu acest lucru a fost important. Există autori pe care-i citeşti poate nu din scoarţă-n scoarţă, dar le cunoşti temeinic scrierile. Şi atunci se întâmplă o mică minune. Mecanismul rămâne un mister pentru mine, dar pentru moment încă nu am dat greş (ca să vezi cum scrisul este cel mai bun paşaport al unui om!). Unora din scriitori le admir opera, sau o parte din ea, dar nu-mi vine nici un gând sau dorinţă nesăbuită sa-i şi întâlnesc. Vladimir Beşleagă, însă, face parte din acei autori pe care trebuie să-i vezi neapărat! Cărţile lui emană o lumină şi o energie de o forţă enormă! E ceva titanesc în acel scris şi înţelegi că neapărat, dar numaidecât!, trebuie să fii supus şi iradierii directe! Şi iată că s-a întâmplat! Şi nu-mi ramâne decât să-i mulţumesc destinului pentru acest lucru, iar Maestrului să-i doresc multă sănătate şi viaţă lungă!

 

Ce OM, fraţilor, ce OM! Mai tânăr decât atâţia din noi!..

Iradiat de Vladimir Beşleagă

Partager cet article

16 mars 2016 3 16 /03 /mars /2016 10:25
Experimentul

Experimenter: (2015, Michael Almereyda, SUA, Rom: Experimentatorul): În 1961, profesorul în psihologie Stanley Milgram începe o serie de experienţe în care încearcă să testeze obedienţa sau rezistenţa individului la o autoritate considerată legitimă. Ororile celui de-al doilea război mondial erau înca vii la acel moment şi profesorul de la Yale a încercat să înţeleagă cum de a fost posibil ca zeci de mii de persoane să execute orbeşte ordine criminale… Rezultatele sunt tulburătoare… „Experimentul Milgram” a deranjat mult, căci a demonstrat că între 61 si 65% din testaţi, cetăţeni americani, cetăţeni ai unei ţări libere şi democratice, mergeau până la capăt: administrau o descărcătură electrică de 450 de Volţi unei alte persoane, fiind conştienţi de suferinţa pe care o administrează… Filmul relatează istoria acelui experiment. De o intensitate incredibilă, filmul este în primul rând o chestionare a spectatorului: Eşti sigur? Eşti sigur că nu vei fi o unealtă potenţială? Să nu ne grăbim cu răspunsul. Milgram, chestionând direct un grup de persoane dacă acest lucru ar fi posibil, a obţinut o cifră care ne pare evidentă: 0 – 3%… Departe de rezultatele experimentului. Priviţi filmul şi reţineţi această cifră: 65%!…

 

Notă pregătită pentru Revista de duminică nr. 91 (Platzforma.md)

Partager cet article

9 mars 2016 3 09 /03 /mars /2016 14:00
Homarul

 

The Lobster (2015, Yórgos Lánthimos, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Franta, Olanda, SUA, Rom: Homarul): Este unul din cele mai surprinzătoare şi stranii filme apărute în ultimii ani. Povestea ne duce într-o lume imaginară în care fiecare din adulţi sunt aduşi la un moment dat la un soi de pensiune şi i se pun la dispoziţie 45 de zile pentru a-şi găsi o pereche. La finele acestui termen, dacă nu a reuşit să se „îndrăgostească”, individul este transformat într-un animal la alegerea lui (alegere făcută la înscrierea în „hotel”). Eroul nostru, David (incarnat maiestuos de Colin Farrell!), alege homarul… Această dragoste „cu de-a sila” sistemică este bineînţeles combătută de un grup de rebeli care se opun „dictaturii”… Numai că opoziţia lor este la fel de radicală: rebelii persecută fără milă orice formă şi tentativă de a constitui un cuplu şi orice angajament într-o relaţie amoroasă… Deranjant în primul rând prin procedeele narative, filmul, abstractizând până la absurditate natura conflictului „ideologic”, anulându-i semnificaţia, ridică o întrebare esenţială şi din ce în ce mai stringentă: aceea a absolutismului sistemelor de valori şi de gândire. Cum scapă David de acest cerc vicios?… Lăsăm răspunsul în suspans. Dar recomand să vă rezervaţi timp pentru convalescenţă după vizionarea filmului…

 

Notă pregătită pentru Revista de duminică nr. 91 (Platzforma.md)

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher